Azi Lilida - deși era o codană tare frumușică și ,,coaptă”, cum cârcotaș spusese atunci când o văzuse, moș Marin, printre mustățile lui mari și galbene, de la atâta ,,beut de tutun” - a ieșit prima oară la hora tocmită de flăcăii din sat, pe imensul izlaz comunal, însă a trecut neobservată. Nici prin straiele curate și frumos călcate cu ,,fieru’ cu tăciuni’’, nici prin fota – ce-i drept, puțin roasă la brâu și îngălbenită de vreme - care venea pe ea ca turnată lăsând să se ghicească forma de amforă a coapselor, nu putuse atrage atenția. Apoi degeaba se prinsese în horă lângă cei mai chipeși flăcăi, degeaba jucase toate horele, nimeni, simțise ea, nu o băgase în seamă.

Pe înserat, după ce hora se terminase și cei mai mulți plecaseră perechi-perechi, Lilida, pe drumul spre casă, singură, plânse mult, întrebându-se mereu: de ce? De ce Doamne, niciun băiat nu m-a scos la o învârtită, de ce? Când a intrat în bătătură, țața Leana, mama ei, văzând-o așa de tristă și cu ochii umflați și roșii, a luat-o la rost, întrebând-o:
- De ce-ai plâns fă, te bătu careva?
- Nu.
- Atunci?
- Am plâns ca să mă-ntrebi tu, d’aia, am plâns!... si Lilida fugi în camera ei, să mai tragă o porție de jale.

Acum vara, Lilida se mutase în ,,odaia a bună”, o cameră bine întreținută, curată, în care se primesc de obicei oaspeții de seamă sau pețitorii. Devenise dormitorul ei unde, noaptea, când era senin și lună plină, cu fereastra larg deschisă, Lilida visa - îmbătată de mirosul florilor din grădiniță, mai ales de parfumul inconfundabil al reginei nopților și vrăjită de cântecul greierilor îngânați de câte un brotăcel - privind minute în șir oglinda mare rezemată de perete și încet-încet, se lăsa furată de apele-i limpezi și pleca într-o călătorie.
Își făurise – concret, nici nu mai știa cum și când - o lume a ei simplă, fără Feți Frumoși și Ilene Cosânzene, dar plină de farmec și trăiri nepământene, pentru că, ori de câte ori pleca acolo, simțea că cineva o însoțește, că un ,,el’’ este lângă ea și lucrul cel mai ciudat, corpul ei era posedat de o mângâiere plină de erotism dar nu vedea cine sau ce o face să trăiască această stare.
Fără să-și dea seama când, plecă și-n seara aceasta în minunata ei lume. Apăru iar și ,,el”. Lilida își închipuia sau mai mult, își dorea ca el să fie alesul inimii și-n jocul ei halucinant, se străduia să-i deslușească chipul, trăsăturile feței, forma buzelor, culoarea ochilor, a părului, dar… dar în zadar, totul era doar un joc de lumini și umbre în veșnică mișcare. Cu cât încerca să se apropie mai mult, cu atât hilara formă, a lui, se îndepărta deformându-se și mai mult, luând diferite forme, fără un contur clar.
La un moment dat, ochii ei, prin ceața lăptoasă deslușiră ceva: o jumătate de chip o privea - brusc recunoscu că este partea ei de față, luminată de lună -, de dincolo de misterioasa apă a oglinzii. Citea tristețe iar singurul ochi pe care-l vedea era umed, plin de lacrimi.
Făcu un pas cu teamă să nu fie înghițită de apele ce dansau ademenitor în fața ei, chemând-o parcă, să-și caute, de data aceasta, defectele. Dacă până azi n-o interesase mai deloc faptul că băieții n-o băgaseră-n seamă, începând din această seară, acest lucru începuse însă s-o frământe chinuind-o și cu sâcâitoarea întrebare: de ce?... nici măcar Lae, prostănacul satului nu s-a uitat la mine?
Se apropie și mai mult de oglindă, lipindu-și trupul feciorelnic de sticla rece: poate că defectele sunt de partea cealaltă sau poate sunt chiar în mintea mea niște închipuiri... Poate că nu am defecte fizice și am alte defecte pe care eu nu le pot vedea... Dacă sunt prea frumoasă și frumusețea mea îi sperie pe bărbați?... Sau sunt o femeie rece!... Doamne, dar nu am cum să știu ce fel de femeie sunt, pentru că sunt încă fecioară!... concluzionă ea.
