Gânduri juvenile ...



M-am trezit. Tabloul ce înfățișează bătălia lui Napoleon de la Waterloo, este dezbrăcat de întuneric, de către razele soarelui ce pătrund lacome prin fereastra mea. Mă gândesc o perioadă scurtă de timp, cum acest iscusit conducător, care și-a câștigat reputația prin zeci de victorii, a pierdut totul într-o singură înfrângere. Abandonez gândul la soarta nefastă a împăratului, pentru a mă întoarce la viața mea, și îmi aduc aminte, că eu însumi, am de câștigat astăzi un război.
Mă dau jos din pat, privesc hainele lipsite de viață, aflate într-o infantilă neorânduială. Mă încumet să aleg o pereche de blugi și un tricou de martie. De ce îi spun tricou de martie? În luna al cărui nume provine de la Marte, zeul războiului în mitologia romană, am fost la confidenta mea, Maia. Este una dintre acele fete al căror corp, reunește linii ce par extrase din manualul de geometrie spațială feminină al lui Don Juan, dar care alege să poarte o vestimentație ce dezarmează parfumul său, de mister și frumusețe. Îmi spune că așteaptă un băiat care să o iubeasa pentru interiorul ei, și că o evidențiere a beatitudinii fizice, din partea sa, ar aprinde becul său. Mă uit, involuntar, la becul din camera sa, ce iese din învelișul său de porțelan, ca albușul dintr-un ou. Ea îmi zâmbește, și îmi spune că se referă la becul ascuns în inima sa. Atunci, o întreb, de ce nu dorește aprinderea becului. Se întristează puțin, și-mi răspunde că ar atrage fluturi dornici de carne, ce s-ar evapora atingând epiderma fierbinte a sferei luminoase. Îi spun că este anevoios să fii găsită în obscuritate, doar un liliac ar putea avea șanse de reușită. Îmi răspunde că nu dorește un liliac, și că trebuie să existe o altă ființă care să îi găsească și să îi aprindă, becul. Căutăm împreună, și ajungem la soluția că un electrician profesionist cu ochelari infraroșu, este pregătit pentru a se aventura în camerele inimii sale, ceea ce ne determină pe amândoi să zâmbim școlărește.
Începe să privească pereții roz ai camerei sale, și liniștea din corpul ei, este perturbată de contactul vizual cu administratorul timpului, calendarul. Mă uit și eu, și văd că pătrățelul roșu ce încadrează data actuală, învelește ziua de 17 martie. În suflet, simt și eu un sentiment de regret indescifrabil, și ochii îmi alunecă pe data de 19 martie. Îmi aduc aminte ce reprezintă pentru Maia, această dată. Este data când, cu doi ani înainte de a se naște ea, a murit fratele ei, datorită unei complicații survenită la naștere. Moartea pe un fundal roz, viața este de multe ori, ironică. Îi pun mânuța în palma mea, și din priviri, îi comunic faptul ca sunt conștient de cauzalitatea stării ei de tristețe. Rămâne o scurtă perioadă, pironită într-o stare de apatie, după care, privește în sus, și pare că transmite un mesaj colorat de dor și speranță.
Se duce la dulapul ei, pe ușa căruia se află portetul Ioanei d'Arc, desenat de ea înseși. Caută ceva timp, și vine spre mine ținând în mânuțele sale, ce par două mănuși stacojii, umplute cu miere, un tricou, pe a cărei față frontală, se află un arbore verde. Mă supune unei examinări vizuale serioase, și îmi înmânează acest tricou, spunându-mi că l-a luat pentru fratele său, despre care spune că i-a zis că îi plac mult arborii, și că dacă ar fi fost să aibă o viață mai îndelungată, ar fi fost un fervent ecologist. Îmi vin multe întrebări în gând, dar nu o întreb nimic, decât de ce a ales să mi-l dea mie. O lacrimă i se profilează pe obrazul alb, și-mi spune că așa a zis el. Am simțit un fior, și căutăm un răspuns, când, mi-a sunat telefonul. Era vărul meu, ce ajunsese la blocul Maiei, și ce dorea să vin imperios, deoarece ploaia ce tocmai se năpustise în exteriorul camerei cu pereți roz, era puternică. Am sărutat obrazul Maiei, și am plecat, ținând în mână, un dar de la el, prietenul ce nu l-am întâlnit niciodată.
