Sunt un om bătrân. Cât de bătrân, nici eu nu știu. Lunile lui Halfvgor au răsărit și au apus de nenumărate ori peste căruntețele mele. Acum m-am întors doar ca să scriu rândurile acestea, după care mă voi duce din nou în pădurile fără sfârșit ale lui Mapritelcor, de unde nimeni nu s-a întors vreodată... Eu sunt primul care s-a întors, și am sarcina să scriu despre examenul cu douăzeci de probe care îl așteaptă pe orice rutimuor la porțile pădurilor fără sfârșit... În adâncurile vremurilor de mult apuse, rutimuorii cunoșteau bine toate aceste probe, și se pregăteau minuțios în toată vremea pentru acest Mare Examen, însă în vremea noastră – acum când Lisoeh – astrul care ne încălzea cu razele lui dătătoare de viață – a început să se întunece, oamenii și-au întors privirile de la stele și, încetul cu încetul, au renunțat să se mai preocupe vreun pic de „Știința științelor și Arta artelor”.
Odată ce am ajuns la porțile pădurilor fără sfârșit, a început prima probă a marelui examen. Probabil nu știți că la fiecare probă există două feluri de examinatori. Cei din prima categorie sunt foarte binevoitori și sunt plini de dorința de a te vedea trecut dincolo de porți, și slobozesc strigăte de bucurie la fiecare examen pe care îl treci. Ceilalți, dimpotrivă, sunt foarte întunecați la față, răutăcioși și ar vrea cu orice chip să te încurce și scrâșnesc din dinți într-un mod cu neputință de redat atunci când te văd că ai scăpat din mâinile lor. Fiecare dintre membrii comisiei de examinare are în față un exemplar din lucrarea finală a candidatului, pe care acesta și-a pregătit-o de-a lungul vremii și care conține în fapt absolut tot ceea ce a lucrat... În funcție de răspunsurile candidatului și pe baza referatului său, studiat din timp de membrii comisiei, se dă rezultatul final la fiecare examen... Dar să revin la prima probă...
Întâi și întâi, vreau să accentuez că examinarea nu se face prin cuvinte, ci printr-un fel de rezonanță a minții candidatului cu mințile examinatorilor. În acest mod, orice înșelăciune, orice fraudă la acest examen este imposibilă.
Grea sarcină am acum în față! Cum voi putea să descriu prin cuvinte probele acestui examen? Sunt pe deplin conștient că nu le voi putea reda decât prin analogii cu lucruri familiare pentru cei ce vor citi aceste rânduri, și în multe locuri voi fi obligat să întrebuințez simboluri – însă ideea generală cred că va rămâne clară și pe înțelesul tuturor...
La prima probă am fost întrebat despre ceea ce acum aș putea închipui în cuvinte ca predarea unei limbi străine – despre toate metodele care se pot folosi, despre metoda mea de predare, în amănunțime. Atunci mi-am dat seama limpede de defectele metodei mele – de multe dintre ele îmi dădusem seama încă de atunci, demult, dar nu le dădusem atenție, din comoditate... Altele abia acum căpătau un contur clar în fața ochilor minții mele... Văzând eu unele ca acestea, pe care mi le aduceau înainte examinatorii cei răuvoitori, am rămas în uimire, neavând ce răspunde, și multă groază m-a cuprins... Totuși, punând în celălalt talger al balanței toate reușitele pe care le-au avut unii dintre foștii mei elevi, cu destulă greutate am fost considerat promovat și am început astfel cea de-a doua probă.
Acolo, armonia dintre mintea mea și cele ale examinatorilor a fost tulburată de lungimile de undă deficitare pe care m-am obișnuit să le folosesc și prin care rutimuorii cu care intram în contact erau înșelați să creadă că aș fi pe un acord de frecvență cu mințile lor. Aici iarăși am fost cuprins de multă spaimă, până la anunțarea rezultatului, care, din fericire, a fost pentru mine unul pozitiv, bilanțul înclinând totuși în favoarea mea.
La cea de-a treia probă mi s-a cerut să justific toate notele discordante ce apăreau în partea de muzică a sferelor din referatul meu. Astfel de note erau destul de puține, iar bucățile muzicale erau pe ansamblu îndeajuns de melodioase și de liniștitoare, și astfel am trecut la proba următoare.
Aici am fost supus unui fel de examen medical radiologic, în urma căruia s-a dovedit modul în care am întrebuințat de-a lungul vremii tabletele care constituie hrana noastră zilnică și care, întrebuințate în exces, au efecte halucinogene și euforice, la fel ca drogurile din vremurile de mult apuse ale planetei. Acesta e încă un obicei foarte răspândit, iar eu în numeroase rânduri am fost de asemenea unul dintre cei care s-au dedat unui astfel de obicei. Spre marea mea ușurare însă, examinatorii cei binevoitori au găsit în bazele de date înregistrări ale multor situații în care am oferit tabletele mele unor rutimuori care piereau de foame, iar în acele zile am îndurat în tăcere foamea, cu bucuria de a-i ști pe alți rutimuori ca și mine salvați de la o moarte prematură... Altfel – îmi dau bine seama acum – ar fi fost cu neputință să trec și această probă...
A cincea probă a constat într-o evaluare globală a muncii mele – atât cantitativ cât și calitativ – o evaluare de parcurs, pe drumul către probele următoare. Ambele aspecte se pare că le-am îndeplinit satisfăcător...
