poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Īnscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Prozć Scenariu Eseu Presa Articol Comunitćži Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Romānesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaŗi autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionćri: 2881 .



Bibliomanie
prozć [ ]
1836

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Mironflorin ]

2011-08-09  |   

Traducere poezie - Traduceri poezii si alte texteAcest text este o traducere.  | 



PE O STRADĂ īngustă şi fără Soare a Barcelonei trăia, nu cum multă vreme īn urmă, unul din oamenii aceia cu fruntea gălbejită, cu ochii stinşi, găunoşi, una din acele fiinţe satanice şi stranii asemenea celor destăinuite lui Hoffmann īn visele sale.
Era librarul Giacomo.
Avea treizeci de ani, dar părea deja bătrīn şi istovit; de fel era īnalt, dar īncovoiat ca un moşneag; părul īi era lung şi alb; mīinile vīrtoase şi vioi, īnsă uscăţive şi acoperite de riduri; veşmintele īi erau mizere şi zdrenţăroase, postura stingheră şi neīndemīnatică, fizionomia palidă, tristă, urīcioasă, fără īnsemnătate. Se arăta arar pe străzi, şi numai īn zilele cīnd se scoteau la mezat cărţi rare şi neobişnuite. Atunci īnceta să mai fie un om indolent şi ridicol, ochii i se īnvăpăiau, alerga, mărşăluia, tropăia, astīmpărīndu-şi cu greu entuziasmul, grijile, temerile şi caznele; se īnturna gīfīind, fără suflu, gata să se sufoce, apuca cartea adorată, o devora din ochi, o privea lung, o iubea cum avarul īşi iubeşte comoara, tatăl fiica, şi regele coroana.
Un asemenea om nu vorbea niciodată cu nimeni de nu erau buchinişti ori telali; era ursuz şi visător, trist şi posomorīt; nu avea decīt o singură idee, o singură dragoste, o singură pasiune: cărţile; iar această dragoste şi pasiune īl ardea pe dinlăuntru, secīndu-i zilele şi devorīndu-i existenţa.
Deseori, dincolo de geamurile librarului, vecinilor le era dat să vadă noaptea o văpaie care palpită, care se apropie, care se duce, care urcă, care uneori se stinge; pe urmă auzeau bătăi la uşi, era Giacomo venit să-şi reaprindă lumīnarea, stinsă de vreo pală de vīnt.
Nopţile febrile şi īnflăcărate şi-le petrecea īntre cărţile sale. Gonea prin camerele de depozitare, se perinda prin galeriile propriei biblioteci, extaziat şi adorator; apoi se oprea, cu părul īn dezordine, cu ochii ficşi şi scīnteietori, mīinile īi tremurau atingīnd cărţile de pe rafturi; erau fierbinţi şi umide.
Lua o carte, īi īntorcea foile, īi pipăia hīrtia, īi examina poleiala, coperta, literele, cerneala, striaţiile şi ornamentaţia cuvīntul finis ; după aceea īi schimba locul, o aşeza īntr-un raft mai ridicat şi zăbovea cu orele privindu-i titlul şi forma.
Aşa fiind, se īndrepta către manuscrisele sale, mult iubiţii săi copilaşi; lua unul īn mīnă, cel mai vechi, cel mai jerpelit, cel mai mīnjit, privea pergamentul cu dragoste şi bucurie, īi mirosea praful sfīnt şi venerabil, pe urmă nările i se umflau de entuziasm şi mīndrie, iar pe buze īi īnflorea un surīs.
Oh! Acela era un om fericit, fericit īn mijlocul acelei cunoaşteri de ai cărei orizont moral şi valoare literară avea o prea mică īnţelegere; era fericit, postat īntre toate aceste cărţi, plimbīndu-şi ochii pe literele aurite, pe paginile īngălbenite, pe pergamentele şterse; iubea cunoaşterea asemenea orbului īndrăgostit de zi.
