Cînd ne-au adus, am văzut mai întîi zidurile alb-gălbui asemenea unor oase învechite. Eram eu și Jim și nu eram deloc fericiți. Se zvoneau multe despre fericirea obligatorie, era un folclor care circula și se înmulțea an de an, de cînd apăruseră acele instituții. Dar în vorbe nu poți crede doar așa, iar cineva de încredere care să povestească nu găsisem. De fapt nimeni nu știa pe cineva care să povestească de-adevăratelea, unul care să spună pe bune, din experiența lui, ce și cum. Evident, poate nu întîlniserăm noi pe cine trebuie sau nici măcar pe altcineva care să fi întîlnit unul dintre ei. Dar poveștile existau și oricine știa măcar că în spatele lor există un adevăr. Oricum, e clar că sunt foarte puțini aceia care știu cu adevărat ce e cu închisoarea fericirii, altceva decît ce-ți spun cunoscuții care se laudă că au aflat ei din surse sigure sau de pe la lumea pe care o întîlnești în procesul de recrutare. Pentru că așa-i spune, recrutare, nu condamnare, cu toate că nu prea-ți vine să crezi asta atîta vreme cît totul pare ca la tribunal, în fața unora care par că-s jurați dar de fapt sunt doar o comisie de evaluare și, cel mai important lucru, dacă nu te prezinți de bună voie, ești considerat în afara legii și vînat de Miliție ca atare.

Jim are 29, e înalt, subțirel, cu dred-uri și cu un început de barbă datat destul de în urmă. E drogangiu, mic traficant, cu gagici multe și duse. Eu am 36 de ani de nefericire. De asta am fost ales. De fapt n-aș putea spune că am fost ales, mie mi se părea mai degrabă că eram condamnat la fericire, tocmai pentru că eram nefericit. Așa au spus cei din comisie și în mod paradoxal nici măcar eu nu-i pot contrazice pe deplin. Adică am încercat, am adus cele mai puternice argumente de care dispuneam însă în fața probelor toată pledoaria mea era extrem de șubredă. Născut la țară, din părinți obișnuiți, fără o situație financiară bună, cu posibilități reduse de a crește într-un mediu care să permită o educație solidă, atentă. Cu o evoluție bună, ascendentă pînă la finalizarea studiilor liceale, marcată în special de ambiția de acumulare a cunoștințelor, pentru că în rest era destul de dificil.

După vîrsta majoratului și admiterea în învățămîntul superior, lucrurile încep să se schimbe. Cel puțin așa se spunea în referatul meu și la o privire mai atentă în trecut, trebuie să admit și eu asta. Da, am ajuns în Metropolă, am ieșit de sub garda destul de atentă a părinților, mi-am organizat singur viața, în baza propriilor hotărîri. Iar arborii mei de decizie m-au condus pe căi mai degrabă lăturalnice, aproape invizibile celor din jur, chiar și mie dacă luăm în calcul un puternic sentiment de negare care mă domină, direct pe marginea colapsului. Deși mi se pare că mi-am calculat atent și corect șansele, încă de la început am avut un văl pe ochii și de fiecare dată cînd am construit un arbore de decizie nu am văzut, simțit sau intuit prezența de netăgăduit a dezastrului. Viața mea a fost un haos și nu puteam da vina pe nimeni, eram direct răspunzător pentru asta.

Ar trebui să fiu mai puțin îngăduitor cu mine și să recunosc faptul că, în primul rînd am dat greș din cauza alcoolului. Pentru că în cei 18 ani petrecuți în Metropolă nu am făcut nimic altceva decît să-mi ofer prilejuri să beau. Dacă am muncit, am făcut-o ca să am suficienți bani să beau. Dacă am cerșit, tot pentru băutură am făcut-o. Dacă m-am împrumutat a fost ori pentru consum, ori pentru restituirea datoriilor acumulate în urma bețiilor prelungite. Și chiar dacă uneori am băut mai puțin, am făcut-o pentru ca după aceea să pot să beau pînă cădeam lat. Nu cred să fi avut prea multe limite în ce privește dorința de a petrece timp cu diverși cunoscuți sau străini, ciocnind cu ei pahar după pahar, sticlă după sticlă, uneori cîte două, trei zile la rînd pînă să ajung în patul meu. În week-end sau cînd nu lucram, chefurile se țineau lanț de parcă era zilnic ziua mea.

