„Andrei e îndrăgostit în secret de o profesoară de pian”, îl auzi Ioana pe Vladimir. Îl privi speriată. El râdea. Un râs uscat și ironic. „E un prost, să știi! Păcat că nu-l cunoști! E un geniu, în sinea lui, dar e cam prost. Þi-ar plăcea!”
Ioana zâmbi și mai trase puțin din țigară, înainte să o stingă. Își amintise că trebuia să treacă pe la Adela. Se ridică și îl sărută pe fruntea încrețită. „Merg la Adela, i-am promis că îi duc niște cărți. Mă întorc spre seară”.
Pe drum spre Adela, Ioana se gândi iar la caietul albastru. Nu se întrebase niciodată cum reușise colega ei, Rebecca, să intre în posesia manuscrisului lui Andrei Mihăilescu. Poate ar trebui să o caute, să i-l returneze. Trecuseră zece ani încheiați de când primise caietul și făcuse promisiunea de a-l înapoia într-o săptămână. Însă unde ar putea-o găsi pe Rebecca, după atâta timp? Se îndoia că s-ar fi întors vreodată la Cluj. În următorii doi ani de facultate, Ioana nu mai auzise nimic de ea. Ar fi vrut să-i scrie, dar realizase cu tristețe că nu-i cunoaște adresa de acasă. Apoi, cu timpul, uitase de ea și de caietul albastru. Până azi, când Vladimir îi povesti iar despre Andrei, geniul prozei fantastice, ale cărui opere nu fuseseră citite de nimeni, niciodată. Oare ce ar spune acest Andrei dacă ar ști că manuscrisul se află în posesia ei, a unei femei despre care el nu știa, probabil, nimic? Întorcându-se în seara aceea acasă, Ioana ocoli puțin și intră pe Donath. Poate că, trecând pe lângă cafenea, l-ar fi văzut pe Andrei. Și poate i-ar fi vorbit. Dar nu-l văzu. Îl văzu, însă, pe Vladimir, stând la o masă mică, aproape de vitrină. Lângă el, o domnișoară cu părul blond, tuns scurt, și o pereche de cercei aurii și lungi, ce-i ajungeau până la umeri, trăgea cu sete dintr-o țigară. Avea buzele vopsite cu roșu și niște degete lungi și subțiri. Degete de pianistă, își spuse Ioana zâmbind în sinea ei. Rămase pe trotuar, nehotărâtă, preț de câteva clipe, până când domnișoara cu cercei lungi o observă și îi spuse ceva lui Vladimir, care se întoarse și văzând-o, îi zâmbi cu căldură, făcându-i semn să intre. Ioana simți primii stropi de ploaie atingându-i nasul și obrazul, așa că intră. Încăperea mirosea a cafea proaspăt râșnită, a tutun ieftin și a cognac. Se așeză pe scaunul șubred și rece și comandă o cafea fără zahăr de la un chelner sfios și mic de statură. „Dânsa e domnișoara Popescu, pictoriță anonimă și studentă a Facultății de Teatru”, îi spuse Vladimir cu o ușoară ironie în glas. Domnișoara Popescu o privi pe Ioana fără expresie. „Ea este Ioana”, spuse Vladimir scurt, stingându-și țigara în scrumiera plină. Ioana zâmbi. Vladimir nu o prezenta niciodată folosindu-i numele de familie. Așa i se prezentase și ea, cu 11 ani în urmă, într-o dimineață de noiembrie, în biroul lui. Avea doar 19 ani, era studentă în anul I la Litere. El era doctorand și îi preda seminarul de Teoria Literaturii. Era cu aproape 10 ani mai bătrân decât ea. Câțiva ani mai târziu îi mărturisise că o plăcuse din prima clipă, când intrase sfioasă și totodată furioasă în biroul lui, pentru acel 7 pe care i-l dăduse pentru lucrarea despre Umberto Eco. După câteva săptămâni, era în patul ei și după alte două luni, se mutau împreună într-o garsonieră, în mare secret. El începea, din toamnă, să predea cursul de Teoria Literaturii, iar relația lor îi punea pe amândoi în pericol. Vladimir își păstrase apartamentul de pe Goga, „pentru orice eventualitate”. Abia după un timp află Ioana că acolo își ducea el studentele la ceea ce el numea „lecții private”. O privi pe domnișoara Popescu și se întrebă dacă ea cunoștea interiorul apartamentului pe care Ioana