Nu! El nu cunoaşterei īi purta dragoste, ci formei şi expresiei sale; iubea cartea pentru că era carte, īi iubea mirosul, forma, titlul. Ce īndrăgea el la un manuscris, era vechimea datei ilizibile, literele gotice stranii şi curioase, poleiala grea care-i īncărca desenele; paginile acoperite de praf, praf al cărui parfum fraged şi suav īl trăgea īn piept cu deliciu; acel cuvīnt aspectuos finis, īmprejmuit de doi Cupidoni, ţinuţi pe o panglică, rezemat de o fīntīnă; gravat pe un mormīnt sau culcat īntr-un coş alături de trandafiri, mere de aur şi buchete albastre.
Pasiunea aceasta īl absorbise īntru totul, de abia dacă mai mīnca, īncetase să mai doarmă, dar zi şi noapte visa la ideea lui fixă: cărţile.
Vedea īn īnchipuirea sa tot ce poseda mai divin, mai sublim şi mai frumos o bibliotecă regală, şi visa să-şi făurească una la fel de măreaţă ca cea a regelui. Cīt de bine se simţea īn propria piele, cīt de mīndru şi de puternic era atunci cīnd izbutise să-şi cufunde privirea pīnă īn adīncimile galeriilor imense unde ochiul său rătăcea printre cărţi! Ridica capul? Cărţi! Īl apleca? Cărţi! La fel īn dreapta, la fel īn stīnga!
Īn Barcelona, lăsa impresia unui om straniu şi infernal, a unui savant ori a unui vrăjitor.
Dar de abia dacă ştia să citească.
Fruntea īi era atīt de severă şi gălbejită īncīt nimeni nu īndrăznea să-i zică ceva. Celorlalţi le inspira răutate şi viclenie şi totuşi nicicīnd nu se atinsese de un copil pentru a-l vătăma; īnsă e adevărat că nu făcuse vreodată pomană.
Īşi păstra toţi banii, tot avutul, toate simţămintele pentru cărţi; odinioară fusese călugăr, iar pe Dumnezeu īl părăsise de dragul lor; după ceva vreme le jertfi şi cel mai scump lucru rămas oamenilor după Dumnezeu: banii; după aceea le dărui şi cel mai scump lucru al oamenilor după bani: propriul suflet.
Mai cu seamă īn ultimul timp treziile lui deveniseră tot mai īndelungate; lampa care ardea deasupra cărţilor sale se arăta pīnă tīrziu īn noapte, asta pentru că avea o nouă comoară: un manuscris.
Īntr-o dimineaţă, intră īn prăvălia sa un tīnăr student de la Salamanca. Părea bogat, căci doi valeţi pedestri īi ţineau catīrul la poarta lui Giacomo; purta o tocă de catifea roşie, iar pe degete īi scīnteiau inele.
Cu toate acestea, nu avea aerul acela de autosuficienţă şi nulitate, obişnuit celor care au valeţi cu ceaprazuri, haine frumoase şi capete seci; nu, omul acesta era un erudit, şi mai ales un erudit bogat, vasăzică un om care la Paris scrie pe o masă de mahon, are cărţi cu transă aurită, pantofi brodaţi, curiozităţi chinezeşti, un halat, o pendulă de aur, o pisică care doarme pe covor şi două sau trei femei care-l fac să-şi citească versurile, proza şi povestirile, care-i spun: dumneavoastră aveţi spirit, şi care nu cred alta despre el decīt că e un nerod fudul.
Gentilomul avea purtări alese; intrīnd īl salută pe librar, făcu o plecăciune adīncă şi-i spuse pe un glas afabil:
- Maestre, n-aveţi pe aici niscai manuscrise?
Librarul se stīnjeni şi răspunse bălmăjind:
- Dar, domnule, cine v-a spus-o?
- Nimeni, dar aşa mi-a dat de bănuială.
Şi aşeză pe biroul librarului un săculeţ plin de galbeni pe care-l făcu să sune, zīmbind după felul oamenilor care mīngīie banii care sunt ai lor.
- Stimate domn, reluă Giacomo, īntr-adevăr am, dar nu le vīnd, le ţin pentru mine.
- Şi mă rog de ce? La ce v-ar trebui?
- De ce, monseniore? – şi se īnroşi de mīnie – la ce-mi trebuie? Oh! Nu, dumneavostră n-aveţi habar ce e aceea un manuscris!