Cred că am intrat în atenția lor imediat ce am renunțat la studii după primii doi ani la o facultate cu profil economic. Atunci au trimis o comisie la adresa din ID, unde locuiau părinții. Mi-am dat seama atunci că trebuie să-mi schimb nițel comportamentul. Nu și obiceiurile. Timp de vreo șase ani am tot frecventat diverse cursuri la diferite facultăți, încercînd să arăt evaluatorilor că sunt perspective de reabilitare și că sunt capabil să-mi construiesc un viitor. În același timp m-am și angajat, oferind încă un motiv în plus comisiei de a mă lăsa o vreme în pace, de fapt oferindu-mi, între timp, confortul necesar și liniștea de a putea bea în voie fără teama de a fi acuzat direct de nepăsare, egoism, ambiție sau de lipsa de maturitate a unui om care vrea să realizeze ceva în viață. Cum s-ar spune, m-am ascuns, și e perfect adevărat, vreme de zece ani am fost un fugar, un alergător din calea răspunderilor pe care trebuie să le aibă un cetățean.

Alcoolul mi-a adus un eșec plenar pe toate palierele de realizare. Am eșuat în carieră, în dragoste, în împlinirea spirituală. N-am reușit să-mi întemeiez o familie, să-mi cumpăr o casă, să am măcar o relație constantă și nici măcar una de lungă durată. Păream un soi de parazit, așa-mi spunea majoritatea femeilor cu care mă culcam și trăgeam nădejdea să păstrez o legătură care să nu se risipească în două-trei săptămîni, cum se întîmpla în cele mai multe cazuri. Eram sfătuit să fac lucruri constructive pentru mine, să mă las de băutură și să încerc să-mi găsesc un rost al meu, care-ar fi fost el, numai să nu mai continui cu anturaje și beții fiindcă nu mi se prevedea deloc un viitor strălucit. Și-au avut dreptate femeile alea, uite cum fără să fie nevoie să-mi dau silința, a dat fericirea peste mine.

Iar împărțitorii de fericire spun despre mine că-s un individ care nu reușește să renunțe la viciu, fără nici o responsabilitate clară dar și incapabil să-și asume vreuna. Un terminat. În același timp societatea pedepsește astfel de oameni, fiindcă este clar că aceste creaturi sunt incompatibile cu traiul alături de ceilalți; dacă nu reușesc să-și dorească și să-și ofere singure binele, este evident că nu vor fi în stare să-l obțină pe-al altora. Mai mult, ei chiar contribuie în mod negativ la realizarea scopurilor altora, atîrnînd de ei ca o greutate, oferind un exemplu rău sau chiar împiedicîndu-i pe alții în mod direct în drumul către propriul succes în momentul în care au o influență puternică asupra lor sau recurg la ilegalități direct condamnabile, cum sunt furtul, șantajul, violența sau chiar crima. Pentru că acești indivizi în tagma cărora tocmai am fost și eu recent catalogat sunt sursa principală de proveniență a delicvenților, a hoților și a ucigașilor. Iar Statul nu dorește mai mult decît să ofere tuturor șanse egale, dorește ca fiecare dintre copii săi să aibă acces la fericire. Iar cei ca mine care dovedesc în mod repetat că nu știu sau refuză să și-o procure, trebuie să fie ajutați să o obțină. În mod direct, nemijlocit, fără crîcneli, în închisorile fericirii.

