poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Īnscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Prozć Scenariu Eseu Presa Articol Comunitćži Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Romānesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaŗi autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionćri: 3136 .



Lenz
prozć [ ]
Georg Büchner

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Mironflorin ]

2011-06-06  |   

Traducere poezie - Traduceri poezii si alte texteAcest text este o traducere.  | 



Pe 20. [ianuarie] Lenz trecea printre munţi. Culmile şi povīrnişurile īnalte īntroienite, īn josul văilor bolovani cenuşii, fīşii verzi, stīnci şi brazi. Era frig şi umezeală, apa şiroia, scoborīndu-se pe stīnci, şi ţīşnea peste cărare. Ramurile coniferelor atīrnau greu īn aerul umed. Pe cer lunecau norii cenuşii, dar totul atīt de īmpovărător, iar ceaţa se ridica apoi aburindă şi se īnvălmăşea apăsat şi puhav prin hăţiş, atīt de trīndav, atīt de greoi. El īnainta nepăsător, fără să ia-n seamă drumul, cīnd urcīnd, cīnd coborīnd. Nu-l īncerca vreo oboseală, numai cīteodată īi era stingher că nu poate merge pe cap. La īnceput inima i se zvīrcolea īn piept cīnd se prăvălea piatra, sub el fremăta pădurea cenuşie, iar negura ba īnghiţea formele, ba pe jumătate revela crengile vīrtoase; se zvīrcolea, umbla după ceva, ca după visări pierdute, dar nu dădea de nimic. Toate īi păreau atīt de mici, atīt de aproape, atīt de ude, i-ar fi plăcut să aşeze lumea īn spatele cuptorului, nu putea să-nţeleagă de ce era nevoie de atīta timp pentru a se da jos de pe o coastă, pentru a atinge un punct īndepărtat; socoti că pentru a cuprinde totul sunt suficienţi cīţiva paşi. Abia cīteodată, cīnd viforul zvīrlea norii īn văi şi ei se īnălţau nebuloşi prin pădure, iar vocile se trezeau pe stīnci, ca tunete, expiīnd, mai īntīi, īn depărtări şi apoi primprejur duduind puternic, īn cīnturi, de parcă ar fi năzuit, īn sălbatica lor exuberanţă, să slăvească pămīntul, iar norii asemeni unor bidivii sălbatici o luau la galop mihotind, iar lumina Soarelui īi răzbea şi scăpăra, şi sabia-i scīnteietoare trecea peste plaiurile īnzăpezite, astfel că o strălucire aprinsă şi orbitoare spinteca de a lungul piscurilor īnspre văi; sau, atunci cīnd viforul mīna norii la vale şi trăgeau acel lac senin, albastru, īnlăuntrul lor, ca mai apoi vīntul să se risipească şi, din adīncurile strīmtorilor, din vīrfurile brazilor, să se suie murmurător, asemeni unui cīntec de leagăn sau dangăt de clopot, iar pe īnălţimea albastrului se căţăra o palidă roşeaţă, iar norişorii mărunţi colindau pe aripi de-argint şi toate vīrfurile, ascuţite şi dīrze, scīnteiau şi sclipeau pīnă-n depărtări, pieptul i se sfīşia, zăbovea, gīfīia, cu trupul aplecat īnainte, gura şi ochii larg deschişi, contempla nevoia de a cuprinde viforniţa-n sine, să se umple cu toate, se īntinse, şi se puse la pămīnt, plonja īn infinitate, se săvīrşea īntr-o desfătare care-i făcea rău; ori stătea liniştit şi-şi culca capul pe muşchi şi īnchidea pe jumătate ochii, atunci toate se īndepărtau de līngă el, pămīntul se ducea de sub el, se făcea mic aidoma unui astru hoinar şi se cufunda īntr-un şuvoi asurzitor al cărui noian limpede īi curgea la picioare. Dar erau doar clipe, şi apoi se ridica potolit, statornic, liniştit, de parcă īn faţa lui se perindase un joc de umbre, nu īşi mai aducea aminte de nimic. Īnspre seară, ajunse pe creasta muntelui, pe īntinderea de omăt de unde te scobori iarăşi pe cīmpia dinspre apus, şi rămase locului. Spre seară, vremea se domolise; norii se ţineau īncremeniţi, cīt puteai vedea cu ochii, numai piscuri, de unde se desfăşurau la vale costişe īntinse, şi totul atīt de tăcut, de cenuşiu, de īnserat; asupra lui tăbărī o singurătate īnspăimīntătoare, era singur, pe deplin singur, şi-ar fi dorit să-şi vorbească sieşi, dar nu-i stătea īn puteri, de-abia īndrăznea să răsufle, mlădierea picioarelor răsuna sub el ca un tunet, trebui să se aşeze; īn acea pustietate īl cotropi o nespusă angoasă, era īn pustiu, sări īn picioare şi o goni pe versant la vale. Se făcuse īntuneric, cerul se contopea cu pămīntul. Se simţea de parcă ar fi fost hăituit, de parcă ceva oribil avea să-l covīrşească, ceva ce omului nu-i dat să suporte, ca şi cum nebunia l-ar vīna călare. Auzi īntr-un sfīrşit voci, văzu lumini, īi era mai uşor, i s-a spus că pīnă la Waldbach mai are o jumătate de ceas. Trecu prin sat, luminile se revărsau prin ferestre, īn trecere privi īnăuntru, copii la masă, femei īn vīrstă, fete, toţi cu chipurile blīnde şi liniştite, i se părea că lumina luceşte dinspre ei, se simţea mai bine, curīnd fu īn Waldbach, la casa parohială. Se şedea la masă, intră; cīrlionţii blonzi īi căzură īn jurul feţei palide, ochii şi gura īi zvīcneau, hainele īi erau zdrenţuite. Oberlin īi ură bun venit, īl considera a fi meştesugar:
- Bine v-am găsit, deşi nu vă ştiu īncă!
- Sunt un prieten al ... [ lui Kaufmann] şi vă aduc salutări din partea lui.
- Pot să vă cunosc numele?
- ... Lenz
- Ha, ha, ha, nu stă pe-o carte? N-am citit oare cīteva drame puse sub seama unui domn ce poartă acest nume?
- Da, vă rog, īnsă, nu mă judecaţi după ele.
Discuţia continuă, īşi căuta cuvintele şi povestea impetuos, īnsă chinuindu-se; puţin cīte puţin, īşi regăsi calmul, īncăperea primitoare şi chipurile blīnde care se iveau din umbră, chipul senin al unui copilaş pe care părea să se odihnească īntreaga lumină şi privea curios şi īncrezător către mama care şedea liniştită īn umbră, asemeni unui īnger. Īncepu să povestească de ţinutul său natal; făcu schiţe pentru o sumedenie de costume naţionale, toţi luau parte, adunīndu-se īn jurul lui, se simţea ca acasă, chipul său palid de copil, care acum zīmbea, felul său vioi de a povesti; se simţea mai liniştit, de parcă răsăreau din īntuneric figuri familiare, chipuri uitate, se deşteptau vechile cīntece, fu strămutat departe, foarte departe. Se făcu, īn cele din urmă, timpul de plecare, l-au condus peste drum, casa parohială era prea mică, i-au oferit o cameră īn clădirea şcolii. Urcă scările, acolo era frig, o odaie īncăpătoare, goală, la capăt, un pat īnalt, aşeză lumina pe masă, şi se plimbă īn sus şi-n jos, cugetă la ce se-ntīmplase peste zi, īn ce fel ajunse unde se află, camera din casa