- Scuze, maestre Giacomo, dar la asta mă pricep şi ca să v-o dovedesc acuma vă zic că ce aveţi dumneavoastră acilea este Cronica lui Turpin!
- Eu? Oh! v-au īnşelat, domnule.
- Nu, Giacomo, răspunse gentilomul; fiţi pe pace, nu vreau să vi-l fur, doar să-l cumpăr!
- Niciodată!
- Oh! Ba o să mi-l vindeţi, răspunse studentul, căci e la dumneavoastră, manuscrisul a fost vīndut la Ricciami cīnd a răposat.
- Ei bine, da, stimate domn, īl am, e comoara mea, e viaţa mea. Oh! N-o să mi-l puteţi smulge! Ascultaţi-mă! Vă spun un secret: Baptisto, īl ştiţi pe Baptisto, librarul din Piaţa Regală, rivalul şi duşmanul meu, ei bine, el nu-l are şi īl am eu!
- La cīt īl estimaţi?
Giacomo pregetă un răstimp destul de lung şi răspunse cu mīndrie:
- Două sute de pistoli, monseniore.
Īl privi pe tīnăr, cu un aer triumfător, părīnd a-i spune: o s-o luaţi din loc, prea e scump, şi totuşi pe mai puţin nu-l dau.
Se īnşela, căci acesta īi arătă punga cu bani:
- Uite trei sute, spuse el.
Giacomo păli, gata să leşine.
- Trei sute de pistoli? Repetă el, da’ eu sunt om nebun monseniore, pe patru sute şi nu-l dau.
Studentul se puse pe rīs, īşi scotoci buzunarele, de unde mai ivi două pungi.
- Ei bine, Giacomo, na cinci sute. Oh! Nu, n-ai vrea să-l dai Giacomo? Dar va fi al meu, va fi al meu astăzi, īn clipa asta, īmi trebuie chiar de am să-mi dau inelul ăsta dăruit pe un sărut, chiar de am să vīnd sabia cu diamante, hotelurile şi palatele, chiar şi sufletul; cartea asta īmi trebuie, da, īmi trebuie fie ce o fi, cu orice preţ; īn opt zile īmi voi susţine teza la Salamanca, īmi trebuie cartea asta pentru titlul de doctor, ca să fiu arhiepiscop īmi trebuie să fiu doctor, ca să am mitra pe cap īmi trebuie purpura pe umeri!
Giacomo se apropie de el şi īl privi cu admiraţie şi respect, ca singurul om care l-a īnţeles cu adevărat.
- Ascultă, Giacomo, opină gentilomul, am să-ţi spun un secret care te va īmbogăţi şi te va face şi fericit, există aici un om, un om care stă pe līngă bariera arabilor, şi are o carte: Misterul Sfīntului Mihail.
- Misterul sfīntului Mihail? spuse Giacomo icnind de bucurie, oh, mulţumesc, mi-aţi salvat viaţa.
- Iute! Daţi-mi Cronica lui Turpin.
Giacomo alergă la un raft ; acolo se opri ca trăsnit, se dădu palid şi spuse făcīnd pe uimitul :
- Dar, monseniore, nu-l am.
- Oh! Giacomo, tertipurile tale-s străvezii, iar privirile ţi-au dat īn vileag minciunile.
- Oh ! Monseniore, vă jur, nu-l am !
- Giacomo, bătrīn fără minte ce eşti ; na, uite şase sute.
Giacomo luă manuscrisul şi īl īnmīnă tīnărului.
- Purtaţi-i de grijă, spuse el, īn timp ce acela se īndepărtă rīzīnd ; cīnd să se urce pe catīr le spuse valeţilor :
- Să ştiţi că-i nebun stăpīnul vostru, dar tocmai ce a īnşelat un imbecil. Călugăr idiot şi mofluz ! repetă el rīzīnd, crede că am să mă fac papă !
Iar sărmanul Giacomo rămase trist şi deznădăjduit, lipindu-şi fruntea fierbinte de gemuleţele prăvăliei sale, plīngīnd de furie, īn timp ce-şi privea cu durere şi chin manuscrisul, obiect al grijilor şi afecţiunilor sale, cărat acum de valeţii grosolani ai gentilomului.