***
Pentru mine fericirea forțată a început într-o zi de toamnă caldă, în care un vînticel destul de susținut îmi rostogolea amintirile asemenea unor bulgări de arbuști ghimpați. Căutam să nu mă gîndesc la nimic, încercam să vorbesc anapoda cu Jim, un tip trimis spre fericizare în același van în care mă găseam și eu, însă nu reușeam să mă feresc și o usturime continuă îmi făcea creierii să urle atît de groaznic încît îi simțeam în tot corpul. Jim tremura destul de vizibil, dar mă îndoiam că e numai teama, sigur era efectul compus cu lipsa drogului.

- Am auzit că nimeni nu mai scapă de aici, spuse el, și ochii lui se făcură dintr-o dată mari ca și cum vedea deja acest adevăr umplîndu-i întreg viitorul.
- Sunt doar zvonuri, am încercat eu să-i dau puțină speranță, cu toate că nu știam altceva decît povești teribile, imposibile despre aceste locuri.
- N-am cunoscut pînă acum pe cineva care să spună ceva de bine, deși cică ne aduc acia ca să ne fericim, adică să ne ispășim fericirea, spuse el și avea așa un aer aproape evlavios.
- Stai liniștit, dacă e vorba de lucruri frumoase iar fericirea n-are cum să fie altcumva, atunci n-ar trebui să ne facem griji. Or să ne țină o vreme pînă or să-și dea seama că nu suntem atît de răi și-apoi ne vor trimite înapoi.
- Sper să ai dreptate, deși io n-am încredere. N-am încredere în fericire, adică nu într-a lor. Mie-mi era bine așa cum eram.
- Și mie, am zis, și-n mintea mea o mie de țepușe se înfipseră adînc în momentul cînd realizam că de fapt chiar îmi place viața mea, așa lipsită de scop cum e ea.

Am trecut de porți și dintr-o dată ne-am trezit la marginea unui oraș. Nu-mi dădeam seama cît e de mare, însă vedeam oasele gălbui ale zidurilor pierzîndu-se în zare, fără să văd cum se întorc să înconjoare acea localitate ascunsă în interior. Înainte să intrăm în oraș am mai traversat niște porți și-am văzut un al doilea perimetru, un gard metalic, de maxim trei metri, care avea din loc în loc cîte-o gheretă pentru gardieni. Jim nu prea știa dacă să tremure sau să se bucure, adevărul e că în momentul în care văzusem pereții uriași din exterior îmi închipuiam o fortăreață (și aici chiar aveam dreptate), dar mă așteptam să semene mai degrabă cu o închisoare normală. Adică potrivit zvonurilor, toți nefericiții mergeau să-și primească porția și în categoria celor nefericiți intrau și cei cu adevărat răi. Eu și Jim nu ne făceam vinovați de altă crimă în afara lipsei de dorință sau a nereușitei în căutarea și obținerea minimului de fericire prevăzut pe cap de locuitor. Și nu mi se părea corect să fim tratați chiar atît de egal.

Ne-au preluat niște gardieni înarmați, care zîmbeau ca niște poponari infecți. Aveau niște fețe de porci satisfăcuți și mă întrebam ce mama dracului se bucură atît de necazul altuia. De fapt asta era problema, cu în acest loc nu se mai punea problema vreunei amărăciuni, a suferinței în general, aici fusesem aduși să cuprindem împlinirea cu brațele întinse. Am intrat într-o clădire mare, albă dar care avea niște reflexe albăstrii, de parcă scăpase cineva niște piatră vînătă în var. Mirosea a proaspăt, eram sigur că fusese renovată de curînd. După arhitectură, semăna a de secție de miliție care face dragoste cu un palat, adică era masivă, cu ferestre mici și cu o terasă mare cu margini crenelate. Ne-au băgat într-o cameră la capătul a două coridoare interminabile, populate cu tot soiul de funcționari, milițieni și secretare care plimbau hîrtii. N-am văzut nici urmă de criminali fioroși, dar fără am mai văzut un individ însoțit de gardieni, îmbrăcat într-un soi de salopetă portocalie și care părea că are mîinile încătușate și lipite de corp, dar n-am putut observa prea bine, mai ales că nu i se vedeau palmele; observasem că atunci cînd porți cătușe ai tendința să strîngi pumnul, tipul ăsta avea mîinile în buzunare.

