„Am avut iar visul acela. E mereu același, dar sub altă formă. Același labirint din care nu pot ieși. De data aceasta, se făcea că eram la spital. O căutam pe mama. Știi și tu că mama e moartă de 15 ani. Dar în vis nu era. Era doar bolnavă și eu o căutam. Eram într-un spital mare, format din mai multe clădiri. Întrebam mereu unde o pot găsi pe mama. Am întâlnit diferite personaje: doctori, infirmiere, câțiva bolnavi. Mă conduceau toți până la un punct. De acolo, îmi dădeau doar indicații, dar nimeni nu vroia să vină mai departe cu mine. Mergeam singur și aveam senzația că mișcările mele sunt lente și fluide, ca și când mergi prin apă. Am ajuns la o clădire veche, dărăpănată. Mirosea a urină. Nu era nimeni în jur, așa că am intrat. Coridoarele erau lungi și înguste. Ușile erau toate identice, niciun număr inscripționat pe ele. Nicio ușă deschisă. Niciun sunet. M-am rătăcit. Am ajuns într-un final pe un coridor populat de infirmiere și pacienți. Erau toți grăbiți. I-am întrebat unde o pot găsi pe mama. Una din infirmiere mi-a spus să merg până în capătul coridorului, să o iau la dreapta și să intru în al doilea salon de pe stânga. I-am urmat indicațiile, dar pe coridorul din dreapta nu era niciun salon, nicio ușă. S-a repetat lucrul ăsta de câteva ori: ceream indicații, dar erau mereu greșite. Simțeam că mă apropii de mama, dar cu cât eram mai aproape, cu atât era mai greu să o găsesc. Deschideam ușa unui salon cu certitudinea că acolo o voi găsi, dar nu era decât un alt coridor cu alte uși. Și nu am găsit-o pe mama... deși îi auzeam glasul. Mă striga de undeva. Dar nu am găsit-o... Ce crezi că înseamnă asta?”
Ioana se ridică și începu să strângă masa. „Nu știu. De unde să știu eu ce înseamnă asta?”. Andrei o privi zâmbind, fără să pară deranjat de tonul ei ridicat. De la o vreme, Ioana era ba foarte supărată, ba foarte fericită. Nimic nu anunța schimbările iminente ale stării ei, ceea ce îl făcea pe Andrei să fie foarte confuz. Uneori, când râdeau împreună sau vorbeau liniștiți despre un subiect neutru, Ioana se oprea brusc și îl privea cu atâta furie și dispreț încât lui i se făcea teamă. Știa atunci că urmau scenele, crizele ei de furie. Ioana striga, înjura, trântea și spărgea tot ce-i ieșea în cale. Apoi se închidea în baie, unde Andrei o auzea vărsând, după care ieșea cu ochii în lacrimi și îi acoperea chipul cu sărutări, cerându-și iertare. Nu-i trecuse niciodată prin minte faptul că ar putea să nu o ierte. O primea mereu cu brațele deschise, râzând ca un copil și iertând-o fără ezitare.
De data aceasta, însă, era altfel. Ioana nu mai trânti nimic. Spăla liniștită vasele, răstindu-se la el dacă încerca să-i vorbească. După ce termină, își luă pardesiul și ieși din casă fără niciun cuvânt.
Andrei privi năucit ușa închizându-se în urma ei și ieși pe balcon, aprinzându-și o țigară. Se temea. Ori de câte ori ieșea Ioana din casă el se temea, ca nu cumva ea să dea din greșeală peste Vladimir la cafenea sau pe stradă. Știa că lipsa lui Vladimir era cauza stărilor sale. Ioana era încă intoxicată cu el, iar ființa ei intrase acum în sevraj. Dacă ar fi putut trece cu bine peste această luptă a sa cu sinele, ar fi fost complet eliberată de Vladimir și de toxicitatea pe care Ioana învățase să o iubească timp de 11 ani. Andrei știa însă că, exact ca pe un narcoman, o întâlnire cu Vladimir ar dezechilibra-o puternic pe Ioana, care ar începe să-și injecteze iar iluzii despre un viitor fericit împreună cu el, care, bineînțeles, nu mai era posibil, după marea tragedie a întoarcerii fătului la inexistență.
Ioana se întoarse, însă, câteva ore mai târziu, la fel de prost-dispusă și de iritabilă cum plecase. Andrei se liniști. Ioana nu-și luase doza de Vladimir. O sărută cast pe frunte și îi turnă niște cafea.
