poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Īnscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Prozć Scenariu Eseu Presa Articol Comunitćži Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Romānesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaŗi autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionćri: 2579 .



Fagul evreilor
prozć [ ]
Un portret de moravuri din Westfalia muntoasă

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Mironflorin ]

2012-08-08  |   

Traducere poezie - Traduceri poezii si alte texteAcest text este o traducere.  | 





Unde-i mīna atīt de blīndă şi neprihănită
Deşi de o minte īngustă răvăşită, să poată
Cu atīta hotărīre ţine piatra neclintită
S-o arunce īnspre o biată fiinţă osīndită?
Curajul are cine, setea de sīnge să socotească,
Fiece cuvīnt să cīntărească, ce ţinut minte
Īn pieptul tīnăr rădăcini vīrtoase prinde,
De vrajbă care sufletele īn taină pierde?
Născut şi crescut īn spaţii luminoase, fii fericit,
O mīnă pioasă te-a īngrijit
Lasă talerul balanţei, nu ţi-e cuvenit!
Jos piatra – capul tău de nu l-a nimerit!




FRIEDRICH MERGEL, născut īn 1738, era unicul fiu al unui aşa-numit „megieş” sau stăpīn de pămīnt de un grad inferior din satul B. care, orişicīt de rău ar fi fost construit sau īnnegrit de fum, capta atenţia tuturor călătorilor prin frumuseţea picturală a văii īnverzite de pădure īn care era aşezat, īn mijlocul unui lanţ de munţi remarcabili, cu o istorie faimoasă. Ţinutul din care făcea parte era pe atunci un loc uitat de lume, fără fabrici, fără comerţ ori drumuri militare, unde un chip străin mai trezea īncă uimire, iar un drum de treizeci de leghe făcea un Ulise pānă şi din cea mai distinsă persoană din sat – pe scurt, un petec, aşa cum erau multe īn Germania acelor vremuri, cu toate năravurile şi virtuţile, cu toată originalitatea şi īngustimea minţii, care găseau să īnflorească doar sub asemenea auspicii. Din pricina legilor mult prea simple şi īndeobşte neinspirate, imaginea locuitorilor īn ce priveşte justiţia şi nedreptatea devenise īntrucītva confuză, ori, mai degrabă, alături de făgaşul legilor se construise o a doua justiţie, o justiţie a opiniei publice, a obişnuinţei şi a prescripţiei survenite ca urmare a delăsării. Proprietarii de pămīnt, care avea dreptul să judece litigiile mai mărunte, pedepseau şi răsplăteau după temeiuri care erau de cele mai multe ori oneste; supuşii īndeplineau ce părea a fi mai la īndemīnă şi ascultau de conştiinţa lor cam īngăduitoare; doar celui care pierdea īi trecea cīteodată prin cap să se apuce să răsfoiască registrele vechi şi prăfuite.
Anevoie să urmăreşti acea perioadă cu imparţialitate; odată ce s-a scurs, a fost ori criticată cu aroganţă, ori lăudată cu neghiobie şi asta deoarece cei care au trăit-o sunt orbiţi de amintiri prea preţioase, iar cei născuţi mai tīrziu nu mai au putinţa să o priceapă. Putem īnsă constata că forma era pe atunci mai slabă, sīmburele mai tare, fărădelegile mai dese, şi lipsa de scrupule mai rară. Căci cel care acţionează după convingerile sale, cīt or fi ele de nedesăvīrşite, nu ajunge niciodată la ruină, īn timp ce, dimpotrivă, nimic nu strică mai mult sufletul decīt să apelezi la justiţia din afară īn dauna sentimentului lăuntric pentru dreptate.
Faptele acestei rase de oameni, altfel decīt toţi vecinii, mai neliniştită şi mai īnterprinzătoare, aveau īn acest ţinut de care vorbim o mai mare īnrăurire decīt ar fi avut īn alte locuri, īn īmprejurări identice. Furtul de lemn şi braconajul erau la ordinea zilei, iar cum răfuielile se iţeau necontenit, fiecăruia nu-i rămīnea decīt să se consoleze cu capul spart. Dar dat fiindcă acele terenuri forestiere bogate şi īntinse compuneau mare parte din bogăţia respectivei regiuni, pădurile erau păzite cu stricteţe de pădurari, īnsă mai puţin pe căile prescrise de lege, cīt mai ales prin strădaniile mereu reluate de a combate violenţa şi viclenia prin aceleaşi mijloace.
Satul B. trecea drept obştea cea mai trufaşă, cea mai şireată şi cea mai temerară din īntreg principatul. Aşezarea sa īn mijlocul īntunecat şi mīndru al singurătăţii silvice hrănise īncă de la īnceput īndărătnicia nativă a acelor spirite; apropierea fluviului care se varsă īn mare, şi purta barjele acoperite, fiind īndeajuns de lat pentru a scoate lesne şi sigur din ţară lemnul pentru construit vase, stīrnea īn acest chip īndrăzneala proprie hoţilor de lemn. Faptul că pretutindeni mişunau pădurarii nu putea decīt să-le sporească īndīrjirea, căci īn confruntările ce se iscau norocul rămīnea īndeobşte de partea ţăranilor. Īn nopţile frumoase cu lună plină cărau chiar şi treizeci, patruzeci de căruţe cu un număr īndoit de oameni de toate vīrstele, de la tinerii feciori pīnă la magistratul septuagenar care asemeni unui călăuz de turmă hīrşit īn toate īşi mīna pīlcul cu acelaşi simţ trufaş al responsabilităţii pe care-l īntrupa şi cīnd se aşeza īn fotoliul de magistrat din curtea de judecată. Cei rămaşi ascultau nepăsători cum se molcomeşte scīrţīitului şi trosnitului de roţi de-a lungul drumului, iar apoi se lăsau binişor furaţi de somn. O īmpuşcătură ocazională, un ţipăt şters o spăimīnta poate pe o fată de măritiş ori pe o soaţă; ceilalţi īnsă nici nu o luau īn seamă. La prima geană īncenuşită de lumină, cīrdul revenea pe la case īn aceeaşi linişte de la plecare, cu feţele aprinse ca bronzul, ici şi colo cīte unul cu capul legat, care nici nu prea intra-n considerare, iar cīteva ceasuri mai tīrziu locul se umplea de ghinionul unuia sau a mai multor pīndari care veneau purtaţi din pădure, bătuţi, orbiţi cu tabac şi, pentru o vreme, neputincioşi să-şi mai facă meseria.
Īn asemenea īmprejurări, se născu Friedrich Mergel īntr-o casă care provedită şemeţ cu horn şi ochiuri de geam puţin cam măricele vădea pretenţiile ziditorilor săi, iar prin derăpănarea de faţă, grelele īncercări prin care trecuse proprietarul actual. Ulucii, ce īmprejmuiau odinioară curtea şi grădina, făcură loc unei īngrădituri negrijite, acoperişul era şubrezit, vacile altora păşteau pe imaş, grīne străine creşteau pe cīmpul alăturat curţii, iar grădina īncăpea, fără cele cīteva tufe cioturoase de trandafiri din vremurile de-nceput, mai mult bălării decīt răsaduri. Fireşte, de vină erau marile ghinioane abătute asupra locului, dar mai cu seamă marea neorīnduială şi proasta chibzuială. Cīt fu holtei, părintele lui Friedrich, moşul Hermann Mergel, era băutor cu măsură, adicălea, unul care ajunge īn şanţ numai īn zi de duminică sau de sărbătoare, īncolo, cīt ţinea săptămīna, avea purtări alese ca oricare. Aşa că nu i se puse nimeni de-a curmezişul cīnd peţi pe o fată frumuşică foc şi-nstărită pe deasupra. La nuntă fu numai voie bună. Mergel nu era din cale afară de beat, iar părinţii fetei reveniră acasă mulţumiţi; duminica următoare, īnsă, lumea o văzu pe femeie dīnd fuga prin sat īndărăt la ai săi, sīngerată şi ţipīnd, lăsīnd baltă toate hainele cele bune şi catrafusele cele noi. Bineīnţeles se abătu mare scandal şi bucluc pe capul lui Mergel ce avea nevoie mare de alinare. Taman din după-amiaza aceea nu rămase ochi de geam nespart şi-l văzură pīnă tīrziu īn noapte zăcīnd pe pragul uşii, ducīnd la gură un gīt de sticlă spart, tăindu-şi cumplit faţa şi mīinile. Tīnăra se opri la părinţi unde nu după mult se īmpuţină şi muri. De Mergel era muncit de păreri de rău ori de ruşine, e suficient să spunem că părea să simtă din ce īn ce mai des nevoia să-şi găsească alinarea şi lumea aproape imediat īncepu să-l socoată ca unul care s-a dus de rāpă.
Gospodăria se părăgini; slujnicile străine pricinuiseră supărări şi ruşine; anii se scurgeau repede unul după altul. Mergel era şi rămase un amărīt, dăinuind īntru cītva ca un văduv vrednic de milă, şi asta pīnă cīnd puse iarăşi pe dīnsul straiele de mire. Cīt de neaşteptat o fi fost lucrul īn sine, tot mai multă mirare stīrnise făptura miresei. Margreth Semmler era o femeie de ispravă, onestă, de vreo patruzeci de ani, care fiind la vremea ei o frumuseţe a satului trecea şi-n zilele acelea drept o fiinţă isteaţă şi cumpănită; totodată era şi chivernisită; aşa că nu se lămuri nimeni ce o ghiontise să facă un asemenea pas. Opinăm că obīrşia-i s-o găsi tocmai īn prea īndestulătoarea ei mulţumire de sine. Īn ajunul nunţii sale ar fi fost auzită sporovăind: „O femeie care se lasă ciomăgită de bărbată-su ori e proastă ori nu-i bună de nimic: dacă e să ajung aşa de rău să-mi zici că de vină-s numa’ eu.“
Īnsă, mai apoi, se dovedi că prea īşi apreciase forţele proprii. La īnceput, soţul īi dăduse ascultare; nu intra īn casă şi nu se tīra niciodată pīnă īn şură cīnd se făcea că băuse din cale afară; dar jugul era prea apăsător să-l poată duce lungă vreme şi fu văzut curīnd după aceea cum umblă spre casă pe două cărări, dinlăuntru s-au auzit urletele lui bestiale şi pe urmă au văzut-o pe Margreth zorindu-se să īnchidă uşile şi ferestrele. Īntr-una din acele zile – de data asta nu mai era o duminic㠖 fu văzută năvălind afară din casă, fără scufie şi batic, cu părul spīnzurat īntr-o neorīnduială sălbatică, s-a aruncat la pămīnt īn grădină, līngă răzoare, a scurmat ţărīna cu mīinile, ca să se uite deodată īnfricoşată īmprejur, să smulgă o legătură de ierburi şi să o ia cu-ncetineală īndărăt spre casă, dar nu īnăuntru, ci īn şură. Umblă vorba că aceea fu ziua cīnd Mergel o lovise īntīia oară, deşi nu-i scăpase printre buze nicio destăinuire.
N-am avea īndrăzneala să spunem că cel de-al doilea an al acestei uniuni nefericite fusese norocit de naşterea băiatului, īntrucīt Margreth ar fi plīns īndelung cīnd i-au pus īn mīini copilaşul. Deşi purtat sub o inimă apăsată de necaz, Friedrich era un băieţel drăguţ şi sănătos care prindea puteri īn aerul proaspăt. Tatălui īi era foarte drag, niciodată nu se īntorcea acasă fără să-i aducă o pīinişoară ori ceva asemănător şi erau unii care spuneau că de la naşterea băieţaşului se mai potolise; orişicum īn casă nu mai era atīta tărăboi.
Friedrich păşea īn cel de al nouălea an de viaţă. Era īn preajma sărbătorii regilor magi, o noapte cruntă şi viforoasă de iarnă. Hermann era plecat la o nuntă şi purcese la drum din vreme, căci casa logodnicei se afla la mai mult de trei mile depărtare. Cu toate că se legase că se va-napoia īn faptul serii, doamna Mergel n-avea să pună prea mult temei īn vorbele astea, căci curīnd după asfinţit se iscă viscolul aspru. Pe la zece, răscoli cenuşa din vatră şi se pregăti de odihnă. Friedrich īi stătea alături, pe jumătate despuiat, şi asculta vaierul vīntului şi clămpănitul lucarnei.
- Mamă, nu mai vine tata astă seară? īntrebă el.
- Nu, copile, mīine.
- Da’ de ce nu, mămico? Aşa i-a fost făgăduiala.
- Ah, Dumnezeule, de şi-ar face tot ce spune! Hai, hai odată, găteşte-te de somn!
Nici n-apucară să se aştearnă bine-n pat că se asmuţi o vīntoasă parcă făcută să ia cu sine şi casa. Patul se scutura din toate īncheieturile, iar īn cămin păreau să troncănească spiriduşii.
- Mamă, se aud bocănituri de-afară!
- Fă linişte, Fritzişor, e doar vīntul care buşeşte scīndura desprinsă din acoperiş.
- Nu, mamă, la uşă!
- Nu se-nchide, ivărul e fărmat. Dumnezeule, culcă-te odată! Nu-mi mai lua şi tu din cele cīteva picături de somn.
- Da’ dacă vine tata?
Mama se suci īn pat oţărītă.
- Īi poartă dracu’ de grijă!
- Mamă, unde-i dracu’?
- Aşteaptă-tu, zvăpăiatule! Stă la uşă şi de nu te potoleşti acuşi te ia cu el !
Friedrich amuţi; mai ciuli niţel urechile, apoi adormi. După cīteva ore, se trezi. Vīntul se răsucise, iar acum īi sīsīia la ureche, ca un şarpe, prin găurile din ferestre. Umerii īi rebegiseră; se cufundă tot mai adīnc sub cuvertură şi īncremeni de spaimă. După un timp, īşi dădu seama că nici mama nu doarme. Īi desluşi plīnsetul şi, din răstimp īn răstimp: „Binecuvāntată eşti tu, Marie” şi „roagă-te pentru noi păcătoşii”. Mărgelele mătăniilor alunecară pe chipul lui şi, fără voie, scăpă un suspin.
- Friedrich, eşti treaz?
- Da, mamă.
- Copile, roagă-te şi tu oleac㠖 doară ştii o bucată din „Tatăl nostru” – să ne păzească bunul Dumnezeu de apă şi foc.
Friedrich se gīndi la Diavol şi la cum oare o fi arătīnd. Īnvălmăşeala bălţată de zgomote şi trosnete din casă īl tulbura. Şi se ţinea că īnăuntru şi afară chiar trebuie să se găsească ceva viu.
- Mamă, ascultă, sigur sunt oameni care bat la uşă!
- O, nicidecum, copile, īn casa asta nu e scīndură veche să nu scīrţīie.
- Auzi, ba n-auzi? Cheamă cineva! Ascultă doar!
Mama se ridică īn şezut. Trecător, furtuna mai slăbise din turbare. Acum se auzeau răspicat bătăile din obloane şi glasurile mai multor oameni:
- Margreth! Leică Margreth! Hei de colo, daţi drumul!
Din pieptul lui Margreth zbucni un strigăt:
- Iară vin să mi-l aducă pe porcul ăla!
Mătăniile căzură răpăind pe scaunul de lemn, hainele le apucă smucit din tot locul. Se iuţi īnspre vatră şi Friedrich o auzi īndată păşind sfidător peste duşumea. Margreth nu reveni; dar din bucătărie se prelingeau glasuri străine şi şoapte. Un bărbat puse de două ori piciorul īn cameră părīnd să caute ceva īnspăimīntat. Pe neaşteptate, aduseră un felinar; mama era purtată de doi bărbaţi. Era albă ca hīrtia şi ochii-i ţinea īnchişi. Friedrich īşi īnchipui că e moartă; i se smulse din piept un strigăt īnfiorător, la care cineva īl pocni peste ureche şi se calmă pe dată, iar din vorbele oamenilor se dumiri īncetul cu īncetul că pe taică-su īl găsiră unchiaşul Franz Semmler şi alde Hülsmeyer mort īn pădure, iar acum zace īn bucătărie.
