poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1388 .



Rok
proză [ ]
Capitolul I

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [IleanaPB ]

2011-05-03  |     | 





I


L-am luat în palmă. Era mic și ud, și bej.Avea ochii închiși și boticul negru. Și-o steluță albă pe frunte. Îi simțeam, sub degetul mare, inima care bătea repede. L-am pus pe scutecul alb, pătat, lângă Doli.Stătea acolo, ghemuit în viața ce-i fusese păstrată prin culoare. O culoare care mie îmi plăcea.
-Pe care-l vrei? m-a întrebat Mitu, cu ochii mari, albaștri și exoftalmiați.
-Pe toți, i-am răspuns, gândind la apartamentul nostru cu 3 camere, nu foarte mare.
-Nu se poate! Nu putem păstra patru căței… plus Doli!
-Atunci...pe acesta, am spus, arătând spre cățelușul bej și acuzându-mă( undeva, într-un for doar de mine știut) că, atât de ușor, am încuviințat.
Am întors capul, sperând să nu mai aud scâncetul lor- atât de vii și de neajutorați.
Doli gemea, culcată pe-o parte.Mi-am prins privirea de ochii ei căprui și calzi, încercând să mă văd.Nu puteam.Eram diformă.Un monstru cuibărit într-un om.
Nu știu când am început să plâng.Poate atunci când Doli,simțind pericolul de-a fi despărțită de puii ei, s-a ridicat pe lăbuțele din față și a început să-i lingă. Sau poate atunci cănd Mitu i-a luat pe ceilalți trei, negrii și lucioși, îngrămădindu-i într-un scutec vechi al Anei.Poate.Căci m-am trezit tremurând, mângâind-o pe Doli cu mâna dreaptă, în timp ce în palma stângă îl ținem pe Rok.
Ce gust amar! Ce senzație cruntă de culpă!
L-am urmărit pe Mitu cum mergea cu pași repezi, purtând în brațe un scutec, o bocceluță cu trei vieți.
Soarele aproape apunea.

#
- I-am aruncat în râu, mi-a explicat, deși nu întrebasem nimic.
Doar ochii mei- agățati cu reproș, de ai lui. Doar lacrimile mele care puneau ceață în privire.Doar Ana care mișuna pe lângă mine, fără să mă întreb dacă înțelege ceva, dacă suferă sau dacă ar fi vrut să păstreze alt pui.Doar atât mai rămăsese dintr-o zi. Și-o altă ordine a lucrurilor…

#
Noaptea a trecut greu.Ieșeam pe coridorul lung, cu două aplice de-o parte și de alta-ce irizau o lumină estompată.Îi priveam cum dorm. Doli respira greu iar Rok scâncea spasmodic.Uneori ea ridica capul și-l punea apoi la loc, într-o mișcare grațioasă și obosită- parcă de durere.
Dimineață am făcut bagajele, am lăsat totul în ordine, am închis bine poarta, aplecându-mă asupra fiecărui detaliu, ca un ritual, ca un rol învățat pe de rost.
Doli și Rok erau într-un coș mare, ne nuiele, în portbagaj.
Întotdeauna, înainte de-a pleca, deschideam fereastra mașinii, îmi puneam capul pe brațul stâng- îndoit, rezemat de geamul rece, și adunam în privire casa,aleea de lângă ea, vița din față, livada din stânga, pădurea din spate. Și umbrele…și amintirile toate, adunate atunci, ca printr-un miracol, și derulate cu încetinitorul, de ca și cum mi-ar fi fost teamă să nu le pierd…să nu le uit…să nu…
Motorul pornit cu o cheie, învârtită de o mână, parcă nevăzută, m-a trezit.Ana stătea pe bancheta din spate, cu nasul lipit de fereastră, încercând să numere zilele ce o despărțeau de următorul drum:
-Când revenim, mami?
-Probabil săptămăna viitoare!
-Dar eu încep școala!
-Știu, iubito! Vedem noi!
Mitu, pe scaunul din față, așezat dezordonat, fixa un punct, departe- doar de el știut.
Lui Doli îi auzeam respirația grea… iar lui Rok, scâncetul.
Cu un gest reflex am făcut cu mâna.Trecutului.Unei părți din noi care rămânea acolo.Întotdeauna. Așteptându-ne .
Mașina a demarat încet.Am privit mult timp pe fereastra din stânga. Pănă când ultima imagine s-a pierdut, ca și cum n-ar fi fost vreodată…

#
Alunecam pe șoseaua lucioasă ca o limbă. Ploua mărunt, ușor. Numai bine pentru gânduri.
Uneori ploaia îmi făcea bine. Aveam senzația de depersonalizare. De ridicare deasupra mea însămi.
Ca o pace albă, de abur.În care eu mă adunam în urmă… iar Rok înainta.
Țipătul lui m-a catapultat undeva, în timp:
- Poftiți la telefon, vă rog! Vă caută doamna care are grijă de Ana, mi-a spus secretara,trăgând repede ușa după ea .
Cerându-mi scuze pacientului pe care tocmai îl rugasem să se dezbrace, am alergat către secretariat.Nu știu de ce tremuram.Am ridicat receptorul cu teamă, gândind la cine știe ce veste rea.Doamna Ileana se bâlbâia toată, spunea cuvinte pe jumătate, ofta și gemea:
- Scumpa mea, s-a întâmplat o nenorocire!
- Ce? am întrebat năucă.
- O mare nenorocire!
- Ana?
- Eu nu am vreo vină!
- Ce-a pățit?
- A sărit gardul!
- Este înalt!...Nu se poate!
- Întâi a încercat să facă o gaură prin el apoi s-a cățărat cu labele!
- Ana?...Cu labele?...
- Da, scumpa mea! Și a intrat în curte!
- De unde? Pe unde a ieșit?
- Nu știu!…Un vagabont de pe stradă! îmi explica forte convingător,doamna Ileana, încercând să se disculpe prin nuanța vocii și prin agitația nesuferită.
Devenisem aproape inertă. Îmi treceau prin minte cele mai abracadabrante imagini.
- Ana…vagabont…nu înțeleg nimic! Explicați-mi, vă rog, foarte exact, ce s-a întâmplat?
- Nu pot, nu știu cum!...
- Ce face acum, unde este?
-A sărit din nou gardul! Nu știu unde a fugit! Era urât…și negru…și nu era de rasă…dar nu am nici o vină! Crede-mă! Nu te superi, nu? Doli o să aibă pui!...
Am pus receptorul, dezordonat, în furcă. Și-am început să râd. Un fel de râs amestecat cu plâns. De bucurie că totul fusese doar …
Mi-am șers lacrimile adunate sub barbă.Doar atât am mai putut, atunci.Apoi m-am așezat pe scaun, amețită…
#
Am privit în oglinda . Vedeam o parte din mânerul coșului în care Doli și Rok dormeau.Nu se auzea nimic. Mitu și Ana probabil visau. Mai trecuse o vară. Caldă …și rece- seara. Cu licurici și veverițe. Cu lună mare, de aur…cu stele agățate de cerul înnebunitor de ireal, cu copacii prăvăliți peste mine, când îi priveam , scufundată în iarba moale…și verde…țiuind a greieri și mirosind a pământ reavân…de munte…de amintiri…de copilărie….de pământ natal. Oricum…de treceri!

Ileana Popescu Bâldea

.  | index











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!