- Oh ! Să fii blestemat, om al infernului ! Fii blestemat, blestemat de o sută de ori, tu care mi-ai furat ce īmi era mai scump pe lume ! Oh ! Acum nu mai am pentru ce să trăiesc ! Ştiu că m-a īnşelat, infamul, m-a īnşelat ! Dacă-i aşa, oh, am să-i vin eu de hac ! Fuga degrabă la bariera arabilor ! Şi dacă omul acela are să-mi ceară o sumă pe care n-o am… ? Ce mă fac atunci ? Oh ! Că-ţi vine să mori nu alta !
Luă banii pe care studentul īi lăsă pe birou şi ieşi īn fugă.
Gonind pe străzi, nu reuşea să vadă nimic din ceea ce īl īnconjura, toate se prefirau īn faţa lui asemeni unei fantasmagorii a cărei enigmă n-o putea pătrunde, nu auzea nici paşii trecătorilor, nici uruitul roţilor pe caldarīm ; nu cugeta, nu visa şi nu vedea decīt un lucru : cărţile. Se gīndea la Misterul sfīntului Mihail, şi-l plăsmuia īn minte, mare şi subţire, cu o copertă decorată cu litere de aur, īncerca să ghicească numărul de pagini pe care-l putea conţine ; inima īi bătea cu violenţă asemeni omului care-şi aşteaptă condamnarea la moarte.
Īntr-un sfīrşit fu acolo.
Studentul nu-l īnşelase !!!
Pe un vechi covor persan, numai găuri, erau īntinse pe pămīnt, vreo zece cărţi. Giacomo, fără să-i vorbească omului care dormea alături, culcat asemeni cărţilor sale, şi care sforăia la Soare, căzu īn genunchi, se aplecă iscodind cu privirea īngrijorată şi fără astīmpăr cotorul cărţilor, apoi se ridică, palid şi abătut, şi-l trezi pe buchinist ţipīnd ca apoi să-i ceară :
- Ei, amice, n-ai cumva Misterul sfīntului Mihail ?
- Ce ! spuse negustorul deschizīnd ochii, nu vreţi să vorbim de o carte pe care o am ? Priviţi !
- Nătărăule ! spuse Giacomo bătīnd cu piciorul, mai ai şi altele pe līngă astea ?
- Da, iaca-ci !
Şi īi arătă un mănunchi de fascicule legate cu sfoară. Giacomo rupse legătura şi citi titlul īntr-o clipită.
- Blesteme ! spuse el, nu-i asta. Oare nu cumva l-ai vīndut ? Oh ! dacă-l ai, dă-mi-l, dă-mi-l ; o sută de pistoli, două sute, atīt cīt o-i vrea.
Buchinistul īl privi cu uimire :
- Oh ! poate că-mi vorbiţi de o cărţulie pe care am dat-o ieri pe opt maravedi vicarului de la catedrala Oviedo ?
- Īţi mai aduci aminte cum se numea ?
- Nu.
- Nu cumva : Misterul sfīntului Mihail ?
- Da, ăsta-i.
Giacomo făcu cīţiva paşi īnapoi şi se prăvăli īn colb ca un om sleit de o vedenie care-l bīntuie.
Cīnd īşi reveni īn fire, se făcuse seară, iar Soarele, care se īnroşise la orizont, era gata să apună. Se ridică şi reveni acasă, suferind şi pierit.
După opt zile, Giacomo nu uitase de trista lui dezamăgire, iar rana īi era īncă vie şi īnsīngerată ; de trei nopţi nu mai dormise, căci īn ziua aceea urma să se scoată la licitaţie prima carte care fusese tipărită īn Spania, un exemplar unic īn tot regatul. De multă vreme nutrise speranţa de a-l avea pentru el ; astfel că se bucură să audă īntr-o zi că proprietarul acesteia murise.
