poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1411 .



Caii nu au nici o vină
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [mihaylo ]

2011-03-07  |     | 



1

– Savka! Unde îmi este odicolonul?
Striga furios, Arcadi Petrivici Malâna aplecat peste fereastră, la lacheul său care ajuta la
deshămarea cailor înspumați, de la faeton.
Stătea asudat numai în cămașa descheiată la piept și urmărea cu nerăbdare cum aleargă Savka prin curte în livreaua sa albastră cu galoane.
Apa de colonie era chiar pe măsuța de toaletă, dar Arcadi Petrovici nu o văzuse.
– Întotdeauna o vâri pe undeva!...
Bombăni acru și luând din mâinile lui Savka sticluța se dezbrăcă de cămașă și începu să
își fricționeze cu apă de colonie corpul palid, albui de bătrânețe.
– Oh-h! Plăcut m-am mai răcorit! Își freca cu palma pieptul pe care luceau argintiu firele
dese și șubțiri de păr, își răcori subsuorile și turnă răcorindu-și capul pleșuv și mâinile moi, îmbătrânite, cu degetele uscăcioase la vârfuri. După aceea scoase din dulap o cămașă curată.
Era foarte bine dispus, ca de fiecare dată după ce stătea de vorbă cu țăranii din satul său.
Îi plăcea nespus de mult ideea că el, un bătrân general, pe care vecinii săi – moșierii, îl considerau «roșu» și periculos, întotdeauna rămânea credincios sie însăși. Și acum în aceste vremuri tulburi, ca întotdeauna era ferm convins că pământul trebuie să aparțină celor care îl muncesc. «A sosit vremea să ne luăm rămas bun de la boierie», gândi Arcadi Petrovici încheindu-și manșeta stângă și apucându-se să o încheie pe cea dreaptă, își aminti deodată de zumzetul bucuros al adunării, când el începuse să le explice drepturile pe care le au ei – poporul, asupra pământului.
Aceasta îl emoționa întotdeauna, după astfel de discursuri era bine dispus și avea poftă de mâncare.
Tocmai își aranjă cămașa în pantaloni, când se auzi scârțâitul ușii și favorita sa, cățelușa Mâșca – un foxterier de rasă se repezi la el.
– Pe unde umbli ștrengărițo? se aplecă spre ea Arcadi Petrovici. Hai spune, pe unde umbli
ștrengărițo? Îi gâdila drăgăstos gâtul și urechile, iar cățelușa își încrețea botișorul și dădea din coada-i scurtă încercând să-l lingă pe obraz. Pe unde ai hoinărit netrebnico?
Razele soarelui de amiază băteau în fereastră, în depărtare se zăreau plutind spre nicăieri ca o mare, lanurile încă verzi – cele nouă sute de deseatine, din câmpul boieresc, care ba se coborau spre vâlcele, ba se ridicau ca niște valuri.
Arcadi Petrovici trecu piaptănul prin părul său rar, lăsând câteva cărări, își perie mustața îngălbenită la vârfuri, apoi admirându-și îndelung fruntea înaltă și uscată, dar și chipul nobil, bieresc, care se oglindea în apele albăstrui ale oglinzii de toaletă.
Ochii săi cenușii, puțin reci, aproape stinși, pe albul lor se întrețeseau vinișoare roșii și asta îl neliniștea: «Iar va trebui să-mi pun comprese!». Observă, pe o parte a nasului, un coș, pe care îl unse cu puțină cremă iar pe urmă îl pudră cu mare grijă.
– Și acum, la masă!
Îi era foame ca unui flăcău de douăzeci de ani și asta îl emoționa plăcut. Ce forfotă se va
stârni prin casă, când se va afla că îi este foame! Ce o să se mai minuneze nevastă-sa, bătrâna și grijulia Sonia, ce o să se mai agite Savka, cum se vor mai uita toți cu mirare la gura lui, căci foarte rar se întâmplă să aibă poftă de mâncare.
Dar Savka întârzia cu invitația la masă.
Arcadi Petrovici trase sertarul comodei și luă o bluză din lână sură, a la Tolstoi, păstrată cu mare grijă. Tremurând plăcut din corpul înviorat, vârându-și mâinile în mânecile bluzei se simțea ca un adevărat democrat, un prieten al poporului, care nu are de ce a se teme.

Va urma.

.  |











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!