poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1370 .



Poveste cu cap
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Mr.Nick ]

2011-11-17  |     | 



Pe vremea când inorogului abia de-i ieșise un cucui în frunte, la marginea lumii era o țară bogată, într-atât de bogată încât după nici trei secole de huzur locuitorii țării deveniseră tare proști.
Oamenii din țara vecină n-au crezut că poate exista atâta prostie într-un spațiu delimitat, până să afle că în satul de pe graniță se născuse un băiețel fără cap. Părinții copilului erau proști rău, într-atât de proști încât vintrele femeii nici n-au considerat necesar să-l mai înzestreze și cu cap pe nou-născutul prunc.
- E bine! s-a bucurat tatăl copilului, scărpinându-se în creștet până i-a dat sângele. O gură mai puțin de hrănit! i-a explicat el femeii ce-l privea lung, ca de obicei.
Omul nu din teamă pentru procurarea hranei găsise că e mai bine că pruncul i se născuse fără cap, că țara era bogată-bogată. Era doar fericit că băiatul nu va trebui, ca el, să meargă până la moarte la școală pentru a învăța cum se mestecă mâncarea. Și asta pentru că un rege adus de prin țări străine constatase că prea mulți oameni în floarea vârstei muriseră în ultimii ani fiindcă se înecaseră cu mâncare. Pentru localnicii obișnuiți să nu facă nimic, lecțiile zilnice erau tare obositoare...
Peste țara cu pricina domnea acum regele Meu, un nume predestinat să conducă țara Mea. Fiind atât de proști, în urmă cu ceva vreme, locuitorii au hotărât să nu-și mai obosească mințile cu un nume de țară, fie ea și a lor și, pentru că era și țara fiecăruia în parte i-au spus Þara Mea.
Regele Meu nu era prost. Era mezinul regelui din țara vecină. Bătrânul lui tată, după ce ultimul monarh din țara Mea a murit, s-a înființat la marii dregători ai țării bogate și le-a spus:
- De azi, fiul meu cel mare vă e rege!
Dregătorii au acceptat deîndată, bucuroși nu atât pentru că fuseseră scutiți de căutarea unui conducător, cât pentru că de multă vreme nu mai auziseră rostite din gura unui muritor atâtea cuvinte înșiruite într-o singură propoziție. Soarta a făcut însă ca primul născut al regelui vecin să nu domnească mai mult de câțiva ani. Se lăsase prins de huzurul țării bogate-bogate și începea să le semene supușilor. Într-o seară, cu ceva mai mult vin în cap decât de obicei, a acceptat chiar să i se facă baie după obiceiul regilor din țara Mea. S-a lepădat de veștminte și s-a lăsat prins în niște hamuri din piele fină de căprioară virgină. Apoi, cu niște scripeți, rămași din negura timpului, de când țara nu era atât de bogată, a fost ridicat la înălțime. Cum eticheta regală spunea că doar până la acest moment suita putea asista la ceremonia de îmbăiere a regelui, curtenii au ieșit și și-au căutat drumul spre case, pentru somn. Slugile au împins o cadă mare din aur până sub regele atârnând, au acționat pârgia de coborâre și au ieșit în grabă. Din păcate nimeni nu se gândise să încălzească apa pentru stăpân și acestuia, încins de la vinul fiert cu mirodenii băut îndelung, de cum atinse apa sloi îi stătu inima.
Înștiințat de grozăvie, regele țări vecine veni și luă trupul mort al fiului cel mare și-l lăsă pe cel mijlociu să se ocupe de țara Mea.
- Acesta este noul vostru rege, pe care poate-l slujiți cu mai mare atenție...
Dregătorii i-au mulțumit frumos, dar erau nedumeriți de ce bătrânul rege le reproșa moartea fiului cel mare. ”Se putea întămpla oricui, nu?!” gâdiră ei pentru scurt timp, apoi uitară.