Inima lui īnsă mai era īncercată de o teamă : Să nu-l cumpere Baptisto, Baptisto, care, de ceva timp, īi răpea, nu muşterii, puţin īi păsa de asta ! ci tot ce ieşea la iveală mai vechi şi mai rar, Baptisto al cărui renume īl detesta cu o ură de artist. Acest om parcă-i stătea pe cap, mereu el era cel care īi răpea manuscrisele ; la vīnzările publice, licita şi obţinea. Oh ! sărmanul monah, de cīte şi de cīte ori nu văzu el, īn visele lui pline de ambiţie şi orgoliu, mīna lungă a lui Baptisto, care trecea pieziş prin mulţime, īn zilele de licitaţie, pentru a-i fura o comoară la care visase atīta car de vreme, la care tīnjise cu atīta dragoste şi egoism ! De cīte ori, īncă, nu fusese ispitit să sfīrşească printr-o crimă acolo unde nici banii şi nici răbdarea nu avură sorţi de izbīndă ; dar īşi īngropa un asemenea gīnd adīnc īn inimă, īncerca să se ia cu ura pe care o purta acestui om şi aţipea peste cărţi.
Dimineaţa, el era deja īn faţa casei unde avea să se ţină vīnzarea ; ajunse acolo īnaintea comisarului, īnaintea publicului şi īnaintea Soarelui.
De-ndată ce uşile s-au deschis, īşi făcu vīnt pe scări, urcă pīnă la sală şi ceru cartea. Īi fu arătată ; era deja o bucurie.
Oh ! nicicīnd nu mai văzuse una atīt de frumoasă şi care să-i placă mai mult. Era o Biblie latină, cu comentarii īn greacă ; o privi şi o admiră mai mult ca oricine, o strīngea īntre degetele sale, rīzīnd amar, ca un om care moare de foame şi care vede īn faţă aur.
Nicicīnd nu mai dorise ceva cu atīta ardoare. Oh ! cīt şi-ar fi dorit atunci, chiar şi cu preţul a tot ce avea, a tuturor cărţilor sale, a tuturor manuscriselor, a celor şase sute de pistoli, cu preţul propriului sīnge, oh ! cīt mai jinduia după cartea aceea ! Să vīndă tot ca acea carte să fie a lui ; s-o aibă doar pe ea, dar să fie a sa ; să o poată arăta īntregii Spanii, cu un hohot de rīs insolent şi compătimitor la adresa regelui, prinţilor, savanţilor, lui Baptisto şi să spună : E a mea ! Cartea-i a mea ! – şi să o ţină īntre mīinile sale toată viaţa, să-i simtă atingerea, să-i simtă mirosul, şi s-o posede aşa cum o vede !
Īn cele din urmă, se făcu şi ora. Baptisto era la mijloc, cu chipul seren, cu aerul calm şi afabil. Fu rīndul cărţii, Giacomo oferi mai īntīi douăzeci de pistoli, Baptisto tăcu şi nu privi la Biblie. Monahul deja īnainta să apuce cartea care nu-i smulsese prea multe temeri şi dureri, cīnd Baptisto pronunţă deodată : patruzeci. Giacomo văzu cu oroare cum rivalul său devenea tot mai īnflăcărat pe măsură ce preţul continua să se ridice.
- Cincizeci ! ţipă el cu toate puterile.
- Şaizeci! răspunse Baptisto.
- O sută !
- Patru sute !
- Cinci sute, adăugă cu regret monahul.
Iar īn timp ce el tropăia de nerăbdare şi furie, Baptisto etala un calm ironic şi maliţios. Vocea ascuţită şi tremurătoare a portărelului repetase deja de trei ori : cinci sute, Giacomo se vedea deja fericit ; suflul scăpat dintre buzele unui om īl făcu să leşine, căci librarul din Piaţa Regală, īmpingīndu-se īn mulţime, rosti pe neaşteptate : şase sute. Vocea portărelului repetă de patru ori « şase sute » şi niciun glas nu-i răspunse ; doar se putea vedea, cum la unul din capetele mesei, un om cu fruntea gălbejită, cu mīinile tremurīnde, un om care rīdea amar cu rīsul damnaţilor lui Dante ; īşi īnclină capul, cu mīna pe piept, iar cīnd o retrase, aceasta era fierbinte şi umedă, căci īn capătul unghiilor avea carne şi sīnge.