Din cîte am înțeles, intram într-un fel de carantină, două săptămîni, în care se fac teste de aptitudini, se predau regulile de conduită, se fac vizitele medicale și se pregătește un dosar ce odată analizat, ne va trimite pe fiecare în spațiul destinat unde fericirea coboară din cer, răsare din pămînt sau se scurge din pereți. Habar n-aveam cît de în serios iau unii oameni chestia asta cu fericirea, cu dreptul de a o avea și cîtă abnegație depun ca să o ofere tuturor, indiferent de sex, culoarea pielii, religie sau pur și simplu opțiune. Pentru că aici nu se mai ținea cont nici de inteligență, nici de fizic, nici măcar de vise. În locul acesta căruia afară i se spunea închisoarea fericirii dar înăuntru se numea Orașul Zîmbetului, sau Smiley, cum mai era alintat și se permitea, altfel orice abatere era pedepsită, aici nimeni nu era mai puțin egal decît altul. Aici toată lumea are obligația de a fi mulțumită, de a-și atinge nivelul maxim de împlinire, aici oricine trebuie să fie fericit, fie că lucrează aici de bună voie sau a fost adus pentru a uita să fie trist.

În prima săptămînă am stat într-o aripă a clădirii, care semăna mai degrabă a spital decît a sediu de Miliție. O latură care împreună cu o altă latură și partea principală a clădirii făceau un triunghi amoros care închidea în el o grădină destul de îngrijită, cu o mulțime de parcuri decorative și prin care circula o grămadă de lume. Vedeam fețe de doctori, de profesori, de studenți, de responsabili cu menajarea și curățenia, milițieni grași și milițieni slabi, gardieni în uniforme apretate de un căcăniu ireproșabil, și, cel mai important, alți aspiranți la fericire; din nefericire pentru noi, nici un recidivist care să ne pună mai clar în temă cu ce avem de-a face. Jim rămăsese în continuare tovarășul meu de nădejde, nu ne despărțiseră pînă acum și părea că pe moment nu au nici o intenție. Dar dăduserăm o mulțime de teste și fusesem analizați pînă la firul de păr, ceea ce-mi spunea că șansele de a rămîne împreună și după ce termină cu noi nu vor fi pe măsura așteptărilor noastre.

De la sosiții înaintea noastră dar și din programele speciale pe care ni le-au pus pe sistemul de televiziune intern am aflat că Smiley, orașul în care zîmbetul este obligatoriu este șansa care ni se oferă pentru a accede către acel nivel spiritual pe care oamenii l-au denumit în mod generic și destul de echivoc, fericire. Aici vom avea șansa de a ne face noi prieteni, de a ne reîmprospăta studiile, de a ne găsi noi slujbe, de a ne întemeia familii și a face copii. Totul după o regulă simplă și anume urmărind un singur țel, un scop foarte precis care nu este altul decît împlinirea noastră ca persoane. Aici urmează să învățăm încă o dată lucrurile importante care ne definesc, să ne regăsim valorile, bucuria, să ne cizelăm temperamentul, să ne adjustăm criteriilor cunoașterii, să învățăm să ne stăpînim satisfacțiile, viciile, poftele, să ne delectăm în compania simplității, să iubim oamenii pentru calitățile lor, pentru lucrurile frumoase pe care le fac, să ne aducem aminte doar lucrurile care ne bucură, să evităm orice ar putea avea înțeles, conotație, direcție, substrat negativ, să înlocuim tristețile trecute cu o nouă stare de relaxare a minții care la un moment dat se va transforma singură în mulțumire, în fericirea așa cum este cunoscută ea de cînd omenirea.