Însă, în timp ce își examina mai intens jumătatea de chip văzută, se întâmplă ceva straniu: chipul ei prindea contur, prindea formă, se întregea. Își privi foarte insistentă ochii albaștri, apoi se retrase speriată, fiindu-i frică să nu se autohipnotizeze așa de puternică și intensă își simțise privirea.
După puțin timp, cu uimire, își văzu în oglindă mâinile cum desfac copca de la fotă. Uluită se întrebă: eu fac acest lucru... sau ,,el’’ îmi spune ce să fac?
După câteva secunde nu-i mai păsă cine îi comandase gestul, cert este că degetele ei efectuaseră deja operațiunea și fota desfăcută îi alunecase pe coapse și era acum jos la picioarele ei. La început, Lilida își admiră cele două coloane albe ca de fildeș. Le privi și fu puțin șocată, minunându-se de albeața și perfecțiunea lor. Insistă cu cercetarea dar, nu găsi niciun defect. Apoi își văzu mâinile cum se mișcă lent, desfac șnurul roșu de la gât și frumoasa ei ie, presărată la guler și pe faldurile mânicilor cu floricele roșii și negre, alunecă ușor pe trupul alb, ca de marmură.
Rămase goală în fața oglinzii, căutându-și mai departe și mai frenetic defectele.
Deodată simți un fior rece, o adiere răcoroasă de vânt primăvăratec c-o învăluie ca îmbrățișarea tandră unui iubit, totul fiind dominat de multă pasiune. Ochii ei mari, speriați, căutau în apele oglinzii să vadă cine o mângâie cu atâta delicatețe și erotism. Închise ochii și senzația aceea ciudată de atingere excitantă se acutiză și mai intens, toate simțurile ei erau încordate la maxim: ,,el’’ este acum aici… a venit, îl simt! Numai ,,el’’ mă poate mângâia fără să mă atingă… numai ,,el’’ este capabil de acest unic și tandru gest...

Un ușor tremur îi cuprinse corpul. Simți cum ceva nefiresc de catifelat și de pufos, îi umblă pe coapse mângâindu-le, continuându-și alunecarea spre partea superioară a corpului.
- Am să mor, dacă-mi atingi sânii… șopti ea cu ochii închiși.
- Nu Lilida, nu vei muri…
- Tu știi cum mă cheamă!?... Eu de ce nu știu cum te cheamă?
- Mă cheamă…

Peste obrazul ei trosni o lovitură si un fulger alb îi inundă ochii.
- Ce faci, fă nenorocito, țipă țața Leana la ea. Umbli dăspuiată prin casă și te izmenești goală în fața oglinzii? Mai și vorbești singură, ca Maria lu’ Meteleu?... Și trosc, altă palmă îi lovi obrazul și puțin ochiul. Mai ai și geamu’ dăschis ca să te vază toți hăndrălăii care trece pă drum, apoi să povestească-n sat, ce și cum… Hai, spune-mi și mie acu’, da iute, până nu te mai plesnesc iar, de ce fă plângeai, când veniși dă la horă?
Lilida după a doua palmă fugise așa cum se afla, goală, în pat și se acoperise cu pătura, privind cu coada ochiului perdeaua: faldurile ei încă mai fâlfâiau ușor, semn că ,,el” plecase. În acel moment își privi mama cu ură, fiindu-i ciudă c-o întrerupsese și nu aflase cum îl cheamă pe ,,el’’.
- Fă, te-am întrebat ceva, țipă iarăși țața Leana la ea.
Lilida simți cum ceva puternic o strânge de umăr și-o zgâlțâie în același timp. Realiză după câteva clipe că era mâna aspră, osoasă, a mamei. Bine că n-o mai lovise.
- Ce m-ai întrebat… reuși ea să articuleze.
- Cum fa, eu vorbesc cu tine și tu te gândești la cai verzi pă păreți! Te-am întrebat și acu’ și când ai venit, dă ce-ai plâns fă?
