poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2315 .



Marinici, Loredane și alte Dalile
proză [ ]
Cronică de Stână - 3
Colecţia: texte umoristice

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Florinel ]

2011-06-03  |     | 



Pentru mine, orice escapadă la stână începe cu un telefon de la Dobre. Când mă sună, știu sigur că-i rost de plimbare. Altfel, îmi mai trimite câte un mesaj pe e-mail, absolut necesar în colaborarea noastră Helisiană, și atunci zgârcindu-se la cuvinte. Pentru exemplificare, voi prezenta ultimul mesaj, în care a fost de-a dreptul vorbăreț: „Ai vrut poze. Ia poze.” La cel mai recent telefon, îi răspund bucuroasă și ce-mi aud urechile? „Ce bine că ești tu!” Emoționată, mă pregăteam să ascult o tiradă romantică din repertoriul stănescian: „Ce bine că ești! Ce mirare că sunt!” Când acolo, romantismul lui Dobre raportat la persoana mea se reduce la o… spaimă pe care a tras-o cu ocazia telefonului anterior. Cu două luni în urmă, când m-a sunat, în loc de „Bună ziua” sau orice altă introducere inutilă, zice: „Stai jos, să nu pici!” Cum eram deja picată, vreau să spun așezată (deci cu scaun la fund, că ăluia de la cap i s-a pierdut urma, dac-o fi existat vreodată), mă ridic, să am de unde mă așeza, și execut ordinul. „Gata!”, zic. „Stai bine?”, insistă, motiv pentru mine să mă întreb dacă nu cumva urmează să ne dăm, prin telefon, cu parapanta. „Da. Să zicem.” Deși recunosc că se putea și mai bine. Decât să stau pe scaun, într-un birou, aș fi putut, de exemplu, să stau mai comod pe un chaise-longue undeva pe Côte d’Azure. Deocamdată, stăteam sprijinită pe un cot d’al meu, cu telefonul la ureche, cu mâna liberă semnând niște documente, iar cu restul corpului executând comenzile militărești date de Dobre. Ce coincidență! Tot Dobre se numea și maiorul care, pe vremea studenției mele (când fetele făceau armata), insista să scoată adevărați soldați din noi, amenințându-ne că ne urcă în copaci ori de câte ori băteam pas de defilare cu mers de manechine pe podium. N-am înțeles niciodată amenințarea lui și nici de ce feminitatea noastră îi deranja simțul estetic. Dar, à propos de coincidențe, să vedeți mai departe! După ce l-am asigurat pe Dobre (scriitorul, nu maiorul) că stau relativ bine, și-a început istorisirea: „Să vezi ce mi s-a întâmplat! Te am în telefon lângă o stație de taxiuri. Cum oi fi apăsat, că s-a format acolo. Dar eu te sunasem pe tine, înțelegi? Răspunde un tip, mă prezint și cer cu Loredana. Ãla zice: Imediat! Și ce crezi? Îmi dă o Loredană. Mi s-a părut mie că nu-i vocea ta, dar m-am prezentat, totuși: Dobre sunt. Loredana (aia, cine-o fi fost) nu-mi dă timp nici să respir și mă ia tare: Aaa, bine c-ați sunat, domnu’ Dobre. Chiar voiam să vă caut eu. Uitați care-i treaba: de când sunteți la noi, numai probleme ne-ați făcut, am primit numai reclamații de pe urma dumneavoastră. De mâine, să nu mai veniți la serviciu! Sunteți concediat!” Măi, tu îți dai seama, adaugă Dobre-al nostru (scriitorul, nu disponibilizatul), eu tocmai am fost dat afară. Nici acum nu mi-am revenit din șoc. Și nici măcar nu știu ce-am făcut, că tipa nu mi-a mai dat timp, mi-a închis telefonul în nas. Deci, să recapitulăm: eu căutam o Loredană, am găsit-o, ea aștepta un Dobre și, de bine ce l-a găsit, l-a și dat afară.” Și a adăugat, mucalit: „Vezi, să nu mă dai și tu afară!” Acum cred că înțelegeți „poezia” lui Dobre când, la telefonul din luna mai, a exclamat cu bucurie: „Ce bine că ești tu!”. Se temea, sărmanul, că, dacă dă peste altă Loredană, cine știe ce prăpăstii mai aude. Astfel s-au spulberat visurile mele romantice. Știam eu că n-am fost niciodată muză pentru poeți. Doar pictorii, când mă întâlnesc, vor să mă deseneze. Dar n-am înțeles de ce.