parohială cu lucirile ei şi chipurile dragi īi apăreau ca o umbră, ca un vis, pustiul năvăli peste el, iarăşi ca pe munte, dar nu mai avea cu ce-l umple, lumina se stinse, obscuritatea īnghiţi totul; īl scutură o spaimă fără nume; sări īn picioare, fugi din odaie, coborī scările, īn afara casei; dar zadarnic, totul īn īntuneric, nimic, lui īnsuşi īşi părea a fi un vis, gīnduri se prefirau năvalnic pe līngă el, căută să le prindă, simţea că trebuie să recite neīncetat Tatăl nostru; nu se mai putea reculege, un instinct īntunecos īl īndemna să se salveze, se lovea de pietre, se zgīria cu unghiile, durerea īncepea să-i redea conştiinţa, dădu buzna īn fīntīna ţīşnitoare, dar apa nu era adīncă, se bălăci īnăuntru. Se iviră oameni, auziseră zgomote, īl strigară. Oberlin apăru īn fugă; Lenz īşi venise īn fire, cu deplina constiinţă a situaţiei īn care se afla, īi era iarăşi mai uşor, acum se ruşina şi se căia pentru că-i speriase pe acei oameni de omenie, le spuse că are obiceiul să facă băi reci şi se īntoarse sus; osteneala īi īngădui, īntr-un sfīrşit, să se odihnească.
Ziua următoare, totul a decurs bine. Cu Oberlin călare de-a lungul văii, costişele late, de la mare īnălţime, se strīngeau īntr-o vale īngustă, şerpuitoare, care, īntr-o sumedenie de direcţii, ducea sus, īnspre munţi, blocuri mari de steiuri se răspīndeau la vale, o pădurice, dar īntr-o nuanţă sombră, cenuşie, o privelişte către apus, īnspre cīmpie, şi peste lanţul de munţi care se īntindeau drept, dinspre nord către sud, şi a căror piscuri se īnălţau impunători, solemni, ori muţi şi-ncremeniţi asemeni unui vis crepuscular. Mase enorme de lumină care se umflau cīteodată din văi ca un fluviu de aur, şi, pe urmă, iarăşi nori, īmbrobodiţi īn jurul culmilor cele mai īnalte şi care apoi se scoborau de-a lungul pădurilor, la vale, ori se coborau, şi se ridicau īn razele soarelui aidoma unei năluci īnaripate şi argintii; niciun zgomot, nicio clintire, nicio pasăre, doar suspinul vīntului acum aici, acum departe. Apărură, de asemenea, puncte, scheletele unor colibe, şindrilă acoperită cu paie, de o culoare neagră, austeră. Oamenii, tăcuţi şi serioşi, de parcă nu ar fi īndrăznit să perturbe liniştea văii lor, īi salutau molcom cīnd treceau pe līngă ei călăre. Īn colibe, era agitaţie, lumea īl īnconjura pe Oberlin, el īndrepta lucrurile, īşi oferea sfatul; pretutindeni priviri īncrezătoare, rugi. Oamenii povesteau visuri, premoniţii. Apoi, iute īn viaţa practică, facerea de drumuri, săparea canalelor, vizitele la şcoală. Oberlin era de neostoit, Lenz īnsoţitorul său statornic, ba īn conversaţii, ba ocupīndu-se cu treburi, ba recules īn natură. Toate se răsfrīngeau benefic şi liniştitor asupra sa, adesea īi era necesar să-l privească pe Oberlin īn ochi, şi calmul impunător, care se coboară asupra noastră īn liniştea naturii, īn mijlocul pădurii, īn nopţile blīnde de vară inundate de serenitatea lunii, īi părea mai aproape īn aceşti ochi senini, pe chipu-i serios şi venerabil. Era sfios, dar venea cu indicaţii, discuta, lui Oberlin, vorbirea lui īi era plăcută, şi farmecul copilăresc de pe chipul lui Lenz īl umplea de bucurie. Īnsă doar atīta timp cīt lumina persista īn vale, lucrurile īi erau suportabile; īnspre seară īl copleşea o spaimă stranie, şi-ar fi dorit să urmeze Soarele; cum obiectele se umbreau din ce īn ce mai mult, totul īi părea asemeni unui vis, atīt de īnfiorător, īl cuprindea teama aidoma copiilor care adorm pe īntuneric; se simţea de parcă ar fi fost orb; frica sporea, coşmarul nebuniei i se lăsa la picioare, i se deschidea īn faţă gīndul deznădăjduit că totul nu-i decīt vis, se agăţa de orice obiect, figurile se rostogoleau iute pe līngă el, se năpustea după ele, erau umbre, viaţa īl părăsea şi mădularele-i īnţepeneau. Vorbea, cīnta, recita bucăţi din Shakespeare, īncerca să apuce după orice, care mai īnainte īi făcuse sīngele să curgă mai grabnic, īncercă totul, īnsă frig, frig. Īi trebuia, atunci, să iasă afară, lumina slabă, risipită īn noapte, după ce ochii săi se deprinseră cu īntunecimea, īi făcea bine, sărea īn fīntīnă, efectul năprasnic al apei īl īnzdrăvenea, totodată nădăjduia pe ascuns după o boală, baia şi-o īnfăptuia acum cu mai puţin tumult. Totuşi, cu cīt se acomoda mai mult cu această viaţă, devenea mai liniştit, īl ajuta pe Oberlin, desena, citea Biblia; speranţele vechi, de altădată, se reīnnoiau īn el; Noul Testament īi venea īn īntīmpinarea gīndurilor sale şi, īntr-o dimineaţă, ieşi afară. Cīnd Oberlin īi povesti cum o mīnă ne[văzută] l-a purtat peste pod, cum pe munte ochii i-au fost orbiţi de o strălucire, cum a auzit o voce, cum a vorbit cu el īn noapte şi cum Dumnezeu i-a fost atīt deaproape, īncīt şi-a scos Biblia din buzunar, asemeni unui copilaş, pentru a afla ce trebuia să facă, această credinţă, acest rai perpetuu din viaţă, această fiinţare īn Dumnezeu; īnţelegea acum, pentru īntīia oară, Sfīnta Scriptură. Astfel, oamenii erau foarte aproape de natură, un mister divin īn toate; dar nu printr-o solemnitate impunătoare, ci prin viziunea credinţei! – Īn acea dimineaţă, se porni la drum, īn timpul nopţii căzuse zăpadă, īn vale se lăsă lumina strălucitoare a Soarelui, dar puţin mai departe peisajul era acoperit pe jumătate de ceaţă. Curīnd, se abătu de la cărare, pe un povīrniş lin, de aici īnainte nicio urmă de umblet, pe līngă o pădure de conifere, Soarele cioplea cristale, zăpada era moale şi pufoasă, ici şi colo, pe nea, urme uşoare de sălbăticiune care duceau pīnă īn munte. Īn aer nicio clintire doar o uşoară adiere, doar fīlfīitul unei păsări, care-şi scutură coada de fulgi, atīta muţenie īn toate, şi, cīt cuprinde, pomii cu penele dalbe foşnind īn văzduhul violet. Se simţea, din ce īn ce mai mult, ca acasă, suprafeţele şi liniile monotone şi impunătoare, care, īi păreau cīteodată că i se adresează cu o intensitate zguduitoare, erau īnvăluite, īl īnfăşură un īmbietor sentiment de Crăciun, cīteodată, avea impresia că mama lui urma să iasă dindărătul unui copac, măreţ, şi să-i spună că toate acestea i le-a oferit īn dar; coborīnd, observă că īn jurul umbrei sale persista un nimb, i se părea că cineva īi atinse fruntea, Fiinţa īi vorbea lui. Ajunse īnapoi la vale. Oberlin era īn cameră, Lenz se īndreptă spre el voios şi īi spuse că ar vrea să ţină, cīndva, o predică.

