poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1274 .



Drumul în afara existenței
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Kshky ]

2011-09-29  |     | 



O după-amiază caldă de toamnă. După o zi de mers cu mașina, ajunsesem acolo. Am parcat pe marginea drumului, cam la 500 de metri de la intrare în cartier. Imediat, lângă, se întindea în fața mea, în razele soarelui roșiatic, un câmp mare acoperit cu buruieni uscate, tufișuri ici și colo, dar în rest un pământ maroniu, nisipos acoperit cu petece de iarbă. Am lăsat soarele să-mi încălzească fața.

Mi-am adus aminte de ziua când m-am pierdut pe câmpul ăsta cu un borcan cu o șopârlă în el. Eram singur, înfometat și murdar, dar nu îmi păsa, eu băteam pământul ăla în lung și în lat și încercam să-mi îndeplinesc obiectivele. Era o zi călduroasă de vară, cu soarele deasupra capului, îmi era sete, transpiram, buruienile uscate îmi zgâriau gamba. Mergeam târând borcanul, legat cu o sfoară maro, după mine. Mă simțeam ca un explorator adevărat, până când nu mai știam pe unde să mă întorc și m-am speriat. Am stat în fund, în țărână câteva minute, când am observat în depărtare o siluetă cunoscută. Ceea ce credeam eu că era o cazarmă. Când am ajuns aproape mi-am dat seama că nu era ceea ce căutăm eu, ci era o clădire cu două etaje fără geamuri și fără uși. O clădire părăsită, fără paturi, scaune, becuri, dar părea construită recent. De la intrat m-a izbit un miros pestilențial, cu cât explorăm mai multe camere cu atât mirosul de urină și rahat se întețea. Pe pereți erau scrise nume, înjurături, porecle, penisuri desenate. Mă uitam la fiecare în parte și pipăiam zidul scrijelit. În timp ce studiam peretele cu degetele am lovit cu piciorul un băț scurt cu capul ascuțit, albit de var. L-am luat și mi-am scris și eu numele într-un loc liber. Fericit, am urcat scările, în viteză, dar am călcat pe șiret și am căzut pe cimentul tare. Mi-am julit palmele și genunchii, am început să plâng fără sunet, suflând peste răni. La etaj, cu lacrimi în ochii, am văzut într-una din camere un scaun și o masă, pe care erau așezate o cană, o sticlă și o pungă și o pereche de pantofi uzați așezați lângă piciorul scaunului. Am înghețat și am privit fix spre masă , aproape fără să respir. Era clar că cineva stătea în clădire sau, cel puțin, trecuse pe acolo. Mă speriasem serios. Voiam să văd dacă este cineva, dar nu îndrăzneam, așa că am luat-o la fugă pe scări și m-am îndepărtat de clădire fără să privesc înapoi. Când m-am oprit, la marginea unui drum, să îmi trag sufletul, mi-am adus aminte că nu am luat borcanul cu șopârlăul. M-am plimbat în susul și josul drumului prăfuit, încercând să-mi fac curaj pentru a-mi recupera gușterele. Până când să mă hotărăsc, a trecut o mașină pe lângă mine și a oprit puțin mai în față. Mi-am auzit numele strigat. Prin praful înecăcios, ridicat de rotile mașini, mi-am croit drum până la portiera să-l văd pe domnul Bora. Ești cam departe de casă, hai să te duc înapoi la maică-ta.