Prima dată când am servit de model unuia a fost într-o tabără la munte, prin clasa a VII-a. Un profesor de desen a ținut morțiș să îmi facă portretul în creion, drept pentru care am stat nemișcată ca o statuie vreo cinci ore, pe un scaun, afară, timp în care mă punea ba să privesc mai la stânga, ba mai la dreapta, ba să ridic bărbia cu 0,5 grade. În timpul acesta, mă mâncau țânțarii și priveam cu jind la colegii mei care băteau mingea. Domnul profesor desena și rupea, rupea și arunca. Nu era deloc mulțumit de rezultat. Iar eu mă întrebam dacă n-a auzit de minunata invenție numită aparat de fotografiat. Întrucât, în ziua respectivă, aruncase tot ce desenase, a doua zi mi-a propus să reluăm ședința. I-am spus că mă duc să mă pieptăn, am luat o pătură și… dusă am fost! Pe o fâneață din apropierea taberei, unde am dormit ore în șir pe pământ. Atunci am descoperit minunea somnului în aer liber, direct pe iarbă. Niciodată n-am dormit mai bine ca atunci, niciodată nu m-am simțit mai mult în comuniune cu natura, era o stare de fericire pe care nu știu să mi-o explic. În lumea invadată de praf, substanțe toxice și fiare (la propriu și la figurat), când simt nevoia unei „guri de aer”, mai mult în suflet decât în plămâni, e suficient să închid ochii pentru câteva clipe și să îmi amintesc somnul acela. E ciudat cum îți poți aminti un somn. Bineînțeles că mi-am primit pedeapsa. Profesorii din tabără intraseră în panică, formaseră echipe de căutare, dar nu m-au găsit decât atunci când, de bună voie și, mai ales, de foame, m-am întors. Nu înțelegeam de ce lumea se agită, de ce directoarea țipă la mine. Am fost întrebată de ce am plecat, îi cam uimisem, căci eram cunoscută ca fiind una dintre cele mai disciplinate eleve. N-am dat nicio explicație, suportând o pedeapsă în plus. De mințit, nu știam să mint. Iar, dacă aș fi spus adevărul, mă temeam că ar fi fost certat și domnul profesor. Iar eu nu voiam aceasta; deși mă enervase cu desenul lui, țineam la el și îi păstrez o amintire duioasă și azi, chiar dacă nu l-am mai văzut de atunci. A fost primul bărbat care mi-a spus că sunt frumoasă și care m-a determinat să mă privesc în oglindă altfel decât rățușca cea urâtă; pe mine, care le vedeam mult mai frumoase pe alte fete și m-aș fi bucurat să semăn cu ele. Și tot el mi-a dat de înțeles, pentru prima dată, că frumusețea nu se reduce la aspectul exterior. Căci domnul profesor mai zisese ceva, ca un fel de avertisment pe care, la vârsta aceea, nu l-am priceput: „Păcat de tine, că ești frumoasă! Greu va fi cuiva să-ți „prindă” sufletul, așa cum mie mi-e greu, în desen, să-ți prind mai mult decât trăsăturile exterioare. Nu reușesc să pun pe planșă tocmai esențialul, partea aceea care te definește și te scoate din banal. Hmmm… chiar mă întreb cine va reuși să te prindă” Ei, dom’ profesor, cine va ști să „citească”. Și cine nu se va speria de la primul obstacol. Dar asta e altă poveste… încă se scrie.
Iertați abaterea de la subiect! Nu întâmplător am adus vorba de profesorul de desen. Chiar dacă par că bat câmpii, să știți că vă păcălesc! Voiam să fac o introducere mai specială prietenului nostru, prezență discretă și încântătoare, profesor de desen, la rândul său, artistul plastic Vasile Aionesei, cel care, la drumul acesta, l-a înlocuit pe Costel, dus – din câte am înțeles – pe la țara lui, cu treburi deloc intelectuale, cum ar fi jumulitul ierbii. Pe domnul profesor (pe care n-aș îndrăzni să-l numesc altfel, întrucât mi-a fost și mie profesor în liceu) îl voi numi aici Vasile, pentru simplificare și pentru a nu face notă aparte față de ceilalți. Ce-mi place mult la Vasile e că niciodată nu te pune să „pozezi”. Tu stai de vorbă, mănânci, creezi, faci gimnastică, treaba ta; el privește și mâna îi merge. Dar ce-i merge! Cei care i-au văzut lucrările știu ce spun. Cei care nu, dați fuga! Portretul pe care mi l-a făcut în 2007 îmi pare că se apropie destul de mult de „mine”. În cel pe care mi l-a făcut acum, la stână, Teoharie susține că semăn cu Vadim Tudor. Ceea ce mi-a dat ideea să-i intentez proces de paternitate. Lui Vadim, nu lui Teoharie. De fapt, de vină pentru acestă asemănare sunt ochelarii de soare pe care îi purtam, căci, de data aceasta, am stat mai mult afară, în livadă, chiar dacă, din păcate, am ratat pomii înfloriți, cu care Florin mă tot amenință din iarnă.