Regele țării vecine abia de ajunsese acasă, abia de-și îngropase copilul omorât de proștii din țara Mea, când un porumbel alb i-a adus o altă veste neagră. În ziua încoronării fiului mijlociu, la care el nu putuse participa, ocupat fiind cu funeraliile, bucătarii pregătiseră mâncăruri alese, printre care și prepelițe umplute. Nimic rău până aici, doar că în umplutură băgaseră și alune de pădure, după o rețetă adusă de un pelerin de prin cetatea luminii. Bucătarii însă, n-au gândit că trebuie folosit doar miezul și au pus alunele întregi, cu coajă. Mijlociul, gurmand de felul lui, s-a așezat fericit la masă și de la prima îmbucătură a auzit cum ceva-i trosnește între dinți, dar cum apucase să înghită, s-a înecat cu cojile de alune. A murit greu, după ore de chin și efort încercând să facă aerul să-i ajungă în plămâni. O dată cu regele și din același motiv au mai murit nouă curteni...
Bătrânul rege a ajuns în ziua următoare. Și-a luat fiul mijlociu mort și l-a lăsat pe mezin rege în țara Mea.
- Tată, i-a spus feciorul cel mic plângând, de nu vrei să mă iei și pe mine mort acasă, lasă o oaste să mă păzească și trimite-mi bucătari, spițeri și alți slujitori pricepuți din țara noastră să-mi aibă de grijă.
Dar bătrânul rege deja se gândise la toate astea. După ce și-a văzut mezinul în siguranță s-a pregătit de plecare, că trebuia să-și îngroape încă un fiu omorât de proști.
De această dată dregătorii din țara Mea aveau și mai puține a-și reproșa și chiar i-au arătat regelui îndoliat cronicile cu decesele oamenilor în floarea vârstei, ce au murit în ultimua vreme înecați cu mâncare. Regele n-a mai catadicsit să le răspundă și a făcut semn ca alaiul să se pună în mișcare.
Regele Meu domnea deja de câțiva ani în țara Mea. Și nu era deloc prost. Ca orice om deștept era și curios. Auzise de multă vreme de copilul născut fără cap, dar treburile regatului nu i-au permis să-și satisfacă nevinovata curiozitate. De când se încoronase, regele Meu chemase arhitecți și ingineri din țara natală și a construit școli, spitale și multe azile de bătrâni. Era conștient că doar cu copiii putea schimba țara, dar nu-i putea neglija pe adulți și pe bătrâni. Cum rezolvase toate aceste lucruri, într-o dimineață porunci să-i fie adus pruncul fără cap.
- Mărite, spuse prim-dregătorul, un verișor isteț adus din țara natală să-i fie mână dreaptă în țara proștilor, pruncul nu mai e prunc, acum ar trebui să fie un flăcău la vreo op’șpe ani și nici nu mai trăiește în țara Mea. Vecinii spun că pruncul a crescut pe lângă casa părintească până la zece ani, când tatăl lui a murit înecat cu mâncare. După asta, mama copilului n-a mai fost văzută pe afară. Vecinii vorbesc că femeia se cuibărise într-un jilț și privea lung un tablou, din care răposatul îi zâmbea mereu. Degeaba copilul se împleticea prin fustele maică-si, ea cu blândețe îl alunga și își vedea în continuare de privit. După ce a murit și femeia, copilul a fost luat de niște străini...
De fapt pruncul fusese luat de o trupă de circari și arătat prin târguri târgoveților și
aceștia scuipau în sân, se închinau și aruncau un bănuț în poala țigăncii ce-l luase în grijă. Copilul fără cap era norocul circarilor, care în scurtă vreme s-au îmbogățit atât de mult, încât fiecare își dorea să nu mai facă nimic, nici măcar să-i poarte de grijă băiatului fără cap. Cearta lor a făcut ca trupa să se destrame și băiatul să fie abandonat într-o piață.
Măcelarul văzu din dugheana lui băiatul fără cap stând pe marginea unei fântâni. ”Să nu care cumva să cadă, că ne spurcă apa” gândi el și dădu fuga să-l salveze pe băiat.