- Am plâns că… că niciun băiat nu m-a invitat în horă... la învârtită! D’aia am plâns, acum știi?... Și începu să plângă ușor.
Þața Leana o privi puțin derutată - se calmă ca prin farmec și se apropie de ea, așezându-se pe marginea patului - mirându-se că suportase palmele ei fără să verse o lacrimă și acum după ce Lilida îi relatase motivul, o podidise plânsul. Mâna ei aspră ca scoarța unui copac - care mai devreme o lovise - acum încerca un fel de mângâiere pe spatele Lilidei, însoțită de mișcări scurte și sacadate, semn că aceasta nu era obișnuită cu asemenea gesturi tandre. Semn că ea însăși, nu era deprinsă cu asta.
La început Lilida se speriase și se retrăsese ghemuindu-se, crezând că va fi din nou lovită, apoi se obișnui cu alintarea asta bolovănoasă. Trecuseră mulți ani de când mama ei nu mai făcuse acest lucru, chiar dacă în el se simțea multă stângăcie, tot mângâiere se chema… și era a mamei.
- Lasă... și țața Leana suspină ușor, continuând s-o alinte... Lasă, nu mai fi mamă supărată, mai ai timp, ești tânără, n-au intrat toate zilili in sac, mai ai până să te măriți... oho!... o auzi pe maică-sa spunând și rămase uimită de vocea profundă, caldă, alintătoare chiar. Nu mai auzise acest timbru cald din copilărie.
- Știi, continuă ea pe același ton privind undeva departe în fața ei - ciudat, tot prin apele oglinzii observă Lilida - și io am petrecut asta... și tot când am ieșit prima dată la horă! Dar n-am plâns așa ca tine cu lacrimi, io am plâns fără lacrimi! Da știi dă ce? Pentru că nu mai aveam… secaseră! Plânsesem toată dimineața după mama să mă lase și pă mine la horă. De ce nu mă lași?... de ce nu mă lași?... o tot întrebam. Nu te las fă, că n-ai cu ce să te îmbraci, mă faci dă râs în sat, a catadicsit ea să-mi spună într-un târziu. Atunci am dat io fuguța-n odaia a bună – știi tu, odaia din casa bătrânească - și-am îmbrăcat… Se opri și privind-o, se întrebă: să-i spun, sau să nu-i spun? Apoi, după clipele de ezitare, continuă cu o voce stinsă: Și-am îmbrăcat tot această ie, pe care tu ai purtat-o azi... Se opri iarăși și suspina adânc, apoi cu glasul ușor tărăgănat și plin de durere, reluă: Cât am plâns, fata mami… cât am suferit să cos astă ie, numai io știu. Am lucrat-o atunci, numa' și numa' pă ascuns, noaptea la lumina lumânării, că gazu’ dă lampă era scump și Marin Þiganu’ îl vindea numa’ pă ouă... Această ie nu este a Lisandrei așa cum ai crezut tu! Când i-am dat-o io ei, cu mult timp înainte, îi schimbasem florile pă ascuns, așa să creadă și ea că are o ie nouă. La tine n-a mai mers să schimb ceva - spuse ea pe un ton în care se simțea multă suferință, chiar multă părere de rău cu nu putuse altfel - pânza a îngălbenit și sigur ți-ai fi dat seama.

Þața Leana se opri din povestit – simțise că Lilida nu o mai ascultă - privindu-și fata cu multă atenție, chiar insistent, de parcă acum o vedea așa, crescută mare, prima dată. Lumina palidă a înserării se strecura cernută prin perdeaua lucrată la igliță de țața Leana în tinerețe, ca zestre, căzând oblic pe fața copilei, luminându-i mai bine, numai o jumătate din față.
Doamne, ai milă dă mine și păzește-mi fata că tare frumoasă mai e… se pomeni femeia spunându-și în gând. Și avea multă dreptate, Lilida era cu adevărat frumoasă. O frumusețe stranie, împletită cu toată ființa ei și răzbătând ceva ciudat, chiar din simplele gesturi pe care le făcea. Când râdea sau numai un vag surâs apărea pe chipul ei, o gropiță se năștea în obrazul stâng, luminându-i și făcându-i chipul cu adevărat fermecător. Mai avea și o privire foarte ciudată, ademenitoare, căreia cu greu îi rezistai. Era când rece, tăioasă ca lama unui brici, când caldă, suavă, gingașă, care parcă îți adormea toate simțurile, parcă te hipnotiza.