- Sunteţi teolog?
- Da.
- Bine, pe duminica viitoare.

Lenz se duse mulţumit īn odaia sa, pregetă la un text pentru predică şi căzu pe gīnduri, iar nopţile īi deveniseră mai tihnite. Veni şi acea duminică dimineaţă, era moină. Nori pribegitori, printre ei albastru, biserica se ridica līngă munte, pe o ieşitură, īmprejmuită de curtea lăcaşului. Lenz stătea sus, īn timp ce clopotele sunau şi enoriaşii, femei şi fete, īn portul lor sobru şi īntunecat, cu batiste albe, īmpăturite, peste cărţile de rugăciuni, şi crenguţe de rozmarin, veneau din toate părţile, pe potecile īnguste, de la vale ori de la deal, printre stīnci. Cīteodată, se lăsau peste vale, razele Soarelui, aerul rece se īnălţa agale, peisajul īnota īn mireasmă, clinchete depărtate, de parcă toate se dizolvau īntr-un val melodic.
Īn mărunta curte a bisericii, zăpada dispăruse, muşchi īntunecos sub crucile negre, o tufă īntīrziată de trandafir se rezema de zidul ţintirimului, flori tīrzii ieşeau din muşchi, cīteodată Soare, apoi iarăşi īntunecime. Īncepu slujba, vocile oamenilor se alăturau īntr-o sonoritate pură şi luminoasă; senzaţia că priveşti īntr-o apă de munte limpede şi străvezie. Cīntul se potoli, Lenz cuvīntă, era sfios, muzicalitatea īi ogoi paralizia, īntreaga lui durere se trezi acum şi i se puse la inimă. Īl īnvălui un sentiment dulce al unei seninătăţi neţărmurite. Le vorbi oamenilor cu simplitate, īi īmpărtăşeau durerea şi īi era o alinare cīnd putea să aducă tihnă unor priviri sleite de plīns, şi pace, inimilor chinuite, cīnd putea să īndemne spre rai aceste existenţe oropsite de nevoile materiale, aceste suferinţe īnăbuşite. Se făcu mai dīrz, cīnd aproape isprăvi, vocile se porniră iarăşi:

Irupă chinurile, Doamne,
Sursele-s adīnci īn mine;
Īn dureri mă izbăvesc,
Īn dureri eu Te slujesc.