- Nu vrei să fii ucenicul meu? îl întrebă el după ce-l apucă strâns de braț.
Băiatul strânse din umeri că gura n-avea să poată răspunde. Măcelarul îl duse degrabă acasă și-și puse femeia să-l îmbăieze și să-l despăducheze, că așa murdar nu putea păși în dugheana lui curată, de i se dusese vestea în toată cetatea. Măcelarul fusese gâde într-un alt regat, dar cum se săturase să tot taie la capete și cum chivernisise ceva bănet, a schimbat regatul, și-a schimbat meseria și s-a căsătorit cu o precupeață văduvă.
Când l-a văzut în pragul măcelăriei îmbrăcat cum se cuvine, cu pantaloni de piele trei sferturi, cu cămașa albă suflecată la mâneci, cu bretelele roșii bucurând privirea și cu șapca de velur în mâini, măcelarului îi dădură lacrimile. ”Dacă avea cap își putea îndesa și șapca până peste urechi, așa ca să nu-i cadă vreun fir de păr pe carnea clienților” gândi măcelarul.
Nici o lună nu i-a trebuit omului să se convingă că băiatul nu e bun de măcelar, nu de alta dar nu prea avea precizie la tăiat cu bărdița cotletele și nici răbdare pentru a curața perfect carnea de pe oase. Și cum nu ținea să intre în gura târgului că el ar fi cel ce l-a mânat pe băiatul fără cap să rămână și fără mâini, s-a gândit să-l alunge. Totuși, prinse drag de el...
Atunci și-a amintit o poveste știută doar de călăi, un secret ce a fost tăinuit celorlalți muritori. De când vrăjitoarea focului și-a văzut băiatul decapitat pe nedrept, dacă autoritățile dăduseră călăilor drept de moarte, ea le-a dat acestora și drept de viață, dacă ar fi avut îndoieli cu privire la vinovăția decapitaților. Totuși, cunoscând firea oamenilor cu puteri nelimitate, ea a restrâns la trei dreptul fiecărui călău de a reda viața decapitaților.
Într-un astfel de caz, călăul putea merge în valea unde inorogul bătuse cu copita întâia
oară de când îi apăruse ca un cucui, primul semn al cornului divin. Acolo și numai acolo trebuia să facă un foc cu lemn de mesteacăn alb, să pună la încins un ceaun plin cu apă din pârâul locului și să fiarbă la foc mic rășină de brad, miere de viespi negre, un ciob de corn de cerb și încă ceva buruieni ce creșteau doar în valea aceea. La sfărșit, trebuia să picure câțiva stropi din sângele decapitatului peste fiertură. Întors în târg, călăul aștepta miezul nopții, când trebuia să ungă atât capul, cât și trupul decapitatului cu fiertura din valea inorogului și apoi să le împreuneze cât mai bine. La sfârșit mai trebuia să rostească un descânt și decapitatul, dacă era cu adevărat nevinovat învia!
”Vreau să-l privesc în ochi!” gândi măcelarul și dădu fuga în valea inorogului. Seara se întoarse cu fiertura într-un ceaun de argint. ”N-are ce păți, că ș-așa n-are cap!” își făcea el curaj așteptând miezul nopții. Când bătrânul pendul vesti trecerea într-o nouă zi, măcelarul făcu o crestătură între umeri băiatului fără cap, unse crestătura cu fiertura magică, apoi făcu același lucru cu un cap de porc taiat în ziua ce tocmai trecuse, îl potrivi peste crestătură și începu să descânte:
Moartea să ierte o dată
Și trupul să capete viață,
Cum legi două fire de ață
Leagă și ființa nevinovată!
Abia apucă măcelarul să rostească ultimul vers că băiatul cu cap de porc dădu fuga la bucătărie și nu se opri din mâncat decât atunci când stăpâna casei îl luă la goană punând coada măturii pe spinarea lui. Băiatul se tolăni afară, pe niște paie, râgâi de se cutremurară și ouăle de sub cloști și adormi. Sforăitul băiatului și guițatul nocturn i-au alungat somnul nevestei măcelarului și cum dădură zorii, femeia și-a pus mâinile în șolduri, s-a încruntat și în loc de binețe, i-a strigat soțului:
- Fă ceva!