nu-l văzuse niciodată. Vladimir le povestea despre un anticariat de pe Kogălniceanu, pe care-l găsise din greșeală și unde aveau o traducere a lui Rebreanu în engleză. Ioana se scuză și plecă, lăsându-și cafeaua neatinsă. Ieși în ploaie și porni spre casă, cu pași repezi și cu privirea-n pământ. Când se opri la un semafor, îl zări în depărtare. Stătea lângă poarta Oficiului Poștal și privea pierdut în jur, ca un turist rătăcit sau ca un om proaspăt trezit dintr-un somn adânc. Câteva șuvițe ude de păr îi cădeau pe frunte și Ioanei i se păru iar că e încruntat. Privi nehotărâtă în jur, apoi porni spre el. Când se apropie, realiză că impresia ei fusese greșită. Chipul lui Andrei era senin, contrastând puternic cu cerul de deasupra lor, stropit în nuanțe de gri și indigo. De deasupra blocurilor răsărise luna, iar în spatele ei, o perdea de cer senin se întindea groasă deasupra dealurilor, având culoarea cernelei. „Va fi o noapte frumoasă”, își spuse Ioana zâmbind. Andrei, adăpostit sub poartă, fuma liniștit o țigară. Ioana se apropie de el și rămase acolo, fără să spună nimic. „Ești cu ei?”, o întrebă el, brusc. Ea îl privi nedumerită. Strada era pustie. „I-am văzut, să nu crezi că nu i-am văzut. M-au urmărit de la gară până pe Drăgălina. Apoi am urcat în 27 și i-am pierdut, dar aveam impresia că îi văd iar în urma mea, când am coborât pe Petuniei. De aceea m-am oprit. Îi așteptam”. Ioana îi zâmbi și nu spuse nimic. El o privi atent, din cap până în picioare, apoi întrebă iar, răspicat. „Ei, ești cu ei sau nu?”. Ea simțea frigul săpându-i în oase. Îi tremura bărbia. „Eu sunt Ioana”, îi spuse cu glas răgușit. Chipul lui se lumină și începu să râdă ușor. „Sigur că ești Ioana. Eu știu cine ești, dar nu eram sigur dacă și tu știi. Haide, mergem la cafenea, e aproape”. Ioana îl urmă cu teamă. Vladimir și domnișoara Popescu nu mai erau acolo. Andrei o conduse într-o încăpere din fund, aproape goală. Într-un colț, doi bărbați și o femeie discutau în șoaptă, aplecați peste masă și sorbind la răstimpuri din sticlele de bere aflate în fața lor. Ioana observă că femeia îi privise curioasă când intraseră și din când în când, se oprea din povestit, se uita către ei, apoi continua să vorbească, coborând glasul și aplecându-se mai tare peste masă. Când chelnerul cel scund se apropie de masa lor, Andrei comandă pentru amândoi câte o cafea și o prăjitură cu nucă. „Vreau să-ți spun ceva”, începu Ioana, după ce chelnerul le aduse comanda. El o privi și zâmbi trist, sorbind din cafea. „E un mesaj de la ei? Dacă e așa, nu mă interesează”. „Nu e un mesaj de la nimeni. Vreau să-ți povestesc despre o colegă de-a mea de la Litere. Nu am văzut-o de 10 ani. Dar vreau să-ți spun ceva despre ea”. „A murit?”, întrebă el tresărind. „Nu știu”, zâmbi Ioana. „Nu am văzut-o de 10 ani”. „Atunci de ce îmi vorbești despre ea?”, o întrebă el iritat, aprinzându-și o țigară. „Poate a murit și atunci nu mai contează nimic din ce ai de spus despre ea. Pentru că e moartă”. „Ascultă-mă”, îi spuse Ioana aplecându-se spre el. „E important”.

„Ascultă-mă, e important”, îi spunea Ioana lui Vladimir. Dar el nu asculta, ci continua să privească absent ceașca de cafea, trăgând la răstimpuri dintr-o țigară Dunhill. Știa că nu o ascultă și era furioasă, pentru că ceea ce avea de spus era important. Apoi, când nu a venit acasă timp de o săptămână, l-a căutat în fiecare zi la cafenea. „E important, trebuie să-ți spun. Ascultă-mă!”. „Știu ce vrei să-mi spui”, îi răspunse el mușcând dintr-un covrig cald. „Nu, ascultă-mă! E despre copil”. Vladimir tresări. „Despre copil? Ce copil?”. „Copilul nostru”, îi spuse ea zâmbind. „Sunt însărcinată”.