Zbuciumul dintr-īnsul, muzica, suferinţa īl zguduiau. Universul era pentru el o rană deschisă; resimţea, astfel, o profundă durere, fără nume. Īn acele clipe, o altă fiinţă, divină, īşi apleca buzele tremurīnde asupra lui şi le sorbea pe ale sale; se īnapoie īn stinghera lui odaie. Era singur, singur! Atunci ţīşni izvorul, cu lacrimi şiroaie, se simţea de parcă avea să se dizolve, nu-i era cu putinţă să pună capăt extazului; īn cele din urmă, mintea i se limpezi, īncerca pentru sine o compasiune adīncoasă, domoală, plīnse din pricina lui, capul īi căzu pe piept, moţăia, luna plină se afla pe cer, pletele īi căzură pe tīmple şi chip, lacrimile i se agăţau de gene şi secau pe obraji, stătea acolo de unul singur şi toate erau liniştitoare, tăcute şi reci, iar luna străluci īntreaga noapte, planīnd deasupra munţilor.
Dimineaţa următoare, coborī şi īi povesti liniştit lui Oberlin cum mama lui īşi făcuse apariţia īn timpul nopţii; i se īnfăţisă din curtea īntunecată a bisericii īntr-o rochie albă, şi, la piept, avea agăţat o roză albă şi o roză roşie; pe urmă, ea se cufundă īntr-un colţ, iar trandafirii au crescut īncetişor peste ea, fără nicio urmă de īndoială că este moartă; şi el s-a īmpăcat cu asta. Oberlin replică doar că la moartea tatălui său se aflase singur pe cīmp, şi auzise atunci o voce, astfel că ştiu că tatăl īi murise şi cīnd ajunse acasă aşa şi fusese. Aceasta i-a īmboldit la mai multe, Oberlin vorbi despre oamenii din munţi, despre fetele care simţeau apa şi metalele din subsol, despre bărbaţi posedaţi pe culmile muntoase şi care s-au luptat cu spirite; mai spuse că pīnă şi el īnsuşi fusese īmpins īntr-o stare asemănătoare somnambulismului pe cīnd privea odată īn străfundul găunos al unui torent de munte. Lenz spuse că spiritul apei venise asupra lui, că a resimţit ceva din firea-i aparte. Şi adăugă: naturile cele mai simple şi mai pure stau cel mai aproape de natura elementară, cu cīt spiritul omului simte şi gīndeşte mai rafinat, cu atīt devine mai tocit acest īnţeles elementar; nu-l credea a fi o stare mai īnălţătoare, nu este de sine stătătoare, dar era de părere că trebuie să fie o īncīntare nemărginită să fii atins de viaţa specifică oricărei forme; să ai un suflet pentru pietre, metale, apă şi plante; să absorbi īn tine orice fiinţă din natură ca īntr-un vis, precum florile aerul, urmīnd coborīşul şi şuişul lunii.
Se explică īndelung, cum că toate lucrurile sunt īntr-o armonie inexprimabilă, īntr-un sunet, īntr-un extaz, care, īn formele superioare, se disting, sună şi se iau īn stăpīnire cu mult mai multe simţuri şi tocmai din această pricină cu atīt mai adīnc simţite, īn timp ce, īn formele inferioare, totul este diminuat, mărginit, dar şi liniştea lăuntrică este totodată mai mare. Se īntindea tot mai mult cu vorba. Oberlin īi puse capăt, īl īndepărta prea mult de la firea lui mai simplă. Īntr-o altă īmprejurare, īi arătă lui Oberlin o paletă de culori, īi demonstră care este relaţia fiecării culori cu omenirea, odrăsli pe cei doisprezece apostoli, fiecare reprezentat printr-o culoare. Lenz se cramponă de aceasta, dezvoltă subiectul pe mai departe, īncepu să aibă visuri īnfricoşătoare, se dădu la citirea Apocalipsei, precum Stilling, şi studie intens Biblia.
Sosi, pe atunci, Kaufmann, cu logodnica sa, īn Steintal. Lenz nu agreă revederea de la īnceput, īşi făurise acolo un asemenea cămin, atīt de preţioasă īi era puţinătatea liniştii sale, iar acum īl īntīmpina cineva care īi aducea aminte de atītea lucruri, cu care trebuie să vorbească, să poarte conversaţie, cineva care īi ştia situaţia. Oberlin nu o cunoştea deloc; el īl primise, īl oblojise; pentru el mīna Domnului īl trimise pe nefericit, īl iubea din inimă. De altfel, īi era cu trebuinţă să fie acolo, era unul de-al lor, de parcă se aflase acolo de mult şi nimeni nu īl īntreba de unde venise şi īncotro se duce. La masă, Lenz īşi recăpătă buna dispoziţie, se vorbi despre literatură, era īn elementul său; tocmai atunci īncepuse perioada idealistă, Kaufmann era unul dintre adepţii ei, Lenz se īmpotrivi cu vehemenţă. Spuse:
- Scriitori despre care se spune că redeau realitatea n-au nicio idee despre ea, cu toate acestea sunt mai suportabili decīt cei care vor să o transfigureze. El zise: bunul Dumnezeu a făcut lumea aşa cum trebuie să fie şi nu ne stă īn putere să mīzgīlicim ceva mai bun, singura noastră străduinţă ar trebui să fie să-L imităm puţin. Lucrul pe care-l cer īn toate este viaţă, potenţialitate a existenţei, şi e de-ajuns; nu trebuie să ne mai īntrebăm, dacă e frumos, ori dacă e urīt, sentimentul că ceea ce a fost creat conţine viaţă stă deasupra acestora două şi īn ceea ce priveste arta ar trebui să fie singurul criteriu. Rareori dăm de el, īn acest chip īl găsim īn Shakespeare, pe deplin răsună īn cīntecele populare, ici şi colo īn Goethe. Toate celelalte sunt bune de foc. Oamenii ăştia nu pot desena nici măcar coteţul unui cīine. Ei susţin că vor personaje idealizate, dar toate cele concepute de ei sunt păpuşi de lemn. Idealismul lor dă dovadă de cea mai meschină desconsiderare a naturii umane. Să īncerce odată, măcar, şi să se cufunde īn viaţa celui mai mărunt dintre oameni şi să redea zvīcnirile, clipirile, īntregul joc, fin şi de-abia perceptibil, al fizionomiei; el se străduise să obţină ceva asemănător īn „Preparatorul” şi „Soldaţii.” Cei mai prozaici oameni de sub Soare; dar vīna sentimentului este aceeaşi īn aproape toţi oamenii, doar acoperămīntul prin care trebuie să străpungi este mai subţire, ori mai gros. Nu-ţi trebuie pentru asta decīt ochi şi urechi. Cum ieri urcam valea, am zărit două fete aşezate pe o piatră, una din ele īşi despletea părul, iar cealaltă o ajuta ; şi părul auriu i se revărsă; un chip palid, solemn şi totuşi atīt de tīnăr, portul negru, iar cealaltă absorbită de īndeletnicirea sa. Cele mai frumoase şi mai revelatoare picturi ale vechii şcoli germane cu greu se apropie de aceasta īntr-o bănuială. Uneori īţi vine să-ţi doreşti să fii un cap de meduză pentru a putea preschimba īn piatră asemenea grup şi să-i chemi pe ceilalţi [să-l vadă]. S-au ridicat, frumosul grup se năruise; dar īn felul īn care se coborau printre stīnci, se reconstituia o nouă pictură. Cele mai frumoase picturi, cele mai īnălţătoare sunete se grupează şi se desfiră. „Un lucru rămīne, nesfīrşita frumuseţe ce păşeşte dintr-o formă īn alta, desfăşurīndu-se perpetuu, preschimbată; fireşte că nu reuşeşti īntotdeauna să o prinzi, s-o postezi īn muzee şi să o īnşiri pe note muzicale ca pe urmă să-i chemi să asiste pe cei bătrīni şi pe cei tineri, şi să-i laşi pe băieţaşi şi moşnegi să pălăvrăgească şi să se minuneze. Trebuie să iubeşti omenirea dacă vrei să pătrunzi īn fiinţa definitorie a fiecăruia, nimeni nu poate fi prea mărunt, nimeni nu poate fi prea urīt, doar atunci īi poţi īnţelege; chipul cel mai insignifiant face o impresie mai adīncă decīt percepţia simpluţă a frumuseţii, şi le poţi permite personajelor să iasă din tine fără să copii īnlăuntru ceva din afară unde nu musteşte şi nu palpită nicio viaţă, niciun muschi, niciun puls.” Kaufmann īi reprosă că nu are să găsească īn realitate vreun model pentru Apollo din Belvedere, ori vreo madonă rafaeliană. „Ce contează, răspunse el; trebuie să admit că mă lasă rece, astfel că dacă mă străduiesc pot şi să ajung să simt ceva, dar efortul īmi aparţine. Cei mai dragi īmi sunt acei scriitori şi pictori care reuşesc să-mi ofere natura īntr-o culme a realităţii, īncīt opera lor īmi stīrneşte simţirea, orice altceva mă deranjează. Īmi plac mai mult pictorii olandezi, decīt cei italieni, ei sunt, de altfel, singurii inteligibili; cunosc doar două tablouri, ambele din Olanda, care m-au impresionat tot la fel de mult ca şi Noul Testament; unul dintre ele, nu ştiu al cui, este Iisus şi apostolii la Emmaus. Cīnd citeşti cum apostolii mergeau, īntreaga natură e imediat cuprinsă īn aceste cīteva cuvinte. E o seară plecată, posomorītă, la orizont o fīşie roşie, ternă, drumul īn semiobscuritate, se apropie de ei un străin, stau de vorbă, El frīnge pīinea şi L-au recunoscut īn felul lor simplu, uman şi suferinţele divine din trăsăturile Sale le vorbesc limpede şi ei se īnfricoşează, căci se făcuse īntuneric şi ceva de neīnţeles s-a lăsat īn mijlocul lor, dar nu este vreo groază fantomatică; se īntīmplă ca, la amurg, un mort drag vine īncoace aşa cum obişnuia-nainte, aceasta este pictura cu tonurile ei cafenii, monotone, cu mohorīrea tăcută a serii. Iar acum celălalt. O femeie stă īn camera