„Am să plec!”, îi spuse Ioana brusc. Andrei tresări. Rămase blocat, cu ceașca în mână, neîndrăznind să mai miște sau să mai respire. Ioana nu părea să observe panica de pe chipul lui și continuă liniștită. „Încă nu știu unde, dar am să plec. Undeva unde e liniște, să pot să scriu. Nu ți-am spus niciodată că în facultate scriam poezii, nu-i așa? Da, scriam. Am publicat chiar un mic volum. Era o carte subțire, cu coperți lucioase. Pe prima copertă era o fotografie a unei tinere domnișoare. Avea părul lung și ondulat, de culoarea grâului. În spatele ei se întindea o câmpie verde, plină de flori. Undeva în dreptul taliei ei se vedea linia orizontului, unde verdele crud al câmpiei se împletea cu albastrul cerului, care era atât de senin, încât părea alb. Ea zâmbea, tânăra domnișoară. Era realmente fericită. I se citeau speranțe în privire, planuri mărețe. Avea o rochiță albastră de in, cu o curea albă la brâu. Era desculță. Zâmbea cu încrederea că va cuceri lumea, că aceasta-i va cădea la picioare, supusă. Își ținea brațele larg deschise, ca pentru a îmbrățișa aerul, soarele, florile... ca pentru a îmbrățișa lumea întreagă. Tot Universul ar fi vrut să-l țină în brațe, pentru că iubea viața cu aceeași intensitate cu care o leoaică își iubește și-și apără puii. Nimic în jurul ei nu prevestea viața deșartă și destinul trist pe care urma să le aibă. Să le am... Era, desigur, fotografia mea. Făcută într-o zi senină de iunie, în drum spre Sibiu. Mi-a făcut-o Achim, un fost coleg de facultate. Păsări pe sârmă de Ioana Ștefan, scria pe copertă, cu litere de culoarea cimentului murdar. Cu o lună înainte să lansez cartea, Achim s-a sinucis. Era o toamnă umedă și rece la Cluj. În noiembrie mi-am lansat cartea. Adăugasem o poezie nouă, care deschidea volumul. Ploaia de octombrie ți-a spălat sângele... Acesta era primul vers. Era despre Achim, despre moartea lui. Nu m-am gândit de mult la el. Vroiam să scriu un întreg roman despre el, era un om fascinant. Dar nu am avut niciodată timp. Au fost prea multe lucruri înghesuite în viața mea, ca multe bibelouri inutile pe un raft șubred. Peste toate, Vladimir... Sunt obosită, Andrei! Am să plec, undeva unde e liniște. Dar nu cred că există vreun loc pe pământ unde să găsesc liniștea după care tânjesc eu acum. Însă am să-l caut, de-ar fi să mor pe drum, să fiu hrană pentru păsări și viermi...”
Andrei o asculta neliniștit. Văzând că tace și auzindu-i oftatul greu o privi curios. Întreaga ființă i se cutremură de privirea Ioanei, care plutea pierdută dincolo de el, de balconul micuț, de blocurile gri din jur, dincolo de lume, dincolo de viață...


******

Îi displăcea faptul că-și amintise de Achim. Îl mințise, bineînțeles, pe Andrei. Achim nu era un fost coleg de facultate, ci un poet, cunoscut încă de pe-atunci în cercurile literare clujene, pe numele lui Radu Lang. Un bărbat la 30 de ani, înalt și solid, cu umeri lați și brațe puternice. Avea părul negru, ce i se îndoia puțin la vârfuri, în bucle hazlii ce-i mângâiau urechile și-i cădeau răvășite pe frunte. Îi dădeau un aer copilăresc, de adolescent ingenuu. Radu era căsătorit pe-atunci cu Letiția, o profesoară de liceu, mai bătrână decât el cu vreo 4 ani, urâțică și uscățivă, șchioapă de-un picior. „N-am să te mint!, îi povestea el. Am luat-o pe Letiția pentru bani. E fiica unui țăran bogat din Banat. Îți dai seama că eu nu pot să îmi iau o slujbă. Eu sunt poet și știi și tu că un poet nu poate să facă astfel de compromisuri. Un poet trăiește numai pentru poezie. Dar prea mulți se sting de timpuriu, de boală și sărăcie. Eu nu pot să mor tânăr. Am prea multe de lăsat lumii, prea multă poezie în mine ca să pot să v-o las pe toată într-un timp atât de scurt.”