Am încuiat mașina și am mers mai departe, până la fostul stadion de fotbal, unde eram copii de mingi când juca echipa în diviza D sau ne urcam la tabela de marcaj unde țineam scorul și priveam meciul . Þin minte că era un băiat de vârstă cu mine care se credea mare fotbalist pentru că tatăl lui juca la echipă. Aproape îl credeam, taică-su era căpitan. Ne trata pe noi de sus, dar nu era cu nimic mai bun și mai avea și tunsoarea oribilă de castron. Când eram mic eram foarte obsedat să joc fotbal, să devin fotbalist și de fiecare zi de naștere și crăciun speram să primesc o minge de fotbal. Într-un an, țin minte, a cumpărat tata trei mingi, noi trei băieți, și le-a pus pe masă în bucătărie. Îmi sclipeau ochii de fericire și mă uitam lacom la toate. Una era albă, lucioasă cu petecele în formă de romburi și cu dungi roșii, a doua, tot albă, dar cu romburile mici și fără desene, iar a treia era maro, cu dungi mari și grea. Eu, fiind cel mai mic, am ales primul, bineînțeles că am ales-o pe cea mai strălucitoare. Am ieșit în spatele blocului și am adunat toți copii să le arăt noua mea minge. Am tras câteva șuturi la poartă, am făcut două echipă și am jucat, până când cineva a șutat undeva în afară terenului, într-un boschet de trandafiri... țin minte că am plâns ziua aia.

Am mers pe lângă zidul crăpat al stadionului, în timp ce călcam pe pământul uscat de lângă marginea șoselei. Din când în când un scaiete mi se lipea de pantalon. Am ajuns în dreptul porții pe unde intrau jucătorii și arbitrii. Înainte părea mare și de nepătruns, puternică, acum e mică, ruginită și de abia se mai ținea în balamale de zidul din ciment la fel de șubrezit. Vrând să arunc o ultimă privire pe terenul de fotbal, m-am repezit și m-am apucat cu mâinile de gard, dar când mi-am sprijinit și piciorul, o bucată mare de ciment, împreună cu mine, a căzut peste buruienile uscate de la mărginea drumul. Mi-am reținut înjurătura, m-am scuturat apoi am pășit spre blocurile și părculețul unde mă jucam când eram mic. Am mai aruncat o privire în spate și am observat scaunele ruginite de la “oficială” cum îi spuneau atunci. Situată la câțiva metri deasupra pământului, “loja” se ocupa prima la un meci, eu nu stăteam acolo, voiam să fiu aproape de acțiunea meciului. “Și mai este un lucru special în legătură cu locul ăsta” mi-am zis în timp ce am șutat într-o pietricică de pe asfaltul găurit, mâncat de timp. Acolo a început jocul nostru unde ne provocăm să sărim de la anumite distanțe, destul de stupid, puteam să ne accidentăm, dar nu ne păsa. Eu împreună cu... mi-am scremut mintea câteva momente și mi-am adus aminte numele celor doi prieteni de aici... Alex și Cosmin făceam chestia asta. “Nu ai cur! Nu ai cur (curaj)... era zicala noastră când îi era frică să sară unuia dintre noi, chestia asta ne motiva imediat și săream, niciunul dintre noi nu vrea să nu aibă cur, toți voiam să avem cururile intacte. Ar fi ceva dacă am găsi un cuvânt care să funcționeze și acum, la fel ca atunci.

M-am plimbat mai departe prin orașul ros de timp. Străzi crăpate, buruieni crescute fără măsură, fațada blocurilor crăpata, culoare decolorată, zidurile care au rămas în picioare abia mai rezistau și erau doar porțiuni din el. Micile alei dintre blocuri și prin părculețul orașului erau atacate, sugrumate de vegetația ce nu mai știe nicio limită. Băncile solide, de altă dată, cu lemnul vopsit albastru păreau că niște anomalii ale pământului, ca și cum ar fi crescut din pământ. Când am trecut de ultimul bloc, în dreptul teatrului de vară mă simțeam ca într-un loc de pe altă planetă, un loc uitat complet pe care timpul la ros ca o termite harnica puțin, câte puțin. În dreptul intrării în teatru peisajul era de-a dreptul dezolant. Toată podeaua, odată acoperită cu marmură, acum era crăpata, spartă. Erau si nelipsitele buruieni, care au țâșnit prin fiecare locșor, unele erau mai înalte ca spătarul băncilor. Bănci din care mai rămăsese doar scheletul de fier pentru că lemnul putrezise de mult. De la intrare parcă priveam un cimitir, de la capătul lumii, al băncilor, iar spătarele erau crucile uitate. Unele sunt căzute pe pământ, altele rupte de la jumătate, cele mai multe aplecate sub povara proprii greutăți. Scena micuță din fata avea două scări laterale, dar doar cea din dreapta mai era întreagă, pentru că cealaltă era distrusă complet. Când urcam scările am observat pe podeaua scenei o mâzgălitură scrisă cu un spray roșu. Am dat cu piciorul la o parte ierburile uscate și un strat uscat de nămol, apoi m-am așezat în genunchi și am șters și cu mâna să văd mai bine ce scria. “Nothing left”, asta am reușit să deslușesc din ce era inscripționat acolo. Când a sunat alarma telefonului, tocmai mă așezasem pe marginea scenei cu picioarele suspendate în aer privind în stradă. Am oprit alarma, apoi mi-am scotocit rucsacul în căutarea cutiei. “Uite că am găsit-o”, am zis cu voce tare și am așezat-o pe genunchi. Am deschis flaconul cu medicamente și am luat două pastile: una roșiatică și cealaltă galbenă. Am așezat flaconul înapoi în cutie, lângă niște poze și alte amintiri. În timp ce puneam cutia în rucsac, prin minte mi-au trecut rapid și sfâșiitor cuvintele pe care le-am auzit ultima oară de la ea.. “Dacă pleci, nici să te mai întorci”.

