Așadar, nici nu mă dumirisem bine ce-i cu Smiley și eram deja reporter special, căutînd oameni devotați pînă la sacrificiu cauzei fericirii. Îmi petreceam o bună parte din zi într-un băruleț, Garden of Delight, unde se putea fuma, și unde puteam bea cafea irlandeză autentică, stropită pe bune cu whiskey. Din păcate oricît încercasem nu reușisem să îl conving pe barman să-mi pună licoarea separat sau să-mi ofere pe sub mînă, măcar un sfert de sticlă, la un preț special, evident. Oamenii ăștia de aici erau bătuți în cap și ce mă enerva foarte tare era faptul că nu prea găseam pe nimeni care să-mi semene. Ei erau buni, cu principii solide orientate către partea frumoasă a lucrurilor și eu eram atît de singur în mijlocul lor, nutrind pentru toți laolaltă dar și pentru fiecare separat o ură oarbă, care probabil provenea din teama că aș putea să ajung și eu ca ei. Ei nu reușeau să mă ajute, nu erau atît de lejeri cum erau ăia de-afară. Aici e nevoie de mai mult efort să reușesc să-mi găsesc liniștea și asta mă făcea un punct negru pe soare, singurul nefericit într-o gloată de imbecili mulțumiți.

Pînă să învăț cum să-mi găsesc propria cale de a fi satisfăcut, mai aveam însă niște pași de făcut. Trebuia să ating ultimul nivel, ca să am acces la toate facilitățile pe care le oferea acest templu măreț al împlinirii universale. Fiecare dintre nivele însemna o brățară de altă culoare, cu un cip care îți permitea accesul în zonele pe care le permitea culoarea ta. Brățara ținea loc și de portofel, cu ea plăteai creditele, dar tot ea îți dădea acces către anumite plăceri care ți se deschideau odată cu avansarea către o nouă etapă. În prima, aveam drept de muncă sau șomaj, un credit de 500 lunar, cu care nu-mi permiteam mai mult de alimente și două pachete de țigări pe săptămînă. Stăteam într-un soi de cămin-cazarmă, în camere mari, cu cîte 8-9 tipi în cameră, majoritatea nervoși și labagii.

La acest nivel numai cineva cu suficient farmec ar fi putut agăța o femeie, cu toate că relațiile pasagere nu erau deloc încurajate iar femeile singure erau destul de puține, și în general cei cu nivel mai mic nu erau de dorit. Pînă și cele de același nivel căutau bărbați mai fericiți decît ele. Presupunînd însă că ar fi reușit devenea însă o mare problemă unde să meargă cu ea. La ea acasă ar fi fost imposibil să intre, din cauza brățării, la el era aproape imposibil să găsești un moment de intimitate, așa că soluțiile erau în general cinematografele, parcurile pe timp de noapte, sau toalete barurilor, deși toate erau incomode, riscante și ofereau o doză mare de stres, lucru care putea deveni vizibil și atrage atenția că nu ești pe calea cea bună. Dar ca în orice închisoare, sexul exista și nu avea complexe de nici un fel. Aici lumea era încurajată către relații stabile, căsătorii, către familii cu copii. Copiii născuți aici, nativii, cum li se spunea, aveau cel mai înalt nivel, patru, pe care noi, adușii, nu-l puteam obține decît pentru scurtă vreme, în situația în care ne găseam fericirea și doream să trecem dincolo pentru a-i convinge și pe alții că există.

Aveam nevoie și de o gagică, poate chiar mai multe, nu cred că puteam rezista într-o relație constantă cu ambulanții ăștia care dădeau zîmbete gratis, și în plus mi-ar fi fost greu să mă prefac atît de mult ca să evit să-mi dezvălui adevărata natură. Sau îndărătnicie, sau nu știu cum să o numesc pentru că în sinea mea și eu doream să fiu fericit, dar nu așa cum voiau ei. Pentru mine fericirea însemna mai degrabă să fiu lăsat în pace, să am prieteni de discuție și pahar, să am femei de-o noapte cînd am chef sau relații mai lungi cînd mi se pare că merită, să dorm fără să mi se spună la ce oră să mă trezesc, să mănînc atunci cînd am chef și ce am chef, să fumez un pachet, două sau trei fără să se atace cineva că mă îmbolnăvesc, să văd locuri noi, să întîlnesc oameni, să aflu povești, să spun povești și tot felul de chestii d-astea. O viață aproape normală aș zice, dacă ți-o permiți, iar eu o avusesem într-o oarecare măsură, fie că munceam, fie că atîrnasem pe la prieteni sau întreținut de femei. O viață care îmi plăcea.

