poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 5735 .



Mahmureala
proză [ ]
proză umoristică

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [pieijdi ]

2011-07-16  |     | 



Astăzi mă scol ca-n fiecare zi la 6.30. Da, dar nu în fiecare noapte mă culc la 2.30.
Ieri seară s-a întâmplat să mă întâlnesc cu un prieten la un bistro. Eu acolo, el acolo, brusc chelnerul ne inoportunează cu două beri. Nici măcar nu se scuză și ne lasă cu problema pe masă. Amândoi ne pricepem la matematică. Am evaluat că în aproximativ jumătate de oră, împărțind efortul în mod egal, eu o bere, el o bere, rezolvăm inconvenientul într-o manieră acceptabilă. Fiind oameni de acțiune și mai puțin de gândire, purcedem la lucru, dar între timp mizerabilul mai aduce două beri. Dificultatea problemei a crescut exponențial. Ne-am trezit în plină buclă, spaima programatorilor. Dar cum să-i explici asta bolovanului care nici de ciclu „do while” nu a auzit? Totuși cu bunăvoință, am încercat de la o vreme să-l luăm cu bazele calculatorului, mașina lui Babbage, un picuț de Turing, ceva Fortran...
Eșec total.
Tot ce-am reușit a fost să ne aducă niște sărățele și să ne roage să vorbim mai încet, că nu suntem numai noi în bar. Bostanul avea dreptate, privind în jur am observat mesele pline de temerari care se îndârjeau să rezolve aceeași problemă. Vedeți ce înseamnă ambiția umană și setea de cunoaștere? Încântați de susținerea apropiaților din bar, am încercat noi abordări, am lăsat baltă berea filtrată (de fapt, s-a terminat) și am trecut pe nefiltrată, apoi puțină vodkă, niște coniac... Căpățâna de varză nu s-a lăsat îmbunată, ne supraveghea de la distanță cu o lehamite absolut nejustificată, ba chiar pe la ora două, ne-a adus o notă de plată semnificativă și ne-a arătat ieșirea. Se pare că aceasta era condiționată de ora târzie și gradul de alcoolemie, parametri pe care nu-i luasem în calcul. Fericiți că i-am dat de capăt, am sărit să-l pupăm dar din nou hodorogul n-a priceput nimic și ne-a aruncat în stradă ca pe niște bețivi.
Adeseori societatea s-a purtat execrabil cu marii savanți, să nu uităm ce scandal i-au făcut parizienii marelui inginer Gustave Eiffel când le-a arătat mândrețea lui de pociumb. Adică turnul.
Ei, dar acum ceasul a început să sune. Soția mă privește cu dispreț. Așa e mereu, am reușit să fac față la cantități industriale de alcool și ea nu se mândrește nici cât de-un pepsi. Dintr-o dată se repede și dă perdelele în lături de parcă e Moise pe litoralul Mării Roșii. Imediat mă rostogolesc din pat, la umbra parapetului, apărându-mi fața cu mâinile încârligate. Încep să realizez că toate filmele astea recente, pline cu adolescenți și inspirate din Bram Stocker au la bază un sâmbure de adevăr.
Capul! Ah da, ăsta mă durea. Încep să explic calm și metodic că nu mi-ar strica o aspirină. Soția îmi recomandă o altă fraieră cu care să mă însor. Analizez atent răspunsul, dar sincer nu văd cu ce mi-ar diminua durerile de cap. Mă târăsc pe lângă peretele răcoros până la bucătărie unde beau o sticlă cu apă pe nerăsuflate. Aflu tot de la buna mea soție că tocmai am băut apa pentru flori, dar să-mi fie de bine!
Mă duc în baie și mă așez pe toaletă ca să meditez la ce-am făcut. De regulă câteva exerciții de yoga mă ajută așa că mă concentrez să respir adânc și rar. Durerea începe să se ridice încet-încet, ca o ceață străvezie pe deasupra dealurilor mângâiate de vânt.
„Alo! Domnu! Nu mai sforăi pe budă că e șapte și un sfert!” Vântul s-a oprit și ceața se întoarce nemiloasă între urechile mele.
Ar cam trebui să mănânc ceva și să mă duc la lucru. Micul dejun constă într-un bufet suedez alimentat din belșug cu lămâi, o ceapă, niște pește la conservă, brânză franțuzească învechită iar din partea casei, multe și variate comentarii vizavi de trecutul și prezentul meu. De viitor nu are nici un rost să aducem vorba.
Nu apuc să mă reculeg după micul dejun că-mi și sună telefonul. Nu mă prind din prima clipă pentru că eu am rington „Cântec pentru prieteni” de la Holograf, dar acum sună a „The house of the Rising Sun” de la The Animals. Dumneaei mă privește bineînțeles foarte satisfăcută pe versurile „not to doooo what Iiii have done”.
La telefon este șeful, care mă întreabă de ce nu sunt la el în birou. Îi spun că nu mă simt bine. El îmi sugerează pe un ton ridicat, care îmi vibrează teribil timpanul drept, să mă simt urgent ca în noaptea nunții și să-i fiu în cincisprezece minute în birou cu laptop și cu prezentarea PowerPoint. Pervers individ, noaptea nunții, în birou...
După care mă anunță că dacă iar îl las fără prezentare în fața întregului departament, voi avansa automat pe prima poziție la viitoarele disponibilizări. La mare distanță de restul! Închide.
Încerc să-mi amintesc unde mi-am pus laptopul. În general e o chestie de care mă lovesc natural, are zece kile și o carcasă care a fost argintie dar ultima dată când am vizitat-o pe soacra mea (sursa armoniei pe pământ), m-am trezit cu un borcan cu gem de afine în geantă, „...ca să aveți ce mânca acasă, amărâților...”. Prin urmare am un laptop argintiu cu pete violete iar cinci taste nu mai funcționează.
Acum nu-l găsesc în toată casa și intru în panică, deoarece l-am putut foarte bine lăsa la bistro. Îmi întreb soția dacă știe ceva pe tema asta și ea mă asigură că știa ce caut de acum 15 minute, că laptopul este în bufet, unde l-a dosit de azi-noapte ca să mă învăț minte.
Chestia mă scoate rău din pepeni și dau să ripostez dar sunt întrerupt de un gâlgâit de porumbel de pe balcon. Șâșâi la el, dar bineînțeles că nu se lasă impresionat, ba mai și primește vizita a doi tovarăși dornici să-i țină de urât. În mod normal n-aș face mare caz dar acum chiar nu se mai poate. Deschid ușa de la balcon și-mi golesc nervii pe ei:
„Dar ne mai căcați mult blocul?!”
...
Din stânga aud o voce:
„Ce-ai zis mă?!”
De pe schelă doi muncitori au încremenit cu polistirenul ridicat în aer. Da, am uitat că de două luni ne termoizolează pereții și acum au ajuns cu lucrul la vecinul de pe palier. Bângui ceva...”Pardon, porumbeii...” și mă retrag urgent în bucătărie.
Evident, apartamentul nostru va ieși prost izolat și în plus i-am oferit gratuit administratorului un subiect captivant pentru ședințele de bloc pe tot restul anului.