Imediat ce Margreth īşi reveni īn fire, īncercă să se descotorosească de străini. Fratele nu se clintea de līngă ea, cītă vreme Friedrich, rămas īn pat de teama cumplitei pedepse ce plutea deasupră-i, ascultă toată noaptea pīrīitul focului din bucătărie alături de zgomotul hīrşīit purtat dintr-o parte īn alta şi vuietul unui periaj. Se vorbea puţin şi cu glas īnăbuşit, dar din cīnd īn cīnd īl ajungea cīte un suspin care orişicīt de tīnăr ar fi fost băiatul tot īl străbătea un fior din cap pīnă-n picioare.
Brusc īnţelesese ce grăia unchiaşul:
- Margreth, nu-ţi īncărca prea tare inima, o să plătim trei slujbe, iară de Paşti facem un pelerinaj pīnă la Maica Domnului din Werl.
La două zile după ce luaseră mortul, Margreth şedea līngă vatră, acoperindu-şi faţa cu şorţul. După cīteva minute, cīnd se-nstăpīni liniştea, īşi spuse sieşi: „Zece ani. Zece cruci. I-am dus totuşi īmpreună, şi iată, acuma-s singură.” Apoi grăi:
- Fritzişor, vino-ncoa!
Friedrich se apropie sfiicios; se cam temea acum de mumă-sa cu cordelele-i negre şi obrazul scofīlcit.
- Fritzişor, spuse ea, o să fii cumsecade şi o să mă faci fericită, ori o să te faci o lepră şi-o să minţi ori poate o să bei şi-o să furi?
- Mamă, Hülsmeyer fură.
- Hülsmeyer? Doamne păzeşte! Vrei să ţi-o iei după cap? Cine ţi-a spus asemenea grozăvii?
- Nu de mult l-a bătut pe Aaron şi i-a luat şase parale.
- Dacă i-a luat banii lui Aaron, asta precis a făcut-o fiindcă mai īntīi l-a-nşelat ovreiul ăla blestemat. Hülsmeyer e om de treabă, iară jidovii-s toţi nişte mişei.
- Dar, mamă, Brandis spune şi că fură lemne şi căprioare.
- Copile, Brandis e pădurar.
- Mamă, pădurarii spun minciuni ?
Margreth tăcu o vreme, apoi zise :
- Ascultă, Fritz, Domnul Dumnezeul nostru a făcut ca lemnul să crească-n slobozenie, iară sălbăticiunile trec de pe-o moşie pe alta ; n-au cum să fie a cuiva. Eşti prea mic īncă să īnţelegi lucrurile astea; acum du-te īn baracă şi adă vreascuri.
Friedrich īşi văzuse tatăl īntins pe paie unde, după cum zicea lumea, arăta cam fioros şi vīnăt. Dar nu aducea niciodată vorba de lucrurile astea, pare-se, n-avea niciun drag să-şi abată gīndurile īntr-acolo. Peste toate, imaginea tatălui său i se īntipări-n minte īntr-un amestec de gingăşie şi teroare - aşa cum nimic nu compleşeşte mai mult ca iubirea şi grija pentru o fiinţă care pare neīndurătoare faţă de toate, iar acest sentiment crescu īn Friedrich de-a lungul anilor sfidīnd dispreţul celorlalţi. Copil fiind, era mai ales necăjit de cuvintele nu prea măgulitoare rostite de unul sau de altul la adresa răposatului ; suferinţă pe care gingăşia vecinilor nu se făcea s-o ocolească. Era obiceiul acelor meleaguri să tăgăduiască odihna mormīntului pentru cei loviţi de vreo nenorocire. Moşul Mergel se preschimbă-n fantoma din pădurea Brede ; īn chip de luminiţă care pīlpīie īn beznele nopţii mai că-l trase pe-un beţiv īn iezerul Zeller ; cīnd micii ciobănaşi se cinceau seara īn jurul focului, iar bufniţele se văitau īn ponoare, auzeau, cīnd şi cīnd, sunetele frīnte din melodia lui „Ascultă aci, Lizucă dragă”, iar un tăietor de lemne nelegiuit ce dormise pīnă-n noapte sub un stejar mare īi zări la sculare chipul puhav care-l fixa cu privirile printre ramuri. Lui Friedrich īi fu dat să audă multe asemenea de la ceilalţi copii; īncepea să zbiară, se asmuţea asupra lor şi odată chiar īi īnţepă cu briceagul şi cu prilejul ăsta īl bătură amarnic. De atunci īşi mīnase vitele īn celălalt capăt al văii unde fu văzut adesea zăcīnd cu orele pe acelaşi petec de iarbă şi smulgīnd cimbrul din pămīnt.
Avea doisprezece ani cīnd maică-sa primi vizita fratelui ei mai mic care locuia īn Brede şi care, de la nunta nesăbuită a surorii sale, nu-i mai trecuse pragul.
Simon Semmler era un om mărunţel, neliniştit şi uscăţiv, cu ochii bulbucaţi de peşte, şi mai ales cu figura ca de ştiucă; un ins cam sinistru a cărui reţinere făloasă alterna cu o inocenţă la fel de prefăcută; unul căruia īi plăcea să se īnfăţiseze ca o minte luminată, dar care, dimpotrivă, era privit ca un cap fioros, pus pe gīlceavă, cu care cei mai mulţi nu voiau să aibă de a face, mai cu seamă odată cu īnaintarea īn vīrstă atunci cīnd oricum oamenii īnguşti la minte īşi sporesc pretenţiile, īn vreme ce folosul pe care-l pot aduce descreşte.
Biata Margret se veselea oricum că, īncolo, nu mai avea rude īn viaţă.
- Simioane, tu eşti? Spuse ea şi se cutremură īn aşa chip că trebui să se cumpănească de scaun. Ai venit să vezi cum o mai duc eu şi jegosul meu de băiat?
Simon o privi grav şi īi īntinse mīna:
- Ce-ai mai īmbătrīnit, Margreth!
Margreth suspină:
- Tot rău mi-a mers de atuncea cu necazuri cīte vrei.
- Aşa-i surioară, cel ce se căsătoreşte tīrziu, se căsătoreşte ca vai de lume! Acuma te-ai făcut babă şi fecioru-ţi-i mic. Toate la timpul lor. Dar ce osteneală mai e aceea de a săpa o fīntīnă cīnd arde casa? Pe chipul mīncat de griji al Margarethei se zburătăci o văpaie roşie ca sīngele.
- Dar din ce aud e isteţ junele tău şi dichisit, urmă Simon.
- Ei, cam aşa ceva şi mai e şi cuvios!
- Hm, la unu’ care a furat o vacă tot Cuviosu’ īi zicea. Dar e retras şi stă pe gīnduri, aşa-i ori ba? Nu se fugăreşte cu băieţii?
- I-un copil mai ciudat, spuse Margreth parcă pentru sine, nu-i a bine.
Pe Simon īl pufni rīsul:
- Feciorul ţi-e ruşinos că īn cīteva rīnduri i-au dat ăilalţi zdravăn de chelfăneală. Lasă că-ndată īşi scoate flăcăul pīrleala. Nu de mult a fost Hülsmeyer pe la mine şi-mi zice: „Ca o căprioară-i flăcăul ăsta.”
Cărei mame nu-i sare inima de bucurie cīnd īşi aude copilul lăudat ? Nu prea i se īntīmpla sărmanei Margreth să-i pice o asemenea fericire, de fiul ei toată lumea spunea că-i posac şi ranchiunos. Ochii i se umeziră.
- Aşa-i, slavă Domnului, toate mădulare le are īntregi.
- Cum arată? continuă Simon.
- Īţi seamănă bine, Simioane, bine de tot.
Simon rīdea:
- Ei, atunci īnseamnă că-i un flăcău cum rar vezi, pe zi ce trece tot mai frumos mă fac. Să nu se prea omoare cu şcoala. Īl pui să păzească vacile? E totuna cu şcolitul. Nici jumătate din ce spune īnvăţătorul nu-i adevărat. Dar unde le duce? Īn Valea Telge? Īn Codrul Rode? Īn Pădurea Teutoburgică? Şi pe timp de noapte şi la crăpatul zorilor?
- Cīt īi noaptea de lungă, dară ce te interesează?
Lui Simon, pare-se, vorbele īi trecuseră pe līngă ureche, īşi īntinse grumazul īnspre uşă :
- Ei, iaca-l şi pe voinic. Fecioru’ lu’ tata ! Īşi leagănă braţele tocmai ca răposatu-tău. Şi ia te uită ! Batăr că fii-tu are părul meu bălan !
Pe chipul mamei se iţi un zīmbet furtiv şi trufaş; cīrlionţii gălbui ai lui Friedrich şi smocurile roşcate ale lui Simon! Fără să-i răspundă, smulse o cracă din cel mai apropiat tufiş şi-i ieşi īnaintea fiului, pasămite, pentru a zori o vacă leneşă, dar de fapt pentru a-i şopti la iuţeală cīteva vorbe cu iz de ameninţare; căci īi ştia prea bine firea īndărătnică, iară azi purtarea lui Simon o intimida mai mult ca oricīnd. Īnsă toate au mers mai bine decīt se aşteptase; căpos ori ţīfnos nu se arătă Friedrich, ci mai degrabă fu sfios şi dornic tare să-i placă unchiaşului. Aşa se făcu că după o jumătate de ceas de tăifăsuială, Simon veni cu propunerea să-l adopte - cum o fi - pe băiat: nu-i era voia să īl ia pe băiat cu totul de līngă mamă, īnsă mare parte din timp are să stea la dispoziţia sa şi, ca răsplată, cīnd s-o sfīrşi holteiul bătrīior, o să-i moştenească avutul care, fie ce-o fi, fireşte, tot lui va să-i revie. Margreth, răbdătoare, se lăsă dăscălită cīt de bine o să-i cadă tocmeală şi cīt de puţin se păgubeşte. Ea ştia cel mai bine de ce se lipseşte o vădană suferindă cīnd se sprijină pe un băiat de doisprezece ani pe care l-a obişnuit deja să ţină locul unei fiice. Stăruia īn tăcere şi le-ncuviinţa pe toate. Atīta doar īl rugă pe fratele ei să fie sever cu băiatul, dar nu prea aspru.
- E băiat bun, spuse ea, dară eu īs femeie singură; copilu’ meu n-a fost ca alţii să-l strunească mīna tatălui.
Simon clătină şiret din cap: Las’ pe mine, ne-om īnvoi noi, şi ştii ce? Dă-mi-l de pe acuma, am de luat doi saci de la moară; ăl mai mic o să-i vină de minune şi o īnvăţa şi el cum să-mi vină-n ajutor. Fritzişor, ia saboţii şi hai.
Şi Margreth īi văzu īndată pe amīndoi cum umblau, Simon, īn frunte, spintecīnd aerul cu chipu-i, īn timp ce pulpanele hainei īi pīlpīiau īnapoia ca două vīlvătăi. Părea aproape să aibă mina unui „om īnflăcărat”, care-şi ispăseşte vina sub sacul pe care-l furase; Friedrich īi venea din urmă, mlădios şi subţiratic pentru vīrsta lui, cu linii delicate, cvasi-nobile ale feţei, zulufii lungi, bălai ce erau mai bine īngrijiţi decīt puteai intui din īnfăţişarea sa, de altminteri zdrenţuită, arsă de soare, şi cu un soi de melancolie aspră īnscrisă-n trăsături. Cu toate acestea, nu puteai să nu recunoşti o mare asemănare de familie, şi cum Friedrich īşi urma īndeaproape conducătorul, cu privirile īncremenite asupra lui, care-l ademenea prin stranietatea apariţiei sale, amintindu-i fără voie de cineva care, cu zbuciumată concentrare, priveşte reflexia propriului viitor īntr-o oglindă fermecată.
Se apropiau acum de lăcaşul Pădurii Teutoburgice, unde Codrul Brede se scoboară pe povīrnişul muntelui şi īmbracă o vale foarte īntunecoasă. Pīnă atunci vorbiseră răzleţ. Simon părea īngīndurat, băiatul răvăşit, şi gīfīiau dimpreună sub greutatea sacilor. Pe neaşteptate, Simon īi puse o īntrebare:
- Īţi place să bei rachiu?
Băiatului nu zise nimic.
- Te-am īntrebat dacă-ţi place rachiul. Īţi dă vreodată maică-ta să bei?
- N-are nici pentru ea, spuse Friedrich.
- O, aşa deci, cu atīt mai bine! Ştii cum īi zice păduricii asteia dinaintea noastră?
- E Codrul Brede.
- Şi ştii şi ce s-a īntīmplat acolo?
Friedrich tăcu. Īn răstimp, ajunseră tot mai aproape de viroaga mohorītă.
- Tot aşa mult se roagă maică-ta? reīnnodă vorba Simon.
- Da, īn fiecare seară cīte două mătănii.
- Aşa? Şi tu te rogi cu dīnsa?
Băiatul rīse, pe jumătate stīnjenit, privind īnadins īn lături.
- Mama bate prima mătanie la scăpătatul Soarelui, īnainte să mănīnce, iară eu īndeobşte nu-s īncă īntors cu vacile, iară cealaltă o face īn pat, atunci cīnd eu de obicei dorm dus.
- Chiar aşa, măi flăcăiaş!
Vorbele astea din urmă fură rostite sub poala unui fag stufos ce se boltea deasupra intrării īn vale. Se īntunecase de-a binelea; pe cer hălăduia primul pătrar al Lunii, dar licărul său plăpīnd era menit doar să zvīrle o īnfăţişare stranie asupra lucrurilor pe care le mīngīia din timp īn timp prin borţile crengilor. Friedrich se ţinea īn spatele uncheşului; răsufla repede, iar dacă cineva i-ar fi putut discerne chipul i-ar fi remarcat expresia de īncordare imensă mai degrabă fantastică decīt īnspăimīntătoare. Păşeau amīndoi voiniceşte, Simon cu călcătura fermă a drumeţului călit, Friedrich clătinat şi parcă visīnd. Īi părea că toate se mişcau īmprejur, iar copacii, luminaţi răzleţ de lună, se legănau cīnd laolaltă, cīnd deoparte. Rădăcinile de copac şi locurile lunecoase unde se oploşise apa de ploaie īi făceau pasul şovăielnic; de cīteva ori fu cīt pe ce să cadă. Īn depărtare, īntunericul īncepea să se despice, şi, nu după multă vreme, păşiră amīndoi īntr-un luminiş destul de măricel. Luna strălucea limpede şi vădea că īnverşunarea neīndurătoare a toporului trecuse pe aici nu de mult. Īn tot locul se īnălţau cioturi, unele la cīteva picioare īnălţime deasupra pămīntului, aşa cum īn marea grabă fuseseră mai lesnicios de tăiat; pesemne că truda prohibită se curmă pe neaşteptate, căci de-a curmezişul potecii stătea lungit un fag cu coroana imensă, iar crengile se īntindeau mult deasupra lui şi tremurau īn vīntul nopţii cu frunzele lor īncă vii. Simon stărui o clipă locului şi privi cu luare aminte trunchiul căzut. Īn mijlocul luminişului, se afla un stejar bătrīn, mai mult lat decīt īnalt; o fīşie palidă de lumină ce se pogora printre ramuri peste trunchi arăta că e găunos, lucru care foarte probabil īl păzise de prăpădul generalizat. Simon apucă subit braţul băiatului:
- Friedrich ştii ce copac e ăsta? Ăsta-i stejarul rămuros.