În Orașul Îngerilor cu Zîmbete de Căcat nu prea puteam să-mi continui viața, și de aceea aveam nevoie de multă hotărîre și de un plan ca să reușesc să ating acel moment de colaps pe care ei și-l doreau cu atîta abnegație de la noi. În cele cinci luni de cînd eram aici reușisem să mi-o trag de vreo două ori cu niște urîte și nu prea aveam nici un prieten de nădejde în fața căruia să mă deschid. Sufeream îngrozitor că nu aveam cu cine să vorbesc că nu am cui să mă descarc. Că nu puteam spune adevărul despre mine nici măcar așa, fără să-mi pese, cum fac cîteodată bețivii, uitînd de consecințe, pentru că nu aveam de băut. reușisem însă un lucru măreț, să acced la nivelul secund și cu brățara roșie urma să-mi fie mult mai ușor, eram practic un om al majorității. M-am mutat în casă nouă, aveam acces în cele mai multe dintre clădirile din oraș, aveam dreptul la o rație zilnică de alcool, două beri sau două pahare de vin sau o tărie, la alegere. Am încercat să văd dacă se poate mai mult dar a naiba brățara știa întotdeauna ce cumpăram, iar barmanii nu se lăsau mituiți, nu exista corupție, nu exista contrabandă, cel puțin eu încă nu ajunsesem pînă la ele.

Și aveam atîta nevoie de viața mea și atîta nevoie de cineva care să mă ajute, of parcă eram un parazit căutînd acel corp gazdă deși în generaș mă consideram un organism simbiotic, trăind în înțelegere cu lumea din jur. Dar aici simbioza era o regulă generală, era parcă o armă îndreptată către bunăvoința mea, către nevoia mea de adaptare și deja nu-mi mai plăcea decît ideea de virus sau bacterie, ceva care să infesteze acest loc împuțit de zîmbete. Și pentru asta aveam nevoie de cineva iar cea mai bună soluție era să-mi găsesc un prieten de încredere căruia să-i pot încredința toate secretele mele și să-l fac părtaș planurilor mele. Și-ntr-o seară am simțit așa ca o vibrație în aer și norocul meu s-a schimbat.


Jurnalul lui Philip

Pe Philip l-am cunoscut mai întîi prin jurnalul lui. De fapt atunci nu am aflat prea multe, adică am apucat să citesc în el cîteva rînduri înainte să mi-l smulgă din mînă, cu o privire răutăcioasă, îndesată în niște ochi în care încă se mai citeau secole, poate mii de ani de băut. Adică nu numai ce băuse el, ci și ce acumulase între timp, așa ca și mine – întotdeauna voiam ceva nou de păstrat cînd beam. Îl găsisem la budă, uitat, și l-am deschis din curiozitate; era un fel de agendă veche, datată cu vreo 10 ani în urmă – am deschis-o la ultima notare și am citit ceva de genul ”ar mai fi tristețea, prietene, știi doar că eram vesel și făceam oameni de zăpadă sau din pietre – aici fac oameni din tristețe și nu se topesc, nici nu se dărîmă, sunt oameni care rezistă, așa cum rezist și eu”, dar nu sunt sigur că am reținut exact, în orice caz, chiar dacă nu le aveam eu prea tare cu poezia, treaba asta m-a dat pe spate. de două ori. Odată că găseam pe cineva care să vorbească despre tristețe și nu despre morții ei de fericire, apoi că simțirea părea autentică, reală, că în omul care legase acele cuvinte simțeam că mă pot descărca asemenea unui cazan suprapresurizat. L-am răsfoit aruncînd ochii pe pagini și n-am văzut altceva decît însemnări.

M-am întors la bar cu el în mînă, căutîndu-l cu privirea pe proprietar. Un bărbat ce părea abia întors din excursie mi l-a luat dar n-a plecat mai departe, ca și cum voia să se asigure dacă am aflat vreun secret important. Mă privea cu ochi sfredelitori și părea că așteaptă explicații. Colțurile gurii abia dacă schițau un zîmbet. Fața îi era marcată de o mulțime de cicatrice mai vechi: arcadele sparte, una în bărbie, o tăietură pe tîmpla stîngă.