„Ești sigură că nu ești cu ei?”, o întrebă iar Andrei. „Trebuie să fii sigură. Am să te cred pe cuvânt, dar trebuie să fii sigură”. Ea îi zâmbi iar, în felul său propriu, care îl făcu să simtă o zvâcnitură în piept. „Andrei, e important, trebuie să-ți spun. Colega mea se numea Rebecca Dolean. Într-o zi, mi-a dat un caiet...”. „Rebecca? Ce mai face?”, întrebă el curios, aprinzându-și o țigară și întinzându-i și ei pachetul. „Nu știu”, îi răspunse ea, luând o țigară și căutând bricheta în buzunar. „Nu am văzut-o de zece ani. Dar ultima dată când i-am vorbit, mi-a dat un caiet. Un caiet albastru”. Andrei nu păru să înțeleagă și continua să fumeze liniștit. „Ei, și ce-i cu acest caiet albastru?”, întrebă el nerăbdător, văzând că Ioana tace. Ea zâmbi triumfătoare, iar în ochi avea o strălucire nedefinită, un soi de încântare copilărească, ce-l stânjenea. „Era un manuscris de-al tău. Un roman. Se numea Moartea Laurei.” El o privi cu ochii ușor mijiți și lăsă fumul de țigară să-i iasă încet dintre buzele umede și întredeschise. Apoi își mușcă buza inferioară și Ioanei i se păru atrăgător, așa cum stătea în fața ei, cu chipul preocupat și părul negru și ud căzându-i neglijent pe frunte. „L-ai citit?”, întrebă el într-un final. „Da”, îi răspunse ea, cu aceeași veselie în privire. „L-am citit în urmă cu zece ani. De atunci nu l-am mai văzut, nu știu unde e caietul albastru. Dar cu siguranță îl am pe undeva, trebuie să îl caut. Vroiam doar să știi despre Rebecca, să știi că e la mine caietul”. Andrei sorbi din cafea și preț de câteva clipe, privi absent la marginea aurie a farfurioarei de porțelan. Apoi clipi des și-și scutură ușor capul, ca pentru a scăpa de o imagine supărătoare ce-i deranja privirea. O privi pe Ioana, cu aceeași expresie pierdută pe care o avea când îl întâlnise la poarta Oficiului Poștal, fumând în ploaie. „Știam că mă vor găsi. Nu credeam că te vor trimite, totuși, pe tine! Tu ești Ioana, nu? Ești sigură că ești Ioana? Spune-mi! Ești cu ei?”, o întrebă nervos, țintuindu-i privirea și aplecându-se spre ea. „Ești cu ei?”. Ioana își rezemă tâmplele de palmele reci și își legănă ușor fruntea. „Nu înțeleg!”, șopti ea. „Nu înțeleg”, repetă, ridicându-și privirea spre el. „Cu caietul albastru ce facem?”. El înghiți în sec și după ce privi cu precauție în jur se aplecă mai tare spre ea și îi șopti cu glas răgușit: „Þine-l la tine deocamdată! Până scap de ei. Ești sigură că nu ești cu ei, nu?”. Ioana îl privea descumpănită. Din părul umed, un strop de apă i se prelingea leneș pe tâmplă, coborând spre obraz.