Bărbatul întristat se duse iar în valea inorogului, prepară o altă fiertură și se porni înapoi către târg. ”Ce alt cap să-i pun în loc?” gândea omul târându-și picioarele pe drumul desfundat. Pierdut în gânduri abia de apucă să sară în șanț, să nu fie lovit de poștalion. Roțile grele, metalice, lăsară o urmă șerpuitoare pe drum. ”E beat birjarul!” concluzionă măcelarul și grăbi pasul, să nu-l prindă noaptea pe drum.
La poarta cetății văzu o baltă de sânge. Poștalionul dăduse peste un câine și-l zvârlise mort sub ziduri. Măcelarul scoase degrabă cuțitul de vânătoare de care nu se despărțea niciodată și decupă grijuliu capul câinelui. Apoi alergă către casă.
La miezul nopți despărți capul de porc de trupul băiatului și alipi capul câinelui. După descânt băiatul îngenunche, linse mâna măcelarului, apoi fugi afară, la gard. Începu să miroase fiecare ulucă și să urineze din loc în loc.
Pe măcelar îl umflă râsul, dar nevestei nu-i plăcu nici de omul câine.
- Să nu te prind în dormitor! porunci femeia enervată de amuzamentul măcelarului. Azi dormi în măcelărie... și ia-ți și câinele cu tine, că n-are ce căuta în casa mea!
Măcelarul își amenajase un colț în dugheană trăgând două rogojini din tavan până la pardoseală și își montase un pat din câteva scânduri vechi, imediat după ce se însurase. Fiindcă nevasta nu pricepea ce nevoie mai are de-un pat, mai ales că acum pe cel din casă avea și cu cine-l împărți, măcelarul i-a răspuns că, uneori, de la atâta muncă îl apucă oboseala și cum nu se spală niciodată înainte de a închide dugheana, nu voia să murdărească așternuturile curate din dormitorul conjugal. Nevasta a încuvințat și i-a apreciat grija pentru curățenie. De fapt, omul își crease un refugiu pentru momente ca cel din seara asta.
- Hai băiete, la culcare! strigă măcelarul și băiatul îl urmă supus. Omul se aruncă pe patul din dugheană și băiatul se furișă rapid sub pat. Restul de noapte trecu repede...
În zori, măcelarul fu trezit de urletele femeii. Când ajunse în bucătărie își găsi nevasta căzută pe jos, cu o urmă de mușcătură pe picior. Băiatul stătea pe masă și mârâia când femeia încerca să-l alunge cu coada măturii de lângă calupul mare de brânză. Măcelarul speriat a pus degrabă mâna pe pușcă. Atunci băiatul a țâșnit afară din bugătărie. Măcelarul a ieșit și el și a dus
pușca la ochi. Apoi s-a întâmplat ceva straniu. Băiatul s-a ridicat în picioare și a ridicat o mână în semn de pace. Măcelarul a lăsat pușca jos. Îi era milă să-l împuște. Atunci băiatul și-a smuls capul de câine de pe umeri, l-a aruncat în șanțul drumului și, după ce i-a făcut cu mâna măcelarului, a pornit spre alte meleaguri.
Băiatul fără cap a mers vreme de câteva zile până a ajuns într-o țară unde sărăcia cruntă făcea pereche bună cu deșteptăciunea. Negustorii străini veneau deseori aici fiindcă localnicii le țineau la centimă evidența banilor câștigați din negoț ori le povesteau despre astre, piramide ori microorganisme. Și negustorii lăsau câte ceva de-ale gurii în schimbul ajutorului.
Regele locului trăia într-o casă de chirpici, la baza unui deal. Decupată în deal era o ușa, unde negustorii străini gândeau că e o pivniță în care el, regele săracilor, avea dreptul să aibă o rezervă de hrană.