Cartea fu pasată din mīnă īn mīnă pentru a-i reveni lui Baptisto ; cartea trecu prin faţa lui Giacomo, īi simţi mirosul, o văzu pentru o clipită īn faţa ochilor, apoi se opri la un om care o luă şi o deschise rīzīnd. Īn clipa aceea, călugărul īşi aplecă trunchiul pentru a-şi ascunde capul fiindcă īncepuse să plīngă…
Revenind la stradă, mersul său era īncet şi chinuitor, chipul īi era bizar şi stupid, alura grotescă şi rizibilă ; lăsa impresia unui om beat, căci se īmpleticea ; ochii īi erau pe jumătate īnchişi, pleoapele īi erau roşii şi fierbinţi ; sudoarea īi curgea pe frunte, şi bolborosea printre dinţi, ca un om care a băut prea mult şi care şi a cam făcut partea la banchetul sărbătorii.
Gīndurile nu mai erau a lui, rătăceau şi ele ca trupul, fără vreo direcţie sau intenţie ; se īmpleticeau, şovăitoare, apăsătoare şi stranii ; capul īi era greu ca de plumb, fruntea īi ardea ca jarul.
Da, era beat de tot ceea ce simţise ; era vlăguit de tot ceea ce trăise ; era matosit de existenţă.

Īn ziua aceea – era o duminic㠖 oamenii se plimbau pe străzi, sporovăind şi cīntīnd. Sărmanul călugăr le ascultă pălăvrăgea şi cīntecele ; culegea de pe stradă cīteva fărīme de conversaţie, niscavai cuvinte, niscavai ţipete, dar avea impresia că sunt mereu acelaşi sunet, acelaşi glas, era o zarvă fără noimă, confuză, o muzică bizară şi asurzitoare care īi bīzīia creierul şi-l copleşea.
- Mă, se adresă un om interlocutorului său, ai auzit vorbindu-se de povestea sărmanului paroh d’Oviedo pe care l-au găsit sugrumat īn pat ?
Dincolo, un grup de femei se răcoreau pe la porţi; şi iată ce-i fu dat să audă lui Giacomo, aflat īn trecere :
- Ia spune, Martha, aţi auzit de tīnărul bogătaş de la Salamanca, Don Bernardo, aţi auzit ? cel care a trecut şi pe aici acu’ cīteva zile, care avea un catīr negru atīt de splendid şi de bine echipat şi cu care se fălea pe străzi ; ei iaca, mi-au spus-o azi dimineaţă la biserică, bietul flăcău a murit.
- A murit ? spuse o tīnără fată.
- Da, mititico, răspunse femeia ; a murit aici, la hanul Sfīntului Petru ; mai īntīi īl luase durerea de cap, apoi īl apucă febra, iar după patru zile l-au pus īn pămīnt.
Giacomo mai auzi şi altele ; toate aceste amintiri īl făceau să tremure şi un surīs feroce i se lăsă pe buze.
Călugărul se īntoarse la el, vlăguit şi bolnav ; se culcă pe jos, sub biroul său, şi aţipi. Īl apăsa pieptul, pe gīt īi ieşea un sunet hīrīit şi cavernos ; se sculă cu febră, un oribil coşmar īl lăsase fără puteri.
Se făcea noapte şi tocmai ce sunaseră ceasurile unsprezece la biserica din vecinătate. Giacomo auzi ţipetele : « Foc ! foc ! » Īşi deschise fereastra, fugi īn stradă şi văzu, īntr-adevăr, flăcările care se ridicau deasupra acoperişurilor ; intră iarăşi, se īndrepta să-şi ieie lampa pentru a intra īn depozit, cīnd auzi īn faţa geamului său nişte oameni trecīnd īn fugă care spuneau : « E īn Piaţa Regală, focul e la Baptisto ».
Monahul tresări, un hohot de rīs zgomotos izbucni din adīncul inimii sale şi luă drumul alături de mulţime īnspre casa librarului.
Casa ardea pe de-a-ntregul, flăcările se īnălţau, semeţe şi īnfricoşătoare şi gonite de vīnt se porneau īnspre azurul frumos al Spaniei ce plana deasupra Barcelonei zguduite şi agitate ca un velier pe lacrimi.
