poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2473 .



Plasa monofilară
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Florinel ]

2011-09-04  |     | 




Mi se păruse interesant să merg cu pescarii, cu barca, pe Dunăre, să ridice plasele. Asta până în momentul când le-au ridicat.

Soarele ardea, parcă n-ar fi fost septembrie. Noroc cu pălăria mea galbenă! Eram desculță, pe fundul bărcii se acumulase mâl și totul în jur mirosea îngrozitor a pește. Dunărea era tulbure, eu – plină de praf. Însă deasupra se lăfăia un cer nedrept de albastru și de frumos. Multe sunt nedrept de frumoase.
Pomii de pe insulă înverziseră năpraznic, în ciuda gunoaielor lăsate de mâna omului. Și parcă nici mie nu-mi mai era atât de frică de apă ca de obicei. De fapt, refuzam să mă gândesc.
Pășisem cu teamă pe vârful bărcii, legănarea ei nu-mi era deloc pe plac. Până la urmă, ajutată de cei doi, îmi găsisem un loc confortabil. Atât de confortabil pe cât poate fi un loc într-o bărcuță cu vâsle și cu noroi pe fund. Nu mai fusesem cu barca din clasa a zecea, dintr-o expediție, când ne plimbaserăm câțiva zănateci pe Crișul Repede. Am dat atunci la apă din barcă de mi-a ieșit tot romantismul pe nas. Și tot noi am plătit vâslașului. Taxă pe vindecare de romantism. Măcar de m-aș fi vindecat atunci!

Oamenii se întrebaseră ce noroc le voi purta eu la pește. „Dac-ar fi după mine – le-am spus – l-aș arunca pe tot înapoi, în apă. Așa că nu vă bazați pe norocul pe care sperați să vi-l port!” Strâmbaseră din nas, dar n-au îndrăznit să zică ceea ce intuiam că ar fi avut de zis: „Dac-ar fi după ecologiști ca dvs., madame, ar muri lumea de foame!”. „Ar muri pe naiba!, am replicat cu voce tare, lăsându-i cu gura căscată. Știți bine că nimeni n-a murit câtă vreme n-au dispărut plantele de pe pământ.” „Să înțelegem că nu vă place peștele?”, întrebase, ironic, unul mai îndrăzneț. „Ei, nici chiar așa! Îmi place, deh, dar nu-mi place să-l văd zbătându-se”. Cei doi schimbară priviri cu subînțeles, de cunoscători. Câți d-ăștia ca tine! Îndrăznețul prinse și mai mult curaj: „Noi, la țară, aveam un profesor de istorie și geografie. Domnu’ Radu-l chema. Avea domnu’ Radu un obicei: umbla prin curțile oamenilor în ajun de Crăciun. Îi găsea cu porcul tăiat. Ce-ați avut, măi oameni buni, cu bietul animal? Da’ când îi punea lumea-n traistă, uita. Uita de bietul animal. Zicea bogdaproste și-o zbughea.” He, he! râseră cei doi. Zâmbii și eu, să le fac plăcere. În fond, mi-o zisese. Celălalt, mai doct, își căută o scuză mai nobilă, sau, cum se zice în drept, un precedent: „Și Iisus a pescuit”. Ei, nici chiar așa! Dar, ce-i drept, și-a ajutat ucenicii s-o facă. Și a hrănit mulțimile cu pește, după cum aflăm din pilda cu cei doi pești și cinci pâini. El Însuși a mâncat o bucată de pește fript, după Înviere, când li s-a arătat Apostolilor.
Culmea e că pescarii „mei” prinseseră acum o grămadă. „Vedeți, îmi explică unul, ăsta care se zbate mai tare s-a prins mai de curând. Ãștilalți, chiar dacă sunt vii, nu se mai zbat. Ori au obosit, ori...” S-au resemnat, da. Așa se resemnează și omul. Când obosește să creadă-n iluzii, să spere, stă pasiv. Nu se mai zbate. Bogdan Amaru scria în jurnalul său: „Speranțele sunt cele mai ieftine plăceri ale noastre”. Dar până și de-o astfel de plăcere se satură omul, nu-i așa? Mai ales că ieftinătatea se referă la partea materială. Nu costă bani să speri, cum ar veni. Dar ce de suflet se mai cheltuie pentru-o speranță!