Am vorbit de cărți, de romane, de poezie; Teoharie ne-a citit (cum vedeți, doar el știe să citească; noi, în schimb, știm să scrim. Sâc!) din cartea lui Ion Mureșan – „Alcool”. Mie, titlul acesta nu-mi place. În schimb, mi-a plăcut mult (și nu doar mie) poezia „Înviere”, din care voi reda, aici, numai finalul: „El a venit zicând doar Pace vouă!/ Și cerul tremura ca o petală”
La un moment dat, Florin ne anunță că are niște copii acolo, la stână, luați de suflet, pe care i-a botezat cu numele noastre. Un gest ce pare caracteristic lui Florin; Dobre zice că adeseori comite astfel de fapte, ba ia de suflet pe vecinul din stânga, ba pe cel din dreapta, ba toată strada, ba tot Malteziul. Și, dacă încerci să-l feliciți pentru binefacerile sale, întreabă zăpăcit: „Da’ ce, ce-am făcut?” Dobre și cu mine, mai sentimentali din fire, l-am felicitat călduros, dar l-am și certat totodată: „Păi bine, domnule, nu puteai să ne spui și nouă dinainte, să venim și noi cu ceva pentru copiii ăștia? Am adus mâncare la câini și lor nici măcar o bomboană!” Florin zice: „Lasă, că le aduceți data viitoare!” L-am întrebat cum adică i-a „botezat”, copiii ăștia nu fuseseră botezați? Se dusese cu ei la Biserică? Răspunsul a fost „nu” la ambele întrebări. El doar îi numise. Așa că, fără să stăm prea mult pe gânduri, am hotărât, în unanimitate, că fiecare dintre noi își va boteza copilul aferent; mergem odată toți la Biserică și facem cele cuviincioase să-i creștinăm. Nu știu ceilalți cât s-au bucurat, dar eu eram în culmea fericirii, că n-am fost nașă până acum niciodată. Am ales și numele fetiței „mele” (nu voiam s-o cheme ca pe mine, știu eu un nume care-mi place mai mult). Codrin întreabă: „La al meu cum i-ai zis?” „Șerban”, răspunde Florin. „Trebuia să-i pui Codrin”, se supără împricinatul. Teoharie și el: „Pe al meu îl cheamă Nicu sau Teoharie?”. Nicu, desigur, că de sfântul Teoharie încă n-am auzit. Ceea ce nu înseamnă că nu există sau că nu va exista vreodată și un sfânt cu un astfel de nume. Ce mai, făcuserăm toate planurile, mai aveam să fixăm data botezului. Florin, căruia îi luceau ochii cam tare, a tot insistat să ne ducem să vedem copiii. Noi ne cam codeam, că ne era rușine să mergem cu mâna goală (înțelesesem că ar fi destul de mărișori. Și cam mâncăi de fel, că ne spusese că beau câte 4-5 litri de lapte pe zi). Până la urmă, ne-am hotărât și am format o procesiune, în frunte cu Florin și cu ceata de câini târâș după noi, atât pe flancuri, cât și pe post de avangardă și ariergardă. De dragul copiilor, am înfruntat tot felul de pericole – șopârle, albine, pureci de iarbă – și ne-am umplut de… îngrășământ natural. N-am avut cum să-l ocolim, întrucât Florin ne-a condus fix în grajd. Euforia noastră a mai durat până când s-au acomodat ochii cu trecerea de la lumina soarelui la întunericul din interior. Dar nici când am început să vedem, n-am priceput. „Și unde-s copiii?”, ne întrebam toți. Că, în afară de vreo doi lucrători (ce nu păreau deloc copii!) care se ocupau cu rânitul, nu mai erau decât niște… vițeluși de toată frumusețea. Pe care Florin a început să ni-i prezinte: „Ãsta-i Șerban, ăsta-i Vasile…” Să picăm acolo! Singurul motiv pentru care eu am amânat leșinul pe mai târziu e acela că, pe lângă faptul că nu era nicio cameră de filmat prin preajmă, să pot face senzație la știrile de la ora cinci, nu eram deloc împăcată cu materialul ecologic în care ar fi urmat să mă prăvălesc. Dar ne-am adaptat repede situației. Nici nu știți cum s-au trezit orgoliile în noi! Cineva întreabă: „Care-i Loredana?” (Babe curioase!) La care eu, fără a mai aștepta răspunsul, sar înțepată: „Cea mai frumoasă! Nu ți-e clar?!” Adică… mă-nțelegeți. După ce că eram vițelușă, măcar plină de calități să fiu. Pe cuvântul meu că Loredana era cea mai frumoasă dintre viței! Teoharie, care nu-și văzuse „copilul”, întreabă și el: „Da’ Nicu care e?”. Florin îi arată un „individ” care stătea retras într-un colț, prilej pentru Teoharie să exclame dezamăgit: „Ãla, bleg așa?” L-am asigurat că nu de bleg stătea Nicu retras, ci datorită superiorității sale nete asupra celorlalte rumegătoare (intelectual ca și nașul!), neavând ce să discute cu ele, de vreme ce n-auziseră de Eminescu.