Cu toţii văzură un om pe jumătate despuiat, pradă disperării, care īşi smulgea părul din cap, care se zvīrcolea pe jos, blestemīndu-l pe Dumnezeu şi urlīnd de furie şi deznădejde ; era Baptisto.
Călugărul īi urmărea durerea şi urletele, cu calm şi fericire, cu acel rīs feroce al copilului care se bucură de patimile fluturelui căruia tocmai i-a smuls aripile.
Cu toţii văzură cum flăcările mistuiau la etajul superior nişte teancuri de hīrtii.
Giacomo luă o scară, o propti de peretele īnnegrit şi şubred, aceasta scrīşni sub paşii săi, urcă īn fugă, ajunse la acea fereastră. Blestem ! nu erau decīt nişte cărţi vechi de librărie, fără valoare şi merite. Ce era să facă ? Deja intrase, trebuia ori să avanseze īn mijlocul acelui aer īncins, ori să coboare pe scara al cărei lemn īncepuse să se īnfierbīnte. Nu ! şi avansă.
Trecu prin mai multe īncăperi, podeau trosnea sub paşii săi, uşile cădeau atunci cīnd se apropia, grinzile īi atīrnau deasupra capului, fugea īn mijlocul incendiului, gīfīit şi furios.
Īi trebuia cartea ! S-o aibă sau să moară !
Nu ştia īncotro s-o ia, dar alerga.
Ajunse, īntr-un sfīrşit, īn faţa unui perete despărţitor care rămăsese neatins, īl crăpă cu o lovitură de picior şi zări o īncăpere obscură şi īngustă; bījbīi, simţi sub degete cīteva cărţi, atinse una, o luă şi o scoase afară. Ea era! Ea, Misterul sfīntului Mihail ! Făcu cale īntoarsă, ca un om pătimaş īn delir, sărea peste spărturi, zbura printre flăcări, dar nu mai regăsi scara pe care o rezemase de perete; se apropie de o fereastră şi coborī, ţinīndu-se cu mīinile şi genunchii de sinuozităţi, hainele īncepură să-i fumege şi, cīnd ajunse la stradă, se rostogoli īn pīrīu pentru a stinge văpăile care-l frigeau.
Trecură cīteva luni şi nu se mai auzise nimic despre librarul Giacomo altceva decīt că era unul dintre acei oameni stranii şi altminteri de care mulţimea rīde pe străzi fiindcă nu are cum să le priceapă pasiunile şi obsesiile.
Spania era preocupată de chestiuni mai grave şi mai serioase. Un geniu malefic părea să apese asupra ei; īn fiece zi, noi omucideri şi noi abateri de la lege, iar toate păreau opera unei mīini nevăzute şi ascunse; era un pumnal suspendat deasupra fiecărui acoperiş şi fiecărei familii; erau oameni care dispăreau dintr-o dată, fără să fie descoperit măcar un strop din sīngele vărsat din rană; un om pleca īn călătorie şi nu mai revenea; nimeni nu ştia cui să atribuie această groaznică urgie, căci de nevoie necazul se atribuie unui străin, dar fericirea voinţei noastre.
Viaţa e uneori presărată cu zile īntr-atīt de nefaste, cu epoci īntr-atīt de funeste omului că, neştiind pe cine să arunci imprecaţiile, te adresezi urlīnd cerului; īn asemenea momente pline de necaz pentru popor īşi face loc şi credinţa īn fatalitate .
Ageră şi zeloasă, poliţia se sforţă, īntr-adevăr, să-l afle pe autorul acestor nelegiuiri: iscoadele tocmite s-au strecurat īn toate casele, au ascultat fiece cuvinţel, au auzit toate ţipetele, s-au uitat īn toate privirile, dar de găsit nu găsiră nimic.
Totuşi, īntr-o dimineaţă, Barcelona se dezbără de haina sa de doliu pentru a se īnghesui īn sălile tribunalului unde avea să fie condamnat la moarte cel pe care-l bănuiau a fi autorul tuturor acelor ucideri cumplite. Poporul īşi acoperea lacrimile sub un rīs spasmodic, căci atunci cīnd cineva suferă şi plīnge īşi găseşte o alinare, īntru totul egoistă, e drept, dar oricum o alinare, īn a vedea suferinţe şi lacrimi străine.