După cum vedeam eu lucrurile, aici era o imensă mașină de spălat creiere, iar creierul meu suferea cumplit la momentul acela din lipsă de alcool. Pe toată durata evaluării îmi fusese interzis să consum alcool, din cauza antecedentelor. Aici în oraș, eram în pericol să înnebunesc asta dacă nu reușeau ei să-mi netezească toate cucuiele obținute în mediul etilic în care trăisem, fie de la sticle sparte în cap sau alte altercații, fie de la luptele mele pierdute cu gravitația. Aveam totuși o senzație destul de estompată, probabil din cauza unor medicamente despre care nu știam ce sunt, dar aveam impresia că erau un soi de substituente ori ceva de genul țigării electronice – ni se confiscaseră țigările și ne dăduseră niște drăcii d-astea, dar am aflat că din oraș puteam cumpăra țigări după ce vom fi angajați și vom avea carduri de credit.

După carantină urmau trei etape de integrare în care eram monitorizați corespunzător: zilnic în faza întîi, apoi săptămînal și după aceea lunar. Aveam dreptul la o locuință, mai întîi ceva comun – ca un soi de cazarmă, apoi în funcție de rezultate, de faza de integrare și de creditele cîștigate, ce ne permiteam. După cît de roz se prezenta situația, nu era de mirare că nu erau mulți aceia care să se întoarcă în lumea reală și că existau doar zvonuri. Părea o societate de vis, parcă luată din manuale, cel puțin așa văzusem la TV, înțelesesem din ce ne spuseseră la cursuri sau din ce aflasem de la cei mai avansați; părea genul de viață cu care urmează să te obișnuiești, să-ți placă și în care fericirea nu mai seamănă cu un ideal filosofic. Cu toate astea, încă îmi păstram dreptul meu de a fi rezervat și de a nu crede în toate balivernele lor. Prea era atît de bine ca să nu existe și ceva ascuns și întunecat.

***

Înainte să ne despărțim am avut o discuție cu Jim. El urma să fie repartizat într-un alt arondisment și după cum spunea regulamentul în prima fază nu aveam voie să depășim granițele impuse, așa că cel puțin pentru o perioadă nu mai aveam cum să ne vedem.

- Dar o să ne vedem după aceea nu?
- Bineînțeles, frate, l-am asigurat eu, observînd că nu mai era atît de speriat, ba mai degrabă părea destul de încîntat de ce descoperise în lumea lui Smiley.
- Mi-au dat metadonă, dar cică au ceva și mai bun și într-o lună scap de foame.
- Las că e bine, un cui mai merge cînd și gînd, prafurile însă știi tu... dust to dust!
- Cică voi lucra într-o secție chimică, ha, ha! Dacă tot mă pricep la combinat substanțe! Poate nu e chiar așa rău, adică mă refer la faptul că poate chiar pot să fac ceva bun.
- E o șansă pentru fiecare, poate că ți-a venit timpul s-o ai pe-a ta, i-am zis, dar mă gîndeam că iarba rea nu piere. Și mă gîndeam la iarba cu adevărat rea. Eu încă mi-aș fi dat jumătate din creier pe jumătate de Jack, că și-așa se spune că oamenii folosesc mai puțin de un sfert din minte, iar despre mine se zicea că încă și din aia pe care-o are toată lumea io n-am nici a zecea parte.
- Să ai baftă frate, i-am urat, și l-am îmbrățișat ca pe un vechi camarad de arme deși abia trecuseră două săptămîni de cînd îl știam și nu prea îl întrebasem prea multe din viața anterioară de frică să nu mă usture singura circumvoluțiune despre care se vorbea.
- Pace, man! a zis el cu o speranță înfiptă-n priviri de se putea urca pe ea pîn-la Soare.

Nu ne-am mai văzut vreo șase luni, timp în care eu am evoluat puțin în schema socială a lui Smiley. Adică de la faza întîi trecusem la faza doi, păstrînd cu sfințenie toate aparențele unui înțelept hotărît să descopere piatra filosofală și sub ea un mușuroi de fericire, un zăcămînt de țiței de fericire și un diamant de bunăstare. Frica mea de ceva neprevăzut se accentuase și eram din ce în ce mai circumspect, mai ales că descoperisem cîteva chestii bizare în noua lume în care ne ajutau cu zîmbetul pe buze să ne integrăm. Mai întîi am observat că în tot ce înseamnă media și comunicare lipsesc știrile negative. Exista un post local de televiziune, cu știri din viața comunității, dar toate știrile erau pozitive, numai succese, pe toate palierele de activitate. De asemenea postul local ne ținea la curent și cu știri din restul lumii, dar și astea erau la fel. Lipseau cu desăvîrșire știrile de la ora 5, sau genul acela.

