"Ați avut o pierdere de sarcină, un avort spontan! E un lucru obișnuit, mai ales în primul trimestru. Analizele arată că nu e nimic în neregulă cu dumneavoastră, să nu vă învinovățiți. Veți avea alți copii, sunteți tânără!”

Ioana îl asculta, dar doctorul părea departe, iar glasul lui venea parcă dintr-o altă dimensiune. Stătea întinsă pe patul de spital și privea tavanul, fără să clipească. O muscă bâzâia nervoasă în jurul neonului, iar în colț un păianjen își țesea tacticos plasa, așteptându-și victima. Ca și hipnotizată, musca se opri brusc din bâzâit și dintr-o mișcare nimeri direct în plasa păianjenului. „Nici măcar nu încearcă să scape!”, își spuse Ioana, întrebându-se ce forță ciudată, ce magie o atrăsese în ghearele morții. Oare e posibil ca muștele să se îndrăgostească de păianjeni, să zboare cu bună-știință în capcana lor și să aștepte umile să fie digerate? Oare era și ea o muscă hipnotizată în plasa lui Vladimir, care aștepta răbdător ca ea să moară, sufocată într-un cocon lipicios în care nici nu realizase că fusese închisă? Simți o lacrimă alunecându-i caldă pe tâmplă, spre părul negru răsfirat pe perna incomodă plină de cocoloașe. Nu plânsese de mult. Își plângea pruncul nenăscut. Își plângea de milă. Viața ei fusese brusc golită de sens. Sau poate că era un proces lung și lent, care abia acum ajunsese la final. Învățase să-l iubească pe Vladimir, își pusese inconștient o pereche de ochelari de cal, care o împiedicau să vadă alternative la viitorul lor împreună. De 11 ani, Ioana nu-și imaginase viața altfel. Nu și-o dorise altfel. Se închisese într-o relație unilaterală. Vladimir nu o iubea.
„Mă iubești?” îl întreba ea, cu 9 ani în urmă, privind apusul pe malul mării. El i-a zâmbit și ei i se părea că vede în zâmbetul lui compasiune. „Ce prostuță ești!”, îi spunea privirea lui Vladimir. Dar glasul lui îi răspunsese amuzat „Sigur că da”. Ea făcuse atunci alegerea să se încreadă în vorbele lui, să-i ignore privirile și negația care izvora din acestea. Poate o făcuse conștient, deși îi era greu să admită acest fapt, pentru că asta presupunea că își semnase singură condamndarea.
„Să nu vă învinovățiți, doamna Ștefan!”, repetă doctorul, speriat de privirea ei înghețată. Ar fi vrut să-i spună că nu e doamnă, că e domnișoară. Dar îi răspunse doar cu un zâmbet stins. Se învinovățea. Pe ea, pe Vladimir... Erau amândoi de vină. El nu și-a dorit copilul niciodată și ea era sigură că mica creatură din pântecele ei simțise asta. Simțise, cu siguranță, că viața către care se îndrepta era fadă, lipsită de sens. Și-atunci luase decizia de a se desprinde de uterul ei, întorcându-se către starea sa inițială de inexistență. Îl felicita în sinea ei pentru decizia luată. Dar ea se simțea goală. Nu mai avea nicio țintă, nu știa ce își dorește sau dacă își mai dorește ceva. Încerca să-și amintească viața ei de dinainte de Vladimir, să se agațe de o dorință din trecut care nu avea legătură cu el. Îi era imposibil. Învățase cu conștiinciozitate cum să se definească prin el, iar acum nu era sigură dacă procesul era reversibil. Sine amore, nihil est vita. Cineva măzgălise asta pe manualul ei de latină din liceu și cuvintele i se întipăriseră în suflet dinainte să le poată desluși sensul. Ce mai era ea fără Vladimir, fără iluzia iubirii lor, fără un viitor imposibil în care ea crezuse totuși cu tărie? Nu era nimic. Putea să se întoarcă la el, să continue să se mintă. Dar simțea că nu mai poate face asta acum, după ce avusese revelația globului de sticlă în care se declarase singură captivă. Ea însăși închisese lacătul celulei în care trăise, iar acum nu își amintea unde era cheia. Poate nici nu mai exista, poate se dezintegrase în timp, lăsând-o și pe ea să zacă acolo pe vecie, până la imaterializare.