De fapt acolo fusese închisă fiica regelui. Doar curtenii știau adevărul, dar păstraseră secretul cu sfințenie. Oricum la cât de deștepți erau, cu greu ar fi găsit pe cineva care să le pătrundă înțelepciunea vorbelor. Și erau și ocupați. Foarte ocupați. Căutau piatra filosofală și căutarea îi făcea imuni la foamete și la umilința de a trăi în vizuine săpate în pământ, nu departe de casa regelui.
Ajuns către seară, băiatul fără cap merse țintă către ușa decupată în deal și cum nu era încuiată, găsi de cuvință să înnopteze acolo. Un strigăt sfâșietor de spaimă, apoi un altul sfâșiară liniștea serii. Curtenii din apropiere dădură fuga la pivniță și-l găsiră pe băiatul fără cap, căzut în genunchi în fața fetei regelui săracilor.
Curtenii l-au legat fedeles și au dat fuga la rege.
- Mărite, secretul a fost aflat! Un om a intrat în pivnița prințesei.
- Era singur? întrebă regele îngrijorat.
La răspunsul afirmativ al curtenilor, regele s-a relaxat. Și-a frecat palmele bucuros și, cu voce gravă, a poruncit:
- Tăiați-i capul!
Curtenii ar fi vrut să spună că le e de-a dreptul imposibil să îndeplinească porunca, dar regele le-a retezat avântul ridicând o sprânceană. Apoi cu un gest de expediere, făcut autoritar din încheietura mâinii, a dat de înțeles că vrea să rămână singur.
- Dezbatem dimineață problema! strigă el în urma curtenilor, ușor nemulțumit de sine, că se lăsase pradă autorității excesive.
Regele din țara săracilor dormea mai mult dimineața, de altfel și supușii lui tot așa, câtă vreme în toată țara nu exista nici un cocoș care să vestească zorii unei noi zile. Câte o găină mai creșteau unii pe lângă vizuină, că găinile făceau ouă și săracilor le plăceau mult ouăle fierte...
În această dimineață însă fură treziți de mare zgomot făcut de toboșari și fluierași ce veneau să vestească vizita regelui din țara Mea.
Regele Meu, prin iscoadele trimise de marele lui dregător și verișor, luase urma băiatului fără cap. Din alaiul regal făcea parte și măcelarul, care-i povestise regelui Meu toată aventura, chiar cu riscul de a suporta furia blestemului vrăjitoarei focului.
Curtenii regelui săracilor se înghesuiau în casa stăpânului lor. Unul îi dădu regelui cămașa lui care avea ceva mai multe petece decât găuri, altul despică un crac de pantalon cadrilat și-i făcu regelui o cravată, un altul îi netezea părul cu nițică apă. Cineva veni chiar cu o lumânare, cu gândul să ardă niște fire inestetice și rebele ce-i ieșeau stăpânului din nas. Regele săracilor se încruntă și nu putu să nu gândească la posibilitatea ca omul să aibă ceva strămoși din țara Mea.
- Confrate, își începu discursul regele săracilor ieșit în întâmpinarea regelui Meu. Suntem onorați să vă primim pe pământurile noastre, dar luminați-ne, ce vânt vă aduce în sărăcia mea de țară? Că o țară săracă-săracă precum a noastră a fost ocolită și de hoardele barbare, ori înțelepciunea noastră n-ar avea valoare în ochii supușilor tăi...
- Sire, venim cu gânduri pașnice. Și nu ne-am fi grăbit într-atât dacă nu aflam că pe pământurile măriei tale a poposit un supus de-al meu. El e o minune națională și vrem să-l chemăm să revină în țara lui... despre tânărul fără cap vorbesc...
Regele săracilor nu înțelegea. Unul din curteni i-a șoptit la ureche că era vorba de tânărul ce aflase de prințesă, cel ce era întemnițat și trebuia pedepsit.
