poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 716 .



Femeia din rândul doi (V)
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [mihaylo ]

2012-04-08  |     | 




7.

Anton Paporoteanu paralizat de durere și uimire își privea frumoasa soție și încerca să-și revină din șocul suferit și-ar fi dorit să urle, să strige, să... să facă ce fac toți bărbații când se află în situația lui.
Broboane mari de sudoare i se prelingeau pe chelia-i lucioasă, iar el nu avea putere să ducă mâna la buzunar după batistă.
«M-am culcat cu Pablo Ronișoreanu...», îi răsunau îm urechi ca un blestem urât și greu cuvintele frumoasei Cornelia.
Cum așa?! Striga ceva în el. Poate era țipătul sufletului său trezit la realitatea dureroasă, că nu chiar totul i se cuvenea lui, și că nici ea femeia lui, proprietatea lui, bunul lui, nu mai aparținea întru-totul lui.
De ce nu i-a spus lui, ar fi prevenit acest dezastru, ar fi salvat-o din această cădere, la fel cum făcuse atunci cu medicul stagiar.
– D-d-de ce nu mi-ai spus? reuși să întrebe, într-un târziu.
– Pentru că eu am vrut, veni a doua livitură, mult mai puternică decât prima.
Deodată i s-a făcut frică. O frică de neînțeles, care îi paraliză până și gândurile. De data asta era altceva, de data asta chiar ea a vrut. Teama de a o pierde, de a ajunge subiectul bârfei al întregii lumi bune a metropolei începuse să-i sfâșie inima ca o gheară de fiară sălbatică.
«Ați auzit că pe doctorul Paporoteanu l-a părăsit soția?»
«He-he-he, pesemne nu mai poate să-i facă nimic»
«Așa-i trebuie boșorogului, dacă și-a luat nevastă tânără»
«Bietul Anton, ce o să facă acum?» – i se părea că aude bârfele și compătimirile oamenilor, la adresa lui.
Dar poate era doar un coșmar urât în care frumoasa Cornelia care-i aparținea lui și numai lui s-a revoltat împotrivă-i. Dar nu, nu era un vis, se revoltase de-adevăratelea, împotriva poziției sale în societate, împotriva marelui său nume literar, nume pe care îl vor slăvi generații de-a rândul, s-a revoltat împotriva nemuririi sale...
Încetul cu încetul, acea teamă neînțeleasă, începu să se prefacă într-o furie oarbă de nedescris. Poate nici nu-și dădu seama cum s-a ridicat de pe fotoliu și cu acel urlet: «Târfo!» s-a năpustit asupra ei.
Loviturile cădeau una după alta, până ce frumoasa Cornelia se prăbuși la podea, atunci începu să o lovească cu picioarele. O lovea sacadat, parcă la ordinul cuiva, și după fiecare lovitură repeta acel: «Târfo!» care, pe ea o durea mai mult decât loviturile primite. Se opri numai după ce femeia încetase să mai miște, atunci ieși fără să-i pese dacă ea mai trăiește sau a murit.

* * *

Plângea în hohote așezată pe blana de urs din mijlocul dormitorului cu spinarea încovoiată, parcă în șteptarea loviturilor de bici.
Pablo o privea indiferent, și-ar fi dorit să simtă ceva pentru ea, măcar milă dacă nu dragoste, dar nu simțea nimic pentru această femeie, pentru care aseară ar fi fost în stare de mari sacrificii, dar ea veni la prima lui chemare și cu asta a sfărâmat totul. Acum el se gândea la fata de la chioșcul de ziare din holul bibliotecii municipale, iar ea stătea la picioarele lui și plângea.
Pusese demult ochii pe vânzătoarea de ziare și ieri a vrut să intre cu ea în vorbă, dar intervenise frumoasa Cornelia și această poveste cu vânătăi și lacrimi care nici măcar nu s-a terminat încă.
Simona, așa o chema pe fata de la choișc, fiind instruită de tanti Eugenia, care ieșise la pensie, i-a oprit câte un număr din revistele literare pe care le cumpăra de obicei, poate știa și că e poet «un mare poet», i-o fi spus Eugenia, i-a zâmbit ieri, iar zâmbetul ei promitea multe.
– Ieri îmi spuneai că nu poți trăi fără mine și azi îmi spui să mă întorc la el... – spuse printre sughițuri frumoasa Cornelia.
Pablo tăcea...
– De ce m-ai mințit?...
– Nu te-am mințit, doar că...
– Că?... întrebă, îndemnându-l să continue.
– Ieri te-am iubit.
– Și azi mă alungi, începu din nou să plângă.
– Nu te alung, voi pleca eu, – spuse ridicându-se.
– Când te întorci? încolțise speranța în sufletul bietei Cornelia.
– După ce pleci tu, spuse ieșind.