*****

Se simțea aromă de primăvară în aer. Andrei se plimba pe malul Someșului, fumând o țigară și zâmbind, fără vreun motiv aparent. Se gândea la Ioana. Nu o văzuse din octombrie, din seara aceea când îi vorbise despre caietul albastru la cafenea. Nu-i ducea dorul, deși o căuta zilnic la cafenea și se plimba în cartier ore întregi, sperând să o întâlnească. Vroia să-i vorbească, să-i spună despre Laura, să știe și ea că el nu o mai iubește, că nimic din ce a scris în caietul albastru nu mai contează. Realizase că de când o iubea pe Ioana ei nu-l mai urmăriseră. Sau poate nu-i mai văzuse el, preocupat fiind să-și amintească fiecare detaliu al chipului ei. Și-o amintea aproape perfect, așa cum arăta în seara aceea, cu veselia copilărească din privire și cu părul ud. Ioana avea părul de culoarea ciocolatei și el zâmbea ori de câte ori o revedea, stând la masa din colț, cu cafeaua în față, cu zâmbetul triumfător și cu ochii mari, privind curioși spre el. Nu-și amintea glasul ei, dar asta nu mai conta, pentru că el o iubea, iar când iubești, își spunea vesel, astfel de trivialități își pierd din relevanță. De când o întâlnise pe Laura sus, pe Cetate, trăia într-o beatitudine fructuoasă, ce-l ținea nopți întregi la birou, scriind. În ziua aceea, la Cetate, avusese o revelație. Realizase că viața nu era lipsită de sens fără Laura, așa cum se mințise atâta timp! Nu putea fi lipsită de sens, pentru că el o iubea pe Ioana. Ar fi trebuit să știe din seara aceea, când o zărise la Coloane, în lumina slabă a unui felinar, cu buzele înghețate și cu buclele ieșind timide de sub căciula albă. Probabil că de-atunci o iubea, dar tumora pe care Laura i-o implantase în suflet îl împiedica atunci să vadă realitatea. În toți acești ani, o zărise pe Ioana pe stradă de nenumărate ori, dar nu-i vorbise niciodată. Probabil că o forță necunoscută îl făcea să aștepte până la momentul potrivit. Poate că nu ar fi iubit-o atât de mult dacă nu s-ar fi intoxicat mai întâi cu Laura. Ce ciudate mai sunt cărările destinului, își spuse el uluit, strivind țigara sub picior. Realiza acum că așa a trebuit să se întâmple. A fost nevoie ca el să o iubească pe Laura, în acel mod obsesiv, aproape patologic, să își stingă focul unei tinereți zbuciumate în fântâna acelei iubiri predestinate morții. Numai așa putea transcede apoi spre o iubire mai înaltă, mai matură și mai firească, cum era iubirea lui pentru Ioana. Îl bucura faptul că nu-i ducea dorul. Asta îi demonstra că această nouă iubire era mai înălțătoare, prin simplitatea ei. Credea cu tărie că începuse să o iubească atunci, la Coloane și că această iubire, simplă și matură, rămăsese ascunsă sub cangrena celeilalte iubiri bolnăvicioase, așteptând răbdătoare ca el să se vindece, să-și extirpe din suflet excrescența cu care-l îmbolnăvise Laura, pentru ca ea să poată ieși senină la suprafață, ca un nufăr dintr-un lac plin de noroi. Și pentru că își petrecuse zece ani din viață fără ca măcar să știe că o iubește, nu i se părea deloc ciudat faptul că nu-i dusese dorul în cele cinci luni care trecuseră de când o văzuse ultima dată. Se obișnuise, fără să știe, să o iubească de la distanță. Și tocmai asta îl făcea să creadă că această iubire era cu adevărat perenă. Era obișnuită să trăiască fără hrană, se adaptase unor condiții de mediu improbabile, așa cum un cactus e obișnuit cu seceta deșertului. Nimic nu mai conta acum, pentru că el o iubea pe Ioana și iubirea aceasta nouă îi dădea o vitalitate pe care nu-și amintea să o fi cunoscut până atunci. Ar fi vrut să o vadă, să-i spună și ei că o iubește, că Laura fusese extirpată, să știe și ea că nu mai conta caietul albastru. Îl vedea pe Vladimir la cafenea aproape în fiecare zi, dar nu simțea față de el nicio vină, nicio remușcare.
