poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1223 .



Observatorul
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [bogdannicule ]

2011-02-10  |     | 



Am înțeles spre maturitate că, deși nu aveam probleme cu vederea în copilărie, am purtat o lungă perioadă de vreme niște ochelari fermecați care ne făceau să vedem universul gospodăriei bunicilor miraculos, diferit, acoperind senzorial niște arii pe care apoi nu le-am mai putut accesa lesne. Totul era altfel, la o scară mult mai mare, nivelul de detaliu și semnificație era crescut. Lucrurile se apropiau foarte lesne de noi și ne șopteau cu frunzele, umbrele sau muchiile lor. Sensibilitatea se lua de mână cu inocența și ne relevau o realitate intangibilă azi.
-------------------------------------------------
Nici unul din turnurile de control ale aeroporturilor prin care am trecut nu se compară cu observatorul ce ni-l făcuseram noi în teiul din fundul grădinii.

Ne apucaserăm să batem scânduri pe crengile copacului înalt ca să putem sta bine sus și să vedem cam totul în jur, până pe terenul de sport din spatele școlii. Avea o coroană rotundă, desenată de un meșter ce nu credea în antisimetrie. Îndărătul frunzelor lui dese ne închideam ca într-o capsulă de siguranță în care credeam ca nu ni se poate întâmpla nimic și că nimeni nu ne poate atinge. Tot chițcăiam de acolo de sus și intrebau ai nostri „Unde sunteți, dracilor?”. Iar noi ne făceam datoria de împielițați și rămâneam nedescoperiți.
Ca orice serviciu secret care se respectă, ne făcuserăm și un mecanism de comunicare la modă în acea vreme: din 2 cutii de medicamente și un fir de ață între ele. Nu îmi amintesc să îl fi folosit cu succes în misiunile noastre foarte secrete, dar cel puțin îl puteam prezenta la o eventuală evaluare a dotărilor din cadrul observatorului...

Perspectivă aveam direct spre aleea mărginită de vița de vie înaltă, pe care o vedeam logitudinal. Nu că ar fi încăput vreun avion să aterizeze pe acolo, în afară de noi când ne opream cu nasul în pământ alergând prea bezmetici și fără să ne pese că am putea cădea sau lovi. Dacă apucam să scăpăm de urmăritori pentru o clipă, aveam un plan de izolare bine pus la punct: la baza unui păr făceam brusc la stânga și nu ne trebuia mult să ajungem sus, lipiți de una din crengi. Apoi admiram tăcuți mâlc cum urmăritorii se scarpină în cap întrebându-se unde am dispărut așa rapid, fără nici nu indiciu vizibil.

Părul de lângă vie făcea niște pere dulci, care nu țineau mult. Mai era unul, spre pârâu care făcea pere mai mari, mai tari, care țineau și peste iarnă. Nu erau așa de bune ca celelalte, dar țineau mai mult. Escaladam și tulpina lui cu destulă dexteritate, deși accesul era un pic mai anevoios, iar copacul mai izolat. Puteam fi văzuți mai lesne chiar de pe poteca ce traversa grădina. Părul ăsta functiona pe post de bastion. Ne luam bucățile de tub împrumutate de pe șantierele patriei și ne făceam săgeți de hârtie. Apoi, de pe marginile crengilor sau de pe ramurile mai expuse ne apucam să le suflăm înspre bieții părinți sau bunici care roboteau la întreținut grădina. Odată, am dat atacul la frunzele de curechi groase și mari la care se muncea bunica de zor să le țină cât mai bine. Spera să mai aibă ce să pună și în poloboace peste iarnă. Nu am slăbit-o și ne-a tot căutat în jur cu mâna streașină la ochi până ne-a văzut și ne-a amenințat cu degetul. Deh, nu era tocmai ușor să iți găsești varza întreținută cu atâta muncă găurită și plină de săgeți de hârtie. Dar ce știam noi la acea vreme despre ce înseamnă efortul pentru cultivarea pământului... Erau alte lucruri care ne fluturau prin cap și viața era ușoară.

Ne trebuia un sentiment de partizani, care trebuiau să se ascundă, deși nu îi căuta nimeni neapărat, doar la vremea mesei sau seara, să ne strângem pe acasă. Acum apreciez cu adevărat eforturile, răbdarea și perseverența de care dădeau dovadă ai noștri în momentul în care venea ora mesei și se apucau să cutreiere gospodăria ca să ne adune de prin tot felul de cotloane, să ne trimită să ne spălam la ligheanul cu apă rece de lângă pompă și apoi să ne pună de mâncare sub nas.
Într-o vară ne-am făcut o cazemată suplimentară pe lemnele din grădină, lângă gardul dinspre grădina Anetei. Nu numai că erau instabile și că ne chinuiam destul să ajungem până sus pe ele, dar mai avuseserăm și inspirația să folosim o folie groasă de nylon ca acoperiș... În copac nu te prea udă așa tare ploaia, dar aici eram sub cerul liber. Mai puseserăm și o masă pe post de podea și ne-am camuflat pe lateral să nu fim văzuți. Toate bune și frumoase, numai că socoteala noastră inițial nu prea s-a potrivit. În loc de ploaie a venit o vreme toridă, fără pic de nor și un soare ce ne-a transformat cazemata în saună. Am sta noi cat am stat ostășește acolo, până am ieșit ca racii fierți și detoxifiați. Am abandonat citadela și am muncit o bucată bună să mutăm acareturile de pe grămada de lemne. (Trebuia să rămână o altă operațiune secretă a agenției noastre.)
-------------------------------------------------
Ca niște agenți secreți veritabili, trebuia să ne antrenăm în cele mai drastice condiții. Nu prea știam atunci foarte sigur care era finalitatea sau dacă va exista vreuna, iar acum chiar că nu am habar. Ne buricaserăm noi să ne facem ceva sală de forță în spatele șurii, cu tot felul de bare de metal (aveam destule de la atelierul de fierărie al bunicului) și de alte minuni. A observat el că prea defilam cu ele făloși prin ograda, ne-a lăsat o vreme, apoi a venit după noi să ne vadă ce Dzeu facem. Când ne-a văzut și-a pus mâinile în cap și ne-a muștruluit bine. „În loc să veniți să puneți mâna să bateți cu ciocanul la covacie, voi stați și nu mai puteți de buieci aici...”.
Nu ne-am lăsat. Următoarea tentativă a fost mai loco. Lângă pompă am umplut ligheanul ochi cu apa rece și ne-am apucat să facem concurs care rezistă mai mult cu fata în apă, fără să respire etc. Apoi să o vezi pe bunica făcându-și cruci și mirându-se ca de zi mare... Aveam fetele roșii, ca niște clowni, dar nici nu ne lăsam. Perseveram cu ambiție în a sta aplecați că ne apuca și durerea de spate studiind cu atenție toate gunoaiele de pe fundul ligheanului.

-------------------------------------------------

Ochelarii aceia i-am rătăcit cu vremea și nu mai știu pe unde au ajuns. Dar, dacă voi știți cumva cum aș putea da de ei sau măcar să împrumut pentru o vreme o pereche asemănători, vă rog să îmi spuneți. Mi-e dor de felul în care se vedea lumea prin ei, de culorile vii și seninătatea oricărui peisaj.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!