Peste câteva minute mă găseam afară. Mergeam pe strada ce delimita sfârșitul localității și începutul naturii dezlănțuite. Terenul pe unde alergam mingea era aproape complet distrus, o poartă era căzută la pământ, iar cealaltă, deși încă stătea în picioare, era ruptă. Am mai reușit să zăresc un tanc, o machetă, exercițiu pentru soldați, dar care era mai mult folosit de noi, copii. Era năpădit de iederă. Mâncat de rugină și tras în pământ, stătea ferm așteptând următorul exercițiu la care să ia parte. Am așteptat puțin, privind în lungul străzii, apoi m-am întors spre mașina.

Locul nu era pustiu. Copiii se jucau prin fata blocurilor decăzute, cu jucării stricate, murdari, dar veseli, iar adulți stăteau pe bordură sau pe scaune, aduse din casă, supraveghindu-și odraslele sau priveau de pe balcon. Toată lumea se uita ciudat, curios la bătrânul cu un rucsac în spate, care a venit în cartierul lor și cercetă totul. Deși am venit aici în vizită, eu mă simțeam că într-o cușcă la zoo, privit din toate unghiurile. De ce stătea cineva în pustietatea asta? Oameni s-au mutat aici, la marginea pământului, cum îl știm noi, deoarece apartamentele s-au dat aproape pe gratis, iar zona nu se afla foarte departe de orașul încă funcțional. Am găsit și sala de concerte de la parter, iar la etaj birouri și camera unde mi-am început cariera.

M-am așezat pe bordura din față și mi-am aprins o țigară, privind straturile diferite de vopsea decojite de pe clădire. Trag de câteva ori din țigară, apoi o las lângă mine fumegând. Îmi sprijin coatele pe genunchi și cu o mână încep să-mi pipăi rănile provocate de timpul nemilos. Pielea zbârcită, brăzdată de timp îmi arată că nu sunt diferit de ceilalți și mor ca toată lumea, poate de asta am venit aici. Dacă vedeam locul unde am chiulit prima dată de la grădiniță, și m-am dus acasă imediat, iar mama și-a dat seama apoi m-a dus înapoi, dacă îl revedeam, speram să mă simt mai bine. Locul unde am furat prima dată struguri și lubenița din remorcile tractoarele ce treceau pe stradă, prima traumă despre injecții, când la școală mi s-a făcut o injecție în picior, iar eu l-am încordat și m-a durut câteva zile. Dar locul ăsta nu mai este al meu, nimic din ce văd nu îmi aparține. Locul acela, vesel si luminos, trăiește doar în mine, în mintea mea.Pentru restul lumii a dispărut complet. Am stins țigara și am plecat domol, la fel cum am venit, până la mașină, privind din nou pentru ultima dată locurile care au contribuit la clădirea sufletului meu.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!