Pe lîngă asta, tot ce însemna film, teatru, operă, orice reprezentație dramatică se încadra în genul comedie. Binele învige peste tot, întotdeauna același sfîrșit. Nici măcar o tragedie, nimic trist. Am fost la bibliotecă, situația era aceeași. Destinele tragice, capodoperele literaturii care făcuseră atîtea generații să lăcrimeze de emoție fuseseră cu grijă îndepărtate. Erau din belșug cărți amuzante, povești, povestiri fantastice, legende, romane polițiste fără număr, orice se termină bine, cu un final mai mult decît scînteietor, nici măcar luminos ci strălucitor ca o splendoare ce nu se mai termină niciodată. Și ca o cruntă ironie, 451 F a lui Bradbury era, în vreme ce Conjurația imbecililor lipsea. Într-o lume în care fericirea corupea absolut, apăruse fără nici o dificultate și fără nici o picătură de regret o dramă la fel de absolută, pe care idioții ăștia ori o ignorau ori nu le păsa. Iar mie începuse deja să-mi pese mai mult despre cum și ce se petrecea în spatele zîmbetului tîmp al lui Smiley.

Pentru că aveam pregătire jurnalistică, adică mai lucrasem la un ziar înainte de-a ajunge să fiu forțat să fiu fericit, nu mi-a fost greu să mă angajez la ziarul local, pe post de reporter special, ceea ce-mi aducea un credit relativ bun și destul timp liber, plus o legitimație de acces și o acoperire perfectă spiritului meu intruziv și scormonitor. Menirea mea era de a descoperi noi cazuri autentice de fericire, de a pune pe tapet acele descoperiri senzaționale, acele cazuri de succes în care societatea din Orașul Zîmbetelor de marmură, cum îmi plăcea să-i spun în mintea mea se dovedea că-și atinge cu brio scopul și reușește să transforme suflete mîncate de tristețe în arhangheli ai fericirii. Nu greșisem deloc cînd intuisem că mă învîrt în tamburul unei imense mașini de spălat creiere și că de aceea nu se știa afară de ce se petrece aici, pentru că marea lor majoritate alegeau să rămînă aici, populînd acest oraș care avea deja peste jumătate de milion; o parte însă alegeau să plece, dar nu în lumea de afară, ci mai înăuntru, convinși fiind că ei sunt propovăduitorii noii religii a fericiților, mesageri ai sfintei mulțumiri și a bunăstării minții se duceau în partea de oraș unde erau deținuții adevărați, criminalii, violatorii, ucigașii de copii, hoții lipsiți de scrupule, toată scursura.

Acolo mergeau să împărtășească o soartă mult mai crudă față de cea de aici, asemenea celor care se leapădă de bunăstare și aleg calea pustniciei, ei lăsau deoparte confortul lui Smiley și traversau porțile către Orașul Jonglerilor, aș fusese denumită acel frate siamez al Orașului Zîmbetelor, pentru că acolo se regăseau aceia care jonglau cu adevărat cu soarta celorlalți, atît ucigașii, cît și preoți voluntari care se dedicau transformării animalelor în oameni puri și pregătiți să obțină printr-u SMS divin codul spre cea mai pură și inefabilă dintre fericiri. Nu știam prea multe nici despre acest straniu oraș care mă adoptase fără voia mea și asta voiam să aflu, dar gîndindu-mă la partea sa întunecată parcă preferam să fiu aici, închis cu nebuni pașnici, decît dincolo, cu nebuni furioși.

***
Așadar, nici nu mă dumirisem bine ce-i cu Smiley și eram deja reporter special, căutînd oameni devotați pînă la sacrificiu cauzei fericirii.