- E fără cap? și-a întrebat el uimit curtenii. Cum aceștia i-au confirmat, regele tăcu o vreme, căutând o soluție la nemaiîntâlnita problemă. Apoi grăi:
- Poate fi minunea voastră națională, dar în țara mea a comis o fărădelege și trebuie omorât. Și nu e cale de întoarcere...
Regele Meu s-a interesat și el la curtenii lui despre vina omului fără cap. Aceștia nu știau nici ei prea multe.
- Frate rege, se spune despre tine și poporul tău că nu prețuiți bunurile lumești precum prețuiți înțelepciunea și cinstea. Arătați-ne și nouă așadar, scrisă negru pe alb legea pe care, știu și eu, a încălcat-o omul nostru. Pentru că, fie el și fără cap, tot supusul meu e și am să pledez pentru el.
Curtenii săraci aduseră degrabă o cutie mare de lemn, peste care se așezase praful anilor. Au deschis-o ceremonios și au pus-o pe jos, la egală distanță de cei doi regi. Regele săracilor și-a invitat confratele să privească în cutie. Regele Meu s-a aplecat și a văzut în cutie un singur pergament. A ridicat apoi privirea întrebător spre regele săracilor. Acesta l-a invitat cu un gest să ia pergamentul din cutie și să-l citească.
- Nimeni și niciodată de la data prezentului edict, n-are voie s-o privească pe fata regelui! Celui ce va îndrăzni s-o facă, îi va sta capul acolo unde-i stau picioarele!
Regele Meu izbucni în râs. Acest lucru nu fu prea pe placul regelui din țara săracilor.
- Suntem noi săraci, dar nu e frumos să fim și luați în râs la noi acasă, pe pământul nostru...
Regele Meu redeveni serios. Chiar și curtenii lui se foiau deranjați de ieșirea lui nepoliticoasă. Dar el nu intențioase să râdă de săracii oameni deștepți.
- Frate rege, îmi iartă ieșirea, își ceru el scuze. Dar în țara oamenilor deștepți, mă așteptam să existe mai multe legi... apoi, văzând un singur pergament mi-am dat seama că în țara
voastră nu se fură că nu e ce, nu se fac excese că sunteți părinții înțelepciunii, deci e clar că nu prea aveți ce reglementa. Totuși m-a intrigat unica voastră lege... Ori chiar și așa, supusul meu este nevinovat!
- Cum așa? se burzului regele săracilor.
- E simplu, frate! Supusul meu e un om fără cap, implicit fără ochi și deci, nu poate privi pe nimeni, niciodată.
Deștepții au făcut cerc în jurul regelui lor și au început să argumenteze pro și contra. Peste tumultul vocilor lor, regele Meu a mai strigat:
- Și nu-i poate sta unde-i stau picioarele ceva ce n-are...
Omul fără cap fu adus degrabă la fața locului. Unul din străjeri, la semnul regelui săracilor, a tăiat frânghia ce-i strângea mâinile la spate. Tânărul și-a frecat îndelung încheieturile înroșite, apoi a ridicat din umeri.
- Ești liber să pleci în țara Mea, adică în țara ta. Mulțumește-i regelui Meu, adică regelui tău, că este un om înțelept și a vorbit pentru tine, a grăit regele deștepților.
Tânărul fără cap a strâns iar din umeri. Dar în loc să plece către regele Meu, s-a îndreptat spre pivnița regelui săracilor. Curtenii deștepți au dat să-l împiedice, însă regele lor i-a oprit.
- Nu putem împiedica ceva ce nu se comite! spuse el și întreaga asistență îl aprobă. Apoi luă pergamentul cu edictul din mâinile regelui Meu, îl rupse în multe bucăți și îl aruncă în aer.
Tot atunci ieșea din pivniță și omul fără cap ținând-o de mână pe fiica regelui săracilor deștepți. Fata avea două capete...
Unii se înfiorară. Alții leșinară. Doar măcelarul începu să țopăie și să aplaude.
- Ce vă uitați așa?! Mai am o încercare...

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!