Stau de doua ore și mâzgălesc foi cu tot felul de gânduri. Nu reușesc să scot ceva bun din mintea mea.Încerc să-mi aduc aminte acea zi când am descoperit sensul vieții.
Îmi amintesc că era o zi caldă de mai.Matinal ,ca de obicei ,după ce mi-am făcut toate tabieturile am pornit spre oraș.O energie fantastică îmi pulsa în vene.Vântul, soarele,oamenii din jurul meu care roiau ca niște albine,totul era intens.Mă găseam mergând pe străzile pavate cu plictisul stării de bine,cu aceeași pălărie neagră ,cu haina verde prafuit, înconjurat de aceleași locuri.Clădirile rozii, vechi, cu vopseaua scorojită de vântul și timpul ce treceau mult prea repede lasând în urmă doar amintirea zilei de ieri, erau martore a tot ce se întâmpla în orașul meu mult prea aglomerat.
În josul străzii era cafeneaua în care mă retrăgeam ori de câte ori simțeam nevoia să savurez o ceașcă de ceai rusesc și să privesc lumea.*Eu sunt un privitor,ochii mei cercetează mereu împrejurimile și sunt în căutare de nou.Oamenii se feresc să privească direct ,văd sute de ochi ce fug fără un sens strabil de colo colo.Sunt mii de priviri ce se intersectează pentru o fracțiune de secunda,dar care se retrag rapid în ascunzătoarea cea mai apropiată.Lumea e rușinoasă.Observ zeci de gesturi spontane ce au nenumărate semnificații și care de cele mai multe ori înseamnă mai mult decât cuvintele.
Stateam la aceeași masă din colțul cafenelei,deodată toate convingerile mele referitoare la lume sunt ruinate.După ani de zile petrecuți “studiind” trecătorii,după ore de chin psihologic în care am aflat puțin despre oamenii din jurul meu,totul îmi este distrus de o singură privire.Doi ochi negri profund conturați mă priveau fara nici o rușine.Mă simțeam stingherit și fără să realizez prea mult am plecat.
Au trecut trei luni de zile de când nu i-am mai întâlnit.
Astăzi sunt același eu ,pe același drum și cu același gând ce zace de prea multe luni în mintea mea :”Oare îi voi mai întâlni?”
Am ajuns în cafenea, nerăbdător cercetez împrejurimile,nici urmă de ei.Aleg o carte la întamplare de pe rafturile de lângă măsuță și mă cufund în citit.E aceeași carte pe care o nimeresc pentru a mia oara.Se numește “Ultimul ritual”, e un roman scris de o scriitoare islandeză Yrsa Sigurdadottir ,l-am început de atâtea ori dar nu am reușit niciodată să îl citesc până la capat.
Deodată cineva trage ușor scaunul din fața mea și se așează.Surprins ridic privirea si inima încetează să mai bată,ochii îmi rămân blocați,buzele se pierd cu firea,ceea ce caut de trei luni de zile stă acum la mai puțin de un metru în fața mea.
Îmi spune „Buna!” și mă privește.Incoerent rostesc un salut ,dar ea mă ajută zicând “Te văd des pe aici,îți place ceaiul rusesc și petreci minute în șir uitându-te pe fereastră sau citind.Știu că probabil te-am surprins, dar azi este ziua mea și vreau să sărbatoresc cu tine.Te văd atât de des încât parcă ne-am cunoaște de mult timp.”
Între timp,revenindu-mi îi urez “La mulți ani!” și începem o discuție lungă despre ceaiuri,oameni,viață.Îi plac ceaiurile în culori vii, bea în fiecare zi ceai iar culorile și aromele reprezintă starea ei dintr-o zi.
Îi împărtășesc filozofia mea despre viață.Ea îmi zice că de fapt eu greșesc,eu sunt cel ce se ascunde după pălăria neagră,cel ce caută mereu ceva și nu găsește sau pretinde că a găsit.

Ușor nervos mă ridic de la masă scuzându-mă cum că am ceva de făcut și fug.Merg repede și apăsat.Spre seară ajung acasă și nu mai ies două zile.Sunt frustrat “Cine e ea să-mi zică mie că greșesc?”
Într-un final reușesc să ies din ascunzatoare.Merg pe aceeași stradă spre cafenea,cu haina verde prafuit.Surpinzător, astăzi parcă făcându-mi în ciuda lumea mă privește de parcă aș fi cine știe ce ciudat.Ajung în cafenea,comand un ceai indian.O fată de vis-a-vis îmi zâmbește,o alta mă privește intens. „Ce se întamplă?”
Trecutul meu, in măsura în care îl examinez, încetează să mai fie trecutul meu.
Mai sunt oare un privitor?