Friedrich tresări şi se agăţă cu mīinile reci de unchiul său.
- Uite, adaose Simon, aicea unchiul Franz şi alde Hülsmeyer l-au găsit pe taică-tu cīnd īn beţia lui a plecat la Dracu’ fără spovedanie şi maslu.
- Uncheşule, uncheşule, icni Friedrich.
- Ce ţi se năzare? Apăi n-are să-ţi fie teamă? Drăcuşor de băiat, mă mai ciupeşti şi de braţ! Dă-mi drumul, dă-mi drumul! Īncercă să se scuture de băiat. – De altfel, taică-tu era bun la suflet. N-o să le cerceteze Dumnezeu chiar pe toate. Īl iubeam ca pe frate-miu ăl drept.
Friedrich dădu drumul la braţul unchiaşului; restul de drum prin pădure l-au dus amīndoi tăcuţi, iar satul Brede se īntindea acum īnaintea lor cu cocioabele sale de lut şi cele cīteva bordeie mai acătării din cărămidă dintre care făcea parte şi casa lui Simon.
Īn seara următoare, Margreth şedea deja de un ceas cu caierul la uşă şi-şi aştepta băiatul. Fusese prima noapte pe care şi-o petrecuse fără să asculte līngă ea răsuflare feciorului, iar Friedrich īncă nu se ivise. Era cătrănită şi īngrijorată, şi-şi dădea seama că n-avea motiv nici pentru una, nici pentru alta. Īn turn ceasul bătea şapte, vitele erau venite, şi el tot nu se īntorsese şi trebui să se ridice ca să se ocupe de ele.
Cīnd ea păşi iarăşi īn bucătăria īntunecoasă, Friedrich se aciuase līngă vatră; se īncovoiase īn faţă şi-şi īncălzea mīinile la cărbuni. Flăcăria se juca pe chipul său dīndu-i un aspect hidos de scofīlceală şi zvīcniri īnfricoşate. Margreth se opri īn prag, atīt de straniu şi de schimbat i se părea acum copilul ei.
- Friedrich, cum īi merge unchiului? Feciorul mormăi cīteva cuvinte neīnţelese şi se apropie mai tare de cămin.
- Friedrich, nu mai ştii să vorbeşti? Dă-ţi drumul la limbă, băiete! Doară ştii că n-aud bine cu urechea dreaptă. Copilul ridică vocea şi īncepu să se bīlbīie aşa de vīrtos că Margreth īnţelegea mai puţin ca-nainte.
- Ce spui tu acolo? Bineţe de la meşterul Semmler? Pleci iară? Īncotro? Vacile īs acasă deja. Pramatie mică, nu-nţeleg nimic din ce spui. Ia stai să văd dacă mai ai limba-n gură! Şi făcu iute cīţiva paşi īnspre el. Copilul se uita la ea cu privirea tīnguioasă a unui cīine becisnic şi tinerel care-nvaţă să stea de pază, şi, de teamă, īncepu să bată din picioare şi să-şi frece spatele de peretele vetrei.
Margreth se popri cu privirile īnfricoşate. Feciorul īi părea să se fi pricăjit şi, pasămite, nici hainele nu mai erau aceleaşi, nu, ăsta nu-i băiatul ei! totuşi strigă: „Friedrich, Friedrich!”
Īn dormitor, se īnchise cu zgomot o uşă de dulap, iar cel strigat păşi īnăuntru, ţinīnd īntr-o mīnă o aşa numit㠄scripcă Holschen”, ceea ce vrea să īnsemne un sabot vechi cu trei sau patru strune de vioară uzate īntinse peste el, iar īn cealaltă un arcuş ce se potrivea īntru totul instrumentului. Iar el merse ţintă spre dublul său cu o atitudine plină de demnitate conştientă, şi independenţă care īn acea clipă scotea īn evidenţă osebirea dintre cei doi tineri, altminteri miraculos de asemănători.
- Aici erai, Johannes ! i se adresă el īntinzīndu-i opera de artă cu mina unui sponsor al artelor, asta-i violina pe care ţi-am promis-o! Acum eu tre’ să mă las de joc şi să cīştig bani.
Johannes mai aruncă o privire sfioasă īnspre Margreth şi īntinse mīna cu īncetineală pīnă ce apucă zdravăn darul pe care īl vīrī sub pulpanele jachetei sale ponosite ca pe-un lucru şterpelit.
Margreth stătea liniştită şi-i lăsă pe copii să facă cum or voi. Gīndurile ei o luară pe un alt făgaş, cu totul serios, iară ochii săltăreţi īi fugeau cīnd pe un băiat, cīnd pe altul. Feciorul străin se īncovoie iarăşi peste tăciuni cu o expresie fugară de satisfacţie ce se īnvecina cu prostia, īn vreme ce trăsăturile lui Friedrich tălăzuiau făţiş o simpatie mai degrabă egoistă, decīt binevoitoare, iar ochii lui de o limpezime cvasi-sticloasă vădeau pentru prima oară cu claritate o ambiţie nestăpīnită şi o poftă de a o face pe-a grozavul care mai tīrziu se īnfăţişă ca motivul forte al celor mai multe dintre acţiunile sale.
Chemarea mamei sale īi tulbură gīndurile care pe cīt erau de noi pe atīt de plăcute. Margreth şedea iarăşi la roata de tors.
- Friedrich, grăi ea codindu-se, ia spune-mi - şi amuţi imediat. Friedrich īşi īnăltă privirea şi fiindcă nu mai auzi nimic, se răsuci din nou īnspre protejatul său.
- Stai, ascultă, iar apoi cu glas coborīt, ce fel de tīnăr e? Cum īl cheamă?
Friedrich răspunse la fel de stins.
- E porcarul unchiului Simon care are să-i transmită ceva lui Hülsmeyer. Unchiul mi-a dat o pereche de papuci şi o vestă din pīnză; şi pe care mi-a cărat-o copilul şi pentru asta i-am promis violina; e sărman de tot; Johannes īi spune.
- Şi? spune Margreth.
- Şi mai ce, mamă?
- Şi cum īl mai cheamă?
- Doar aşa, ba nu, mai īi spune cumva: Nimeni, Johannes Nimeni. – N-are tată, adaose el puţin mai īncet.
Margreth se sculă şi se duse īn cealaltă īncăpere. După un răstimp, se īnapoie cu chipul mohorīt, īnăsprit.
- Friedrich, spuse ea, lasă-l pe băiat să plece la drum, să-şi vadă de īnsărcinarea lui. – Tinere, mai ai mult de stat deasupra cenuşii? N-ai nimic de făcut pe - acasă?
Feciorul, zorit nevoie mare, se aburcă ca un fugar īn aşa chip că īşi īmpletici picioarele, şi puţin mai lipsi ca scripca Holschen să nu pice-n foc.
- Johannes, aşteaptă! grăi Friedrich mīndru, să-ţi dau jumate din felia mea de pīine cu unt, e prea mare pentru mine, mama taie īntotdeauna ditamai bucata.
- Lasă-l, grăi Margreth, doară se duce acasă.
- Aşa-i, dar n-o să se aleagă cu nimic; unchiul Simon mănīncă la şapte. Margreth se īntoarse īnspre băiat.
- Nu mai pun deoparte ceva şi pentru tine? Ia zi: cine se ocupă de tine?
- Nimeni, se bīlbīi copilul.
- Nimeni? īngīnă ea; atunci ia, ia, adăugă ea febril; ţi se spune Nimeni şi nimeni nu-ţi are grija! Doamne păzeşte! Şi acum la drum! Friedrich, mă asculţi, nu te du cu el, să nu treceţi prin sat īmpreună.
- Mă duc cīt să aduc lemne din şopron, răspunse Friedrich. – De īndată ce băieţii plecară, Margreth se trīnti īntr-un scaun şi-şi frămīntă mīinile cu o expresie de adīncă jale. Faţa-i era albă ca varul.
- Un jurămīnt fals, un jurămīnt fals! bombăni ea. Simon, Simon cum vrei să apari tu īn faţa Domnului!
Rămase aşa o vreme, īnlemnită, cu buzele lipite, cu minţile aiurea. Friedrich se afla īn faţa ei şi īncercase deja de două ori să lege vorbă.
- Ce e? Ce vrei? se răsti ea īnfiorată.
- Ţi-am adus bani, spuse el, mai degrabă uimit decīt speriat.
- Bani? De unde? Se puse pe picioare, iar pe podea căzu zornăind bănuţii. Friedrich īi ridică.
- Bani de la unchiul Simon, că-l ajut cu treburi. Acum pot şi eu să cīştig cīte ceva.
- Bani de la Simon! Aruncă-i, aruncă-i! – Nu, dă-i la săraci, nu, ţine-i! şuşoti ea mai să nu se audă, şi noi suntem săraci; cine ştie dacă om izbuti fără să cerşim!
- Luni trebuie să mă duc iară la uncheşul, să-l ajut cu īnsămīnţarea.
- Să te duci iară la el? Nu, nu, asta nicicīnd! Şi-şi īmbrăţisă fiul cu patimă. – Totuşi, urmă ea, şi lacrimile īncepuseră subit să i se rostogolească şuvoi pe obrajii supţi, du-te, e singurul meu frate şi cītă ponegrire nu este! Să-l ai mereu pe Dumnezeu sub priviri şi să nu uiţi să-ţi spui rugăciunile īn fiecare zi!
Margreth īşi lipi faţa de zid şi plīnse zgomotos. Multe belele a mai avut pe cap, purtarea urītă a bărbatului ei; mai mare pacoste - cīnd a răposat; şi ăla fu un ceas greu cīnd trebui să cedeze creditorului ultima bucăţică de pămīnt īn uzufruct, iar acum plugul ei līncezea īn faţa casei. Dar astfel nu se simţise pīnă atunci; cu toate acestea, după ce toată seara şi-o petrecuse plīngīnd, şi noaptea stīnd de veghe, īi miji īn minte gīndul că fratele ei, Simon, nu poate fi chiar fără niciun Dumnezeu; băiatul n-avea cum să fie a lui, iar asemănarea dintre ei nu dovedea nimic. Acu’ patruzeci de ani nu pierduse ea īnsăşi o surioară care semăna ca două picături de apă cu coropcarul străin! Unde nu zboară cugetul omului cīnd are aşa de puţine şi stă pīnă şi pe acelea să le piardă prin lipsa de credinţă!
De atunci Friedrich trecuse tot mai rar pe acasă. Părea că toate sentimentele calde de care era capabil Simon le hărăzise fiului surorii sale; sau cel puţin īi ducea mult dorul şi nu mai contenea cu mesajele cīnd treburile casnice īl reţineau pe acesta un timp mai īndelungat pe līngă mama sa. Băiatul era de atunci ca schimbat, firea lui visătoare se şterse cu totul, mergea cu pasul ferm, īncepu să se īngrijească de aspectul său şi se pricopsi repede cu renumele de flăcău arătos şi descurcăreţ. Unchiul, care nu putea trăi fără planurile sale, se īncumeta ocazional cu lucrări publice de importanţă, de pildă construcţia de drumuri, la care Friedrich trecea ca cel mai bun muncitor al său şi era văzut pretutindeni ca mīna sa dreaptă; căci, deşi puterile lui fizice nu-şi atinseseră maturitatea, nu l-ar fi īntrecut lesne cineva īn rezistenţă. Dacă pīnă atunci Margreth doar īşi iubise fiul, acum īncepea să fie şi mīndră de el şi chiar să simtă faţă de acesta un anume respect deoarece tīnărul era deprins cu toate fără ca ea să-l ajute sau să-i dea vreun sfat. Ea, asemeni majorităţii oamenilor, considera inestimabilă o asemenea calitate şi pe cale de consecinţă considera că nu poate aprecia īndeajuns valoarea unuia ce se poate debarasa de un reazăm atīt de preţuit.
La optsprezece ani Friedrich avea deja asigurată o reputaţie trainică printre tinerii satului ca urmare a unui rămăşag, īn care trebuise să care īn spinare fără nici cel mai mic răgaz un porc mistreţ ucis la vīnătoare pe o distanţă de două mile. Din toate īmprejurările favorabile Margareth n-avea alt folos decīt să īmpartă gloria, căci Friedrich se preocupa tot mai mult de īnfăţişarea sa, şi cu timpul īi venea tot mai greu să fie īntrecut de cineva din sat din pricina lipsei de bani. Īn plus, toate forţele lui erau pornite pe cīştigul care revenea din afară; īn pofida numelui pe care şi-l făcuse pīnă atunci, orice treabă mai īndelungată de acasă i se părea supărătoare şi prefera să se apuce de o muncă care necesita mai mult efort, dar mult mai puţin timp, şi care īi īngădui imediat după aceea să se ocupe iarăşi de păstorit care taman atunci nu i se mai potrivea cu vīrsta şi care, din cīnd īn cīnd, īi atrăgea batjocura celorlalţi cărei īnsă īi tăia glasul cu cīteva lovituri năprasnice de pumn.
Aşa că oamenii se obişnuiseră să-l vadă cīnd dichisit şi voios, īn fruntea cetei de tineri, ca elegant al satului, cīnd iarăşi zdrenţăros, singur şi visător pe potriva unui păstor, tīrsīindu-şi paşii pe urmele vacilor ori zăcīnd īn luminişul pădurii, pare-se, cu gīndurile brambura şi smulgīnd muşchiul de pe copaci.
Şi tot atunci legile somnoroase au fost zgīlţīite de o bandă de hoţi de lemne care, sub numele de „sumanele albastre”, reuşise să-i īntreacă pe toţi predecesorii săi īn viclenie şi sfruntare, īncīt nu le mai era a răbda nici celor mai īndurători. Īn alt chip faţă de ce se īntīmpla de obicei, cīnd puteai să-i arăţi cu degetul pe cei care stăteau īn fruntea şleahtei, de data asta fu peste puteri să se afle măcar numele unui ins, īn pofida celei mai grijulii vigilenţe. Numele şi l-au căpătat de la veşmīntul identic pe care-l purtau cu toţii şi cu care era greu să-i recunoşti, cīnd vreun pădurar zărea vreo cīteva haimanale mistuindu-se īn codrul des. Devastau totul īntocmai ca omida păroasă, fīşii īntregi de păduri erau decimate īntr-o noapte şi transportate numaidecīt aşa īncīt īn dimineaţa următoare nu mai găseai decīt aşchii şi mormane īntortocheate de lemn mort; faptul că nicio urmă de roţi nu ducea īnspre sat, ci īntotdeauna īnspre rīu şi īndărăt, dovedea că lucrau sub protecţia şi poate cu sprijinul proprietarilor de vase. Pesemne că banda avea iscoade dintre cele mai iscusite, īntrucīt pădurarii puteau sta de veghe cu săptămīnile şi tot degeaba; taman īn acea noapte, fie ea viforoasă sau cu lună plină, īn care osteniţi se lăsau de pază, se porneau şi distrugerile. Ieşit din comun era faptul că tot norodul din īmprejurimi părea la fel de necunoscător şi de temător ca pădurarii īnşişi.
De cīteva sate lumea era īncredinţată că nu puteau face parte din banda „sumanelor albastre”, dar la urma urmei niciunul dintre ele nu mai putea fi cu adevărat īnvinuit de cīnd, cel mai suspect dintre toate, satul B. a trebuit să fie absolvit de vină. Prilejul norocos fu o nuntă la care luaseră parte cu tam tam cam toţi săteni, cītă vreme, tot īn timpul ăsta, sumanele albastre se īncumetaseră la una din prădăciunile lor cele mai mari.