„Nu o iubesc pe Ioana”, spunea Vladimir cu două luni în urmă, prin februarie, când stăteau amândoi la masa de lângă vitrină, având în față două căni de vin fiert. „Iubirea e pentru oameni simpli. Dacă aș fi un om simplu, aș iubi-o din toată inima. Dar din păcate pentru ea nu sunt. Îmi place însă să mă știu la adăpost, protejat de faptul că ea mă iubește pe mine. Sărăcuța! Credeam că ea e ca și mine, dar nu e. E și ea, ca și toți ceilalți, un om simplu. Ea mă iubește și crede că fără iubirea asta, viața ei nu ar avea sens.” Andrei se gândi la iubirea ce-o simțise pentru Laura. Probabil asta simțea și Ioana pentru Vladimir, dar el va aștepta răbdător ca ea să înlăture tumora și să lase nufărul să iasă la suprafață. Ioana îl va iubi. Așa trebuia să fie!
O întâlni prin aprilie. Era în fața Operei Maghiare, aștepta tramvaiul. El tocmai ieșea din Parcul Central și când o zări se grăbi să traverseze spre ea. „Mai ai caietul albastru?” o întrebă el sec. Ioana îl privi cu o expresie de iritare pe chipul obosit. „Nu l-am căutat. Dar sigur e pe undeva, trebuie să îl găsesc. Vrei să ți-l returnez, nu-i așa? Ai să-l publici?” El își mușcă buza și zâmbi cu aceeași încântare copilărească pe care o afișase ea cu câteva luni în urmă. „De fapt, nu mai contează. Înțelegi? Caietul albastru nu mai are nicio importanță. Nu o mai iubesc pe Laura, deci nu mai contează”. Ioana dădea nervoasă din picior. „De ce nu mai ajunge tramvaiul ăla odată?”, întrebă ea agitată. Andrei era acum serios și se uita la ea cu uimire. „Ioana? Eu nu o mai iubesc pe Laura. Înțelegi ce înseamnă asta? Înseamnă că acum pot să te iubesc pe tine, așa cum trebuia să fie de la început. Te iubesc pe tine, Ioana! Înțelegi? Înțelegi de ce te iubesc abia acum?”. Tramvaiul se apropia, iar Ioana îi aruncă o privire nedumerită. „Ești un prost, Andrei!”, îi spuse ea înainte să urce în tramvai.

„Sigur că ești prost!”, se apostrofa el câteva ore mai târziu, plimbându-se fără țintă pe străzi. Da, era prost. Ce-i veni să o acosteze în plină stradă și să-i spună că o iubește? Uitase, pentru moment, că ea încă nu știa. Ea încă nu aflase că ei doi trebuie să se iubească, că asta era urmarea firească a ștergerii Laurei din inima lui. Trebuia să-i vorbească Ioanei, să-i explice, să-i spună despre tumora Laurei, despre nufăr, despre noul sens al vieții. Îi va spune într-o zi. Trebuia să știe și ea, să înțeleagă! Sigur că va înțelege, își spuse el vesel. Apoi zâmbi și stingându-și țigara porni spre casă.

*****

Ioana nu mai era ea însăși. Simțea asta de la o vreme, de când pruncul ei își refuzase dreptul la viață. Înăuntrul ei se zămislea o nouă ființă, o nouă Ioană, încă nedefinită. De când simțise această creatură nouă înăuntrul ei, Ioana era în căutare de un ceva care să o definească, să-i dea contur, pentru ca Ioana cea nou-născută din propria durere să poată ieși la suprafață, veselă și zburdalnică precum o școlăriță energică. Această Ioana, ce va avea o sete de viață pe care ea nu o mai simțise de multă vreme, îl va înlătura și pe Vladimir și o va curăța de tot veninul pe care el îl împrăștiase în întreaga sa ființă. Îi părea rău de această iubire moartă, dar realiza acum că acesta e destinul oricărei iubiri: să se nască pură și curată și să își aștepte liniștită degradarea, pierind ca o bucată de carne putrezită, ce lasă în urmă un miros greu. Odată ce va da naștere noii Ioane, i se va aerisi ființa de mirosul lui Vladimir și al plasei de iluzii în care o prinsese, întocmai ca un păianjen. Însă așteptarea acestei noi ființe o obosea peste măsură, căci până atunci, nimic în jurul ei nu avea sens. Slăbise mult și uneori, privindu-se în oglindă, avea sentimentul că se uită la o pictură nereușită, pentru care artistul folosise un amestec nefericit de nuanțe arămii și violet. Ochii îi erau adânciți în orbite, ca și cum ceva îi sugea înăuntru, departe de mizeria pe care erau nevoiți să o vadă zi de zi. Obrazul îi era palid și tras, pielea îi era întinsă peste pomeți, care erau acum atât de proeminenți încât amenințau să-i străpungă epiderma din clipă-n clipă. Petele violacee de sub ochi o îmbătrâneau, iar când găsi un fir alb între buclele ei negre, Ioana izbucni în plâns. Avea sentimentul acut al unei ratări pe care nu o putea defini. Viața ei își pierduse conturul, iar ea se simțea ca un copil orb așezat în fața unui șevalet, căruia îi era imposibil să găsească culorile potrivite.