- Am citit doar ultimele rînduri, ceva ce seamănă cu o poezie. Mi-a plăcut, să știi, ai ceva talent, i-am zis eu, păstrînd un ton egal, cît să înțeleagă că e jumătate fals în ceea ce spun dar că ce e adevărat se poate discuta.
- Mă chinuie talentul cîteodată, îmi place să citesc și uneori mai imit și eu marii scriitori, my god... sunt simple încercări, căuta el să se ascundă mai bine.
- Desigur, asta dacă ai citit înainte să ajungi aici, că în cărțile din biblioteca noastră nu există nu există sentimentul tristețe – am accentuat special noastră ca să îl fac să înțeleagă ca suntem de aceeași parte.
- Asta cam așa e, my god, zise el, pe un ton care semăna mai degrabă a lamentație și pe care nu-l mai auzisem de multă vreme.

Oameni cu of-uri nu existau în Orașul Zîmbetelor de Piatră. Îl priveam cu atenție și sub masca zîmbetului întrezăream o umbră imensă, o dorință la fel de mare ca a mea. Dar în același timp știam că n-are încredere și fără nici un ocoliș, nici eu n-aveam. Deja mă gîndeam că poate fi un fel de test, se spunea că sunt destui ”intercalați” în misiune, un fel de spioni care n-au altă treabă decît să verifice starea de fericire a aspiranților, a celor ca mine care își dau interesul la maximum ca să se trezească într-o zi într-o lume care le place. Nu știam exact cît era de adevărată informația asta, dar vedeam aproape în fiecare zi figuri curioase, care se holbau la tine de parcă ai fi avut tentacule pe cap; după mintea mea, într-o societate de fericiți, invidia, pizma, gelozia sunt lucruri care n-ar avea cum să existe. Nici măcar curiozitatea – fericizații își exprimă sentimentele prin toată pielea, strălucesc, nu e nici măcar nevoie de prea multă atenție pentru a observa asta. Dar ca oriunde, probabil și aici erau excepții și probabil exista și cineva care să le monitorizeze. Sau să le caute.

Philip avea toate șansele să fie unul dintre ei, măcar că așa îmi părea. Dar în același timp era suficient de relaxat și de natural încît să cred că nu se preface, că așa e el, chiar dacă undeva, dincolo de expresia lui, fixată de maxilar direct pe os, avea o altfel de configurare a mușchilor, care în combinație cu grimasa pe care și-o provoca îi ofereau o mutră neutră, cam ca aia de indian înțelept și răbdător. Părea trecut de 40, avea un aspect neîngrijit, dar nu în sensul de ponosit sau sărăcăcios, nu, purta haine sport de genul exploratorilor de pe Discovery și arăta mai degrabă obosit, nedormit și hăituit. Era nebărbierit, încercănat și cu părul aranjat cu mîna. Sorbea dintr-o bere de parcă intrase în bar direct din deșert și cerceta fiecare om cu niște ochi vii ca niște flăcări verzui. Aveam impresia că și cicatricele îi pulsează, în ritmul bătăilor inimii, unul mai lent decît normal. Îmi părea rău că nu cercetasem mai atent carnetul lui, poate așa aflam mai multe despre ce fel de om e, acum însă nu puteam decît să mă bazez pe fler și inteligență.

- Și mie îmi place berea, numai că brățara asta hotărăște singură cîte sticle trebuie să beau. E bine și-așa, am zis eu, căutînd o discuție.
- Acum îmi era sete, dar de obicei mă mulțumesc cu o tărie, my god. Eu am drepturi duble față de ale tale, asta înseamnă că dorm mai bine noaptea după două pahare de schotch.
- Și totuși nu pari atît de odihnit, dacă n-aș știi cum stă treaba pe-aici aș zice că ești mahmur. Există oare vreun loc unde poți să bei de-adevăratelea?
- N-ar trebui să discuți chestia asta aici. Ia-ți berea și hai la o masă.