Ioana zâmbi cu amărăciune la ironia sorții, care, în ciuda dorinței lui Radu de a lăsa în urmă mai multă poezie, îl smulsese prea devreme din viața pământeană. Ioana îl cunoscuse în ultimii 2 ani dinainte de moarte, când declinul său începuse deja și ori de câte ori Radu îi vorbea cu convingere despre anii mulți pe care-i mai avea de trăit, ea se înfiora și se ruga în minte unui Dumnezeu în care nu credea cu adevărat. Se ruga pentru el, care îi era un prieten drag și apropiat. Radu o introdusese în cercul său de apropiați, format din artiști cunoscuți și admirați de colegii ei de facultate. Le povestea colegelor despre Dragoș Ruscan, romancierul de care erau toate îndrăgostite și era foarte mulțumită, în secret, de privirile lor invidioase. Când i-a adus uneia dintre colege un exemplar al romanului lui Dragoș care făcuse atunci furori – La umbra îngerului de piatră – semnat chiar de el pe prima pagină, și-a câștigat admirația și invidia tuturor. Începuse să se vorbească despre prietenia ei strânsă cu Radu Lang și se iscaseră povești și zvonuri despre o posibilă iubire între ei, care era cu atât mai fascinantă pentru toți cu cât era o iubire interzisă, pentru că Radu era căsătorit, iar Ioana era mult mai tânără decât el. Ea îi spunea Achim doar când erau singuri. Îi mărturisise odată că mama lui ar fi vrut să-i pună numele Achim, dar că tatăl său se împotrivise. Ioanei i se păru mai romantic și mai interesant, așa că îi spunea Achim, cu glas răgușit și domol, iar el zâmbea mereu cu încântare copilărească. Vestea morții lui o lovi pe Ioana din plin. Era în anul II de facultate, îndrăgostită de Vladimir și neglijase prietenia ei cu Achim, iar pe Dragoș Ruscanu și pe ceilalți scriitori din cercul lor restrâns nu-i mai întâlnea decât din întâmplare și le vorbea cu răceală. Avea, ca orice tânără îndrăgostită, impresia că niciun bărbat nu mai trebuia să existe pentru ea, în afară de Vladimir. Lui însă nu-i spusese niciodată despre Achim, despre Dragoș, despre prietenia lor de odinioară, când pierdeau nopți întregi sus, pe Cetate, bând vin și recitând din poeții lor preferați, visând la un viitor ilustru, povestind cu naivitate despre cum numele lor va rămâne în istorie. Ioanei îi plăcea să țese povești despre cum peste ani și ani studenții vor sta în amfiteatrele în care învăța ea, ascultând fascinați cum un profesor le va povesti despre poeta Ioana Ștefan, care fusese studentă chiar acolo, la facultatea lor. Își imagina, mai ales, entuziasmul studenților la gândul că poate ea, în timpul cursurilor, stătea chiar în banca în care stăteau ei, scriind, poate, vreuna din poeziile ei îndrăgite. „Apoi profesorul le va spune, cu încântare, cum am fost noi prieteni”, spunea ea sorbind din vin, cu chipul luminat de acele iluzii de măreție. „Poate nu știați asta, dar Ioana Ștefan a fost foarte bună prietenă cu Radu Lang și cu Dragoș Ruscan. Îi cunoștea, desigur, pe toți scriitorii din cercul lor. Pe Lucreția Dragu, pe Șerban Andronescu, pe Răzvan Ciulea, pe toți ceilalți. Dar ei trei – Ioana, Radu și Dragoș – erau mult mai apropiați, îi unea o prietenie sinceră. Se poate vedea și din operele lor, care, în anii aceia de strânse legături, porneau de la aceleași principii și credințe despre viață. Așa le va spune profesorul studenților, care vor privi, desigur, fascinați și vor căuta pe bănci cu însuflețire, sperând să găsească vreo iscălitură de-a mea”, spunea Ioana, chicotind.
Radu o privea cu ochii sticloși, de la prea mult vin și încercând să-i vorbească, râdea mereu de propriile vorbe, ce-i ieșeau împleticite și incomprehensibile, forme stâlcite a ceea ce ar fi trebuit să fie. Dragoș, cu ochii mari albaștri și cu glasul subțire le spunea că sunt nebuni, că un scriitor nu trebuie să caute Faima, ci Adevărul.