Poate d’aia fuge băieții dă ea, că e prea frumoasă, nu? Doamne ferească, să nu pățească ca Sabina lu’ Cocoș, că și aia era tot așa dă frumoasă și rămase uite fată bătrână, că umblă săraca pă la babe să-i facă dă măritat, că cică are cununiili legate... cu acest gând în cap, țața Leana se ridică și plecă spre ușă, zicându-i:
- Păi, liniște-te și te culcă, că mâine am să te trezesc la primu’ cântat al cocoșilor că mergem în deal la strâns dă paie, stăm până la nămiezi așa. Și vezi să-ți pui cămașa dă noapte pă tine și nu te culca așa dăzmoțată, că răcești.

Trecuse ceva timp de când țața Leana părăsise odaia a buna și Lilida rămăsă tot în aceeași poziție, ghemuită, cu genunchii sub bărbie, medita. Din toată fraza pe care o spusese mama ei la plecare, două cuvinte rămăseseră parcă înadins suspendate în aerul din cameră și acum alergau din colț în colț, lovindu-se de pereți și oprindu-se din când în când, brutal în pavilionul urechilor ei: strâns paie!
Aruncă pătura de pe ea, cu gândul să se dea jos din pat, dar privirea i se opri asupra picioarelor și se surprinse mângâindu-le de la genunchi în jos: păcat de voi, sunteți așa de frumoase iar mâine o să fiți numai sânge!… Coborî să-și pună cămașa de noapte și brusc se opri din nou la oglindă. Își vedea iarăși doar o parte din corp, o jumătate albă marmoreană luminată și scăldată de razele lunii. O mângâiere a unei lumini prin reflexie, venită de la mii de kilometri de la un corp ceresc cald. Dar era o lumină rece - așa o percepu ea - se răcise pe lungul drum.
Te aștept… vino să-mi spui cel puțin cum te cheamă! Doar atât, cum te cheamă, te rog!... șopti ea. Uimită se întrebă: oare eu am rostit această rugăminte, chiar mintea mea a spus asta? Nu cumva ,,el”, deja s-a instalat în dorințele mele și-mi comandă acum? Zâmbi șăgalnic chipului din oglindă, înțelegându-i mesajul: ești o mincinoasă Lilida, o prefăcută, vrei mai mult să-l simți cum te atinge mângâierea lui, cum te răscolește fiorul dorinței interzise, cum te face să trăiești clipa extazului, cum te mângâie fără să vezi ce, să simți iubirea cum plutește…
Întinse o mână, la început a rugăminte, a chemare, apoi vru să-și treacă dincolo tot corpul. Se opri, din semiumbră, din tulburătoarele jocuri ale apelor oglinzii ademenitoare, ciudat, se ivi o altă mână care tot chemare și rugăminte exprima. Lilida speriată o privi cu multă atenție, examinând-o. Era mult mai osoasă și mult mai firavă, cu degetele mai prelungi și străvezie de se observa toată rețeaua de vene și vinișoare, cu unghiile ascuțite tare ciudat, în formă de săgeată. Ridică ușor privirea căutând. Din oglindă o privea acum un chip, o față albă, rigidă ca o mască. Emoționată sau mai mult speriată, Lilida reuși să întrebe:
- Tu… cine ești?
- Eu... sunt Lilida.
- Nu-i adevărat!... eu sunt Lilida.
- Da, tu ești Lilida cea reală, iar eu sunt Lilida viselor. Cu mulți, cu foarte mulți ani în urmă am trăit și eu în lumea ta pământeană, apoi am plecat în lumea morților, acum trăiesc și sunt fericită în lumea viselor. Îmi pare rău că trebuie să-ți spun, am fost și eu, așa cum o să fii și tu, o victimă a lui ,,el”, vizitatorul tău misterios. Nu-mi mai amintesc cum îl cheamă, au trecut enorm de mulți ani, dar știu că era tare frumos și amăgitor. Te-a amăgit și pe tine?
- Da... adică nu știu bine ce se întâmplă cu mine.