ei, ţinīnd īn mīnă cartea de rugăciuni. Este o curăţenie duminicală, nisipul e presărat pe podea, atīt de tihnit, de-ngrijit şi de cald. Femeia nu a putut merge la biserică, şi ţine slujba acasă, fereastra e deschisă, stă īndreptată către ea, şi pare că hăuitul clopotelor din sat pluteşte īnspre fereastră pe deasupra cīmpiilor īntinse şi plate, iar cīntecul congregaţiei din apropiere răsuna din biserică pīnă aici şi femeia urmăreşte textul. – Asemănător vorbi şi mai departe, lumea īl ascultă, menţionă multe, se īnroşise din pricina discuţiei, şi ba rīzīnd, ba serios, īşi scutura zulufii blonzi. Uită cu totul de sine. După masă, Kaufmann īl trase la o parte. Tatăl lui Lenz īi trimise scrisori, fiul său ar trebui să se īntoarcă, să-i dea o mīnă de-ajutor. Kaufmann īi spuse că aici īşi iroseşte viaţa, şi-o risipeşte īn zadar, trebuie să-şi stabilească un ţel şi multe altele, asemănătoare. Lenz īi retorcă: „Să plec? Să plec de aicea? Acasă? Să-nebunesc acolo? Tu ştii că altundeva eu nu mai pot īndura ca aici, dacă nu pot să mă urc pe un munte şi să pot să mă uit la peisajul care se deschide; iar apoi să cobor īnapoi acasă şi să mă preumblu prin grădină şi să privesc prin fereastră. Aş īnnebuni, aş īnnebuni! Lasă-mă-n pace! Măcar puţinul calm pe care-l am aici, unde mi-e puţin mai bine! Să mă duc? Asta n-o mai pot īnţelege, două cuvinte şi deja se duce lumea de rīpă! Fiecăruia īi ceva trebuincios; cīnd īţi ai liniştea ce-ai mai putea să vrei! Mereu să răzbeşti, să te căzneşti şi să azvīrli astfel tot ceea ce ţi-a dăruit clipa şi să flămīnzeşti mereu pentru a savura ceva, cīndva; să fii īnsetat, cīnd izvorul limpede īţi tīşneste-n cale. Acum, lucrurile īmi sunt suportabile şi vreau să rămīn aici; de ce? De ce? Tocmai pentru că mi-e bine; ce-mi mai doreşte tatăl? El ce poate să-mi dea? Imposibil! Lasă-mă īn pace!” Se īnfurie, Kaufmann plecă, Lenz īşi ieşise din fire.
Ziua următoare, Kaufmann dori să pornească la drum, īl convinse pe Oberlin să-l īnsoţească īn Elveţia. Dorinţa de a-l īntīlni īn persoană pe Lavater, a cărui cunoştinţă o făcuse de mult prin scrisori, īi īntări hotărīrea. Īncuviinţă. Trebui să mai zăbovească o zi din pricina pregătirilor. Lui Lenz, această īi căzu greu la inimă, pentru a se descotorosi de chinul său fără de sfīrşit, se agăţa temător de orice; īn anumite momente, simţea adīnc cum şi le potrivea pe toate pentru sine; se grijea de el ca de un copil bolnav, de anumite gīnduri, de anumite senzaţii covīrşitoare se dezbăra doar printr-o spaimă cuprinzătoare, pe urmă, era tras īnapoi cu o smucire şi mai năprasnică, tremura, părul aproape că i se făcea măciucă, pīnă cīnd se răscumpăra prin cea mai teribilă epuizare. Salvarea şi-o găsea īntr-o făptură ce-i plutea mereu īn faţa ochilor, şi īn Oberlin; cuvintele şi chipul lui īi făceau un bine fără margini. Astfel că privea plecarea sa cu teamă.
Odată rămas singur īn casă, Lenz nu-şi găsea liniştea. Vremea se făcuse mai blīndă, se hotărī să-l īnsoţească pe Oberlin īn munţi. S-au separat de cealaltă parte, acolo unde văile se prefăceau īn şes. Īnapoi, se īntoarse singur. Străbătea muntele pe o cărare sau pe alta, tăpşanele īntinse se aplecau spre văi, puţină pădure, numai linii puternice, iar mai departe cīmpia largă, pīcloasă, īn văzduh, o aprigă vīntoasă, nicăieri nu se vedea urmă de om, decīt, ici şi colo, cīte o colibă părăsită unde ciobanii-şi petreceau vara, proptite de-un versant. Deveni liniştit, pesemne că aproape visător, toate i se contopeau īntr-o linie asemeni unei unde urcīnde şi coborīnde, īntre cer şi pămīnt, i se părea că stă īntins līngă o mare nesfīrşită care se legăna domol īn sus şi-n jos. Se aşeza cīteodată, ca să se pornească iarăşi, dar alene, visīnd. Nu căta vreo cărare. Era o seară īntunecoasă cīnd ajunse la o colibă locuită, pe coasta īnspre Steintal. Uşa era ferecată, se duse la geamul din care se lăsa freamătul unei lumini. O lampă strălucea nu mai mult decīt asupra unui punct, lumina ei cădea pe chipul palid al unei fete care se odihnea, īn partea opusă, cu ochii pe jumătate deschişi, mişcīndu-şi buzele īncetişor. Mai departe, īn īntuneric, zări o femeie bătrīnă, cīnta cu un glas fornăit dintr-o carte de cīntece religioase. După multe bocănituri, aceasta deschise; surdă pe jumătate, īi aduse lui Lenz ceva de mīncare, īl īndreptă spre un loc de dormit, īn timp ce continua să cīnte asiduu. Fata nu se clintise. După ceva timp, īntră un bărbat, era īnalt şi uscăţiv, urme de păr īncărunţit, cu un chip tulburat de nelinişte. Se apropie de fată, ea tresări şi se agită. El luă o buriană uscată de pe perete şi īi puse frunzele pe mīna ei astfel că ea se liniştise şi murmură cuvinte deşluşite pe un ton tărăgănat, pătrunzător. Bărbatul poveşti că auzise o voce īn munţi, iar apoi văzuse peste văi un fulger care-l pătrunse şi pe el şi cu care se luptase ca Jacob. Căzu īn genunchi şi, īncet, se rugă cu fervoare, īn timp ce bolnava cīntă tărăgănat, cu glas stins şi domol. Pe urmă, se puse īn pat.
Lenz adormi visīnd, după aceea auzi īn somn cum ticăie ceasul. Prin cīntecul liniştit al fetei şi vocea bătrīnei, suna totodată şi şuieratul vīntului cīnd mai aproape, cīnd mai departe, iar luna, cīnd luminoasă, cīnd acoperită, īşi arunca lumina ei schimbătoare īn odaie ca-ntr-un vis. Deodată a răsunat mai tare, fata vorbea clar şi distinct, ea spuse că pe faleza din faţă se află o biserică. Lenz īşi ridică privirea, iar ea şedea dreaptă, īn spatele mesei cu ochii larg deschişi, ia luna īşi azvīrlea lumina liniştită pe trăsăturile fetei de pe care părea să scapere o strălucire nelumească, totdeodată sforăia şi bătrīnă, iar īn miezul acestei şovăiri şi scăpătări a luminii, a sunetelor şi a glasurilor adormi, īn cele din urmă, şi Lenz.
Se sculă devreme, īn odaia īn care se revărsau zorii, toate dormeau, pīnă şi fata se liniştise, se īntinse pe spate, cu mīinile strīnse sub obrazul stīng; fantomaticul trăsăturilor sale pierise, iar īnfăţişarea ei exprima acum o suferinţă indicibilă. Se duse la fereastră şi o deschise, iar aerul rece de dimineaţă īi biciui faţa. Casa se găsea la capătul unei văi adīnci şi īnguste care se deschidea către est, razele roşii puşcau prin cerul cenuşiu al dimineţii īnspre valea īntunecoasă care zăcea īn negura albă şi licăreau pe pietroaiele cenuşii şi nimerea īn ferestrele colibelor. Bărbatul se trezi, ochii lui zăriră pe perete icoana iluminată şi, pironiţi, rămaseră asupra ei, acum īncepu să-şi mişte buzele şi se rugă īncet, apoi mai tare şi veşnic mai tare. Īntre timp, īn colibă au intrat oameni, pe tăcute, căzură īn genunchi. Fata tresări, bătrīna īşi fornăia cīntul şi sporovăia cu vecinii. Oamenii i-au povestit lui Lenz că omul venise de mult timp īn acea regiune, nu se ştie de unde; avea faima unui sfīnt, el vedea apa de sub pămīnt şi putea invoca spiritele şi se venea la el īn hagialīc. Lenz află tot atunci că nimerise foarte departe de Steintal, plecă de acolo cu nişte tăietori de lemne care mergeau īntr-acolo. Era bucuros să fie īn tovărăşie ; nu īi era īn largul său cu acel om puternic de care i se părea uneori că scoate nişte sunete groaznice. De asemenea, īi era frică să nu rămīnă de unul singur.
Ajunse acasă. Dar noapte care se scurse făcuse asupra sa o impresie puternică. Lumea īi păruse luminoasă, iar īntr-īnsul o zvīrcolire şi o fojgăială după o prăpastie īnspre care era tīrīt cu o forţă necruţătoare. Se-ngropă-n sine. Mīncă puţin; o bucată din noapte īn rugăciuni şi visări febrile. O sforţare imensă, iar pe urmă sleit să se retragă; stătea acolo cu lacrimi fierbinţi şi deodată căpăta o nouă putere şi se punea pe picioare, rece şi nepăsător, lacrimile lui īi erau atunci ca gheaţa, īi venea să rīdă. Cu cīt se zbătea īnspre mai īnalt cu atīt mai adīnc se prăvălea. Toate curgeau iarăşi īmpreună. Era străfulgerat de premoniţii din starea lui de mai-nainte care scăpărau lumini prevăzătoare īn haosul pustiu al spiritului său. Īn timpul zilei, stătea, de obicei, īn camera de jos, Doamna Oberlin intra şi ieşea, el schiţa, picta, citea, se crampona de orice distragere, grăbit, de la un lucru la altul. Acum se ataşă mai ales de doamna Oberlin, cīnd ea şedea astfel īn odaie, cu o carte neagră de imnuri īn faţa sa, īn preajma vreunei plante, cu mezinul īntre genunchi; de altfel, se ocupa mult şi de copil. Cīnd se aşeză la un moment dat, fu cuprins de frică, sări īn picioare şi se plimbă īnainte şi-napoi. Cu uşa pe jumătate deschisă, o auzi cīntīnd pe slujnică, mai īntīi fără să-nţeleagă, iar apoi sosiră şi cuvintele:

Bucurie n-am pe lume,
Mīndru’ meu dus īi departe.

Care-l zdruncinară şi, ascultīnd, aproape că sucombă. Doamna Oberlin īl privea. El īşi luă inima-n piept, nu-i mai era cu putinţă să tacă, trebui să spună ceva:
- Scumpă doamnă Oberlin, nu-mi puteţi spune ce face această fată-n casă a cărei soartă mă apasă pe inimă cīt un chintal?
- Dar, domnule Lenz, eu nu ştiu nimic.
El tăcu iarăşi şi străbătu iute camera īn sus şi-n jos; apoi se porni din nou:
- Vedeţi dumneavoastră, eu vreau să plec; Dumnezeule, sunteţi singurii oameni cu care pot īndura să trăiesc, dar – dar trebuie să plec, la ea – īnsă eu unul nu pot, nu mi-e īngăduit. Era foarte agitat şi ieşi afară.
Spre seară, Lenz se-nturnă, īn odaie, se lăsă amurgul; se aşeză līngă doamna Oberlin. Vedeţi dumneavoastră, reīncepu el, cīnd ea se plimba astfel prin cameră, pe jumătate cīntīnd pentru ea şi fiecare pas era o muzică, era īn ea o asemenea veselie care se revărsa īn mine, eram tot timpul liniştit cīnd o vedeam sau cīnd īşi sprijinea capul de mine şi Dumnezeule! Dumnezeule – cīt timp a trecut de cīnd n-am mai fost liniştit... īncă copil; era de parcă lumea īi era prea largă, se retrăgea īn sine, īşi căuta cel mai īngust ungher din toată casa şi se aşeza acolo de parcă īntreaga ei fericire ţinea de acel punct, iar pe urmă şi eu īl simţeam la fel; ca un copil m-aş fi putut juca pe atunci. Acum mă simt atīt de īnghesuit, atīt de īnghesuit, vedeţi dumneavoastră, mi se īntīmplă cīteodată să mă simt ca şi cum aş atinge cerul cu mīinile; o mă-năbuş! Deseori mi-e ca şi cīnd aş resimţi vreo durere fizică, acolo pe partea stīngă, īn braţul cu care o ţineam īnainte. Cu toate acestea nu mi-o mai pot īnchipui, imaginea-mi scapă, iar aceasta mă macină, doar atunci cīnd, uneori, mi se limpezeşte totul, īmi este iarăşi bine. – Şi după aceea vorbise de multe ori cu doamna Oberlin pe acelaşi subiect, dar de obicei numai īn propoziţii retezate; ea ştia prea puţin ce să răspundă, totuşi īi făcea bine.
Īntre timp, īşi ducea mai departe patimile religioase. Cu cīt, lăuntric, se simţea mai pustiit, mai rece, mai muritor, cu atīt era īmbrīncit să trezească-n sine o pasiune arzătoare, īi veneau amintiri din timpurile īn care toate se īngrămădeau īntr-nsul, īn care de-abia īşi trăgea suflarea după atītea trăiri; iar acum atīt de mort! Deznădăjduindu-se, se aruncă la pămīnt, īşi frīngea mīinile, răvăşea totul īn sine; dar mort, mort! Apoi īl imploră pe Dumnezeu să-i dea un semn, apoi se īngropă-n sine, posti, zăcu visător la podea. Pe 3 ale lui făurar, află că murise o copilă īn Fouday şi se agăţă de aceasta ca de o idee fixă. S-a retras īn odaia lui şi ţinu post negru timp de-o zi. Pe patru, intră vijelios īn cameră la doamna Oberlin, īşi mīnjise chipul cu cenuşă şi ceru un sac vechi; ea se speriase, i-au dat ceea ce ceruse. Se acoperi īmprejur cu sacul, asemeni unui penitent şi o luă pe drum la Fouday. Oamenii din vale se obişnuiseră deja cu el; despre el se povesteau tot felul de lucruri. Intră īn casa unde zăcea copila. Oamenii se ocupau nepăsători de treburile lor; l-au īndrumat spre o īncăpere, copila īn cămasă zăcea pe paie deasupra unei mese de lemn.
Lenz se īnfioră cīnd atinse membrele reci, şi văzu ochii sticloşi, deschişi pe jumătate. Atīt de părăsită copila īi părea, iar el atīt de singur şi de izolat; se aruncă peste cadavru; moartea īl īnspăimīnta, īl scutură o suferinţă cumplită, acest chip liniştit, aceste trăsături au să putregăiască, căzu īn genunchi, se rugă cu toată plīngerea disperării ca Dumnezeu să-i trimită un semn şi să redea vieţii copila, aşa cum el este slab şi īndurerat; apoi se cufundă cu totul-n sine şi-şi īmpămīnteni toată voinţa īntr-un singur punct şi rămase acolo mult timp pironit. După aceea se ridică, prinse mīinile copilului şi spuse hotărīt şi tare:
- Ridică-te şi umblă! Dar pereţii īi reflectară atīt de searbăd vocea īncīt păreau că-şi bat joc, iar leşul rămase rece. Aşa fiind, căzu la pămīnt, pe jumătate-nnebunit, pe urmă, fiind iute ridicat pe picioare, o goni-nspre munte. Norii se alungau grabnic peste lună; cīnd īntuneric deplin, cīnd se īnfăţisa īn lumina lunii peisajul īnceţoşat, vremelnic. Alerga īn colo şi-ncoace. Un cīntec al iadului, triumfător i se īncuibă la piept. Vīntul vuia asemeni corului de titani, i se părea că poate să-şi īncordeze pumnul pīnă la ceruri şi să-l smulgă pe Dumnezeu şi să-l tīrască printre norii săi; ca şi cum i-ar fi cu putinţă să strivească lumea īntre dinţi şi să o scuipe īn faţa demiurgului; blestema, hulea. Astfel ajunse pe creasta muntelui, iar lumina nesigură se lăţea īn jos, īnspre aglomerările albicioase de pietroaie, iar cerul era un ochi tīmp, albastru, iar luna se postase acolo caraghioasă şi neroadă. Lui Lenz īi veni să rīdă tare, iar rīzīnd ateismul se īmplīntă īntr-īnsul şi-l īnhăţă temeinic, liniştit şi neabătut. Nu mai ştia de ce, mai devreme, fusese atīt de răvăşit, īi era frig, cugetă la patul īn care vrea să ajungă şi se prenumbla impasibil şi rece prin īntunecimea neliniştitoare – toate īntr-īnsul erau pustii şi găunoase, īi veni să fugă şi se duse-n pat.
Ziua următoare, īl īnşfăcă o groază fără margini pentru starea lui de ieri, se afla acum līngă o prăpastie unde era mīnat de o năzuinţă şuie să privească īnăuntru iar şi iar, pentru a-şi relua mereu supliciul. Īi crescu atunci şi teama, īi stăteau īn faţă păcatele şi Sfīntul Duh.
Cīteva zile mai tīrziu, se īntoarse şi Oberlin din Elveţia, cu mult mai devreme decīt era de aşteptat. Lenz fu zguduit. Cu toate acestea se veseli, cīnd Oberlin īi povesti despre prietenii săi din Alsacia. Oberlin traversa camera īn colo şi-ncoace, īşi desfăcea bagajele, aranja lucrurile. Vorbi de Pfeffel, lăudă viaţa preoţilor de ţară. Īl īndemnă să se supună dorinţei tatălui său, să trăiască īn concordanţă cu vocaţia lui, să se īntoarcă acasă. Īi spuse: Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi altele la fel. Discuţia īl tulbură mult pe Lenz, oftă adīnc de mai multe ori, īi curgeau lacrimile, articula sacadat: „Dar nu mai pot īndura; vreţi să mă alungaţi? Numai īn dumneavoastră e calea spre Dumnezeu. S-a zis cu mine! Mi-am părăsit credinţa, sunt damnat pentru vecie, sunt jidovul rătăcitor.” Oberlin īi spuse că pentru aceasta a murit Hristos, că dacă se īntoarce spre el cu fervoare are să aibă parte din harul Său.
Lenz īşi ridică capul, īşi frīnse mīinile, şi spuse: „Of, of, mīngīierea divină.” Apoi īntrebă deodată prietenos ce face fata-n casă. Oberlin spuse că el nu ştie nimic de asta, dar că doreşte să-l ajute şi să-i dea sfat bun īn toate, dar că trebuie să-i spună anume locul, īmprejurările şi persoana. El nu răspunse decīt prin cuvinte dezlīnate: „ah, e moartă! Mai trăieşte? Tu, īngeraşule! Mă iubea – şi eu pe ea, era vrednică de iubire, o īngeraşule, tu! Gelozie blestemată, am sacrificat-o – ea mai iubea şi pe altcineva – am iubit-o, era vrednică de iubire – o, scumpă mamă, şi ea mă iubea. Sunt un ucigaş.” Oberlin răspunse: poate că toate aceste persoane mai trăiesc īncă, poate chiar fericite; fie ce-o fi, Dumnezeu poate şi va avea grijă, atunci cīnd el are să se īntoarcă īnspre El, ca acestor persoane să le fie bine, prin rugăciunile şi lacrimile lui, iar folosul pe care īl vor avea de la el va depăşi cu mult paguba pe care el le-a pricinuit-o. Aceasta īl linişti din ce īn ce mai mult şi se īntoarse la pictura sa.
Reveni īn acea după-amiază, pe umărul stīng purta o bucată de blană, iar īn mīnă un mănunchi de nuiele care īi fuseseră date lui Oberlin laolaltă cu o scrisoare pentru Lenz. Īi īntinse lui Oberlin nuielele cu rugămintea de a-l lovi. Oberlin īi luă din mīnă nuielele, īi puse cīteva sărutări pe gură şi spuse: acestea sunt loviturile pe care el are să i le dea, ar trebui să fie liniştit, să-şi īnvoiască singur problemele cu Dumnezeu, toate bătăile posibile n-au să stīrpească nici măcar un singur păcat; aceasta e vrerea lui Iisus, către el ar trebui să se īntoarcă. Plecă.
La masa de seară, era, ca de obicei, oarecum īngīndurat. Cu toate acestea, vorbi despre tot felul de lucruri, dar zorit, temător. La miezul nopţii, Oberlin se trezi din cauza unui zgomot. Lenz o gonea prin curte, striga cu glas aspru, cavernos numele Friederike, cu o mare grabă, derută şi deznădejde īn vorbire, se năpusti mai apoi īn bazinul fīntīnii, se bălăci īnăuntru, urca şi cobora īn, şi din odaia lui, iarăşi īnlăuntrul bazinului, de mai multe ori astfel, iar īn cele din urmă se linişti. Slujnicele care dormeau dedesubt, īn camera copiilor, spuneau că auziseră adesea şi mai ales īn acea noapte un vaiet pe care īl puteau asemăna doar cu un bucium. Pesemne că era geamătul lui pe o voce cavernoasă, fioroasă, deznădăjduită.
Dimineaţa următoare, Lenz īntīrzie să apară. Īn cele din urmă Oberlin urcă īn odaia lui, el stătea īntins īn pat, liniştit, fără să se urnească. Oberlin trebui să īntīrzie mult cu īntrebarea pīnă cīnd īi smulse, īntr-un final, răspunsul:
- Da, domnule pastor, vedeţi dumneavoastră, plictiseala! Plictiseala! O! Atīt de plictisitor, nici nu mai ştiu ce rămīne de spus, am desenat deja toate figurile pe pereţi. Oberlin īi spuse că ar trebui să se īntoarcă către Dumnezeu; el rīse şi spuse: da, dacă aş fi atīt de norocos ca dumneata să dau de o aşa plăcută īndeletnicire de a-mi petrece timpul, da īţi poţi ocupa timpul şi-aşa. Trīndăvia e īn toate. Căci cei mai mulţi din plictiseală se roagă; alţii se īndrăgostesc din plictiseală, unii sunt virtuoşi sau păcătoşi, iar eu īs nimic, cu totul nimic, nici să mă omor nu-mi vine: e prea plictisitor:

