Vladimir îi vorbea iar despre cafeneaua de pe Donath și despre Andrei – geniul nedescoperit al prozei fantastice. Ioana îl privea prin fumul subțire al țigării ce-i zăcea aprinsă între degete. Îl mai auzise povestind despre toate astea și era aproape sigură că îl cunoștea pe Andrei, dar nu reușea să îl plaseze într-un timp și spațiu concret în cronologia amintirilor sale. Își aminti apoi că-l zărise odată, de departe, când îl aștepta pe Vladimir la Coloane, în seara aceea geroasă din decembrie. Era foarte rece afară, un ger uscat și aspru. Nu ninsese de câteva zile, toată zăpada era înghețată și strălucea la lumina lunii. Era aproape miezul nopții. Ioana, înfășurată în pardesiul de culoarea cafelei cu lapte, cu gulerul ridicat și cu căciula albă trasă peste urechi, aștepta. Avea mâinile băgate adânc în buzunare, dar bărbia îi tremura și buzele îi erau uscate. După aproape o oră, îl văzu în depărtare pe Vladimir. Pășea apăsat, cu umerii lăsați ușor în față și cu mâinile la spate. Era concentrat, probabil, la vreuna din temele cursului pe care începuse să-l predea la Facultatea de Litere cu trei luni în urmă. Porni spre el, dar se opri după câțiva pași. În întuneric, alături de Vladimir, se contura o altă siluetă. Un bărbat slab și înalt, care gesticula și părea că vorbește despre ceva cu foarte multă pasiune. Vladimir o zări pe Ioana și oprindu-se brusc îi spuse ceva bărbatului înalt, care privi spre ea. Ioana nu-i putea desluși chipul, dar i se păru că e încruntat. Îi strânse mâna lui Vladimir și porni înapoi, cu pași lenți, fumând o țigară. De-atunci nu-l mai văzuse pe Andrei, însă mai auzise de el și cu alte ocazii. „Ai auzit de Andrei Mihăilescu?”, o întrebase șoptit o colegă, în timpul seminarului de Literatură Veche. Ioana o privise atunci zâmbind enigmatic și își simți obrajii fierbinți. Colega ei nu păru să observe. „Uite, citește asta! Dar am nevoie să mi-l înapoiezi cel mai târziu săptămâna viitoare. Are să-ți placă, vei vedea”. Îi întinse un caiet cu copertă albastă, de carton, prins cu spirală neagră. Ioana nu-l deschise și nu o întrebă ce era. Îl așeză în geantă și uită de el acolo, pentru câteva zile. Abia când s-a întors de la Sibiu, într-o duminică din octombrie, îl găsi și îl deschise curioasă. Paginile caietului erau acoperite de un scris mărunt și ordonat, cu cerneală albastră. Laura știa că are să moară curând și de aceea se afla în Gara de Nord în acea după-amiază ploioasă de noiembrie, așteptând acceleratul de Iași – mergea să moară acasă. Prima propoziție o făcu pe Ioana să tresară. Se întinse îmbrăcată în pat și citi întregul caiet – povestea Laurei, profesoara de pian, care află că are cancer și se întoarce în satul natal din Iași pentru a-și găsi iubitul pe care îl părăsise ca să-și poată urma cariera. Într-un compartiment mic din trenul murdar Laura îl întâlnește pe părintele Dionisie, care îi spune că știe secretul vieții veșnice pe pământ. Laura adoarme ascultându-l, iar când se trezește, în gara din Iași, părintele nu mai e. Ajunsă acasă, Laura descoperă că nimeni nu o cunoaște, că nu există nicio urmă a existenței sale în satul natal, că nimeni nu a auzit vreodată de părinții ei sau de iubitul său. Pe ultima pagină a caietului erau câteva cuvinte scrise cu cerneală neagră, abia vizibile, ca și cum cineva ar fi încercat să le șteargă. Ioana miji ochii și cu greu, desluși cuvintele desfigurate de radieră – „Moartea Laurei”. Andrei Mihăilescu, București, 1997. Când vru să-i înapoieze caietul colegei sale, află de la ceilalți colegi că Rebecca renunțase la facultate și se mutase înapoi acasă, într-un sat de pe lângă Sighișoara, după moartea violentă a mamei sale, implicată într-un accident de mașină.
Ioana tresări și își aminti cu stupoare că, după atâta timp, caietul albastru era tot la ea. Dar unde? Nu-l mai văzuse de ani de zile.