Îmi explică, plini de mândrie, că folosesc plase monofilare, interzise la pescuit. Acestea sunt foarte dese și au firul mai subțire ca firul de păr. Nu dau șanse la nimic să scape. Într-adevăr, plasele erau pline de puiet. Ba încă și o mulțime de raci și chiar scoici micuțe. „Nu iartă nimic!”, întări unul, de parcă nu era evident. Gândul mă duce la îndrăgostire. Când îți cășună pe-un om, pici ca prostănacul ăsta de pește în plasa monofilară. Fără șansă de scăpare.

Pe mal, vreo cinci inși se căzneau să elibereze animalele din plasă. Nu pentru mult timp, desigur. Până-și vor găsi, cu adevărat, sfârșitul, sfârâind pe grătar. Ce ființă nehalită și omul! Întorc capul, încercând să privesc în altă parte. Unul mă simte și încearcă să mă salveze, în opinia lui: „Haideți în spate, să serviți o ciorbică sau niște mămăliguță cu brânză! Mmm, o bunătate!” Mă duc, cu gând să mănânc doar brânză cu mămăligă. Mă ia cu leșin când văd puzderia de muște dansând cu dezmăț printre mâncărurile neacoperite din cortul improvizat și lăsat deschis. Încerc să schimb subiectul – “Ce zi frumoasă de septembrie!” Și plină de muște, îmi vine să adaug, dar mă abțin. Nu știu cum să fac să nu par fițoasă, nici să-i jignesc pe oamenii aceștia mândri de munca lor și de ciorba lor de muște, pardon! pescărească. „E cu apă din Dunăre”, se laudă nea Costel, de parcă m-ar fi anunțat că tocmai a câștigat premiul Nobel. Eu aproape icnesc, amintindu-mi cât de tulbure e Dunărea și cu gândul la –deformație profesională, deh! – multitudinea de deșeuri care se deversează în ea. Ce mă fac eu, acum, cu nea Costel? Așteaptă solemn, cu polonicul în aer, încuviințarea mea. Tot stomacul mi se revoltă și, tocmai când dau să-l refuz, cu orice risc, mă salvează el. Îl văd înmuindu-se deodată și căzând pe spate, moale ca o cârpă, cu polonicul în mâna dreaptă. Mă panichez la gândul că a pățit ceva. Nu cred că l-am deochiat. Nu de alta, dar eu mă mir de oamenii frumoși, și nici pe-aceia nu-i deochi, că mă uit la ei cu drag și admirație, nu cu ciudă sau alte sentimente negative. Îi zic „Tatăl nostru” și, ca să întăresc efectul, îi trag și două palme. Sau poate să folosesc polonicul? Încerc să-mi pun în aplicare cunoștințele de prim-ajutor. Nu, nu cred c-aș putea să-i fac respirație artificială. Respirația lui miroase a borhot. A borhot și a pește. Mai bine-i mai trag două palme. Doamne, iartă-mă! N-aș fi fost bună de soră de caritate. Omul moare lângă mine și mie-mi trebuie miros de trandafiri. Ba nu, cred că mi-ar plăcea mai mult violete de Parma. Nu mai sta ca toanta!, îmi zic. Dau fuga la pescari, sărind peste nea Costel (profu de sport ar fi mândru de mine!) și le strig: „Ajutor! A leșinat nea Costel!” Ãia râd tare, zguduindu-li-se burțile. Pădurea amplifică râsul lor, făcându-l să pară grotesc. Deodată se opresc, parcă înduioșați de figura mea nedumerită și ingenuă. Unul îmi explică: „Stați liniștită, domniță! așa leșină el din când în când, în funcție de concentrația alcoolică. Hă, hă!” Și se pornesc iar. M-am liniștit, înțelegând. Dar insist să-mi etalez latura umanistă; că doar omul mort de beat nu e chiar mort de-a binelea. „Totuși, n-am putea măcar să-l învelim c-o pătură? Să nu răcească...” Ei o țin pe-a lor: „Drac mort ați văzut? N-are nici pe ăla. Trăscăul din el îl face imun la toate.” Mai dau o fugă în spate, să văd ce face nea Costel. Face bine, acum sforăie, c-o expresie de mulțumire pe chip, strângând polonicul, așa cum trebuie să fi ținut Ștefan cel Mare sabia. Probabil visează frumos. Visul e singurul refugiu al omului din fața unei realități uneori crude. Adeseori prea crude. Poate nici nea Costel nu-i un fericit să stea toată ziua pe malul apei, să scoată la pești și la raci din plasă. Poate de-aceea și bea. Să uite. Să nu-i mai miroasă a mâl și a pește, ci a trandafiri și a violete de Parma.
Unul dintre pescari, care tocmai luase niște raci de la fiert, insistă să-mi dea o bucată. „Asta, coada se mănâncă. Uitați ce roșu și frumos e!” Omul făcuse efortul să-i curețe crusta pentru mine, cu mâinile lui murdare, mirosind a baltă. Nu se cuvenea să-l refuz, mai ales că nu trebuia decât să deschid gura, mi-l apropiase de buze. L-am luat, cu gând să-l scuip mai încolo, dar se uita la mine să vadă dacă mestec. Avea o expresie fericită pe chip, în timp ce mă monitoriza, întrebându-mă, cerșind confirmarea: „Așa-i că-i bun?” „Îhm”, zic mestecând a lehamite, cu ochii la racii care încă mișcau în găleata în care erau aruncați după ce, cu greu, fuseseră desfăcuți din ochiurile hapsâne ale plasei monofilare. Cu stomacul în gât, simt bucata de rac alunecând de-a lungul esofagului, agresându-mi aparatul digestiv. Mă rog doar să nu ia calea-napoi. Cel puțin până plec de lângă ei.