O, Doamne, īn razele tale,
Īn dogoarea amiezii tale
Ochii-mi sunt răni nedormite,
Noaptea n-o să se mai repete?

Oberlin īl privi indignat şi dădu să plece. Lenz se furişă după el şi-l scrută cu o privire ciudată: vedeţi dumneavoastră, tocmai mi-a venit o idee, numai dacă aş putea să deosebesc dacă visez sau dacă sunt treaz: vedeţi dumneavoastră, asta e īntocmai, haideţi s-o īncercăm; şi se furişă īnapoi īn pat. Īn acea după-amiază Oberlin dorea să facă o vizită īn apropiere; soţia lui era deja plecată; intenţiona să iasă tocmai atunci, cīnd auzi o bătaie īn uşă şi Lenz păşi īnăuntru cu trupul aplecat īnainte, cu capul īn piept, cu chipul şi hainele mīnjite ici şi colo cu cenuşă, ţinīndu-şi braţul stīng cu mīna dreaptă. Īl rugă pe Oberlin să-i īndrepte braţul, acesta i se sucise, s-a aruncat de la fereastră, dar īntrucīt nu l-a văzut nimeni nici nu dorea să-i spună nimănui. Oberlin fu foarte īnspăimīntat, dar nu spuse nimic, īndeplinind ceea ce-i ceruse Lenz, īi scrise totodată directorului de şcoală din Bellefosse să vină acolo şi īi dădu instrucţiuni. Apoi se porni călare. Omul veni. Lenz īl văzuse deseori pīnă atunci şi se ataşase de el. Făcu să pară că are ceva de vorbit cu Oberlin, dar că apoi ar vrea să plece. Lenz īl rugă să stea şi astfel au rămas īmpreună. Lenz propuse o plimbare pīnă la Fouday. Merse la mormīntul fetei pe care īncercase atunci s-o trezească, īngenunchie de mai multe ori, sărută ţărīna mormīntului, părea să se roage, īnsă foarte răvăşit, drept amintire smulse o parte din florile puse pe mormīnt, o luă īnapoi spre Waldbach, se īnturnă cu Sebastian alături. Uneori mergea alene şi se plīngea de o mare slăbiciune īn mădulare, apoi mergea cu o iuţeală deznădăjduită, peisajul īl angoasa, era atīt de īngust īncīt se temea să nu se izbească de toate. Īl podidi un sentiment indescriptibil de scīrbă, īnsoţitorul său īncepu să-l calce pe nervi, pesemne că īi ghicise intenţia şi căuta un mijloc de a-l īndepărta. Sebastian se făcu că cedează, īnsă găsi un mijloc tainic de a-l īnştiinţa pe fratele său de primejdie, iar acum Lenz avea doi păzitori īn loc de unul. Se aventura īntr-o parte şi alta, īn cele din urmă o luă īnapoi spre Waldbach, şi, cum erau īn apropierea satului, se smuci iarăşi ca un fulger şi sări ca un cerb, īndărăt, spre Fouday. Oamenii se luară după el. Īn timp ce īl căutau īn Fouday, veniră doi negustori ambulanţi şi le povestiră că īntr-o casă fusese legat un străin care pretinde că e un ucigaş, dar care neīndoios nu poate fi unul. Au alergat la acea casă şi văzură că e aşa. La insistenţele lui violente, un bărbat tīnăr īl legase de spaimă. I-au desfăcut legăturile şi l-au dus nevătămat la Waldbach unde Oberlin revenise īntre timp cu nevasta. Arăta dezorientat, dar īntrucīt observase că este primit cu drag şi prietenie, īşi recăpătă curajul, chipul i se īnsenină, le mulţumi ambilor săi īnsoţitori, prietenos şi curtenitor, iar seara trecu īn linişte. Oberlin īl imploră să nu-şi mai facă băile, noaptea să rămīnă liniştit īn pat, iar atunci cīnd nu poate dormi, să vorbească cu Dumnezeu. Făgădui şi se comportă īntocmai noaptea următoare, slujnicile l-au auzit rugīndu-se aproape toată noaptea. – Dimineaţa următoare, intră īn camera lui Oberlin cu o privire mulţumită. După ce vorbiră de una şi de alta, spuse cu o amicabilitate excepţională : Iubite domnule pastor, fata-n casă de care v-am pomenit a murit, a murit īntr-adevăr, īngeraşul. - De unde ştii asta? – Hieroglife, hieroglife – apoi scrută cerul, şi din nou: da, a murit, hieroglife. Pe urmă nu au mai putut scoate nimic de la el. Se aşeză, scrise cīteva scrisori, apoi i le īnmīnă lui Oberlin cu rugămintea de a pune şi el pe hīrtie cīteva rīnduri.
Īntre timp, starea lui lăsa din ce īn ce mai puţin loc de speranţă, toată liniştea pe care şi-o crease prin prezenta lui Oberlin şi din liniştea văii se spulberase; lumea din care dorea să tragă folos cunoştea un hău imens, nu avea nicio ură, nicio iubire, nicio speranţă, o pustiire īnspăimīntătoare şi cu toate acestea o nelinişte torturantă de a o umple. Trăia nimicul. Ceea ce făcea, făcea cu luciditate şi totuşi īl mīna un instinct lăuntric. Cīnd era singur, se simţea atīt de groaznic de singur īncīt vorbea necontenit tare cu el īnsuşi, apoi se īnspăimīnta iarăşi şi i se părea că-i vorbise o voce străină. Īn convorbiri, adesea līncezea, īl podidea o angoasă de negrăit, īşi pierdea capătul frazelor; apoi socotea că ar trebui să se ţină de ultimul cuvīnt spus şi să vorbească mereu, doar cu o mare osteneală reuşea să supună acestă pornire.
Cei dragi erau adīnc zdruncinaţi cīnd, uneori, īn momentele lui liniştite, şedea īn mijlocul lor şi vorbea cu uşurinţă, se poticnea deodată şi o frică nespusă i se impregna pe trăsăturile chipului, apuca spasmodic braţul persoanelor care se aflau cel mai aproape de el şi de-abia apoi īşi revenea, puţin cīte puţin. Cīnd era singur ori citea, se īntīmpla şi mai năprasnic, cīteodată īntreaga lui activitate mintală se agăţa de un singur gīnd; dacă se gīndea la o personă străină ori o reprezenta cu vivacitate, īi părea că devine el īnsuşi acea persoană, devenea cu totul confuz şi, īn acelaşi timp, avea o nevoie nesfīrşită de a mīnui voit toate lucrurile īn mintea sa; natura, oamenii, exceptīndu-l pe Oberlin, toate ca īntr-un vis, rece, se amuza să pună casele pe acoperişuri, de a īmbrăca şi a despoi oamenii, de a născoci cele mai bizare caraghioslīcuri. Resimţea uneori un impuls irezistibil de a duce lucrurile pīnă la capăt şi făcea nişte grimase oribile. Odată şedea līngă Oberlin, pisica stătea pe un scaun īn faţa lor, deodată ochii lui īncremeniră, īi ţinu fixaţi pe animal, apoi alunecă lin de pe scaun, la fel şi pisica, pesemne vrăjită de privirea lui, cumplit īnspăimīntată, zbīrlindu-se de groază, Lenz sīsīind, cu chipul groaznic de contorsionat, se năpustiră amīndoi, unul asupra celuilalt, parcă īn disperare, doamne Oberlin se ridică īn cele din urmă pentru a-i despărţi. Ceea ce-l făcu să-i fie iarăşi foarte ruşine. Incidentele din timpul nopţii se ridicau pīnă la culmea ororii. Doar cu cea mai mare sforţare reuşea să adoarmă după cum, odinioară, īncercase īndelung să umple acea pustiire īngrozitoare. Īntre somn şi veghe, cădea, apoi, īntr-o stare cumplită; se ciocnea de ceva groaznic, oribil, īl apuca nebunia, se scula ţipīnd īngrozitor, năclăit de sudoare, şi de-abia atunci īşi revenea īn fire puţin cīte puţin. Trebuia, mai apoi, pentru a se regăsi, să īnceapă cu lucrurile cele mai simple. De fapt nu el era autorul, ci un puternic instinct de conservare, ca şi cīnd ar fi căpătat un dublu, iar una din părţi căuta s-o salveze pe cealaltă, strigīndu-şi sinele; īşi spunea poveşti, īn spaima cea mai cumplită, recita poezii, pīnă cīnd izbutea să-şi revină-n fire.
Chiar şi-n timpul zilei, surveneau aceste crize, erau atunci cu atīt mai īnspăimīntătoare; căci pīnă atunci lumina i-a fost pavăză. Īn acele momente, i se părea că este singurul care există, de parcă lumea se constituia doar īn fantezia sa, de parcă nu era nimic īn afară de el, damnat pe vecie, Satana; singur cu plăsmuirile lui chinuitoare. Alerga pe urmele vieţii sale, cu o iuţeală frenetică, spunīndu-şi apoi: consecvent, consecvent; decum cineva spunea ceva: inconsecvent, inconsecvent; era prăpastia nebuniei ireparabile, o nebunie pentru eternitate. Instinctul sănătăţii mintale īl mīna īnainte; strīnse cu putere braţul lui Oberlin, se cramponă de el ca şi cum ar dori să se īnghesuie īn el, era singura fiinţă care exista pentru el şi prin care viaţa putea fi iarăşi revelată. Treptat, cuvintele lui Oberlin īl făcu să-şi revină, se puse īn genunchi īn faţa acestuia, cu mīinile sale īn cele ale lui Oberlin, cu chipu-i acoperit de sudoare rece īn poala acestuia, dīrdīind şi tremurīnd din tot trupul. Oberlin resimţea foarte multă milă, familia stătea īn genunchi şi se ruga pentru nefericit, slujnicile fugiră şi-l credeau a fi posedat. Iar cīnd se mai linişti, era asemeni suferinţei unui copil, hohotea, īncerca pentru el īnsuşi o milă adīncă, adīncă; acestea erau de asemenea şi clipele lui cele mai vesele. Oberlin īi vorbi de Dumnezeu. Lenz se dădu īnapoi liniştit şi se uită la el cu o expresie de suferinţă nesfīrşită şi, īn fine, spuse: eu unul, de aş fi atotputernic, vedeţi dumneavoastră, de aş fi aşa şi n-aş mai putea īndura suferinţa, i-aş izbăvi, i-aş izbăvi pe toţi, căci nu vreau decīt linişte, linişte, doar puţină linişte şi să pot dormi. Oberlin īi zise că e o blasfemie. Lenz īşi scutură capul deznădăjduit. Semi-tentativele de a-şi lua viaţa, pe care le īncerca necontenit, nu erau īntru totul serioase, erau mai puţin dorinţa de a muri, pentru el nu exista nicio linişte sau nădejde īn moarte; era mai degrabă o īncercare, īn momentele de spaimă groaznică ori de o acalmie placidă, frizīnd non-existenţa, de a se regăsi printr-o durere fizică. Īnsă, cele mai frumoase clipe se īntīmplau atunci cīnd părea să alerge după vreo idee smintită. Cu toate acestea, aducea puţină linişte, iar privirea lui rătăcită nu mai era mai īngrozitoare decīt angoasa setoasă după izbăvire, chinul veşnic al neliniştii! Adesea se dădea cu capul de pereţi ori īşi provoca, īn alt mod, o durere fizică ascuţită.
Pe opt, dimineaţa, rămase īn pat, Oberlin urcă scările; stătea īn pat, aproape dezbrăcat, şi era nestăpīnit. Oberlin intenţionă să-l acopere, īnsă el se plīnse vehement că totul e greu, atīt de greu, că se īndoieşte că ar mai putea umbla vreodată, de abia acum resimte cīt de greu este aerul. Oberlin īl īncurajă. Dar rămase īn aceeaşi stare īn marea parte a zilei şi pe deasupra nu dori nici să mănīnce. Īnspre seară, Oberlin fu chemat la un bolnav, īn Bellefosse. Vremea era blīndă şi luna plină. Pe drumul de īntoarcere, se īntīlni cu Lenz. Părea pe deplin raţional şi vorbea cu Oberlin liniştit şi prietenos. Acesta īl rugă să nu se ducă [prea departe], el făgădui; mergīnd, se īntoarse deodată şi se aciuă foarte aproape de Oberlin, articulīnd impetuos: vedeţi dumneavoastră, domnule pastor, dacă n-ar mai trebui s-o ascult mi-ar fi de mare ajutor. „Ce să asculţi, prietene?” Dar nu auziţi, nu auziţi vocea aceasta oribilă care ţipă de-a lungul orizontului şi căreia i se spune īndeobşte linişte, de cīnd sunt īn această vale liniştită, o aud mereu, nu mă lasă să dorm, da, domnule pastor, de aş mai putea să dorm vreodată. Apoi, merse mai departe, clătinīnd din cap. Oberlin reveni la Waldbach şi dori să trimită pe cineva după el, cīnd īl auzi urcīnd scările īn odaia lui. O clipă după aceea, răbufni ceva īn curte cu un tunet atīt de puternic, īncīt lui Oberlin nu-i păru cu putinţă să fie pricinuit de căderea unui om. Sosi dădaca cu paloarea unei moarte tremurīnd din tot trupul.