*****


„Sunt însărcinată!”, îi spusese Ioana. Vladimir era sigur că citise în privirea ei un soi de teamă, aproape nedeslușibilă. Era dezamăgit. La cei 38 de ani ai săi, se lăuda că nu suferise vreodată de insomnii. Și iată-l acum, în pat, neputând să doarmă. Glasul Ioanei îi răsuna în urechi. „Sunt însărcinată!”. Dar parcă nu era glasul ei. Ioana avea vocea joasă și ușor răgușită, vorbea mereu ca și cum ar fi avut gâtul zgâriat. Dar în ziua aceea, în cafenea, îi vorbise cu un alt glas. Un glas subțire, aproape pițigăiat, ca și cum o mână uriașă invizibilă i-ar fi strâns gâtul subțire și ar fi împiedicat-o să respire normal. Îi era teamă, înțelese Vladimir. Ca și în ziua aceea, când dăduse buzna în biroul lui. Pe-atunci, Ioana purta părul scurt, tuns aproape băiețește, descoperind niște urechi mici și un gât subțire și fragil. Pe trupul ce părea încă neîmplinit aruncase neglijent o fustă prea lungă pentru picioarele ei frumoase și un tricou necălcat. Obrajii îi erau roșii, iar Vladimir realizase atunci că îi era teamă. El era un nimeni, un biet doctorand care preda un seminar, din lipsă de altă ocupație și poate dintr-o plăcere vinovată de a se simți puternic, în spatele catedrei, privit de zeci de perechi de ochi speriați și fascinați totodată. Dar ea se temea de el. Și totuși, intrase în biroul lui intempestivă, aproape trântind ușa de perete, ca un sinucigaș care știe că dacă se va gândi prea mult înainte să apese pe trăgaci, nu va mai avea curaj să o facă. „Cum te numești, domnișoară?”, o întrebase el, după ce-i ascultase răbdător plângerea. „Ioana”, îi răspunse ea, cu glasul pițigăiat și speriat. El zâmbi. „Un nume foarte frumos, dar dacă dorești să-ți găsesc și să îți recitesc lucrarea, voi avea nevoie de numele tău de familie”, îi replică el amuzat. Ea roși și mai tare, însă își ținea bărbia ridicată și maxilarul încleștat. „Ioana Ștefan”. De data aceasta, glasul îi tremura. El continua să-i zâmbească. În seara aceea îi recitise lucrarea și și o revăzu în biroul său, cu obrajii îmbujorați și glasul pițigăiat, dar cu privirea mândră și bărbia ridicată. Îi schimbase nota în 9, deși niciodată nu fusese sigur dacă prima dată când citise lucrarea îi scăpase calitatea acesteia sau dacă la a doua citire, ceva din interiorul lui îi dăruise o sclipire aparte, pur subiectivă.
Ioana îl dezamăgise. Nu se așteptase de la ea să aibă dorințe atât de triviale, ca și căsătoria și procrearea. Acestea erau pentru oameni simpli, incapabili de un destin măreț. Iar el nu era un om simplu. Nici Ioana nu era și îl întrista faptul că ea nu părea să realizeze asta. Acum, din cauza banalității în care Ioana vroia să își îngroape viața, el era treaz, la ora 2,30 și aproape furios. Lângă el, domnișoara Popescu dormea adânc, cu o mână sub cap și una peste pieptul lui. Îi privi brațul alb și subțire și se gândi la brațul Ioanei, acoperit de o piele ușor bronzată și de firicele de păr abia vizibile. Se ridică ușor din pat și se îndreptă gol spre balcon. Era o noapte frumoasă și senină, dar pe trotuare câteva bălți aminteau de furtuna de peste zi. Luna se oglindea diafană în bucățile de asfalt umed, ce semănau cu cioburi de oglindă spartă aruncate peste oraș. Își aprinse o țigară și își aminti de Raluca.
„S-a terminat”, îi spusese ea atunci, în fața Operei Maghiare. El nu știa ce să spună și continua să fumeze, privind-o stânjenit. Era student în anul IV la Litere, ea era în anul II la Teatru. Își aminti de părul ei lung, ușor ondulat, ce aduna toate culorile toamnei. Îl privea pierdută și el știa că va începe să plângă. Știa, dar vroia din răsputeri să evite o astfel de scenă jenantă. „Trebuie să plec”, îi spuse, stingând țigara sub picior. Din ochii ei verzi, o lacrimă porni lent peste obrajii palizi, stropiți cu pistrui. El își întoarse privirea. Se auzea tramvaiul apropiindu-se. Îl auzea și ea și Vladimir îi putea citi disperarea din privire. Îl implora tacit să nu plece, dar el se prefăcea că nu observă. Când tramvaiul ajunse în dreptul lor, o sărută cast pe frunte. „Trebuie să plec. Ne mai vedem!”, îi spuse el, evitându-i privirea. I se păru apoi că o aude strigându-l, dar urcă repede în tramvai, fără să privească în urmă. Când simți smucitura scurtă a tramvaiului, Vladimir își întoarse capul spre ea. O văzu stând acolo, pierdută, sub cerul senin de mai. În spatele ei, copacii ningeau cu flori peste aleile Parcului Central. O privi preț de câteva clipe, apoi tramvaiul o coti spre centru și o pierdu. Nu o mai văzuse de-atunci.