L-am urmat. În capul meu se formaseră două armate, una care-l susținea pe individ, cealaltă căuta să-l elimine. Avea mersul deformat de un șchiopătat aproape insesizabil, care aducea mai degrabă a legănare, dar eram sigur că e un defect. Din spate părea mai bătrîn decît din față și n-aș putea să spun de ce aveam impresia asta. Poate din cauza aer de nesiguranță pe care mi-l inspira. Ne-am așezat într-un colț și pînă să zică ceva m-a apucat de încheietura mîinii și m-a tras mai aproape. Ochii lui se înșurubau într-ai mei.

- Philip K. Dick, ăsta-i numele meu, spune-mi, pot să am încredere în tine? Mă simțeam ca o frigăruie rumenită de privirile lui.
- Poți, adică nu știu. Prietenii mei aveau încredere chiar dacă din cînd în cînd mi se întîmpla s-o mai dau în bară. Philip K. Dick?!? Faci mișto de mine? Ăsta e numele unui scriitor, doar nu ești el, din cîte știu eu a murit demult, prin anii 80.
- Normal că nu sunt el, my god, cum aș putea fi? Și nu fac mișto, adică n-am nici cea mai mică intenție. Dar așa mă cheamă și oricum numele e mai puțin important decît omul, aș zice, și mi-a zîmbit mai relaxat. O să-ți explic mai pe larg altădată, dacă va mai fi cazul, acum avem altceva de vorbit. Cum ziceai că te cheamă?
- Paul. Paul Golanski, dar de fapt e un pseudonim. Adică după ce am plecat de-acasă am hotărît să folosesc numele ăsta, îmi plăcea mai mult.
- Ok, Paul, my god, uite cum stă treaba. Să zicem că eu aș putea face rost de băutură, chiar și de droguri. Tu ce ai de oferit? Adică nu credite, că astea-s bășini americănești sau corporatiste sau pizda mă-sii. Vreau ceva diferit, să-i zicem palpabil, my god, dar nu în sensul ăla de-l știm toți. Înțelegi ce spun?
- Desigur, însă nu prea știu ce aș putea io să ofer. Abia am venit pe-aici și tot ce am sunt poveștile de dinainte, adică de dincolo. Am o grămadă de povești, întîmplări și chestii d-astea, auzite la băutură, am adăugat, văzînd că pare interesat.
- Hmm, my god. Pentru început îs bune și-astea. Să vedem ce poți face. O să vii cu mine, cred că am ceva pentru tine.

***
Mă durea capul îngrozitor, cred că era pentru prima oară cînd simțeam că-l am după o grămadă de vreme, mai precis una cît Everestul. De fapt mă dureau toate, de parcă mă bătuse cineva. Încercam să-mi aduc aminte cum fusese, dar memoria era ca o închisoare de unde nimic nu putea ieși. Mi-am aprins o țigară, lăsînd greața să mă invadeze și să-mi potolească durerile și așteptam flash-urile să se aprindă, așteptam scrisorile, telefoanele din temniță. Înainte să sting țigara mi-am amintit că fusesem în subsolul unei clădiri. Nu-mi aduceam aminte unde era, Phil mă dusese undeva într-o suburbie în care nu mai fusesem. Chiar Înainte să ieșim din bar a dat două telefoane și a vorbit despre Do the androids dreams electric ships?, cartea tizului său, la primul apel, și despre Omul din castelul înalt, la al doilea. Bănuiam că e un fel de vorbire codată, lucru care m-a bucurat și mai tare, intr-asem într-o societate a unor oameni care aveau ceva de ascuns și asta nu putea fi decît minunat. Insula fericirii se apropia în sfîrșit și pentru mine.

În încăperea de la subsol mai erau doi tipi, dar nu-mi aduceam aminte numele lor. Parcă unu era Robert și celălalt Bobby, sau invers, dar oricum numele n-aveau atîta importanță, cum spunea Phil. Dar ei aveau adevărul, io așa am simțit cînd au scos fiecare cîte o sticlă de bourbon și le-au pus pe masă. Nu aveam pahare așa că urma să fie o băută tip cunoaștere, dar ce mai conta o hepatită cînd gîtul meu cînta la fiecare înghițitură? Am vorbit tot felul de chestii, îmi aduc aminte că toți eram nemulțumiți de procesul de fericizare forțată prin care treceam în Smiley, singurul oraș pe care îl cunoștea în care aproape că-mi venea să mă sinucid ca să las un mesaj celor care cred că fericirea e bună.