* * *
– Ș-ș-și tu ai neobrăzarea să vi la mine și să-să-să, sâsâia ca un șarpe Paporoteanu. Să-mi spui să-mi iau nevasta din patul tău? Ești un, un, un imbecil, un, un, un excroc, asta ești!
– Domnule Paporoteanu, cu tot respectul...
– Care respect, respectul cu care mi-ai... nevasta?! Porcule!... îl întrerupse medicul.
– Mi-ai spurcat nevasta, mi-ai distrus casa, mi-ai...
– Calmați-vă domnule Paporoteanu, v-am spus că a fost ceva întâmplător, neintenționat, aproape nevinovat, sunt sigur că ea vă iubește, de aceea v-a și spus, am avut o clipă de rătăcire...
– Cum de ai putut să-mi faci una ca asta? Tu ca bărbat, cum ai putut să te culci cu nevasta confratelui tău, totuși eu sunt un nume, sunt, sunt totuși...
– Îmi pare rău că trebuie să vă spun, dar eu nu vă consider confratele meu.
Paporotanu din roșu furios, devenise alb ca varul.
– Ceea ce scrieți dumneavoastră nu se poate numi poezie, este doar o banală adunătură de cuvinte fără nicio noimă, fără niciun sens, fără niciun înțeles...
– După ce îmi... nevasta, îmi profanezi și poezia?... Ieși dracului din cabinetul meu! urlă Paporoteanu, pierzându-și controlul. Dacă am fi trăit în alte vremuri, te-aș fi provocat la duel.
– Iar e aș fi acceptat cu mare plăcere, domnule Paporoteanu, zâmbi Pablo ieșind din
cabinetul medicului.

8.

Când Luca ieșise din cârciuma de cartier seara cobora ușor deasupra orașului, ca o umbră a mantalei nopții de toamnă.
«Ar trebui să mă liniștesc, da să mă liniștesc și să mă bucur că am zărit-o».
Ea a fost cu siguranță nu se putea înșela și asta înseamnă că ea locuiește în oraș, poate chiar în acest cartier. Mâine dimineață când Dragoș Ionescu îi va da lui Pablo fotografiile se va lămuri totul. Dar dacă nu o cunoaște Pablo?... Atunci... atunci va umbla cu fotografia ei în mână din ușă în ușă, va întreba toți trecătorii până o va găsi și atunci... Atunci?... Aceasta era întrebarea.
Dragostea întotdeauna este dificilă, chiar foarte dificilă. Mai întotdeauna te îndrăgostești de cine nu trebuie, de cineva care nu simte nimic pentru tine, dar simte ceva pentru altcineva și acel altcineva nu simte nimic pentru ea deoarece simte ceva pentru... și așa mai departe.
Nu iubise niciodată cu adevărat, abia acum și-a dat seama de asta, toate iubirile lui de până acum nu fuseseră decât o poleială de aur pe o bijuterie de metal. Niciodată nu simțise acest sentiment straniu de iubire amestecat cu durere și cu frica de a nu o întâlni, sau de a nu fi iubit de ea. Dar cel mai ciudat era faptul că gelozia îi rodea sufletul, îl măcina, era gelos pe toți cei care au atins-o, au sărutat-o, au privit-o... Era gelos în primul rând pe personajul său...
O gelozie ca asta te putea transforma într-o fiară gata să urle, să sfâșie, să ucidă...
Flacăra nestinsă a dragostei îi cuprinse pieptul și îl ardea plăcut. Trebuia să o găsească, orice ar fi, trebuia sa o găsească! Altfel... nu putea să-și dea seama, nici nu vroia să gândească... O iubea cum nu mai iubise pe nimeni.
Iubise și a fost iubit, înșelase și a fost înșelat, părăsise și a fost părăsit, pentru că așa se întâmplă în viață, dar acum iubește altfel și nu ar putea să...
Se va duce chiar în această seară la Pablo, poate Dragoș s-a și întors.

* * *

Își reluă călătoria cu tramvaiul exact din stația în care coborâse. Da, se va duce chiar acum la Pablo, gândi așezându-se pe un scaun liber și își lipi fruntea de geam. Merse astfel două stații, iar când tramvaiul se apropia de a treia, în poarta cimitirului o zărise din nou. Stația era la doi pași, sări din tramvai îmbrâncind o femeie cu două sacoșe în mâini care strigă ,«Huuu-o-ou bezmeticule!», mai era să dărâme și un bătrânel și să ajungă sub roțile unei camionete.
– Băgate-aș în ..., de idiot! înjură șoferul, dar el deja era în poarta cimitirului.
– Femeia în mov, a intrat sau a ieșit?...
– Care femeie întrebă agentul de pază ridicând privirea din cartea pe care o citea.
Luca se dădu doi pași în spate și examină cu atenție trotuarul. Precis intrase, altfel ar fi zărit-o, deși era aproape întuneric, dar strada era luminată. Intrase în cimitir, era sigur că o va găsi.
– Peste o jumătate de oră închidem poarta, dacă întârziați ieșiți pe cea principală,
strigă agentul în urma lui.
«Sigur e văduvă», gândi Luca aproape alergând pe alei printre morminte.
Cimitirul era aproape pustiu la ora aceea, pe aleea ce ducea la capelă întâlni câteva femei cernite, dar ea nu era printre ele. Intră și în capelă, dar nu era nici printre oamenii strânși în jurul celor trei sicrie. Ieși afară și porni printre morminte, la întâmplare, spre poarta principală. Rătăci mult, într-un cimitir mare este foarte ușor să te rătăcești, mai ales noaptea.

Va urma.

.  | index











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!