- Este frumos? L-ai văzut?
- Nu știu, nu l-am văzut niciodată.
- Știu, doar vine și te amăgește cu atingeri invizibile. Simți cum ceva te mângâie, ducându-te pe acea culme a extazului, până aproape de beatitudine, dar nu vezi nimic…
- Da, simt cum amețesc, cum mă înferbânt, cum mă topesc…
- Da, da… la fel și eu m-am topit, până mi-am pierdut feceoria. ,,El’’ caută numai tinere fecioare. Știi, când am devenit femeia lui am trăit clipele condamnatei la moarte prin ardere pe rug. Partea frumoasă, dacă o pot numi așa fără să fiu cinică, era că eu, condamnata, puteam coborî de pe rug – nu eram legată de stâlp, puteam să fug, dar nu am putut s-o fac -, aducându-mi vreascuri să-mi întrețin focul și să-mi măresc supliciul. Gândește-te, poți face și tu asta?
- Nu știu, încă eu sunt…
- Da știu, ești încă fecioară! Dar când o să vezi corpul lui stelar mai frumos decât un înger, vei mai rezista?
- Voi lupta, șopti Lilida.
- Te-nșeli, te amăgești singură! Nu vei putea lupta cu ,,el’’, este un frumos foarte rece, atât de rece că uneori aproape că-mi stingea focul rugului, dar niciodată nu mi-a stins focul car-mi ardea inima. Așa o să ardă și a ta. Se opri câteva secunde. Lilida auzi un oftat, apoi misterioasa voce, continuă: Mi-e milă de tine!... Știi, mă gândesc să facem o alianță, vrei?
- Dar tu ești… și se opri, era să spună ,,moartă”. Ești din altă lume, continuă ea.
- Da, sunt din lumea viselor, așa cum ți-am mai spus. Nu din lumea morților, așa cum crezi tu. Am fost multă vreme în lumea morților, era așa de rece și sumbru acolo încât și visele îmi înghețaseră. Mă simțeam prizonieră, ca într-o colivie de aur. Totul era limitat, rigid, rece și fix. Prin gratiile coliviei mele priveam neantul devorator al timpului și-mi era ciudă că nu-l pot opri. Uneori îl simțeam pe devorator, cum vrea să se strecoare în colivia mea de aur, în spațiul meu strâmt, mic dar al meu, intim. Atunci începeam să cânt și să fiu veselă. Tu știi că lui nu-i place cântecul și veselia, se simte în largul lui când este hrănit cu tristețe, singurătate și lacrimi. Iubește tristețea, se hrănește cu ea și-și potolește setea cu lacrimi. Brusc, m-am hotărât și-am fugit în lumea viselor. Un alt spațiu mult mai larg, de la minus până la plus infinit, o nouă și o altă perspectivă. Aici totul este minunat pentru că toți visează. Pot să le privesc visele ca pe un film, dar n-am nici o putere să intervin. Știi, cel mai frumos visează oamenii simpli, obișnuiți, oameni săraci, visele lor sunt adevărate capodopere, față de visele bogaților. Dar să revin la ce ți-am propus: o alianță poate te-ar salva, sau poate ne-ar salva… se opri brusc: Vai, nu mai pot sta, îmi pare rău, trebuie să plec, vine ,,el”, îl simt. Pe curând! Și fata din oglindă dispăru ca un fulger.

Lilida privi spre fereastră și vru s-o închidă dar realiză că era mult prea târziu: faldurile perdelei fâlfâiau deja și o boare rece simți c-o îmbrățișează.
- Lilida, iubita mea, am venit!
Ea tresări la atingerea și mai intensă a mângâierilor lui frenetice dar reci. Cuvântul ,,amăgire” țipă într-un colț al minții.
- Pleacă, nu te mai vreau! își auzi ea vocea spunând.
Rămase foarte uimită, ea nu ar fi vrut să spună așa ceva, corpul ei dorea altceva, cu totul și cu totul altceva. Voia să-l îmbrățișeze, să-l simtă în brațele ei și de ce nu, voia să-i simtă chiar și bărbăția: oare cine-mi controlează acum mintea? ,,Ea’’ este mai puternică decât ,,el"...