După șocul inițial, ne-am strâns în brațe „copiii”, am salutat lucrătorii (care se uitau la noi ca la niște extratereștri. „Doamne, ce face cartea din om!”) și am ieșit la lumina zilei, în speranța că vom deschide ochii și vom afla că a fost doar un vis urât. Eh, visele se-mplinesc uneori! Și pune-te pe râs! Eu, una, n-am mai râs demult așa. Bravo, Florine! Ne-ai servit-o ca la carte! Dar să vezi când ți-o vom servi noi ție! Mare curaj pe tine. Se vede treaba că ai uitat axioma: oi fi tu mai deștept, dar noi suntem mai mulți! Habar n-ai ce ți se pregătește. Oricum, Florin a primit dispoziție ca, dacă tot ne incitase cu botezul, să facă ce-o face și să ne aducă și copii adevărați, nu cornute, nu copitate. Și, bineînțeles, drept pedeapsă, toate cheltuielile o să le suporte el.
La întoarcerea către masa din livadă, am făcut poze cu Marinică. Marinică e un măgăruș simpatic (nu știu al cui nume îl poartă) și veșnic flămând. Ar mânca și oameni. A încercat și cu mine, dar mi-am retras mâna la timp.
Dacă tot m-am apucat să rescriu „Cartea junglei”, mi-am amintit de Dalila. La un moment dat, am intrat în casă după ceva și n-am mai închis ușa. Și numai ce-l aud pe Florin răcnind din livadă: „Dalilo, ieși afară, panaramă!” Eu, auzind prima parte a pseudonimului meu, Dali, să mă sufoc și mai multe nu. Mă uitam după o cratiță mai grea pe care să i-o trântesc în cap lui Florin (îmi ajunsese o clasificare pe ziua respectivă). Întreb din reflex: „Cine, eeeu?” „Nu tu, dragă, - mă liniștește Florin – cățeaua.” Într-adevăr, pe lângă picioarele mele, se gudura o cățelușă neagră, despre care am aflat că se numește Dalila. Pe Samson nu l-am cunoscut. Cred că dormea, ca blegul, pe undeva, așteptând-o pe Dalila să-l deposedeze de podoaba capilară.