De altfel, stricăciunile din pădure deveniseră de nesuferit, aşa că măsurile de contracarare sporiseră īntr-un chip nemaiauzit pīnă atunci; zi şi noapte se făceau patrule, argaţilor şi slugilor li se īncredinţaseră arme şi fură puşi la dispoziţia brigadierilor. Cu toate acestea, sorţi de izbīndă nu prea avură, de abia ieşeau pīndarii printr-un capăt de pădure, că sumanele albastre intrau prin celălalt. Aşa se īncăpăţīnaseră lucrurile mai mult de un an, pīndari şi sumane, sumane şi pīndari, ca soarele şi luna, intrīnd cu schimbul īn posesia pămīntului fără să se īntīlnească vreodată.
Era iulie 1756, pe la trei dimineaţa; luna se īnălţase limpede pe cer, dar strălucirea-i īncepuse să pălească, īnspre est se arătase deja o fīşie īngustă, galbenă care tivea orizontul şi fereca intrarea īn văgăuna strīmtă, aidoma unei panglici de aur. Friedrich se tolăni īn iarbă, după cum īi era felul, şi cioplea un băţ de răchită la al cărui capăt noduros se străduia să-i īncrusteze figura grosolană a unui animal. Arăta ostenit, căsca, uneori īşi lăsa capul să se odihnească pe un trunchi cioturos bătut de vreme şi privirea-i, mai neguroasă decīt zarea, aluneca peste intrarea năpădită de arbuşti şi butaşi. De cīteva ori ochii lui se īnvăpăiară pentru a dobīndi mai pe urmă strălucirea aceea sticloasă care īi era proprie, dar şi-i miji de īndată, căscă şi se īntinse cum numai ciobanilor leneşi le şade bine. Cīinele se aciuase la o oarecare depărtare, līngă vaci care, nepăsătoare īn faţa legilor silvice, savurau laolaltă pomi tineri şi iarbă, adulmecīnd aerul răcoros al dimineţii.
Din timp īn timp, se revărsa din pădure un trosnet surd; sunetul nu stăruia mai mult de cīteva momente; un ecou prelung īl īntovărăşea dinspre pereţii munţilor, şi se repeta la fiecare cinci sau opt minute. Friedrich nu-l băga de seamă; doar cīteodată, cīnd răsunetul era neobişnuit de puternic sau persistent īşi īnălţa capul şi-le īngăduia privirilor să se plimbe alene pe feluritele poteci care-şi găseau capătul īn fundul văii.
Cam atunci īncepea să se crape vīrtos de ziuă; păsările se porniră să ciripească īncetişor, iar roua se ridica simţitor. Friedrich alunecase la vale de pe trunchi şi privea ţintă, cu braţele puse deasupra capului, īnspre aurora ce mijea domol. Deodată tresări; pe chip īi trecu o străfulgerare, ascultă cītva timp cu bustul aplecat īnainte asemeni unui copoi ce prinde mirosul din aer. Apoi īşi vīrī iute īn gură două degete şi fluieră lung şi şuierător.
- Fidel, dihanie afurisită!
O piatră aruncată nimeri īn coastele animalului impasibil, care, trezit din somn, se smuci dintr-odată īmprejur, apoi purcese schelăindu-se pe trei picioare să caute consolare acolo de unde origina răul.
Īn aceeaşi clipă, crengile unui tufăriş din preajmă fură date la o parte, aproape fără niciun foşnet şi se ivi un bărbat īn uniformă verde de vīnător, cu un ecuson argintiu pe mīnecă şi, īn mīnă, cu o armă īncărcată. Īşi lăsă privirile să se rostogolească grabnic īnspre văgăună şi apoi le aţinti destul de tăios asupra băiatului, īnaintă cu un pas, făcu un semn īnspre desime şi treptat se iţiră şapte, opt bărbaţi, toţi īmbrăcaţi asemănător, cuţit de vīnătoare īn teacă, arme ridicate īn mīnă.
- Friedrich, ce-a fost asta? īntrebă primul ivit.
- Aş vrea s-o ia naiba pe potaia asta, aicea ia. Dacă ar fi după ea vacile mi-ar paşte şi urechile din cap.
- Ne-a văzut, mişelul! spuse altcineva.
- Īţi dau eu drumul mīine cu piatră legată de gīt, mai spuse Friedrich lovind īn cīine.
- N-o fă pe-a prostul, Friedrich! Mă cunoşti şi ştii ce vreau să spun. O scīnteie din priviri īnsoţi aceste cuvinte ce avură efect degrabă:
- Coane Brandis, gīndeşte-te la maică-mea!
- Asta şi fac. N-ai auzit nimic din pădure?
- Īn pădure? Băiatul aruncă fugar o privire pe chipul pădurarului. Tăietorii dumitale de lemne, īncolo nimic.
- Tăietorii mei!
Obrazul tipic tuciuriu al pădurarului se schimbă īn arămiu īnchis.
- Cīţi sunt la număr şi pe unde īşi fac treaba?
- Acolo unde i-aţi trimis; eu nu ştiu nimic.
Brandis se īntoarse către īnsoţitorii săi:
- Luaţi-o īnainte; vă ajung din urmă.
Unul după altul se făcură nevăzuţi īn desiş, Brandis se apropie tare de băiat:
- Friedrich, spuse el cu glasul mīniei reţinute, răbdarea mi s-a cam terminat; īmi vine să te schingiuesc ca pe un cīine şi nici că meriţi mai mult. Mama voastră de pīrliţi că nici acoperiş n-aveţi ca lumea! Nu mai e mult şi o să vă apucaţi de cerşit, slavă Domnului, şi la uşa mea maică-ta, zgripţuroaica aia bătrīnă, n-o să capete nicio coajă mucegăită de pīine! Dar mai īntīi o să-mi īnfundaţi amīndoi temniţa!
Friedrich apucă spasmodic o creangă. Era palid ca un mort, iar bulbii ochilor păreau să-i iasă din orbite ca nişte bile de cristal. Īnsă doar pentru o clipită. Apoi īşi regăsi calmul acela care se īnvecina cu toropeala. Şi spuse cu glasul ferm, aproape blīnd:
- Domnule, aţi spus lucruri pentru care nu puteţi răspunde şi poate că nici eu. Să ne īmpăciuim unul cu altul şi apoi o să vă zic ce-mi cereţi. Dacă nu dumitale i-ai pus pe lemnari, trebuie aşadar să fie alde sumanele albastre; căci dinspre sat n-a venit niciun car; drumul e colea īn faţa mea, patru căruţe au fost. De văzut nu le-am văzut, dar i-am auzit urcīnd viroaga. Bīigui un moment. – Puteţi să-mi spuneţi că am tăiat eu barem un copac īn circumscripţia dumitale? Şi mai mult că am despicat eu pe unde o fi fără să primesc īnvoire? Gīndiţi-vă şi vedeţi dacă puteţi spune aşa lucru.
Un mormīit stīnjenit fu tot răspunsul pădurarului, care se căi repede după cum e firea celor bădărani. Se īntoarse posac şi purcese īnspre desiş.
- Nu, domnule, strigă Friedrich, dacă vreţi să-i ajungeţi pe ăilalţi pădurari, au luat-o īntr-acolo, īnspre fag.
- Īnspre fag? īntrebă Brandis cu īndoială. Ba au luat-o īnspre Pasul Master.
- Doară v-am spus, īnspre fag, cureaua flintei lui Henrich Lungul e şi acum agăţată īn craca aia cioturoasă, am văzut eu!
Pădurarul o apucă pe poteca indicată.
Īn tot timpul ăsta, Friedrich nu-şi părăsise locul; şezīnd pe jumătate cu braţul īncolăcit pe după o creangă uscată se uita necurmat cum pădurarul se suia de-a lungul potecii năpădite parţial de buruieni, cu pasul lung şi precaut propriu īndeletnicirii sale, tiptil ca vulpoiul care se caţără īn coteţul găinilor. Īn urma lui se lăsa ici o creangă, colo alta; conturul făpturii sale se estompa tot mai mult. Şi īncă o scīnteiere sclipi din frunziş - fu un bumb de oţel al costumului său vīnătoresc -; şi acum dus era. Īn timpul acestei dispariţii treptate a pădurarului chipul lui Friedrich īşi pierduse expresia de răceală, şi părea acum să fie brăzdat de īngrijorare. Se căina oare că nu-l rugase pe pădurar să ţină pentru dīnsul toate ce le rostise? Făcu cīţiva paşi, dar īncremeni de-ndată.
- E prea tīrziu, īşi spuse sieşi şi se-ntinse după pălărie. De la nici douăzeci de paşi depărtare se auzeau īncetişor nişte pocnete. Era pădurarul care-şi ascuţea cremenea flintei. Friedrich ciuli urechile.
- Nu, spuse el cu glas hotărīt, īşi adună calabalīcul şi goni cornutele de-a lungul văii.
La amiază, Margreth şedea līngă vatră şi făcea ceaiul. Friedrich se īntorsese acasă bolnav şi se plīngea de dureri mari de cap, iar la īntrebările ei īngrijorate istorisi că se mīniase năprasnic pe pădurar, pe scurt toată păţania descrisă mai-nainte cu excepţia cītorva nimicuri pe care socoti că-i mai cuminte să le ţină pentru el. Margreth privea tăcută şi posomorītă īn apa ce clocotea. Era obişnuită să-şi audă feciorul cum se plīnge din timp īn timp, dar mai mīnios ca astăzi nu-l văzuse. Să-l pască vreo boală? Oftă din greu şi lăsă să cadă buşteanul pe care de-abia-l apucase.
- Mamă, strigă Friedrich din camera de culcare.
- Ce vrei?
- A fost vreun bubuit de puşcă?
- Nu, nu, dar ce vrei să spui cu asta?
- Of, ce-mi mai bubuie capul! răspunse el.
Īnăuntru intră vecina şi īi povesti şopotind la ureche oareşice bīrfe pe care Margreth le ascultă absentă. Apoi femeia plecă.
- Mamă, strigă Friedrich. Margreth intră la el.
- Ce zice asta lu’ Hülsmeyer?
- A, nimicuri, scorneli, vorbe-n vīnt! - Friedrich se īndreptă. - De Gretchen Siemers; nu ştii vechea poveste?; de ar fi măcar un miez de adevăr.
Friedrich se lungi din nou.
- Să văd dacă oi putea dormi, rosti el.
Margreth stătea līngă vatră; torcea şi cugeta la lucruri prea puţin īmbucurătoare. Īn sat băteau orele unsprezece şi jumătate; se ridică limba clanţei şi păşi īnlăuntru grefierul Kapp.
- Bună ziua, lele Margreth, spuse el, poţi să-mi dai să beau nişte lapte? Vin din M. Cīnd Margreth aduse ce īi ceruse, o īntrebă:
- Unde-i Friedrich? Ea tocmai se căznea să scoată o farfurie şi nu pricepu īntrebarea. Bărbatul sorbea trudnic şi cu īnghiţituri mici. După aceea, spuse:
- Aţi auzit că īn noaptea asta sumanele albastre au ras ditamai bucata de pădure īn Pasul Master, e curat ca-n palmă.
- Doamne Dumnezeule, replică ea nepăsătoare. Pe urmă, grefierul zise:
- Dăunătorii ăstia prăpădesc totul; de-ar mai menaja lemnul tīnăr, da’ chiar şi puieţii de stejar, cīt braţul meu de groşi, care nu-s buni nici măcar de-o ramă! Pare-se, le e la fel de drag să facă rău lumii pe cīt le e de profit!
- Mare păcat! spuse Margreth.
Conţopistul gătise de băut, dar tot nu se urnea. Părea să aibă ceva pe inimă.
- N-aţi auzit nimic de Brandis?
- Nimic; pe aici n-a intrat vreodată.
- Deci nu ştiţi ce-a păţit?
- Ce? Īntrebă Margreth īnfrigurată.
- E mort!
- Mort? exclamă ea, cum mort? Doamne Dumnezeule, apără şi păzeşte! Numa’ azi dimineaţa a trecut p-aci prin faţă cu flinta la spinare!
- E mort, se repetă copistul, scrutīnd-o tăios, l-au răpus sumanele albastre. De-un sfert de ceas e adus leşul īn sat.
Margreth īşi īmpreună mīinile. Dumnezeule care Le eşti īn cer, nu-l du la judecată! Nu ştia ce face!
- Pe cine? se răsti conţopistul, vasăzică, pe ucigaşul ăla nenorocit?
Din iatac se auzi un geamăt greu. Margreth se grăbi īntr-acolo, iar copistul o urmă. Friedrich stătea īn pat drept; chipul şi-l presa īn mīini şi gīfīia ca un muribund.
- Friedrich, cum īţi mai este? grăi mama.
- Cum īţi mai este? repetă conţopistul.
- Vai capul şi durerile mele! se tīngui el.
- Ce-i cu el?
- Ah, Dumnezeu ştie, zise ea, de la patru e īntors cu vacile, aşa de rău i-a fost. Friedrich, Friedrich, da’ răspunde băiete! Să trimit după doctor?
- Nu, nu, icni flăcăul, e doar o colică, deja mi-e mai bine.
El se īntinse īnapoi; faţa īi zvīcnea cumplit de durere; apoi īn obraji īi reveni culoarea.
- Mergeţi, spuse el searbăd, trebuie să dorm, mergeţi dincolo.
- Coană Mergel, spuse conţopistul grav, e sigur că Friedrich s-a īntors la patru şi n-a mai plecat iar?
Ea-l sfredeli cu privirea:
- Ia īntreabă-i pe plozii din drum! Şi să plece? Numai de ar putea, Dumnezeule!
- Nu v-a povestit nimic de Brandis?
- Cum să nu, Doamne Dumnezeule, a zis că ăla l-a īnjurat īn pădure, că netrebnicul şi-a bătut joc de sărăcia noastră! Dumnezeu să mă ierte că e mort! continuă ea īnverşunată, aţi venit să ocărīţi nişte oameni cinstiţi, căraţi-vă! Se īnturnă din nou către fiul ei; copistul plecă.
- Friedrich, cum te mai simţi? spuse ea. - Ai auzit? Groaznic, groaznic! Fără spovedanie şi iertarea păcatelor!
- Mamă, mamă, īn numele lui Dumnezeu, lasă-mă să dorm; nu mai pot!
Īn clipa aceea, intră īn iatac Johannes Nimeni; slab şi īnalt ca o prăjină, dar zdrenţăros şi ruşinos aşa cum ne-a mai fost dat să-l vedem cu cinci ani īn urmă. Chipul său era şi mai palid ca de obicei.
- Friedrich, se bīlbīi el, trebuie să te duci numaidecīt la uncheşu-tău, are pentru tine de lucru; acuma ia.
Friedrich se răsuci spre perete.
- Nu vin, grăi el cu asprime, sunt bolnav.
- Dar trebuie să vii, pufni Johannes, a spus că tre’ să te iau cu mine. Friedrich rīse dispreţuitor:
- Aş vrea s-o văd şi p’asta!
- Lasă-l īn pace, nu poate, oftă Margreth, doară vezi cum arată.
Ea ieşi afară pentru cīteva minute; cīnd reveni, Friedrich era deja īmbrăcat.
- Ce te-a pălit? izbucni ea, nu poţi, mai bine nu te duce!
- Ce-i dat, aia se īntīmplă, retorcă el şi ieşea deja pe uşă cu Johannes.
- Ah, Dumnezeule, suspină mama, cīt īs mici copii ne lovesc īn pīntece, iară cīnd īs mari īn inimă.