La a șasea probă mi s-a examinat dosarul referitor la orice tentativă de spargere de conturi, de nereguli legate de gestionarea informației și altele de acest fel. Această probă am trecut-o cu ușurință, la fel ca și pe următoarea, care se referea la câștigurile frauduloase.
La proba următoare iarăși nu am întâmpinat probleme, pentru că am știut bine să răspund la întrebări care priveau nepărtinirea knobdlengilor în judecățile cu rutimuorii și preeminența în evaluarea cu ajutorul brinfassului a mărfurilor venite prin Alianța Planetelor din galaxiile vecine.
În fine, proba a zecea, jumătatea examenului! Aici s-a intrat mai în detaliu în problemele examinate în proba anterioară, și am dat răspunsuri bune la toate întrebările care mi s-au pus.
La următoarea probă am oferit informații detaliate despre tehnologia navelor interstelare și – în afară de unele erori pe care le-am comis (căci din toate probele de până acum, aceasta a fost cea mai dificilă, tocmai prin subtilitatea și finețea acestor aspecte) – mi s-a spus că, în general, am dovedit că am pătruns tainele prin care o navă se poate înălța în zbor numai după ce a parcurs – prin tunelele bine delimitate – întreaga planetă până în centru, în adâncurile ei cele mai încărcate de mister – și toate celelalte aspecte adiacente...
Cât privește celelalte probe rămase, mă opresc aici cu detaliile, pentru că, în linii mari (cu puține excepții), s-au aprofundat și extins subiecte tratate în probe de mai înainte: alte aspecte de tehnologie legate de răbdarea de a alinia componentele optice și de efectele vitezei asupra rezultatelor experimentale (proba a 12-a), de crearea armelor de distrugere în masă și de tehnicile de combatere a producerii acestora sau – după caz – a efectelor acestora (probele a 13-a și a 14-a), de abordare a contactelor cu populațiile de așa-numiți monștri care luptă permanent împotriva rutimuorilor (proba a 15-a), lupta cu monștrii din mlaștinile cu miros pestilențial (proba a 16-a, la care se pare că sunt cei mai mulți „picați”, și la care și eu am tras o spaimă grozavă atunci când, din greșeala de calcul – cred eu intenționată – a unui examinator am fost declarat respins la această probă; nici nu pot zugrăvi disperarea care mă cuprinsese și grozăvia suferințelor care mi se deschideau înaintea privirii mele lăuntrice; însă dreptatea a triumfat, punctajul a fost recalculat și, având cel mai mic punctaj posibil cu care se putea lua această probă, am trecut la următoarea – însă inima mea parcă plecase din locul ei de teroare); probele a 17-a și a 18-a tratau tot lupte cu monștri, însă din mlaștini încă mai puturoase, monștri încă mai cumpliți – dar astfel de mlaștini nu se întâlnesc la tot pasul pe Rutima, precum cele de care a fost vorba în proba a 16-a, ci sunt din fericire mult mai rare și nu am avut de-a face cu astfel de monștri; o dată scăpat de acestea, penultima probă (a negării negației existenței și a vieții) am trecut-o cu mult mai multă ușurință...
Mai aveam în față o singură probă! Examinatorii cei binevoitori erau în culmea fericirii, se îmbrățișau și săltau de bucurie, de parcă aș fi fost fiul lor. Și în toată această veselie a lor simțeam o adiere de dincolo de lume, ceva cu neputință de îmbrăcat în hainele cuvintelor, ceva ce îmi umplea inima de un dor nespus și de așteptări pline de nădejdi nerostite...
Ultima probă – recapitulare finală. După multe întrebări și capcane întinse cu meșteșug, examenul s-a încheiat în fine, iar eu m-am aflat scăpat de toate emoțiile și mai ales de teroarea ce mi-o inspirau acei examinatori răzbunători care îmi voiau numai răul... Și atunci am auzit un cuvânt care părea că vine de nicăieri și totuși le umplea pe toate, un singur cuvânt, unul singur: "Vino!". Și în acest cuvânt păreau că s-au adunat toate vocile mării, toate șoaptele vântului atunci când cutreieră laturile lumii. Atunci am pășit dincolo de poartă, și am văzut...
Dar, vai! Mâna nu mă mai ascultă... Se pare că însărcinarea mea a ajuns la capăt. Acum inima mea tânjește după fețele prietenilor mei, pe care de atâta vreme nu le mai văzusem... Aceia dintre rutimuori care vor vrea să înțeleagă cele ce le-am scris, să le înțeleagă și să înceapă să își pregătească Marele Examen; cât mă privește pe mine, eu acum trebuie să mă întorc pe Mapritelcor, căci sunt bătrân, foarte bătrân...

(Nota povestitorului: Celor care mă vor acuza de un limbaj învechit în introducerea și în încheierea acestor cuvinte ale mele, nu le voi răspunde nimic, nu voi căuta să mă dezvinovățesc în fața lor, ci le voi spune numai că există o dulceață mai presus de fire pe care cei de demult o simțeau într-o măsură mult mai mare decât noi, și care, în parte, se reflecta și în limbajul pe care îl foloseau. Nu insist mai mult, știu că deja râdeți de mine că sunt prea bătrân și prăfuit... Cu toate acestea, eu tot aș fi mulțumit chiar dacă și numai câțiva se vor afla care să dobândească vreun folos din descrierea examenelor mele...)

(miercuri 29 august – vineri 31 august 2007, Tampere, Finlanda)


(din volumul: Andrei Drăgulinescu, "Călătorul care știa povești", București, 2010, pp. 123-130)