Vladimir se înfurie amintindu-și. Nu vroia să-și amintească de Raluca, de copilul lor nenăscut, de lacrimile și de implorările ei tacite. Aruncă țigara în grădina din fața blocului și intră în cameră. Pe peretele de lângă balcon, zări luna în oglindă, iar în lumina lunii, chipul său obosit și furios părea aproape inuman. „Chip de monstru”, îi șopti un glas din interiorul său. Scutură nervos din cap și se îndreptă spre pat. Își trecu un braț peste trupul subțire al domnișoarei Popescu și adormi imediat.








*****

Andrei ieși din cafenea, cu mâinile îngropate în buzunare. Nu mai ploua, dar un vânt rece îi biciuia obrajii. Porni cu pași grăbiți spre Cetate. Realiză cu stupoare că nu simțea nimic încă. Nicio emoție, nicio teamă, niciun fior. Poate doar o firească și scuzabilă curiozitate. Nu o văzuse pe Laura de trei ani, de când fusese ultima dată la Iași, iar atunci nu-i vorbise, pentru că știa că Laura i-ar fi oferit caracteristicul său zâmbet, plin de ironie și privirea amuzată, superioară. Și-a petrecut întreaga săptămână evitând-o. Apoi a zărit-o, din greșeală, în fața bisericii. Era cu George, care își purta mândru uniforma și își petrecuse un braț în jurul taliei ei subțiri. A rămas acolo, în stația de autobus și a privit-o pierdut. Nu mai știa cât timp trecuse și câte autobuse pierduse de când stătea acolo, dar la un moment dat, Laura s-a întors brusc și chiar de la depărtare, lui Andrei i se părea că îl privește fix, ca și cum l-ar fi mustrat cu privirea. „Ești nebun? Ce cauți aici? Pleacă! Dacă mă compromiți, n-am să ți-o iert niciodată!”, o auzi el. Zâmbi. Glasul ei furios venea de departe, din trecut, dintr-o după-amiază senină din aprilie. Erau tot acolo, la biserică. El era obosit, nedormit de câteva zile. Știa că sub ochi i se întindeau două pete violacee și că obrazul neras îl făcea respingător. Citea dezgustul pe chipul ei. Laura era superbă, într-o rochie albă de mireasă, cu flori în păr și mirosind a liliac. El se simțea josnic. Era josnic. Și degradant. Nu știa nici el exact ce-ar fi vrut să-i spună sau ce-ar fi vrut să audă. Ea se căsătorea. O urmărise o viață întreagă, o iubise la modul aproape obsesiv. Iar ea se căsătorea cu un ofițer de armată, un anume George Soran, ce o privea într-un mod ciudat, ca un lup pândind o căprioară. În ziua aceea, când Laura îl mustrase cu dispreț și-l privise cu atâta dezgust, Andrei și-a jurat să trăiască departe de ea. Știa că nu ar fi putut să o uite vreodată, dar realiza că prezența ei îi făcea rău, că disprețul ei îi alimenta ura de sine pe care și-o cultivase în ultimii ani, din prima zi în care o cunoscuse. Laura era ca o tumoră pe care se obișnuise s-o iubească și să iubească răul ce i-l provoca. Poate se temea să o uite, ca un bolnav condamnat la moarte care, aflând că e vindecat, nu mai știe ce să facă cu viața lui și descoperă că nu numai că se obișnuise cu gândul morții, dar ajunsese să și-l dorească. Urcând scările spre Cetate, Andrei începu să o simtă: teama, emoția unei revederi care i-ar putea face rău sau i-ar putea revela faptul că nu o mai iubea pe Laura și deci, că viața lui nu mai avea sens. Niciuna din alternative nu-i făcea plăcere. O zări de departe. Era schimbată, foarte schimbată, dar el o recunoscu, căci inima i se opri pentru o secundă la vederea siluetei mignone. Laura purta o rochie maronie din bumbac și cizme negre. Părul îi era acum scurt și apropiindu-se, Andrei observă că ea se uscase, ca și cum o gaură neagră îi absorbise vitalitatea. Era încă frumoasă, dar avea frumusețea tristă a unui trandafir ofilit și uitat într-o carte veche. Când îl văzu, tresări, dar se grăbi să zâmbească. Un zâmbet fals, studiat. Andrei se așeză tăcut pe banca de lângă ea. Ea rămase în picioare, privind în jos, către orașul cenușiu. Stătea să plouă. „Sunt nefericită!”, spuse ea brusc, fără să-l privească. Andrei o privi, surprins de declarația subită. Laura avea un ton sec, fără nicio inflexiune în voce. Îi mărturisise nefericirea ca și cum i-ar fi spus că a uitat să cumpere lapte. El scoase din buzunar un pachet de țigări, își aprinse una și abia după ce trase primul fum, o întrebă, cu un glas ce nu părea al lui: „De ce?”