Se porni ancheta, fapta era limpede ca lumina zilei; dar indiciile asupra făptaşului erau atīt de străvezii īncīt, deşi toate circumstanţele īnclinau īnspre sumanele albastre, nu puteau fi avansate decīt nişte supoziţii. Un indiciu părea să arunce lumină asupra faptelor, dar, din cine ştie ce motive, fu prea puţin luat īn considerare. Absenţa moşierului īl silise pe grefier să īnceapă procedurile de unul singur. Stătea la masă; īncăperea era ticsită cu ţărani, īn parte gură-cască, īn parte dintr-aceia de la care, īn lipsa unor martori veritabili, lumea năzuia să afle cīte ceva. Ciobanii care privegheaseră īn noaptea aceea, slugile care lucraseră cīmpul din apropiere, toţi stăteau dīrzi şi īnfipţi, cu mīinile īn buzunar, mărturisind parcă īn tăcere că nu erau dispuşi să se amestece īn povestea asta.
Au fost audiaţi opt brigadieri. Spusele lor erau aceleaşi: īn seara de zece ale lunii, Brandis le ordonase să fie pregătiţi să dea o raită, căci pesemne prinse de veste de unul din planurile sumanelor albastre; cu toate acestea se exprimase foarte nelămurit. S-au pus īn mişcare pe la două noaptea şi au dat de multe urme ale distrugerii care l-au scos din sărite pe pădurarul şef; īn rest totul fu liniştit. Cīndva, pe la ora patru, Brandis spuse: „ne-au dus de nas; haidem acasă!” Cīnd au cotit īn jurul Muntelui Breme şi vīntul şi-a schimbat deodată direcţia, au auzit limpede prăbuşiri de copaci dinspre Codrul Maste şi au concis după loviturile sistematice de topor că e mīna sumanelor albastre. Un răstimp, s-au pus la sfat dacă e fezabil să atace liota neruşinată cu forţe atīt de mărunte şi, fără să ajungă la un rezultat precis, s-au īndreptat agale īnspre locul de unde veneau zgomotele. Apoi urmă păţania cu Friedrich. După ce Brandis i-a trimis fără alte indicaţii, au mai mers o bucată şi, cīnd au băgat de seamă că gălăgia dinspre o parte īncă īndepărtată a pădurii īncetase, s-au oprit să-l aştepte. Zăbava i-a scos din răbdări şi, după vreo zece minute, s-au pornit iară la drum pīnă au ajuns īn locul prăpădului. Toate erau isprăvite acuma, īn pădure niciun sunet, din cei douăzeci de copaci doborīţi mai rămăseseră īncă opt, iar ceilalţi fuseseră transportaţi. Nu puteau īnţelege cum au putut pune la cale aşa ceva, căci nu se vedea nicio urmă de roată.
Din pricina uscăciunii, anotimpului şi a faptului că deasupra pămīntului erau īmprăştiate ace de pin nu era cu putinţă să deosebeşti vreo urmă de picior, deşi tot terenul din jur părea să fi fost călcat bine. Şi cum socotiseră că nu mai are niciun rost să-l mai aştepte pe pădurarul-şef, au trecut cu grabă īn cealaltă parte a pădurii īn nădejdea că poate o să-i mai zărească pe nelegiuiţi. La ieşirea din pădure, unul dintre ei īşi prinse īntr-un păducel şnurul clondirului şi, cīnd aruncă o privire īmprejur, văzu ceva licărind īn mărăciniş, era catarama de la cureaua pădurarului, pe el īl găsiră zăcīnd ţeapăn, īndărătul scaieţilor, cu mīna dreaptă īncleştată de ţeava flintei, iar cu cealaltă făcută pumn şi cu fruntea crăpată de un topor.
Aceasta fu depoziţia pădurarilor; le veni rīndul ţăranilor de la care īnsă nu fu chip să se afle ceva. Mulţi stăruiau că pe la ora patru erau acasă sau mai erau prinşi cu treburi şi se ţinură toţi că n-au băgat nimic de seamă. Ce era de făcut? Erau pīnă la unul oameni de bizuială pe care nu puteai zăbovi cu bănuiala. Trebuiră să se mulţumească cu tăgăduiala lor.
Fu chemat Friedrich. Se avīntă nu altminteri de cum īi era firea, nu era nici īngrijorat, nici insolent. Audierea se īntinse destul de mult, iar din cīnd īn cīnd īntrebările luau o turnură şireată; răspunse totuşi la fiecare deschis şi precis, istorisi tărăşenia dintre el şi pădurarul-şef cīt mai aproape de adevăr, cu excepţia sfīrşitului pe care consideră că-i mai nimerit să-l păstreze pentru el. Alibiul lui pe timpul crimei se confirmă cu uşurinţă.
Pădurarul fu găsit la ieşirea din crīngul Maste; la peste trei sferturi de ceas depărtare de viroaga unde pe la patru īi vorbise lui Friedrich şi de unde peste alte zece minute acesta īşi mīnase turmele īnapoi īn sat. Toată lumea īl văzuse; toţi ţăranii prezenţi s-au īnverşunat s-o confirme: cu unul stătuse de vorbă, altuia īi făcuse semn.
Grefierul se simţea prost dispus şi stīnjenit. Deodată umblă cu mīna īn spatele lui şi scoase ceva strălucitor īn ochii lui Friedrich:
- Cui īi aparţine?
Friedrich sări trei paşi īnapoi.
- Iisuse Hristoase! Am crezut că vreţi să-mi crăpaţi ţeasta! Ochii lui umblară sprinteni peste unealta ucigaşă şi preţ de o clipă lăsară impresia că zăboveau pe o despicătură a mīnerului.
- Nu ştiu, spuse el cu īnfocare.
Era toporul pe care-l găsiseră īmplīntat īn craniul pădurarului-şef.
- Uită-te mai bine, continuă grefierul curţii.
Friedrich īl luă īn mīnă, īl cercetă, de sus, de jos, īl īntoarse:
- E un topor ca toate topoarele, zise el şi-l depuse nepăsător pe masă. O pată de sīnge se vedea cu ochiul liber; păru să se cutremure, dar repetă cu aceeaşi siguranţă:
- Nu-l recunosc.
Grefierul răsuflă cu obidă. Nici el n-avea mai mare habar şi folosise stratagema elementului-surpriză doar doar l-o prinde pe criminal. Nu mai avea altceva de făcut decīt să pună capăt anchetei.
Acelora care poate sunt nerăbdători să afle deznodămīntul īntīmplării trebuie să le mărturisesc că incidentul nu a fost nicicīnd lămurit pe deplin, cu toate că īn acest scop s-au derulat pe urmă mai multe anchete. Curajul, pare-se, īi părăsise pe sumanele albastre simultan cu vīlva stīrnită de cele īntīmplate şi măsurile severe ce au urmat; deşi ulterior au fost prinsi mai mulţi hoţi de lemne, nu se găsi totuşi niciun temei să fie puşi īn legătură cu şleahta de trist renume. Vreme de douăzeci de ani, toporul zăcu degeaba ca corpus delicti īn arhiva judecătorească, unde probabil se mai află şi acuma cu toate petele sale de rugină. N-ar fi onest ca īntr-o poveste născocită cititorul să-şi vadă īnşelată curiozitatea īn felul acesta. Dar toate cele istorisite aici s-au īntīmplat cu adevărat; iar eu nu pot nici să adaug şi nici să scot.
Duminica următoare, Friedrich se sculă tare de dimineaţă ca să se ducă la spovedanie. Era Adormirea Maicii Domnului, iar preoţii se aşezau īn confesional īnainte de ivirea zilei.
După ce se īmbrăcă pe īntuneric, părăsi cīt de īncet īi fu cu putinţă odaia īngustă, amenajată pentru el īn casa lui Simon.
Cartea lui de rugăciune probabil că stătea pe pervazul ferestrei din bucătărie şi nădăjduia să dea de ea cu ajutorul luminii palide a Lunii; nu era acolo. Īşi roti ochii căutīnd-o şi tresări; īn uşă se afla Simon, aproape gol; făptura-i era deşirată, părul sălbatic, nepieptănat, iar gălbejeala chipului pricinuită de strălucirea lunii īi schimonosea cumplit īnfăţişarea. „Oare merge prin somn?” gīndi Friedrich şi se opri.
- Īncotro, Friedrich, şuşoti bătrīnul?
- Uncheşule, tu eşti? Mă duc să mă spovedesc.
- Aşa am gīndit şi eu, du-te cu Domnul, dar spovedeşte-te cum fac creştinii cei drepţi.
- Aşa şi vreau, spuse Friedrich.
- Aminteşte-ţi de cele zece porunci: „Să nu mărturiseşti īmpotriva aproapelui tău.”
- Să nu mărturiseşti strīmb!
- Ba de loc; n-ai īnţeles tu cum trebuie; cine īnvinuieşte pe un altul la spovedanie, ăla nu mai e vrednic de īmpărtăşanie.
Tăcură amīndoi.
- Uncheşule, ce ţi-a venit să pomeneşti de asta? zise Friedrich mai apoi; conştiinţa nu vă e curată, m-aţi īnşelat.
- Eu, cum aşa?
- Unde e toporul dumitale?
- Toporul meu? La arie.
- I-aţi făcut o altă coadă? Aia veche unde e?
- Cīnd o să se facă lumină o să-l găseşti īn baraca cu lemne. Du-te, urmă el dispreţuitor, am crezut că eşti bărbat, dar eşti ca o caţă bătrīnă care urlă că-i arde casa cīnd colo scoate cuptorul fum. Uite, adaugă el, să n-am parte de mīntuire dacă eu unul ştiu mai multe din povestea asta decīt stīlpii uşii. Eram acasă de o groază de timp, īşi īntări el spusele.
Friedrich stătea stīnjenit şi neīncrezător. Ar fi dat mult ca să poată vedea chipul unchiaşului. Dar cīt trăncăniseră ei cerul se acoperise.
- Mare mi-e vina, suspină Friedrich, că nu l-am trimis pe drumul care trebuia, măcar că nu asta avusesem eu īn minte; aşa ceva, sigur nu! Unchiule, ţie am a-ţi mulţumi pentru conştiinţa mea īncărcată.
- Hai, du-te odată la spovedanie! şopti Simon cu voce tunătoare; pīngăreşte īmpărtăşania cu lăudăroşenia ta şi agaţă-le năpăstuiţilor de gīt cīte o iscoadă, care chiar dacă nu vorbeşte de la īnceput, va să ştie numaidecīt cum să le smulgă de la gură bucăţica de pīine, du-te!
Friedrich stătea īn cumpănă; auzi un foşnet uşor; norii se alungau, lumina lunii scăpără iarăşi īn uşă; era īnchisă. Īn dimineaţa aceea, Friedrich nu se duse la spovedanie.
Din păcate, impresia pe care acest eveniment o lăsase asupra lui Friedrich se şterse prea īn grabă. Cine să mai aibă īndoieli că Simon făcuse tot ce-i stătu īn puteri ca finul său să o apuce pe aceleaşi căi ca şi el? Iar īn Friedrich se regăseau īnsuşiri care nu putea decīt să-i uşureze treaba: nesăbuinţă, arţag, şi mai ales o īngīmfare neţărmurită care nu trata orişicīnd aparenţele cu dispreţ, iar pe urmă punea orice la cale ca să scape de o posibilă ocară, justificīndu-se īn fel şi chip. Firea nu-i era lipsită de nobleţe, dar se deprinse să prefere ruşinea lăuntrică celei exterioare. Mai trebuie spus că se īnvăţase să-şi dea ifose, cītă vreme mama lui trăia īn lipsuri.
Această īntorsătură urītă a caracterului său fu rodul mai multor ani, de-a lungul cărora oamenii băgaseră de seamă că Margreth pomenea din ce īn ce mai puţin de feciorul ei şi se lăsa tot mai mult pradă delăsării, o stare a lucrurilor de care mai īnainte n-ai fi găsit cu putinţă s-o atingă şi pe ea. Se făcu sfioasă, greoaie, chiar neglijentă, iară unii se găsiră să spună că nu e īntreagă la minte.
Friedrich se dădea tot mai mult īn stambă, nu era nuntă sau hram la care să lipsească, iar simţămīntul său de onoare foarte simţitor nu-l lăsa să treacă cu vederea blamul ascuns al unora, era mereu gata să se ia la ceartă nu pentru a sfida astfel opinia publică, ci pentru a o dirija pe căile care-i erau lui pe plac. Se īnfăţişa lumii īngrijit, sobru, aparent inocent, dar viclean, lăudăros şi adesea grosolan, un om care n-avea să bucure pe nimeni şi cu atīt mai puţin pe mumă-sa; orişicum căpătase o anumită greutate īn sat prin temeritatea lui īnfricoşătoare şi prin perfidia-i īncă şi mai temută, cu cīt lumea realiza mai mult, cu cīt era mai conştientă, că nu izbuteşte să-şi dea seama ce fel de om e şi nici să īntrevadă ce se va alege de dīnsul. Doar un flăcău din sat, Wilm Hülsmeyer, conştient de forţa şi bunele sale relaţii cuteza să rămīnă tare pe poziţie; şi cum se pricepea mai bine la cuvinte decīt Friedrich, ştia să facă haz de necaz cīnd lucrurile se īncingeau prea tare īncīt acesta era singura persoană cu care Friedrich nu prea īi plăcea să aibă de-a face.
* * *
Trecuseră patru ani; era īn octombrie, cīnd toate hambarele se umpleau cu porumb şi toate pivniţele cu vin, īn toamna blīndă a anului 1760 care īngăduia şi peste acest colţ de lume să se reverse bogăţia, iar acum vedeai mai mulţi beţivi, auzeai de mai multe bătăi şi īncăierări prosteşti de cīt īn orice altă perioadă. Pretutindeni domneau zaiafeturile; zilele libere se făceau tot mai numeroase şi cine avea vreo doi talanţi puşi deoparte īi şi trebuia o nevastă care să-l ajute astăzi să aibă cum să mīnănce şi mīine de ce flămīnzi. Se făcea acuma īn sat o nuntă serioasă, cumsecade, iar musafirii aveau să se aştepte la mai mult decīt la o vioară dezacordată, la un păhărel de rachiu şi la voia bună pe care o aduceau de acasă. Se sculaseră toţi cu noaptea-n cap; hainele erau scoase la aerisit īn faţa uşii şi pentru toată ziulica B. luase asemănarea unui magazin de vechituri. Cum era aşteptată lume de prin alte părţi, toţi ai locului năzuiau să ţină satul la mare cinste.
Era seara, pe la şapte, şi petrecerea era īn toi; unde te uitai numai chiote şi hohote de rīs, odăile joase erau umplute pīnă la sufocare cu siluete albastre, roşii şi galbene aidoma unui ocol unde s-au īmbulzit prea multe animale. Se dansa pe pardoseală, adicătelea, cei care-şi făcuseră loc pentru două picioare se īnvīrteau de zor şi īncercau să dreagă lipsa de mişcare cu chiuituri. Orchestra era sclipitoare, vioara īntīia predomina ca o artistă desăvīrşită, la cea de-a doua şi la un contrabas mare scīrţīiau ad libitum [după dorinţă] nişte amatori; rachiu şi cafea din belşug, petrecăreţii toţi asudaţi, pe scurt era un chef de zile mari.
Friedrich se plimba ţanţos īncolo şi-ncoace ca un cocoş, īntr-un surtuc nou-nouţ, albastru ca cerul, rostuindu-se ca prim elegant. Cīnd apăru şi familia moşierului, el şedea īn spatele contrabasului, atingīnd coarda cea mai joasă cu mare vigoare şi multă graţie.