Mai departe calvarul a continuat fără evenimente notabile. Am avut noroc să prind un taxi chiar lângă bloc, dar după ce am făcut comanda șoferul mi-a spus politicos că e ocupat. L-am întrebat de ce nu mi-a spus de la început. El mi-a răspuns că nu și-a imaginat că e cineva pe lume capabil să confunde mașina poliției rutiere cu un taxi și dacă mai comentez ceva, lasă baltă radarul și se ocupă personal de mine.
Așa că m-am urcat în tramvai, dar și aici ghinionul s-a ținut de mine, am adormit și nimeni nu m-a trezit deși îmi amintesc vag cum am rugat o bunicuță să mă scuture înainte de gara din Dej.
Totuși pe la prânz am ajuns la serviciu și am urcat glonț în sala de conferințe unde, ca norocul, i-am prins pe toți încă în plină ședință.
Șeful meu încerca să citească raportul pe ultimele șase luni, de pe niște ciorne/bilețele. A rezultat o atmosferă de stand-up comedy super tare, cu șefu’ pe post de comediant în fața unui public extrem de vesel format din colegii mei, câțiva colaboratori de la alte firme și vreo patru directori din străinătate. Grup separat făceau doar superiorii șefului care nu păreau să guste acțiunea, dar se pare că așa este la orice spectacol modern, trebuie să fie și critici încuiați la cap.
Din fericire apariția mea le-a oferit un deznodământ de mare inspirație regizorală. M-am împiedicat de un cablu și încercând să mă redresez m-am năpustit ca un muflon cu laptop-ul înainte până-n bietul șef care a mai apucat să îngaime un „mami”, s-a agățat cu o mână de ecranul de proiecție și uite așa am aterizat amândoi pe podea, strâns îmbrățișați și cu ecranul învelindu-ne ca spuma mării.
Din nou „Commedia dell'arte” a câștigat în fața teatrului de idei. Toți au izbucnit în râs, au urmat aplauze, Bis!
Sub ecran era cu totul altă atmosferă. Șeful m-a prins de guler și cu glasul înecat de revoltă mi-a șuierat, strangulându-mă:
„Acum se vine, idiotule?”
Pe sufletul meu că nu mi-a venit alt răspuns mai bun decât:
„Ce să fac, dacă acum am ajuns?”
I s-a înmuiat mâna, a leșinat puțin dar l-am ridicat în picioare în fața ovațiilor și ne-am înclinat adânc.
Ședința a rămas de pomină în compania noastră, șeful și-a câștigat o largă popularitate, așa că nu m-a dat afară. Putea chiar să-mi dea o mărire de salariu la ce serviciu i-am făcut, dar de unde atâta dreptate? De câte ori mă duc cu cererea, face atacuri de panică, așa că de la o vreme am renunțat. La bistro nu m-am mai dus demult, dar în curând se deschide după colț un cafe-bar nou nouț.
Eu acolo, el acolo...

.  | index











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!