Şedea īn trăsură, cu rece resemnare, īn timp ce ieşeau din vale, īnspre vest. Īi era indiferent īn ce direcţie īl conduceau; de mai multe ori trăsură fu īn primejdie din pricina drumului rău, īnsă el rămase şezīnd, īntru totul liniştit; era cu desăvīrşire nepăsător. Īn această stare, străbătu drumul īnapoi din munţi. Īnspre seară, ajunseră la valea Rhinului. Puţin cīte puţin, se īndepărtară de munţii care se ridicau īn roşeaţa amurgului asemeni unui val de cristale, albastru īnchis şi pe a cărui culme călduroasă se jucau razele roşiatice ale serii; peste cīmpie, la poala muntelui, stăruia un păienjeniş albăstrui, fremătos. Cu cīt se apropiau de Strasburg, se făcea mai īntuneric; o lună plină, īnaltă, toate obiectele īndepărtate, īntunecoase, doar muntele de alături constituind o linie tăioasă; pămīntul era ca un pocal de aur pe care alunecau spumegīnd talazurile luminoase ale lunii. Lenz se holba liniştit īn afară, nicio temere, nicio rīvnă; īn el nu creştea decīt o angoasă cavernoasă pe măsură ce obiectele se pierdeau īn īntuneric. Trebuiră să poposească; atunci avu iarăşi mai multe tentative de a-şi lua viaţa, dar era păzit cu stricteţe. Dimineaţa următoare, intrară īn Strasburg pe o vreme ploiasă, posomorītă. Părea pe deplin raţional, vorbi cu oamenii; făcea tot ce făceau şi ceilalţi, dar īntr-īnsul era o pustiitate īngrozitoare, acum nu mai resimţea nicio spaimă, nicio dorinţă; existenţa īi era o trebuincioasă povară. – Tot astfel trăi şi pe mai departe.

.  | index











 
shim Casa Literaturii, poeziei ŗi culturii. Scrie ŗi savureazć articole, eseuri, prozć, poezie clasicć ŗi concursuri. shim
shim
poezii  CćUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricćror materiale din site fćrć permisiunea noastrć este strict interzisć.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politicć de publicare ŗi confidenžialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!