- Johannes! strigă el poruncitor, iar protejatul său răsări de la locul de dans unde īncercase şi el să-şi bălăbănească picioarele lălāi şi odată chiar să chiuiască. Friedrich īi īntinse arcuşul, īşi impuse voinţa printr-o mişcare mīndră a capului şi se īndreptă spre dansatori.
- Lăutari, hai la joc, la veselie: Papen von Istrup!
Cīntară īndrăgitul dans, iar sub privile boierilor Friedrich făcea aşa nişte tumbe că vacile de acolo şi-au tras īnapoi coarnele umplīnd coşarul de zăngănit de lanţuri şi răgete. Capul său bălai se zbīnţuia īn sus şi-n jos deasupra celorlalţi ca o ştiucă care se zbenguie deasupra apei; din toate ungherele ţipau fetele cărora el le aducea un omagiu, zvīrlindu-le īn faţă părul său lung, blond ca inul, printr-o īnclinare sprintenă a capului.
- Gata, mi-a ajuns! Spuse el, īntr-un sfīrşit, şi o luă īnnăduşit īnspre masa cu băuturi; „La mulţi ani cu sănătate domniilor voastre şi tuturor prinţilor şi prinţeselor de viţă nobilă şi cine n-o bea īn cinstea lor o să le dau una peste ureche de o să-i audă pe īngerii din cer cum cīntă!“ Un vivat zgomotos ţinu isonul toastului galant. Friedrich īşi făcu plecăciunile:
- Domniile voastre să nu se supere, căci aşa suntem noi, ţărani neciopliţi!
Tot īn acea clipă se făcu zarvă la celălalt capăt al ariei, ţipete, sfadă, rīsete, toate īnvălmăşindu-se. Mai mulţi copii strigau „Hoţu’ de unt, hoţu’ de unt!“ şi Johannes Nimeni, cu capul īndesat īntre umeri, răsări din mulţime sau mai bine spus fu īmpins īnainte, īncercīnd cu toate puterile să iasă afară:
- Ce e? Ce aveţi cu Johannes a nostru? strigă Friedrich poruncitor.
- Stai c-o să vezi acuşica, īngăimă o bătrīnă ţinīnd īn mīnă un şorţ şi o cīrpă de spălat. Ce ruşine! Johannes, sărmanul bătut de soartă, care acasă n-avea īncotro decīt să se mulţumească cu ce-i mai rău, īncercase să pună deoparte pentru zile negre o jumătate de pfund de unt şi ieşindu-i din minte că īl īnvelise curăţel īn batistă şi-l ascunse īn buzunar, trecuse pe līngă focul din bucătărie, iar acum grăsimea se prelingea jalnic peste pulpanele hainei.
Peste tot agitaţie; fetele făceau cīte un salt īnapoi de teamă să nu se mīnjească, ori īi dădeau delicventului cīte un ghiont. Alţii īi făceau loc, atīt din milă cīt şi din prevedere. Dar Friedrich īi ieşi īn faţă:
- Jigodie ce eşti! răcni el şi peste faţa protejatului său răbduriu se năpustiră cīteva palme năprasnice; apoi īi făcu vīnt pe uşă cu o lovitură bună de picior.
Se īntoarse posomorīt; demnitatea lui avusese de suferit, rīsetele pe care le auzea de pretutindeni īl tăiau la inimă; şi deşi īncercă să-şi reia elanul printr-un chiot īndrăzneţ, nu-i mai ieşi aşa cum ar fi vrut. Avea de gīnd să se pitească īndărătul violoncelului, dar nu īnainte să facă senzaţie; īşi scoase ceasul de buzunar din argint, pe vremurile acelea o bijuterie rară şi nepreţuită.
- E aproape zece! spuse el, şi acum menuetul miresei! O să-l cīnt eu!
- E o minunăţie de ceas! zise porcarul şi se aplecă īn faţă, plin de o curiozitate respectuoasă.
- Cīt ai dat pe el? izbucni Wilf Hülsmeyer, rivalul lui Friedrich.
- Da’ ce, vrei să-l plăteşti tu? spuse Friedrich.
- Dar tu unul l-ai plătit? răspunse Wilm. Friedrich īi aruncă o privire mīndră şi apucă arcuşul cu maiestate mută.
- Ei, spuse Hülsmeyer, s-au mai văzut de astea. Ştii bine că şi Franz Ebel avea un ceas frumos pīnă cīnd jidovul Aaron i l-a luat īnapoi.
Friedrich nu spuse nimic, ci făcu semn cu mīndrie primei vioare şi īncepură să cīnte cu toate puterile.
Īntre timp, moşierul şi familia lui intrată īn camera unde vecinele īi pun miresei pe cap eşarfa, semn că a intrat īn rīndul femeilor măritate. Fetişcana plīnse ceva vreme, parte fiindcă aşa cere datina, parte din pricina fricii genuine. Īi era dat să aibă grijă de o gospodărie īn neorīnduială, sub ochii unui moşneag ursuz pe care mai trebuia să şi-l iubească. El era līngă ea, dar nu tocmai ca mirele din psalm „ce iese din cămara sa“.
- Ai plīns destul, spuse el posac, aminteşte-ţi că eu am a te face fericită, nu tu pe mine!
Īl privi smerită şi părea să simtă că el are dreptate. Ceremonia era la final; tīnăra bău pentru sănătatea bărbatului, junii şugubăţi s-au uitat să vadă dacă legătura de la cap e dreaptă şi s-au bulucit cu toţii īnapoi la arie de unde răsunau zgomote şi rīsete fără oprire.
Friedrich nu mai era acolo. O ruşine mare şi insuportabilă se abătuse pe capul lui, fiindcă Jidovul Aaron, măcelar şi coropcar de ocazie, din tīrguşorul imediat apropiat, īşi făcu, pe nepusă masă, apariţia şi, după o conversaţie scurtă şi nemulţumitoare, īl presă cu voce tare, de faţă cu toată lumea, să achite cei zece talanţi pentru ceasul pe care-l primise īncă de la Paşte.
Friedrich părăsise locul mai degrabă mort decīt viu, iar evreul se ţinu după el, strigīnd īntruna:
- O, vai mie! De ce n-am ascultat eu de oamenii cu minte! Nu mi-au spus ei de o sută de ori că tot ce ai e pe spinare, şi īn cămară nicio pīine!
Aria bubuia de hohote de rīs; mulţi īi urmară īn curte.
- Īnsfăcaţi ovreiul! Cine-i mai greu la cīntar, el sau porcul! strigară unii; alţii se făcură serioşi.
- Friedrich era alb ca varul, spuse o bătrīnă, iar mulţimea se īmpărţi īn două cīnd trăsura nobilului traversă curtea.
Pe drumul spre casă, domnul von S. īşi stricase voia bună aşa cum i se īntīmpla de fiecare dată cīnd dorinţa de a-şi păstra popularitatea īl silea să ia parte la asemenea festivităţi. Privea tăcut īn afară.
- Ce sunt mogīldeţele alea? Şi arătă cu degetul īnspre două figuri umbrite care alergau īnaintea trăsurii, īntocmai ca nişte struţi. Acum pătrunseră īn castel. „Şi din cocina noastră şi-au dat duhul nişte porci!“ suspină domnul von S.
Intrīnd īn casă, găsi antreul gemīnd cu servitorime; aceştia se īmbulziseră īn jurul a doi argaţi care zăceau prăbuşiţi pe scări, palizi şi răsuflīnd greu. Susţineau că, pe cīnd se īntorceau acasă prin codrul Brede, au fost urmăriţi de stafia bătrīnului Mergel. Mai īntīi, auziră deasupra capetelor vuiete şi trosnete; pe urmă, de sus din aer, un păcănit ca de două beţe lovite īntre ele; deodată un strigăt ascuţit, iar apoi se desluşiră venind de sus cuvintele: „Vai, de păcatele mele!“ Unul pretindea de asemenea că văzuse printre ramuri licărind doi ochi aprinşi şi amīndoi o luară la fugă cīt i-au ţinut picioarele.
- Numai inepţii, spuse moşierul enervat şi intră īn odaie ca să se schimbe. Dimineaţa următoare, fīntīna arteziană din grădină nu mai binevoi să funcţioneze şi se descoperi că cineva deplasase o conductă, după toate aparenţele, pentru a căuta rămăşiţele īngropate ale unui cal ce trecea drept un mijloc garantat pentru a ţine la distanţă toate vrăjitoarele şi toate duhurile rele.
- Hm, spuse moşierul, ce mişeii nu fură strică proştii.
După trei zile, se dezlănţui o furtună cumplită. Era miezul nopţii, dar din castel nimeni nu se atinse de pat. Moşierul stătea la fereastră şi se uita īngrijorat īn beznă, peste cīmpurile sale. Frunze şi rămurele se izbeau de geamuri; cīnd şi cīnd se prăbuşea cīte o ţiglă care se făcea ţăndări pe macadamul curţii.
- Cumplită vreme! spuse domnul von S. Soţia dumnealui arăta īnfricoşată.
- S-a grijit oare cineva de foc? spuse ea, Gretchen, mai uită-te tu odată, cel mai bine e să-l stingi de tot. Vino să citim din Evanghelia după Ioan.
Īngenunchiară cu toţii şi jupīneasa īncepu:
- „La īnceput era Cuvāntul şi Cuvāntul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvāntul.” Tună īnspăimīntător. Tresăriră cu toţii; apoi se auziră ţipete īnfiorătoare şi tumult pe scări.
- Īn numele lui Dumnezeu, arde ceva? exclamă doamna von S. şi-şi ascunse faţa īntr-un scaun. Uşile fură date-n lături vijelios şi se năpusti īnăuntru femeia jidovului Aaron, lividă ca moartea, cu părul zburlit şi udă leoarcă. Se aruncă la picioarele moşierului:
- Dreptate! strigă ea, dreptate! Mi-au omorīt bărbatul! Şi se prăbuşi inconştientă.
Nu era decīt prea adevărat, iar ancheta ce urmă dovedi că Jidovul Aaron īşi pierduse viaţa printr-o singură lovitură la tīmple cu un instrument bont, cel mai probabil o bītă. O altă rană īn afară de pata vineţie de la tīmpla dreaptă nu se mai găsi. Mărturia evreicei şi a slugii sale Samuel suna după cum urmează: cu trei zile īn urmă, Aaron plecase pe la amiază să cumpere vite şi spusese că o să rămīnă şi peste noapte, īntrucīt avea să le ceară socoteală cītorva rău platnici īn satele B. şi S. Astfel avea să īnnopteze īn B., la măcelarul Solomon. Cum īn ziua următoare nu se īntorsese acasă, soţia lui īşi făcu griji şi se porni, īn cele din urmă, la drum, ziua, pe la trei după-masă, īn compania slugii şi a dulăului pe care-l avea măcelarul. La Salomon Ovreiul nu se ştia nimic de Aaron; pur şi simplu nu călcase pe acolo. Aşa că trecură pe la toţi ţăranii pe unde ştiau că Aaron ar avea afaceri.
Doar doi dintre aceştia īl văzuseră şi tocmai īn ziua īn care acesta plecase de acasă. Īntre timp, se făcuse foarte tīrziu. Spaima o īmpinse pe femeie să o ia īnspre casă nutrind īncă slaba speranţă să-şi regăsească acolo bărbatul. Furtuna i-a surprins īn codrul Brede şi au căutat să se adăpostească sub un fag uriaş de pe versantul muntelui; īn acest răstimp, cīinele adulmeca īmprejur īntr-un mod ostentativ şi o zbughi, īntr-un sfīrşit, īn pădure, chiar dacă īl strigaseră de mai multe ori. Īn lumina fulgerului, femeia īntrezări subit ceva alb pe muşchi; era toiagul bărbatului ei şi cvasi-instantaneu se ivi cīinele din desiş ducīnd ceva īn bot; era papucul soţului. Nu trecu mult şi găsiră leşul evreului īntr-un şanţ umplut cu frunze uscate.
Acestea fură spusele slugii, īntărite īn general de femeie; apriga-i nelinişte sufletească īncepu să se domolească, părea să fie pe jumătate năucită, sau mai degrabă amorţită: „Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte!” acestea fură singurele cuvinte pe care le rostise sporadic.
Īn aceeaşi noapte, poliţia primi īnsărcinarea să īl aresteze pe Friedrich. Nu aveau nevoie de mandat deoarece domnul von S. fusese el īnsuşi martor la scena care arunca asupra acestuia cea mai mare urmă de īndoială ; se includea povestea cu fantome din acea seară, īncăierarea de beţe din Codrul Brede, ţipătul din īnalt. Cum grefierul lipsea tocmai atunci, domnul S. dădu curs el īnsuşi procedurilor mai spornic decīt s-ar īntīmpla altminteri. Cu toate acestea, īncepuse deja să se facă de ziuă, cīnd poliţiştii au īnconjurat cīt se putu de tiptil casa bietei Margreth. La uşă bătu īnsuşi moşierul; nici un minut nu trecu pīnă cīnd s-a deschis şi apăru īn prag Margreth pe deplin īmbrăcată. Domnul von S. dădu īnapoi uluit; de-abia dacă o mai recunoştea, atīt de palidă şi de īmpietrită arăta īn prezent.
- Unde e Friedrich, spuse el cu voce nesigură.
- Căută-l, răspunse ea şi luă loc pe un scaun. Moşierul stătu o secundă la īndoială.
- Intraţi, intraţi, spuse el aspru; ce mai aşteptăm?
Au trecut īn camera lui Friedrich. Nu se afla acolo, dar patul era īncă cald. Au urcat la mansardă, au coborīt īn pivniţă, au īnţepat fīnul, s-au uitat după toate butoaiele, chiar şi īn cuptor; nu era acolo. Unii au intrat īn grădină, s-au uitat după gard, īn sus spre copacii de mere ; nu era de găsit.
- Ne-a scăpat, spuse baronul cu sentimente īnvălmăşite; privirea bătrīnei īl răscolea.
- Să-mi dai cheia de la cufărul ăla. Margreth nu răspunse.
- Daţi-mi cheia, repetă moşierul şi de-abia acum băgă de seamă că era deja īn broască. Au scos la vedere conţinutul cufărului: hainele de duminică ale fugarului şi straiele ponosite ale mamei, două linţolii cu panglici negre, unul făcut pentru un bărbat, şi celălalt pentru o femeie. Domnul von S. fu puternic zguduit. Sub toate celelalte, la fund, se regăsi ceasul de argint şi cīteva īnscrisuri, făcute foarte citeţ; una dintre acestea semnate de un bărbat suspectat de a fi īn cīrdăşie cu hoţii de lemne. Domnul von S. le luă pentru a fi examinate şi părăsiră casa fără ca Margreth să mai dea un semn de viaţă altul decīt că īşi muşca buzele necontenit şi clipea din ochi.
Ajuns la castel, baronul īl găsi pe grefier care, sosit seara trecută, afirma că dormise pe tot parcursul acestei īntīmplări, īntrucīt domnia sa nu trimisese după el.
- Mereu sunteţi īn īntīrziere, spuse domnul von S. īntărītat. Nu s-a găsit vreo babă īn sat să-i povestească slujnicuţei dumneavoastră toată tărăşenia? Şi la urma urmei de ce nu v-au trezit?
- Stimate domn, răspunse Kapp, īntr-adevăr Anne Marie a mea a aflat de starea lucrurilor cu o oră mai devreme ca mine; dar ştia prea bine că domnia-voastră are să conducă chestiunea şi, adăugă el cu o mutră jalnică, eram mort de oboseală !
- Faină poliţie n-am ce zice, murmură moşierul, nu e băbătie īn sat să nu ştie precis cīnd trebuie făcut ceva īn taină - şi tună mai departe – numai un nelegiuit, drac şi prost s-ar putea lăsa prins !
Pentru o vreme tăcură amīndoi.