După întâlnirea cu Andrei din stația de tramvai, cuvintele lui o urmăriseră mult timp. „Nu o mai iubesc pe Laura, acum pot să te iubesc pe tine”, îi spusese el, cu convingere. Să fie oare acesta răspunsul? Înlocuind masa diformă a unei iubiri în putrefacție cu o iubire nouă și fragedă ca un sugar, viața și-ar recăpăta cu adevărat sensul? Dar ce s-ar întâmpla când această nouă iubire ar îmbătrâni și ea și și-ar începe procesul lent și dureros de dezintegrare? Ar veni o altă iubire? Și apoi o alta? Și-atunci, care e, de fapt, sensul vieții? Poate că viața nu are un sens general, ci mai multe sensuri mici, care sunt circumstanțiale. Poate că viața își schimbă sensul periodic, așa cum un șarpe renunță la piele, înlocuind-o regulat cu una nouă, mai tânără, mai proaspătă. Poate că acesta era secretul. Găsindu-i vieții noi sensuri, sufletul suferă un proces de reîntinerire. Este, însă, un proces dureros, un soi de dermarbraziune a sufletului. Se hotărî să îl caute pe Andrei, să-l întrebe despre această nouă iubire pe care o simțea, despre cum își exfoliase sufletul de putreziciunea vechii iubiri.
Îl întâlni în tramvai, într-o seară de mai, întorcându-se de la teatru. „Vino!”, îi șopti ea după ce coborâseră pe Petuniei, apucându-i brațul. „Vino la mine! Vreau să-ți vorbesc!”.
Urcară împreună în garsoniera ei, în care Vladimir nu mai intrase de două săptămâni. Ioana îl pofti pe balconul micuț și după ce turnă cafea proaspătă în două cești roșii se așeză și ea lângă el, pe o bancă de lemn vopsită în alb. „Vorbește-mi despre Laura, despre cum nu o mai iubești. Vreau să știu cum ți-ai exfoliat sufletul!”, îi spuse ea cu glas răgușit. Andrei își aprinse liniștit o țigară. „Nu l-am exfoliat. Mi-am extirpat tumora. M-am vindecat.” Ioana rămase tăcută, ușor dezamăgită. Se temea să-l privească pe Andrei, se temea de ce i-ar putea citi în privire. „Am fost intoxicat de Laura mult timp”, continuă el senin. „Dar am fost salvat. M-am vindecat. Am lăsat nufărul să iasă la suprafață. Așa trebuia să fie. Nu puteam să te iubesc altfel”. Se opri. Realizase cu mâhnire că toate acele lucruri pe care ar fi vrut să i le spună păreau acum golite de însemnătate. Ioana se ridică tăcută și intră în cameră, așezându-se pe canapea. Erau minciuni, erau iluzii. Totul era iluzie. Zâmbi cu amărăciune. După câteva minute, Andrei intră și se așeză lângă ea. „Ești noul sens al vieții mele”, îi spuse el, cu glas șoptit. „Așa trebuia să fie... așa trebuia...”. Ar fi vrut să-l oprească, să-i spună că era greșit să găsească sensul propriei vieți în altcineva. Dar dacă viața era doar un lung șir de iluzii, înlocuindu-se reciproc, în mod succesiv, ce rost ar avea să se împotrivească?
În noaptea aceea, târziu după miezul nopții, Ioana privea liniștită dâra de lumină murdară cu care felinarul de-afară îi pătase tavanul. Andrei dormea liniștit, cu degetele împletite ca în semn de rugăciune. Camera era înecată în aromă de tutun și miros acru de sudoare. „Așa trebuia să fie...”, își spuse Ioana. Apoi închise ochii și se lăsă pradă somnului