- Cummm... zise el prelung, am venit din lumea mea... am venit zeci de ani lumină chemat de tine și acum tu, tu nu mă mai vrei?
- Nu!... se auzi spunând și rămase iar uimită, deoarece ea trăia cu totul și cu totul altceva: corpul ei dorea să fie sărutat, mângâiat și chiar iubit. Privi speriată în jurul ei și acel categoric ,,nu’’, parcă venise din cele patru colțuri ale camerei. Simți puțin cum aerul din cameră se mișcă, vibră ușor, producându-i o senzație ciudată de dorință. Îl auzi din nou, dar data aceasta, vocea lui parcă șuiera ca a unui șarpe ce-și caută prada.
- Sau... a venit ,,ea”!... Te-a găsit, a fost aici, la tine?
Nu-i spune... nu-i spune nimic, deoarece ne va pedepsi pe amândouă. Pe mine mă va alunga din lumea viselor, iar ție, îți va ucide visele în primul rând, apoi speranțele și fără speranțe nu mai poți trăi! o auzi Lilida pe ,,ea”.
- Nu… îngână Lilida, cu jumătate de gură.
- Minți... șuieră el printre dinți. Simt în nări acum și mai profund parfumul ei unic: de femeie evadată din lumea morților, în lumea viselor. Parfumul ei cu miros putred, inconfundabil încă mai plutește în aer. Pentru că m-ai mințit, șuieră el și mai tare printre dinți, am să te pedepsesc. Dar n-am să-ți ucid nici visele și nici speranțele, așa cum te-a avertizat ea. Am să te pedepsesc altfel, am să te ucid iubindu-te, am să-și ucid fecioria... Simt că ți-e teamă de moartea fecioriei tale... Siiiimt... spuse el aproape în șoaptă, apoi tot în șoaptă, continuă: Ești tânără, chiar foarte tânără și la tine încă nu s-a dezvoltat prea bine acest sentiment. Abia acum faci cunoștință cu teama de moarte a fecioriei tale: e doar un boboc și nu ai cum să-i oprești înflorirea, acum îl trezești la viață...
Vocea lui monotonă, mângâierile lui halucinante și foarte erotice, parcă o hipnotizară și în primul moment Lilida, pe lângă îmbrățișarea rece, simți iarăși aceeași învăluire ca a unui primăvăratic vânt că o cuprinde în brațele lui ușor reci, dar binefăcătoare în același timp. Apoi simți cum această îmbrățișare rece se transformă treptat într-o mângâiere caldă, plină de mister și încărcată cu noi experiențe pentru ea. Ceva ca niște mâini pluteau a plimbare pe corpul ei, dar nu vedea nimic. Doar le simțea. Tot corpul îi era mângâiat, centimetru cu centimetru, dar – și asta îi creea o stare de neliniște - nu vedea nimic. Brusc ochii i se închiseră și uimită se întrebă, cine-i comandase acest lucru. Ea nu-și dorea aceasta, ea dorea enorm să vadă totul, să-l vadă pe ,,el”. Un sentiment ciudat de abandon simți c-o cuprinde, nu se mai putea împotrivi, nu putea lupta cu ceva invizibil, apoi de ce-ar mai face-o acum! Totul era minunat și absolut unic. Simți cum plutește, cum niște puternice brațe o poartă pe sus și tandru o așezară în pat. Un val de căldură nefiresc amestecat cu o vibrare ușoară îi inundă tot feciorelnicul corp și ceva rece acum, îi presa pieptul și abdomenul. În pântece simți o durere intensă dar foarte scurtă și deschise gura să țipe. Nu-i ieși decât un sunet nedefinit, un amestec între durere și plăcere, pentru că totul, percepu ea, se transformase într-o imensă liniște. Apoi veni abisul, marele vis alb. Lilida nu mai simți și nu mai auzi nimic.

Dimineața, când a venit la primul cântat al cocoșilor s-o trezească, țața Leana a rămas secunde bune încremenită în tocul ușii. Lilida goală în pat, dormea alături de oglindă. Își făcu biata femeie semnul crucii, își scuipă de trei ori în sân și luându-și inima-n dinți, cu mare teamă păși spre pat. Încremeni din nou cu privirea pironită în apele oglinzii: pe suprafața ei, observă câteva picături uscate de sânge.