Așa-mi trebuie!, gândesc. Ai vrut poezie. Ai vrut și-ai avut! Nu-i nicio poezie, nici în Dunărea îmbâcsită, nici în zbaterea peștilor în plasă, nici în cleștii racilor, nici în mirosul de baltă. O! Ce frumos mai sună haiku-urile tale cu pescari, nu-i așa? Iată pescarii! Cu transpirația curgându-le de la tâmple spre bărbie, cu subsuorile asudate, cu mâinile murdare și burțile atârnate, cu degetele chircite de-atâta desfăcut la plasă. Degetele acelea butucănoase chinuindu-se să desfacă ața mai subțire decât firul de păr de pe corpul inelat al racilor. Sau nea Costel, biruit în lupta cu alcoolul, cu polonic cu tot! Hai să vedem, scrie! Scrie un haiku! „Miros de baltă/ pește zbătându-se/ pescar mort de beat”. Așa-i că-i poetic? Te-ar invidia până și Basho.
Ca și când mi-ar fi ghicit gândul, unul mă întreabă în timp ce migălea la un rac: „Domniță, o să scrieți o poezie, nu-i așa?” ”Una care începe cu foaie verde solz de pește”, adăugă altul, stârnindu-mi un zâmbet.
Nea Costel s-a trezit, de parcă nici nu fusese mort. De beat, vreau să zic. Tot cu polonicul, mai amenințător chiar decât prima dată, amintindu-și că-mi era dator c-o ciorbă. „O, nici nu poate fi vorba, m-am umflat de raci!”, exclam, aproape convingându-mă pe mine și încruntându-mă la ceilalți să-i conving și pe ei. Să tacă. Și-au băgat nasurile în plasă, mustăcind. Unul, mucalit, n-are stare: „Costele, domnița tocmai zicea că s-a săturat de raci fierți. Și tare-ar mânca unii fripți, așa cum numai tu știi să faci.” Îi arunc priviri ucigașe, amenințându-l c-o sabie imaginară tip polonic. Râde cu poftă, mulțumit că mi-a făcut-o. Noroc că nea Costel nu-l bagă în seamă. Nu mai aude nimic. A făcut o pasiune pentru o sticlă. Alta.

Soarele-și trimite frânturi de raze printre crengi. E frumos pe malul Dunării. Dacă fac abstracție de mirosul de pește, de muștele care roiesc, de glumele cu jumătate de perdea ale pescarilor. Și de faptul că sunt departe, departe de cineva!


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!