Sărmanul Giacomo, atīt de calm şi de inofensiv, fusese acuzat de incendierea casei lui Baptisto, de furtul Bibliei sale; Era acuzat īncă de o mie alte fapte.
Acum şedea acolo, pe banca asasinilor şi tīlharilor, el, bibliofilul onest; sărmanul Giacomo, care nu se gīndise decīt la cărţile sale, luase pīnă la urmă calea pierzaniei, īn tainele crimei şi eşafodului.
Sala era plină de oameni. Īntr-un final procurorul se ridică şi citi raportul; era lung, īncīlcit şi de abia dacă puteai distinge faptele principale de paranteze şi reflecţii personale. Procurorul susţinea că īn casa lui Giacomo fusese găsită Biblia care aparţinuse lui Baptisto, căci e singura de acest fel īn Spania; ori, era probabil ca Giacomo să fie cel care dăduse foc casei lui Baptisto pentru a pune mīna pe acea carte rară şi de mare valoare. Procurorul tăcu şi-şi luă locul īnapoi, extenuat.
Īn cel priveşte pe călugăr, el era calm şi liniştit, mulţimii care-i aducea ocări nu-i răspundea nici măcar c-o privire.
Se ridicase avocatul, vorbi īndelung şi bine; īntr-un sfīrşit, cīnd crezu că izbutise să emoţioneze publicul, īşi ridică roba de magistrat şi ivi o carte, o deschise şi o arătă asistenţei. Era un alt exemplar al aceleaşi Biblii.
Giacomo scoase un ţipăt şi se prăbuşi pe bancă, smulgīndu-şi părul. Momentul era unul critic, toată lumea aştepta cuvīntul acuzatului, dar nici un sunet nu-i ieşise pe gură; īşi reveni īn cele din urmă, īşi privi judecătorii şi avocatul ca un om care abia se trezeşte.
L-au īntrebat dacă el pusese foc la casa lui Baptisto.
- Vai, nu! Veni răspunsul.
- Nu?
- Dar mă condamnaţi? Oh! Condamnaţi-mă, vă şi rog! Viaţa mi-e o povară, avocatul meu v-a minţit, să nu cumva să-l credeţi. Oh! Condamnaţi-mă, l-am omorīt pe don Bernardo, l-am omorīt pe vicar, am furat cartea, singura carte, căci īn Spania nu sunt două la fel. Domnilor, omorīţi-mă, sunt un mişel!
Avocatul său se īndreptă spre el şi īi arătă Biblia:
- Vă pot scăpa, iată!
Giacomo luă cartea, o privi.
- Oh! Şi eu care credeam că e singura din Spania! Oh! Spuneţi-mi, spuneţi-mi că m-aţi păcălit. Fiţi blestemat!
Şi se prăbuşi leşinat.
Judecătorii reveniră şi pronunţară condamnarea la moarte.
Giacomo o ascultă fără să se clintească şi păru chiar mai calm, mai īmpăcat cu sine. Īi dădeau speranţa că vor cere graţierea papei, poate că o va obţine, nu-şi dorea deloc aşa ceva, ceru doar ca biblioteca să-i fie dăruită omului cu cele mai multe cărţi din Spania.
Apoi, după ce mulţimea plecă, īi ceru avocatului său să aibă bunătatea de a-i īmprumuta cartea; acesta i-o īnmīnă.
Giacomo o luă cu dragoste, vărsă cīteva lacrimi pe file, o rupse cu mīnie şi-i aruncă bucăţile īn faţă apărătorului, zicīndu-i:
- Aţi minţit, domnule avocat! N-am spus eu bine că alta la fel nu mai e īn Spania!

(Primul text publicat de Flaubert,
apărut īn LE COLIBRI la 12 februarie 1837)

.  | index











 
shim Casa Literaturii, poeziei ŗi culturii. Scrie ŗi savureazć articole, eseuri, prozć, poezie clasicć ŗi concursuri. shim
shim
poezii  CćUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricćror materiale din site fćrć permisiunea noastrć este strict interzisć.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politicć de publicare ŗi confidenžialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!