Ne-am îmbătat și le-am povestit diverse faze din viața mea sau auzite de la alții, am povestit și ei m-au ascultat cu maximă atenție și-mi părea că ochii lor transpiră de plăcere. A fost o beție tristă, a fost un moment în care sufletele noastre au fost strînse ca tuburile de pastă de dinți pe terminate și la final am trăit cu toții acea mîngîiere tăioasă a emoției, miile de ace înfingîndu-se în piele și parcă niciunul nu îndrăznea să-l îmbrățișeze pe cel de lîngă el ca să se simtă îmbrățișat și durerea era parcă și mai mare așa, mai bună cu noi și mai teribil se r ăstea la noi, ca o mamă sau o soție iubitoare și noi ascultam tot mai tăcuți vocea trupurilor și inimilor noastre și un vîrtej ne trăgea spre înăuntru și treceam prin noi, prin mijlocul nostru ca niște personajele de desene animate care trec prin uși, pereți sau pămînt. Eu eram coyotul Willy.

Îmi aduc aminte că Phil ne-a citit ceva din carnetul lui, căruia îi spunea jurnal. Cred că era vorba de ultima însemnare, pe care acum nu mi-o mai aduc aminte, dar resimt senzația pe care am avut-o, că era frumoasă și tristă, ca o femeie ce se aruncă de pe un pod. Mai țin minte că vorbea cu deosebită considerație despre jurnal și că, beat fiind, între o sută de my god-uri, - ciudat tic verbal mai are – spunea despre el că e autentic, de fapt că e singurul lucru autentic pe care îl mai putea face. Și vorbea și despre o plecare dar n-am înțeles la ce se referea pentru că și-a dat seama că sunt și eu de față și i s-a părut că încă nu-s suficient de copt să știu mai multe despre asta. În orice caz a fost o seară reușită și la un moment dat m-am pierdut, s-a tăiat filmul și probabil am adormit. Cert e că nu mai știu cum am ajuns acasă, și nici cum să mai dau de oamenii ăștia care îl aveau pe dumnezeu cu ei și mă lăsaseră și pe mine să-i sărut piciorul.

Nu m-am spălat pe dinți toată ziua, ținînd în gură mirosul acru de băutură amestecat cu cel de tutun, ca o mărturie, ca o insignă de membru în cel mai important club din lume. Mi-am mai aprins o țigară și-am început să mă joc cu amintirile acestea, încercînd să le uit și apoi întorcîndu-le din drum, și mi-am dat seama că îmi făcea plăcere treaba asta. Fusese primul meu moment frumos de cînd eram aici și tot încercam să mă agăț de el chiar dacă se cuibărise undeva sub tîmple și de-acolo nu mai puteam scoate decît print-uri nu tocmai de cea mai bună calitate. Dar le aveam, iar alături de febră o altă căldură îmi străbătea corpul și mă simțeam ca un balon cu aer care se ridică ușor de la sol. Era primăvară peste tot în lume și pentru prima dată și în mine.

***

A doua zi, umblînd pe urmele unui ”extern”, adică a unuia care se hotărîse din prea multă fericire să emigreze dincolo, am avut marea surpriză să-l întîlnesc pe Jim. A fost extrem de bucuros să mă vadă și să-mi spună că e clean și că și-a găsit și-o iubită, are mașină personală și în plus muncește ca șofer pe camionul care aduce verdeață, că și-a făcut un credit pe 20 de ani ca să-și cumpere casă, că i s-a promis că poate accesa nivelul trei la împlinirea unui an și va putea face și copii, dar că, înainte de toate, e chiar fericit. Încercam să mă bucur pentru el, părea într-adevăr mulțumit de realizările sale dar io mi-l aduceam aminte cu frica aceea cînd intram în Orașul Zîmbetelor pe Nimic, cînd ar fi făcut orice să se întoarcă la viața lui de dinainte. Acum îl vedeam ca pe propria sa negare, chiar dacă, judecînd după aspectele pe care mi le povestise era satisfăcut. Pe de altă parte mă mira ușurința cu care acceptase să-și vîndă sufletul lui Smiley, luînd un credit pe 20 de ani, de parcă își semnase singur condamnarea. Ne-am îmbrățișat, ne-am zîmbit și am plecat cu o puternică senzație de amețeală și disconfort. Văzusem primul om pe care îl știam învins de fericire.