Amintindu-și de acei ani simpli, lipsiți de umbra deșertăciunii și a realității vieții, Ioana se întristă brusc. Începuse să i se facă dor de toate acele iluzii cu care se hrănea atunci și în care acum nu ar fi putut să mai creadă, oricât ar fi încercat. Vladimir i-a tăiat de la bun început orice avânt literar, spunându-i tranșant că „unii oameni sunt născuți pentru a face poezie, însă tu nu ești unul dintre ei, draga mea”. De pe soclul de aur pe care ea îl așezase pe Vladimir, idolatrizându-l, vorbele lui cădeau grele și dureroase, ca bolovanii, peste sufletul ei. Dar nicio clipă nu se gândise să nu-l creadă. Nicio clipă nu bănuise că poate Vladimir era atât de frustrat de propriile eșecuri în câmpul literar, încât numai ideea că ea ar putea reuși îl irita ca un cuțit răsucit în rană. Se pierduse, desigur, în vârtejul acela al iubirii pentru Vladimir. Din „Ioana Ștefan – viitoare mare poetesă”, cum îi spunea Achim, devenise pur și simplu Ioana – femeie ajunsă la 30 de ani fără carieră, fără soț, fără copii. Era doar Ioana și atât. Așa cum o modelase Vladimir, după bunul plac al orgoliului său rănit, înlăturându-i, rând pe rând, fiecare strat al identității, până ajunsese să fie doar un schelet, amintire a visurilor și năzuințelor ce-l înveliseră cândva, formând un trup întreg. Nu mai era întreagă, nu mai era ea. Simțea asta acum, cu adevărat, deși o intuise de multă vreme. Nu scăpase, însă, de senzația nașterii unei noi ființe înăuntrul său și aștepta cu nerăbdare ca noua Ioana să prindă viață, să iasă în lume cu trupul fraged și rozaliu, strigându-și din adâncul plămânilor dreptul la propria identitate.


*****

„Ei, ce spui?”
Vladimir tresări și privi visător spre domnișoara Popescu, care își ațintise asupra lui privirea întrebătoare. Zâmbi și o mângâie ușor pe obrazul pudrat. „Scuză-mă, draga mea, nu eram atent!”
Ea își țugui ușor buzele rujate cu roșu, în semn de iritare. „Te întrebam dacă vrei să vii la Constanța. Mihaela ne-a invitat pe toți să mergem acolo în iulie, la vila părinților săi”. Vladimir oftă, aprinzându-și o țigară. Domnișoara Popescu începea să-l plictisească și se gândea, acum, la un mod elegant de a o evacua din viața lui. „Nu îmi place marea”, îi răspunse el, sec. Ea înghiți în sec și nu mai spuse nimic. Simțea și ea că de la o vreme Vladimir era absent, că se pierdea. Nu mai recunoștea în el nimic din bărbatul impunător pe care-l cunoscuse cu câteva luni în urmă, dar despre care auzise de multă vreme diverse povești, cu tentă de mit.
„E un bărbat superb”, îi povestise o colegă de facultate cu ceva timp în urmă. „Nu e vorba numai de frumusețe fizică. Are un fel de-a fi și de-a vorbi care atrage. Tipul e genial, când vine vorba de discurs oral. Păcat că nu a publicat nimic, niciodată. Nu a vrut, deși umbă vorba că Lucreția Dragu, care i-a fost amantă, l-a implorat să își trimită manuscrisele unui editor, despre care ea spunea că erau absolut minunate. Þine cursul de Teoria Literaturii la Litere. Vino cu mine marți, mă mai strecor uneori în amfiteatru. Jumătate din studentele de acolo nici măcar nu sunt la Litere, merg ca să îl asculte. Îți spun, are o mulțime de admiratoare. Și nu e însurat, deși se ține de câțiva ani buni cu o anume Ioana Ștefan, care zice-se că i-a fost studentă. Însă toată lumea știe că are amante gârlă. Ar fi și păcat ca un bărbat ca el să fie pierdut pentru noi”. În acea marți s-a dus cu colega ei la Litere, la cursul lui Vladimir, deși fără prea mare tragere de inimă. Era încă îndrăgostită de Iulian, un coleg de facultate care părea să-i ignore în totalitate existența. A uitat, însă, de el, după jumătate de oră. Vladimir era, într-adevăr, un bărbat superb. Amfiteatrul era plin ochi de studente cărora li se citea fascinația pe chip.
Acum, însă, din Vladimir rămăsese un omuleț jalnic, o umbră a ceea ce fusese, iar ea era uluită de cât de repede se pierduse. Nu mai avea glasul acela puternic cu care își ținea mereu sălile de curs pline, nici statura impunătoare. Consuma alcool în cantități mult prea mari, fuma mai mult decât de obicei, își ținea mereu umerii plecați. Începea să îmbătrânească, iar firele argintii de pe tâmple i se înmulțeau în ritm alert.
Ridicându-și privirea spre ea, Vladimir văzu în ochii ei compasiune și milă. Se ridică atât de brusc, încât răsturnă scaunul. Nările îi fremătau de furie. Domnișoara Popescu îl privea acum cu teamă. „Eu trebuie să plec”, îi spuse ea, cu glas șoptit. Se ridică și îl sărută ușor pe obrazul palid, neras. „Îmi pare rău, Vladimir!”, șopti ea, după care își luă geanta și ieși grăbită.