- Birjarul meu s-a rătăcit pe īntuneric, īncepu iarăşi grefierul, am stat īn pădure mai mult de o oră; era o vreme īnfiorătoare; am crezut că o să dea vīntul trăsura peste cap. Īn cele din urmă, cīnd ploaia s-a potolit, am pornit-o cu Dumnezeu īnainte īnspre Zellerfeld, nu ne vedeam nici mīinile. Şi surugiul īmi spune: „De n-am nimeri prea aproape de carierele de piatră!” Mi s-a făcut şi mie frică; i-am zis să oprească şi mi-am aprins un foc, măcar să mă amăgesc cu pipa. Deodată, am auzit chiar īn preajmă, perpendicular sub noi, dangăt de clopote. Domnia-voastră să mă creadă că mi-era o teamă să mor, nu alta. Am sărit din trăsură, că īn picioarele tale te mai īncrezi, dar īn ale calului ba. Şi stăruiam aşa īn glod şi ploaie, fără să mă clintesc pīnă cīnd, slavă Domnului, īncepu să se crape de ziuă. Şi unde o nimerisem? La o palmă distanţă de Rīpa Heerse, cu turla bisericii Heerse taman sub noi. Douăzeci de paşi dacă mai făceam, cīntam acuma cu īngerii.
- Nu-i de glumit cu aşa ceva, replică moşierul, pe jumătate īmpăcat.
Īntre timp, examinase hīrtiile pe care le confiscase atunci. Erau scrisori prin care se cerea plata banilor īmprumutaţi, majoritatea de la uzurieri.
- Nu mă gīndeam, bolborosi el, că pe alde Mergel i-au ajuns datoriile pīnă īn gīt.
- Mda, şi că a trebuit să iasă la lumină īntr-un aşa hal, replică Kapp, nu mică i-o fi supărarea coanei Margreth!
- Ah, Dumnezeule numai la asta nu īi stă gīndul ei acuma! Odată cuvintele spuse, moşierul se ridică īn picioare şi părăsi camera pentru a face examinarea legală a cadavrului, dimpreună cu domnul Kapp. Investigaţia fu scurtă, moartea prin violenţă probată, suspectul fugise, dovezile īmpotriva lui erau īntr-adevăr incriminatoare, dar fără a fi concludente īn lipsa mărturisirii proprii, cu toate că fuga lui dădea multe de bănuit. Aşa că s-a pus punct procedurilor legale fără un deznodămīnt satisfăcător.
Evreii din īmprejurimi au luat parte cu interes sporit la desfăşurarea lucrurilor. Casa văduvei nu se mai golea de cei care o plīngeau şi-i aducea sfaturi. Din ce ţinea lumea minte nu mai fură văzuţi īn L. atīţia evrei laolaltă. Amărīţi peste măsură de asasinarea coreligionarului lor nu precupeţeau nici strădanie şi nici bani pentru a da de urma asasinului. De asemenea, era cunoscut că unul dintre aceştia, căruia īndeobşte i se spune Joel Cămătarul, īi promisese unuia dintre clienţii săi, care īi datora mai multe sute şi pe care īl considera un ins deosebit de şiret, că-i va lichida suma restantă dacă īl va ajuta să-l prindă pe Mergel; căci cei mai mulţi dintre evrei īmpărtăşeau credinţa că făptaşul izbutise să fugă cu asistenţa abilă a altora şi că probabil se mai află prin īmprejurimi. Cum, īnsă, toate fură zadarnice, şi se pronunţă īncheierea procedurilor penale, īn dimineaţa următoare, īşi făcură apariţia la castel un număr dintre cei mai distinşi israeliţi pentru a-i face nobilului o ofertă. Obiectul negoţului era fagul la poala căruia fu găsit toiagul lui Aaron şi unde pesemne se săvīrşise crima.
- Vreţi să-l doborīţi acuma cīnd frunzişul e mai mare? īntrebă moşierul.
- Nu, măria voastră, acolo să stea, iarnă, vară, pīnă n-o mai rămīne nicio aşchie din el.
- Dar, dacă e să tai pădurea o să strice puieţii!
- Īntr-adevăr, dar o să plătim mai mult decīt se cuvine. Şi au oferit două sute de talanţi. Au căzut la īnvoială, iar toţi pădurari primiră ordine stricte să nu care cumva să strice īn vreun fel fagul evreilor.
Īnspre seară, peste şaizeci de evrei fură văzuţi cu rabinul lor īn frunte croindu-şi drum īnspre codrul Brege, tăcuţi şi cu ochii plecaţi. Zăboviseră īn pădure mai mult de o oră şi au revenit tot atīt de serioşi şi ceremoniali trecīnd prin satul B. īnspre Zellerfeld, unde s-au īmprăştiat, luīnd-o fiecare pe drumul său.
Īn dimineaţa următoare, fagul avea crestat cu toporul următoarele :

אם תעמוד במקום תות יפגע בך כאשר אתת עשית לי

Şi unde era Friedrich ? Fără īndoială departe, īndeajuns de departe pentru ca braţul scurt al unei poliţii atīt de nevolnice să nu-i mai dea niciun motiv de teamă. Nu trecu mult şi lumea pierzīndu-l din vedere īl uită. Unchiul Simon rareori mai aducea vorba de el şi atunci numai de rău; evreica īntr-un tīrziu se consolă şi-şi luă un alt bărbat. Doar sărmana Margreth rămase de nemīngīiat.
După o jumătate de an, stăpīnul domeniului citea īn prezenţa grefierului nişte scrisori pe care tocmai le primise: „Ciudat, foarte ciudat!” spunea el:
- Īnchipuieşte-ţi, Kapp, alde Mergel poate că nu se face vinovat de crimă. Preşedintele curţii din P. iată că-mi scrie : « Le vrai n'est pas toujours vraisemblable », deseori mi se confirmă lucrul ăsta īn meseria mea şi uite că acuma din nou. N-ai fi intrigat să afli că prea loialul dumitale servitor, Friedrich Mergel, nu e mai vinovat de moartea evreului decīt mine sau decīt tine ? Din păcate, lipsesc dovezile, dar probabilitatea e mare. Un membru al bandei Schlemming (dintre care, īn treacăt fie zis, pe cei mai mulţi īi avem sub cheie) căruia i se spune Moise Zdrenţărosu’ a declarat la ultima audiere că nu e nimic să regrete mai mult ca uciderea unui coreligionar al său, Aaron, pe care l-a răpus īn pădure şi la care n-a găsit decīt şase parale. Din nefericire, interogatoriul fu īntrerupt de ora prīnzului şi pe cīnd luam masa cīinele de evreu s-a spīnzurat c-o jartieră de-a lui. Ce spuneţi de asta? Īntr-adevăr numele Aaron e foarte răspīndit şi toate cele.
- Ce spuneţi de asta? repetă moşierul, iar īn cazul ăsta ce l-a mai īndemnat să fugă pe măgăruşul ăla ?
Grefierul căzuse pe gīnduri:
- Poate că din pricina furturilor de lemne pe care tocmai le investigam. Nu se spune: „Cel rău fuge şi de umbra sa.” Conştiinţa lui Mergel era īndeajuns de mīnjită şi fără alte pete.
Apoi au abandonat chestiunea. Friedrich plecase, dispărut, iar Johannes Nimeni, sărmanul Johannes, cel ne băgat īn seamă de nimeni, dispăruse odată cu el.
Trecuseră douăzeci şi opt de ani, vreme multă, aproape jumătate din viaţa unui om ; moşierul īncărunţise şi se făcuse tare bătrīn, iar ajutorul său cel bun la suflet, Kapp, zăcea de mult īngropat. Oameni, animale şi plante se iviră, se maturizaseră, muriseră, doar castelul B. privea neschimbat, cenuşiu şi impunător, īnspre colibele din vale care, asemeni unor bătrīni ftizici, păreau mereu să cadă, dar rămīneau mereu īn picioare.
Era ajunul Crăciunului, 24 decembrie 1788.
Pe drum se depuse omăt mare de doisprezece picioare, iar răceala pătrunzătoare a aerului făcea să īngheţe gemuleţele din camerele īncălzite. Era aproape de miezul nopţii, dar printre colinele de zăpadă licăreau pretutindeni luminiţe livide, iar īn fiecare casă oamenii se puneau īn genunchi aşteptīnd īn rugăciune venirea sărbătorii sfinte aşa cum e obiceiul īn ţările catolice, ori - cel puţin - era odată. Tocmai atunci o siluetă se porni lent devale dinspre īnălţimile Brede īnspre sat; drumeţul părea frīnt de oboseală sau poate bolnav; horcăia şi se tīra cu greutate prin zăpadă.
La jumătatea povīrnişului, se opri, se aplecă peste cīrjă şi privi ţintă īnspre punctele de lumină. Īmprejur era aşa o linişte, aşa o moarte şi aşa un frig; şi gīndurile īţi zburau la luminiţele fantomatice din cimitire. Īn turlă bătu orele douăsprezece. Ultima bubuitură se mistui prelung, iar din casa din apropiere se ridică un cīntecel domol care plutea din bordei īn bordei purtīndu-se peste īntreg satul:

„Azi a venit un copilaş
Frumos, dulce şi gingaş.
El din fecioară S-a născut;
Ce bucurie ne-a făcut!

Iar El dacă n-ar fi venit
Lumea nu s-ar fi mīntuit:
Al tuturor Mīntuitor milos
Domnul meu Iisus Hristos
Tu chip de om ai luat
Izbăveşte-ne de iad!”

Omul de pe costişă se prăbuşi īn genunchi şi īncercă să cīnte şi el cu voce tremurătoare, dar nu era decīt un suspin zgomotos, iar lacrimi mari, fierbinţi se prăvăleau īn zăpadă. Cu voce coborītă, īntovărăşi rugīndu-se cea de-a doua strofă; apoi a treia şi a patra. Colindul se terminase, iar luminiţele din case īncepură să se mişte de colo-colo. Bărbatul se ridică anevoie şi se strecură agale īnspre sat. Pe līngă mai multe case zăbovi să-şi tragă sufletul ca mai apoi să se oprească īn faţa uneia şi să bată īncetişor.
- Ce-i asta? spuse o femeie dinăuntru; clămpăneşte uşa, dar nu-i niciun vīnt.
Bătu cu mai multă putere:
- Īn numele lui Dumnezeu, lăsaţi să intre un om īngheţat, īntors din robia turcească!
Din bucătărie, se auziră şuşoteli.
- Du-te la han, spuse un alt glas, a cincea casă de aici!
- Dumnezeule, īndurare şi lăsaţi-mă īnăuntru! N-am niciun ban.
După mai multe ezitări, uşa fu deschisă, iar un bărbat făcu lumină īnafară.
- Intră odată, spuse el, n-o să ne tai acuma beregăţile.
Īn bucătărie, se mai afla pe līngă bărbat o femeie de vīrstă mijlocie, o alta mult mai bătrīnă şi cinci copii. Se făcură toţi roată īn jurul noului-venit şi-l măsurau din priviri cu o curiozitate sfioasă. Jalnică creatură! Cu gītul strīmb, cu spinarea īncovoiată, īntreaga-i făptură frīntă şi neajutorată, părul lung şi alb ca zăpada īi īncadra chipul cu trăsăturile deformate de suferinţa īndelungată. Femeia se īndreptă tăcută īnspre vatră pentru a mai pune nişte vreascuri.
- Un pat nu vă putem da, grăi ea, dar o să aşternem aicea nişte paie; o să vă mulţumiţi şi cu asta.
- Dumnezeu să vă ajute! replică străinul; am dormit īn locuri mult mai rele.
Cel īntors acasă fu recunoscut ca Johannes Nimeni şi el īnsuşi īncuviinţă că este unul şi acelaşi; cel care fugise atunci cu Friedrich Mergel.
Īn ziua următoare, satul se umplu de aventurile celui pierdut de atīta amar de vreme. Nu era om să nu vrea să-l vadă pe cel īntors dintre turci şi mulţi păreau aproape fascinaţi că mai arată īncă a om. Fireşte, cei mai tineri n-avea nicio amintire cu el, bătrīnii, īnsă, īi desluşeau īncă trăsăturile cīt or fi fost ele de zbīrcite.
- Johannes, Johannes, cum ai mai īncărunţit ! spuse o bătrīnă. Şi de unde ai gītul ăsta aşa de strīmb ?
- De la cīte lemne şi apă am cărat īn robie, răspunse el.
- Şi ce s-a ales de Mergel ? Aţi fugit īmpreună ?
- Asta aşa-i; dar nu ştiu pe unde o fi, am luat-o pe alte căi. Rugaţi-vă şi pentru el cīnd vă mai vine īn minte, urmă el, cu siguranţă că o să-i prindă bine.
L-au īntrebat de ce acesta şi-a mai luat picioarele la spinare de vreme ce nu l-a ucis pe ovrei ?
- N-a fost el? grăi Johannes şi asculta īncordat cum i se povesteşte ceea ce moşierul răspīndise cu conştiinciozitate ca să şteargă pata de pe numele lui Mergel.
- Deci totul a fost de pomană, a spus el īngīndurat, atītea pătimite īn zadar.
Oftă adīnc şi īntrebă şi el la rīndul său de felurite lucruri. Simon murise de mult, dar nu īnainte să ajungă la sapă de lemn prin procese şi rău platnici pe care nu-i putea tīrī la judecată fiindcă īntre ei, aşa cum spunea lumea, lucrurile nu erau tocmai cinstite.
La final, mīncase pīine cerşită şi-şi sfīrşi zilele pe paie, īn şopronul altuia. Margreth trăise mai mult, dar cu minţile rătăcite. Oamenii din sat se lehămisiră curīnd să-i mai dea o mīnă de ajutor, căci Margreth lăsa să se prăpădească tot ce primea ; căci aşa e firea oamenilor, să-i lase de izbelişte tocmai pe cei mai nevoiaşi cărora sprijinul oferit n-are efect prea īndelungat, ci mereu trebuie reīnnoit. Cu toate acestea, nu suferise chiar de lipsuri ; familia moşierului se ocupa de ea trimiţīndu-i zilnic mīncare şi rīnduind să aibă o īngrijire medicală īntrucīt slăbise cumplit de la atīta boală. Īn casa ei locuia acum fiul porcarului care īn seara aceea de tristă amintire se mirase atīt de tare de ceasul lui Friedrich.
- Toate trecute, toate moarte, gemu Johannes.
Seara, cīnd se făcu īntuneric şi străluci luna, fu văzut şchiopătīnd prin zăpadă īmprejurul bisericii ; nu se rugă la niciun mormīnt, nici nu se apropie prea tare de unul, dar asupra unora părea să-şi aţintească de la distanţă privirile. Aşa īl găsi pădurarul Brandis, fiul celui ucis, care fusese trimis de moşier să-l aducă la castel.
Intrīnd īn camera de primire īşi roti ochii cu sfioşenie, parcă orbit de lumină, se uită la baron care zăcea prăbuşit īn scaunul cu spătar, dar cu aceleaşi privi īnvăpăiate dintotdeauna şi cu şcufia roşie pe cap ca acum douăzeci şi opt de ani ; līngă el distinsa lui soţie şi ea īmbătrīnită, foarte īmbătrīnită.
- Ei bine, Johannes, spuse moşierul, povesteşte-mi de la cap la coadă aventurile tale. Dar - şi-l iscodi printre ochelari - rău ai mai dus-o printre turci!
Johannes īşi īncepu istorisirea: cum Mergel īl chemase noaptea de la turmă şi-i spuse că trebuie să plece cu el.
- Dar de ce a mai fugit nătărăul ăla? Ştii doar că e nevinovat ?
Johannes īşi aplecă privirile īn faţă.