După ce că am trecut prin atâtea emoții, mai stăteam și cu ochii pe ceas (de butelie scăpasem de data aceasta), întrucât, la o anumită oră, trebuia să ajung într-un anumit loc. Cum era de așteptat, prietenii mei au încercat, cu tot felul de argumente, să mă deturneze. După ce i-am lăsat să fiarbă cât să le stârnesc interesul (cu cine m-oi fi întâlnind eu, fără ca ei să știe?), le-am spus că urma să mă duc la Mănăstire (nu, nu de tot!), unde Corala Protoieriei Slobozia va susține un concert de muzică sacră, în cadrul Festivalului „Ionel Perlea”. Și, bineînțeles, i-am rugat și pe ei să vină. Oricum, le pusesem în mașină CD-ul (de când îl am, în mașina mea, în casa mea, în biroul meu, uneori chiar și în capul meu, nu se mai aude altă muzică) și le plăcuse. Dar tot au încercat să mă determine să mă răzgândesc. Că uite ce frumos e afară, că una, că alta. Florin chiar mi-a dat de înțeles că poate să-i facă ceva la mașină să nu mai funcționeze. I-am spus că n-are decât. Eu, dacă am zis că merg acolo, voi ajunge, de-ar fi să circul călare pe Marinică. Numai Dumnezeu mă poate împiedica să ajung. Dacă a văzut el că nici cu vorba bună nu mă poate îndupleca, nici cu amenințările nu mă sperie, a umblat la tolba cu metode psihologice, în încercarea de a mă convinge măcar să plec mai târziu. „Ce-are dacă nu mai treci pe acasă și te duci direct, așa cum ești? Nu ești tot tu? Nu te mai recunoaște Dumnezeu?” (Vedeți cu ce chestii umblă?) Să te duci tu, Florine, în Sfânta Mănăstire mirosind a… cioban! Să te duci tu să asculți Corala Protoieriei îmbrăcat ca de la sapă! Bunica mea, țărancă simplă cu cinci clase, care umbla în rochii și basmale din cea mai ordinară cârpă, purta ciorapi groși de bumbac și gumari în picioare, la horă s-o fi dus cum s-o fi dus, cu niște haine ceva mai curate și niște încălțări ceva mai puțin rupte. Dar când intra în Sfânta Biserică, își punea rochiță neagră de catifea, batic și ciorapi de mătase și pantofi de lac. Măcar în memoria ei și tot nu te-aș asculta. Și-așa mă temeam că n-o să-mi ajungă timpul să mă răzui suficient, cât să-mi iau un strat de piele, după ce mă pupasem cu atâția Marinici, Loredane și alte Dalile.
Mi-a părut rău că am stricat cenaclul, dar asta fusese condiția pe care am pus-o ca să merg: la ora 14 fix, pornesc motorul. Cine vrea, merge cu mine, cine nu… rămâne de căruță. Au mers toți. Plus un pește pe care Florin i l-a dat lui Dobre, dacă tot n-a mai avut cine să-l mănânce (peștele, nu pe Dobre).
Luată cu atâtea evenimente, uitasem să le fac o propunere la stână, dar am lansat-o în mașină. Anume ca, de la următorul cenaclu, în afară de scrisul acela (de-a dreptul enervant!) la comandă, să propunem și o temă „de casă”. De la un cenaclu la altul, se stabilește o temă, fiecare scrie ceva în liniștea casei lui (sau în liniștea casei altuia, nu ne deranjează) și, la întâlnirea următoare, citim. Propunerea a fost primită cu entuziasm și am stabilit ca deja să fixăm tema pentru data viitoare. Cineva, inspirat de „odorizantul de portbagaj” (peștele lui Dobre), a propus tema „Pește”. Am căzut de acord că e o temă vastă, de largă inspirație. Eu testez la Teoharie: „Cum e, domnul Teoharie, Eminescu a scris despre pește?” La care Codrin, fără a mai aștepta răspunsul, a dat o replică pentru care i s-au iertat, cred, toanele și fasoanele pe care le târâse după el în ziua aceea și pe care le prăvălise peste noi: „Ce nevoie avem de Eminescu? A scris Iisus Hristos!”
Dobre se întreabă filosofic, cu gândul, probabil, la unicul lui pește din portbagaj și la familia pe care o are de întreținut: „Cum o fi hrănit, măi, Omul Ãla, atâta suflare cu doi pești și cinci pâini?” Întreb, urzicată: „Cine, Omul Ãla, Iisus Hristos?” Zice: „Da.” (Că doar nu putea să zică „nu”!). Îi dau răspunsul ca din cărți (pe care, de altfel, îl știa): „Omul Acela a fost (și) Dumnezeu. Și, cum bine știm, Ceea ce la oameni este cu neputință, la Dumnezeu este cu putință ”. Dar tu roagă-te și, dacă ai destulă credință, poate se umple și portbagajul nostru de pești. Să vă spun drept, n-am stat să număr câți a luat din portbagaj, că nu mă dădusem jos din mașină. Oricum, și dacă s-or fi înmulțit, mie nu mi-a lăsat niciunul (îmi ajungea mirosul), i-a luat el pe toți. Zgârcitul!
Dragi cititori, vă cer iertare dacă v-am obosit și, până la următoarea cronică, vă doresc la revedere. A dumneavoastră… na! că nu-mi mai vine să zic Loredana.
Și totuși, pentru conformitate,

Florentina Loredana Dalian

Slobozia, 08-09 mai 2011
(Revista `Helis`, mai 2011)

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!