poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2720 .



La cules de rodii în cartierul Rahova 45d
proză [ ]
plecări, repartiții.....

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Almalo ]

2011-05-20  |     | 



Astfel am ajuns profesoară de germană și engleză, undeva departe de străzile mele, unde trăisem toată viața fără teamă și fără buletin și fără cartelă pe alimente.

Acum aveam o cartelă pentru ulei, lapte, pâine, o carte de muncă în care mi se treceau salariile ciopârțite din motive de absențe, aveam un buletin pe care îl ascundeam pentru a nu-mi fi luat definitiv, și multă frică de viitor ce creștea ca o iederă grăbită să ajungă pe acoperiș.

În primăvara 1981 a fost pentru prima oară că am văzut o coadă la ouă. Oamenii doreau să cumpere ouă și se strânseseră mai mulți, mult mai mulți decât ouăle din magazin. La aceste cozi de oameni, ce apoi erau la mai toate alimentele, au trecut anii.
Da, ani de zile și vieäi, vieți întregi s-au derulat între stațiile de autobuz și cozile pentru „ceva”. Nici nu mai conta ce, ceva de mâncare. Nu, nu era război, era pace!

Era de Paști 1981, țin bine minte. Era prima oară că serbam Sfintele sărbători fără acei prieteni buni pe care îi știam de-o viață.
Cu ei vopsisem ouă, cu ei mâncam ciorba de miel pe masa din curte și apoi cu ei jucam cărți, bedmington sau fugeam până departe pe câmp, în livadă.
Plecaseră din aeroportul Otopeni în Germania. Definitiv. Înainte de Paști, fără să ne mai fi alergat și mirat prin grădina proaspăt vopsită pe urmele lui: „ce ne-a adus iepurașul”.

După ce au plecat ei lumea noastră a sărăcit. Sâmbetele se derulau între cumpărături dimineața, cafeluță cu „nechezol”, citit de ziare, învățat sau muncite prin grădină, iar seara nelipsita teleenciclopedia.

Nu mai aveam eu cu cine să mă joc și nici părinții mei cu cine să vorbească. Plecaseră aproape toate cunoștințele, Bucureștiul se întunecase, iar cozile nu mai durau câteva ore, ci câteva zile. Navetiștii s-au înmulțit, prieteniile s-au rărit, seara în loc să ne dezbrăcăm, noi ne îmbrăcam, era frig și întuneric. Iar lumea tăcea din ce în ce mai mult.
Mă duceam din ce în ce mai rar la București, locuiam lângă grădina Trivale, și am ajuns să cunosc o comună Unghieni de Argeș și să-mi petrec mai mult timp decât mi-aș fi imaginat în satele Găujani și Humele.

Câteva ore într-unul, câteva ore într-altul. Apoi un fel de profesoar㠄iepure de câmp”, a cărei existență era urmărită de mulți ochi de după perdele, multe ore pe marginea satelor și alte ore făcând cu mâna la diversele mașini ce treceau și te duceau din milă mai departe, tractoare care te luau să le dai un bănuț sau pur și simplu oameni care se rătăciseră și nici nu știau că faci autostopul de nevoie.

De ce vrei să te întorci cât mai des în oraș, oricum nu înțelegea nimeni pe vremea aceea.

Profesoara de biologie de pildă era de la țară și acolo s-ar fi și întors pentru totdeauna.
Îi plăceau porcii mi-a spus din prima zi. Ea asta ar fi vrut să facă, nu să educe copii, ci să hrănească porci, să-i taie, să-i pregătească și apoi să-i vândă.
Eh, nu s-a putut. Soțul ei lucra la gara din Pitești, un fel de impiegat, și nu puteau să locuiască decât aproape de gară.
Când mă vedea tristă era descumpănită. M-a invitat o dată la ea acasă, să-i cunosc copiii, amândoi premianți bineînțeles, și soțul liber de tot, în maieu, cu ochii la televizorul alb-negru și mâncând grăbit, ca să se poată liniști în final cu o bere.

Cam toți bărbații din acele vremuri erau așa. Trăiau și umpleau spațiul, între macrameuri, pești de sticlă și covoare de pe care zâmbeau cadânele din Sinai sau ...Serai...nu mai știu.
- Nu multumesc, nu mai doresc.....da, a fost foarte bun și da, apa de aici e bună....conversam după aceea cu o mică strângere de inimă să nu ajung și eu în câțiva ani așa, cu copii premianți, lăudând apa în carafe tulburi, uitând cât de mare e lumea.

Ea nu înțelegea de ce nu mă mut definitiv într-unul din sate sau în Costești, un sat mai mare, care avea un centru și o biserică.

Sigur, fără navetă ar fi fost mai ușor.
- Și pur și simplu rămâi acolo, te căsătorești, trăiești, nu vezi cum fac ceilalți? Așa să faci și tu, atunci n-ai probleme, îmi șoptea uneori în autobuz, când se oprea din făcut macrameuri.

Mi-am amintit brusc: cine nu dormea, cine nu se uita trist pe geamurile murdare ale autobuzului care scârțâia din toate încheieturile de aveai sentimentul că se descompune sub tine, geamuri prin care oricum abia de se vedea ceva, acela „făcea” macremeuri.

Din colțul genții ieșea un fir de ață, mâinile se mișcau repede și cu o andrea cu cioc se înnoda și se deznoda. Aveau câteva modele, înnodau la nesfârșit, apoi aceste frunze, struguri, triunghiuri și rotocoale crem le puneau pe tot ce apucau, și când aveau locuințele pline, macrameurile erau făcute cadou și umpleau alte rafturi, mese și măsuțe, televizoare și pervazuri.

Riscai să te ia cu amețeală, dacă te uitai la mâinile ce se zbăteau între andrea și ață și geantă și coatele, ce se mișcau și ele ca ale unor înotători care se luptă pentru o gură de aer.

Aerul era oricum unsuros de la mirosurile ce se plimbau zi lumină cu autobuzul în care nici un curent nu se încumeta să pătrundă.
Am primit și eu, cred câteva frunze în acele vremuri.
A supraviețuit una într-o lada, care stă mută în pivniță. Multe nu mai sunt în ea. Câte ceva mai e, obiecte care la fiecare mutat au fost privite de noi "cei fugiți" drept ofrande. Nu aveam ce face cu ele, dar cum era să aruncăm lucrurile care trecuseră prin atâtea, ștampilate, parafate, cântărite și găurite de toți grănicerii?

Îi povesteam profesoarei de biologie că trebuie să merg la teatru la București, la o librărie, să vorbesc cu foștii mei elevi, să aflu ce e la cinematecă.

- De ce? Uite, noi trăim toți fără cinematecă și fără librărie! Vezi tu pe cineva în toată autogara plângând din cauza asta? spunea ea cinstit, fără să mă critice.

Era o femeie uscată, avea tradiționalul permanent și dintele de aur, modest, în colțul gurii. Unghiile siclam, parfumul ei firav de viorele, cădea greu în aerul bățos de autobuz. Transpirând puțin pe frunte, întreba : "Și măi Ani, ce e aia o cinematecă de fapt?"

M-am gândit des la sfaturile ei, mi-am dat însă seama că acele „inutilități” pe care ea nu le aprecia, acelea erau esența zilelor mele.

va urma

.  | index











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!