. Ea rămase tăcută câteva clipe, apoi se prăbuși pe bancă, alături de el și lui i se păru că avusese impulsul de a-și așeza capul pe umărul său, dar că renunțase, stânjenită. „Oh, Andrei, e groaznic! Groaznic, îți spun! George e un monstru. Nu, nici măcar un monstru. E o mașinărie. E incapabil de vreun sentiment. Nu e nici măcar un om rău, poate aș fi învățat să-i iubesc malițiozitatea. Dar e pur și simplu ... gol. Gol!”, repetă ea, sprijinindu-și tâmplele-n palme. Andrei mai trase un fum din țigară și realiză cu tristețe că nu o mai iubea. Ar fi vrut să o mai iubească. Dacă ar fi iubit-o, ar fi luat-o de mână chiar atunci și ar fi plecat cu ea, undeva departe de toată istoria nefericirii lor. „Îmi pare rău!”, șopti el, cu glas spart. Laura îl privi cu ochii mari. El citi în privirea ei faptul că ea ghicise. Știa că nu o mai iubește. „Iubești pe altcineva?”, întrebă ea cu teamă. Gura lui se curbă într-un zâmbet larg. Își amintise de Ioana, de caietul albastru, de veselia ei copilărească. Vladimir avea dreptate, era un prost. „Andrei...”, șopti Laura. El continua să zâmbească. „Andrei!”, strigă ea. Era speriată. Venise să întâlnească un Andrei din trecut, un Andrei care o iubea cu pasiune, care vroia să o salveze atunci, demult. Dar el nu mai era și ea era speriată. Își sprijini iar tâmplele în palme și începu să plângă. Un plâns tăcut, dureros. El îi văzu lacrimile și zâmbetul îi pieri. „Þi-am povestit despre caietul albastru? Nu, nu cred că ți-am povestit. Uitasem de el până azi. Am scris un roman. Moartea Laurei se numea. Da, era despre tine. Despre cum afli că suferi de cancer și te întorci la Iași, ca să mă cauți, ca să îmi ceri să te iert și să mori liniștită și împăcată. Dar după ce ajungi acasă, afli că nimeni nu știe de existența ta, a familiei tale, a mea... Nu mă mai găsești. Nu mai exist. Nimic din trecutul tău nu mai există. Nu mai ai origini, nu mai ai istorie. Ești o stea rătăcită prin Univers, fără nume, fără țintă. L-am scris din frustrare. Pentru că așa vroiam și eu, atunci, să te șterg din mine. Ca și cum nu ai fi existat. Uitasem de el până azi. Mi-a amintit Ioana. E la ea caietul. Dar nu mai contează! Acum nu mai contează”, repetă el, văzând că ea tace. Laura continua să plângă. „Poate că mă vei iubi din nou”, spuse ea într-un târziu. „Poate că... într-o zi...”. Se opri brusc. Abia când le pronunțase, realizase că vorbele ei nu aveau sens, că se nășteau din disperare, din teamă. El o privi lung și avu revelația banalității ei. Laura era o pianistă ratată, condamnată la statutul de simplă profesoară. Avea să-și petreacă viața pregătindu-i pe alții pentru ceea ce ei îi era imposibil să atingă. Dăduse cu piciorul unei iubiri sincere, din pur materialism și trăia acum consecințele unui egoism care aproape că-i distrusese lui viața. Banal! Un destin anost, sec, fără nicio importanță. Se ridică brusc. Trebuia să o caute pe Ioana, trebuia să-i vorbească. Laura îl privi speriată și se ridică, agățându-se de brațul lui. „Eu ce fac acum?”, strigă ea, cu ochii mari și cu bărbia tremurândă. „Nu știu”, răspunse el senin. „Dar eu trebuie să plec. Trebuie să o găsesc pe Ioana. Caietul albastru e la ea. Þi-am spus despre caietul albastru, nu? E despre tine!”. Ea înghiți în sec. „O iubești? O iubești pe Ioana?”, întrebă ea, cu glas șoptit și cu privirile rătăcite. El râse. Un râs vesel, aproape copilăresc. Apoi, scuturându-se de brațul ei cu un gest scurt, porni cu pași grăbiți spre oraș. Trebuia să-i vorbească Ioanei.