- Nu ştiu exact, mă gīndesc că o fi avīnd legătură cu furturile de lemne. Simon avea tot felul de daraveri ; mie nu-mi spunea nimic, dar nu prea cred ca toate să fi fost aşa cum ar fi trebuit să fie.
- Şi după aia ce-a mai spus Friedrich ?
- Nimic īn afară că trebuie să fugim, că sunt pe urmele noastre. Pīnă la Heerse am ţinut-o īntr-o fugă; mai era īncă īntuneric şi ne-am ascuns īn dosul marii cruci din curtea bisericii pīnă cīnd s-a mai luminat ceva de ziuă, căci ne temeam să nu cădem īn carierele de piatră de la Zellerfeld şi cum şezusem o bucată de timp, numai ce auzim deasupra noastră fornăieli şi zgomote de copite şi vedem fuioare lungi de foc īn aer chiar deasupra turlei bisericii Herse. Am sărit īn picioare şi am alergat cīt am putut, tot īnainte cu Dumnezeu, şi cum se iviseră zorii nimerisem chiar pe drumul care trebuie īnspre P.
Johannes părea īncă să se īnfioare de aceste amintiri, iar moşierul se gīndi la răposatul Kapp şi la aventura acestuia la rīpa Heerse.
- Straniu, rīse el, ce aproape eraţi unii de alţii! Dar zi-le mai departe.
Johannes continuă să povestească cum reuşiseră să treacă cu noroc prin P. şi graniţa. Dintr-acolo şi-au croit drum pīnă la Freiburg īn Breisgau, īn chip de ucenici de meşteşugari aflaţi pe drum. „eu aveam la mine săculeţul meu de pīine, iar Friedrich o boceluţă ; aşa că lumea ne-a crezut.” Īn Freiburg s-au lăsat recrutaţi de către austrieci; el unul n-ar fi vrut, dar Friedrich a insistat. Aşa au ajuns la trenuri. „Pe timpul iernii am rămas la Freiburg, urmă el, şi ne mergea destul de bine; chiar şi mie, fiindcă Friedrich mă atenţiona şi mă ajuta cīnd īmi ieşea ceva sucit. Primăvara a trebuit să mărşăluim pīnă īn Ungaria, iar īn toamnă izbucni războiul cu Turcii. Aici nu prea am ce spune că am fost luat prizonier de la prima ciondăneală, iară de atunci tot robie turcească timp de douăzeci şi şase de ani!
- Dumnezeu care Le eşti īn ceruri, dar asta e īngrozitor! spuse doamna von S.
- Īndeajuns de cumplit, turcii ne tratează pe noi creştinii mai rău ca pe cīini; cel mai rău a fost că din pricina muncii grele m-au lăsat puterile; deveneam tot mai bătrīn, dar trebuia să fac tot ce făceam şi la īnceput.
Tăcu un răstimp.
- Da, spuse el mai apoi, e peste puterile şi răbdarea omenească, n-am mai suportat nici eu. De acolo am venit la bordul unei corăbii olandeze.
- Cum ai ajuns acolo, īl chestionă baronul.
- M-au pescuit din Bosfor, fu răspunsul lui Johannes. Baronul īl privi īnstrăinat şi-şi ridică degetul a atenţionare; Johannes, īnsă, istorisi mai departe.
Pe vas nu-i fu cu mult mai bine. „Izbucnise scorbutul; pe cel care nu-l doborīse de tot nenorocirea trebuia să se spetească cu munca; iar odgonul guverna la fel de sever ca biciul turcesc. Īn cele din urmă - īncheie el - cīnd am ajuns īn Olanda, īn Amsterdam, mi-au dat drumul, fiindcă n-aveau ce mai face cu mine, iar negustorului căruia īi aparţinea nava īmi plīngea de milă şi voi să mă facă portarul său. Dar”, şi clătină din cap, „mai degrabă mi-am cerşit drumul pīnă aici.”
- Tare prostesc din partea ta, spuse moşierul, Johannes oftă adīnc.
- O, domnule, a trebuit să-mi duc traiul printre turci şi eretici; n-ar trebui măcar să zac īntr-un cimitir catolic?
Baronul īşi scoase portmoneul.
- Poftim Johannes, du-te şi revino curīnd. Mai trebuie să-mi mai povesteşti toate o dată de-a fir a păr; astăzi le-ai cam amestecat. Īncă mai eşti obosit, nu-i aşa?
- Foarte obosit, răspunse Johannes, iar - īşi indică fruntea - cīteodată gīndurile īmi sunt aşa de stranii că nu ştiu să spun ce şi cum.
- Cunosc, zise nobilul, īncă din timpurile dinainte. Acuma du-te! Sper că Hülsmeyer te or mai ţine şi noaptea asta, mai vino mīine.
Domnul von S. īncerca cea mai adīncă compasiune pentru sărmanul necăjit; le veniseră gīndul pīnă a doua zi unde aveau să-l cazeze; la castel o să mănīnce īn fiecare zi şi o să găsească şi ceva de īmbrăcat.
- Domnule, spuse Johannes, mai pot şi eu să īnjgheb cīte ceva ; pot să fac linguri de lemn şi puteţi să mă folosiţi ca mesager.
Domnul von S. clătină milos din cap:
- N-o să meargă prea nemaipomenit.
- Ba da, domnule, o dată ce m-am obişnuit n-o să mă mişc eu prea repede, dar de venit tot vin şi n-am s-o duc aşa de rău pe cum se crede.
- Atunci, spuse nobilul cu īndoială, vrei să īncerci? Uite o scrisoare pīnă la P. Nu e nicio grabă.
Ziua următoare, Johannes luă o cămăruţă la o văduvă din sat. Cioplea linguri, mīnca la castel, şi ducea mesajele stimatului domn. Īn general īi mergea bine; familia nobilului era foarte binevoitoare şi domnul von S. tăifăsuia īndelung cu el despre Turcia, despre serviciul īn armata austriacă şi despre mare.
- Alde Johannes ar avea multe de povestit, īi spunea el soţiei sale, dacă n-ar fi aşa de simplu la minte.
- Mai degrabă īngīndurat, decīt simplu, replică ea, nu e zi să nu-mi fac griji că are să o ia razna.
- Nu-ţi mai fie teamă! răspunse baronul, o viaţă īntreagă a fost simpluţ, iar cei slabi la minte nu īnnebunesc niciodată.
După ceva timp, se īntīmplă că Friedrich īntīrziase cu un comision mai mult decīt ar fi fost normal. Buna doamnă von S. īşi făcu multe griji pentru el şi dorea să trimită numaidecīt oameni după el cīnd īl auziră şonticăind īn sus pe scări.
- Mult ai mai zăbovit, Johannes, spuse ea, deja īmi făceam gīnduri că te-ai pierdut īn codrul Brede.
- Am mers prin Valea Pinilor.
- Dar faci un mare ocol, de ce n-o iei prin Codrul Brede? El o privi cu tristeţe:
- Mi-a spus lumea că pădurea a fost tăiată şi acum sunt pe-acolo atītea răspīntii şi căi īntortochiate că mi-e teamă că n-o să mai ies la lumină. M-am făcut bătrīn şi năuc, adăugă el cu ton scăzut.
- Ai văzut, īi zise mai apoi doamna von S. bărbatului ei, ce bizară şi piezişă īi era privirea? Asta ţi-o zic eu, Ernst, n-are s-o sfīrşească bine.
Īntre timp, se apropie luna septembrie. Cīmpurile erau golite, frunzişul īncepuse să cadă şi mulţi tuberculoşi presimţeau că de firul vieţii lor se apropia foarfeca. Pīnă şi Johannes părea să sufere de apropierea echinocţiului; cei care-l văzuseră īn acele zile spuneau că arăta izbitor de tulburat şi cu vocea stinsă conversa necontenit cu sine, lucru pe care-l mai făcea din cīnd īn cīnd, dar rar. Īn cele din urmă, īntr-o seară, nu mai reveni acasă. Se crezu că-l trimisese undeva moşierul; nu veni nici a doua zi; īn cea de-a treia gazda sa, femeia, īşi făcu griji. Luă drumul castelului să īntrebe.
- Doamne păzeşte, spuse stăpīnul, nu ştiu nimic de el, să trimitem iute după vīnător şi pădurarul Wilhelm! Dacă sărmanul schilod a mai căzut şi-ntr-un şanţ, fie el şi fără apă, n-o să mai poată ieşi de acolo, adăugă el emoţionat. Cine ştie dacă nu şi-a rupt vreunul din picioarele alea sucite! Luaţi cīinii cu voi! strigă el după vīntătorii care se īndepărtau, uitaţi-vă mai ales īn şanţuri – şi-n carierele de piatră! strigă el şi mai abitir.
Gonacii au revenit după cīteva ore; n-au dat de nicio urmă. Domnul von S. īşi pierduse orice linişte:
- Cīnd mă gīndesc că nu se poate ajuta şi zace ca un bolovan! Dar poate că īncă mai trăieşte; rezistă omul trei zile fără hrană!
Se porni el īnsuşi la drum; s-au dus să īntrebe īn toate casele, au suflat īn cornuri din toate părţile, au dat drumul copoilor pe urme, dar zadarnic! O copilă īl văzuse la marginea codrului Brede cioplind la o lingură. „Dar a tăiat-o īn două”, spuse fetiţa. Asta se īntīmplase cu două zile īn urmă. Īn aceeaşi după-amiază mai apăru un indiciu: şi de această dată un copil īl zărise īn cealaltă parte a pădurii, stătuse īn boscheţi, cu chipul pe genunchi de parcă ar fi dormit. Asta se īntīmplase cu o zi īn urmă. Se pare că tot făcea ocolul codrului Brede.
- Numai de n-ar fi atīt de dese tufele astea afurisite! Nu-i chip să treacă omul prin ele! - zicea moşierul. Au mīnat cīinii printre copacii tineri, suflau din cornuri şi hăuleau, dar īn cele din urmă s-au īntors acasă nemulţumiţi după ce se convinseseră că animalele au scormonit toată pădurea.
- Nu te lăsa, nu te lăsa! se ruga doamna von S.; mai bine cīţiva paşi degeaba, decīt să se treacă peste ceva.
Baronul era la fel de īngrozit ca şi ea. Spaima īi īndreptă paşii pīnă şi la locuinţa lui Johannes, deşi era sigur că nu se afla acolo. Porunci să fie deschisă odaia celui dispărut. Patul său era nefăcut, aşa cum īl părăsise, acolo stătea redingota lui cea bună pe care stimata doamnă dispuse să-i fie făcută dintr-o veche haină de vīnătoare a soţului; pe masă se găsea o strachină, şase linguri de lemn noi- nouţe şi o cutie.
Moşierul o deschise; īnăuntru erau cinci gologani īnveliţi īngrijit īn hīrtie şi patru nasturi de argint de la o vestă; moşierul īi privi cu atenţie. „Un suvenir de la Mergel” murmură el şi păşi afară, căci simţea că nu mai are aer īn cămăruţa īngustă şi īntunecată.
Au reluat căutările pīnă să se convingă că Johannes nu se mai află īn īmprejurimi sau cel puţin nu īn viaţă. Astfel că dispăruse pentru a doua oară ; n-au să treacă oare mai mulţi ani pīnă să-i descopere oasele īntr-un şant secat? Să-l mai revadă īn viaţă era slabă nădejde şi asta īn niciun caz după vreo alţi douăzeci şi opt de ani.
Paisprezece zile mai tīrziu, dimineaţa, tīnărul Brandis făcea cale īntoarsă prin codrul Brede de la o inspecţie īn districtul său. Era o zi neobişnuit de caldă pentru acel anotimp, aerul tremura, cīntec de pasăre nu era, doar corbii croncăneau de pe crengi a urīt şi-şi ţineau ciocurile căscate īn direcţia vīntului. Brandis era frīnt de oboseală. Ba īşi lua de pe cap chipiul īncins de Soare, ba şi-l punea īnapoi. Orişicum era la fel de greu de īndurat, iar să-ţi croieşti drum printre puieţii care ajungeau pīnă la genunchi necesita multă osteneală. Jur īmprejur nu era alt copac īn afara fagului evreilor. Īntr-acolo se căzni el să ajungă cu toate puterile sale şi se lăsă mort de oboseală pe muşchiul aflat īn umbră. Răcorea se prefira atīt de plăcut peste mădularele sale, īncīt īnchise ochii.
- Bureţi puturoşi, bodogăni el gata să aţipească. Asta deoarece pe acele meleaguri se găsesc nişte ciuperci zemoase care cresc doar pentru cīteva zile, ca apoi să se strice răspīndind un miros insuportabil. De o astfel de supărătoare vecinătatea crezuse Brandis că are parte; de mai multe ori se rostogoli de pe-o parte pe alta, să se ridice asta nu binevoia; īn răstimpul acela cīinele lui făcea sărituri, scrijelea trunchiul fagului şi hămăia īn sus.
- Ce-i acolo Bello? Pisica? bolborosi Brandis. Īşi desfăcu pe jumătate pleoapele şi-i sări īn ochi inscripţia ebraică, deformată de creşterea copacului, dar cu toate acestea īncă lizibilă. Īşi īnchise iarăşi ochii; cīinele se porni să latre vīrtos şi-şi lipi īn cele din urmă botul rece de chipul stăpīnului său.
- Lasă-mă-n pace! Ce-ai? La care Brandis, aşa cum stătea īntins pe spate, se uită īn sus, o ţīşni alarmat īn picioare şi alergă īnspre tufişuri ca un apucat.
Ajunse la castel livid ca un mort: de fagul evreilor e spīnzurat un om, i-a văzut picioarele legănīndu-se aproape de faţa lui.
- Şi n-ai tăiat funia, măgarule!? se răsti baronul.
- Domnule, gīfīi Brandis, dacă domnia voastră aţi fi fost acolo, aţi fi ştiut prea bine că omul ăla de mult s-a prăpădit. La īnceput am crezut că bureţi-s de vină! Cu toate acestea moşierul īndemnă la grabă şi luă şi el calea pădurii.
Ajunseră sub fag.
- Nu văd nimic, spuse domnul von S.
- Aici tre’ să staţi, aici īn locul ăsta! Īntr-adevăr, aşa fu: moşierul īşi recunoscu proprii papuci scīlciaţi.
- Dumnezeule, e Johannes. Puneţi scara! Acum da-ţi-l jos! Īncetişor! Īncetişor! Nu-l lăsaţi să cadă! Cerule, deja sunt viermi! Desfaceţi fie ce o fie funia şi cravata. Acum se ivi vederii o cicatrice lunguiaţă; moşierul se dădu īnapoi.
- Dumnezeule! spuse el. Se aplecă iarăşi deasupra cadavrului, privi cicatricea cu mare băgare de seamă, apoi tăcu un timp, puternic zguduit.
Se īnturnă īnspre pădurar:
- Nu e drept ca cel nevinovat să sufere pentru vinovat; spune la toată lumea că cel de colo – şi arătă īnspre mort – a fost Friedrich Mergel. Leşul fu īnmormīntat la groapa comună.
Īn linii mari faptele s-au petrecut īntocmai īn luna septembrie a anului 1789. Inscripţia ebraică de pe copac se tălmăceşte:
„De e să te apropii de locul ăsta să păţeşti şi tu după cum şi mie mi-ai făcut”.




.  | index











 
shim Casa Literaturii, poeziei ŗi culturii. Scrie ŗi savureazć articole, eseuri, prozć, poezie clasicć ŗi concursuri. shim
shim
poezii  CćUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricćror materiale din site fćrć permisiunea noastrć este strict interzisć.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politicć de publicare ŗi confidenžialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!