După ce m-am îmbrăcat, am deschis ușa, care-și cânta de fiecare dată, partitura de scârțâituri. În timp ce coboram scările, aud frânturi de naive zgomote metalice. Mecanic, mă îndrept, spre masa cu trei picioare, deasupra căreia se află colivia fostului meu porumbel, Lamon. I-am vorbit mult acestui porumbel, despre mine, în fiecare zi, el afla, ceea ce destinul impregna în sufletul meu. Ar fi fost și acum, aici, dacă la școală, nu m-ar fi captivat lecția despre sistemele totalitare. Ce legătură e între Lamon și bolșevism? Profesorul de istorie a început discursul său, prin a ne prezenta regimul de tăcere și izolare, la care erau supuși oamenii ce erau împotriva sistemului comunist. Dintre aceștia, mare parte reprezentau pilonii lumii culturale românești. Simpatizam cu tot ceea ce însemna creativitate, valoare. Am ajuns acasă, gândindu-mă la curajul de a fi disident, când, îi văd imaginea lui Lamon, acel bulgăre albastru, despărțită în segmente, de către gratiile coliviei. N-am șovăit mult, și, în cinci minute, porumbelul contempla în zbor, bolta cerească. Desigur, nu l-am lăsat să plece, până ce nu l-am luat în mâini, și zugrăvind cu rujul mamei, un cerc pe geamul de la bucătărie, i-am arătat lui Lamon, cum să găsească, ușor, calea spre reîntoarcere. Am plecat și eu afară, împăcat, că nu mai riscam să fiu etichetat de porumbelul meu, drept satrap. Când m-am întors, mama ținea în mână un pistol albastru, cum îi spun eu, detergentului de curățat geamuri, iar, tatăl, m-a întrebat, distant, unde îmi era prietenul. Am răspuns că era prin împrejurimi, și am întrebat cine a făcut imprudența de a șterge semnul de pe geam, provocând râsete ascunse pe cât posibil, și mustrări duioase. Vorbind cu prietenii mei pe această temă, mi-au spus că este posibil ca Lamon să se afle în stomacul unei vietăți. Am zâmbit, și mi l-am imaginat în stomacul unui copac, alături de o porumbiță.
Cobor în stradă, unde, soarele ce-mi dezvăluise cu un sfert de ceas în urmă, bătălia lui Napoleon, era acum cenzurat de un grup de nori, ce erau pictați eterogen, cu alb și gri. Am ales să merg pe o stradă lăturalnică, și de la o bodegă, am văzut ieșind, spre dezamăgirea mea, pe prietenul meu din copilărie, Filip. Filip, în clasele primare, era unul dintre acei copii, care făcea exces de zel în tot ceea ce aparținea de școală. Defila în fața noastră cu rezultatele sale, și rostea calificativul suprem, acel fb, cu semeție, dar și îndelungat, acestor două litere, fiindu-le alocată o perioadă mai lungă de timp decât rostirii termenului anatomic, sternocleidomastoidian. Cu toate astea, nu era îngâmfat, ne ajuta pe fiecare, la teme, și ne spunea că dacă există voință, orice este posibil. Cu timpul, ceva s-a schimbat în el. A început să ocărască studiile, și părea un pribeag al spațiului său interior din trecut. După, a început să se certe cu părinții săi, și să își găsească alinarea în părinții adoptivi, tutunul și alcoolul. Nu avea prieteni, fiind un posac veritabil, acordând, totuși, puțină atenție, prietenilor din trecut.
Mă întâmpină cu un zâmbet contrafăcut, și mă întrebă cum îmi mai este. Îi răspund că studiez și că am și tabieturi frumoase, și îi menționez că îmi folosesc timpul constructiv. Simte adjectivul atribuit timpului de către mine, ca o săgeată ce se îndreaptă către el, dar viciul îl face să se ferească și intenția mea pozitivă se risipește în van. Îmi aruncă o privire vindicativă, și omite faptul că acea săgeată era înmuiată într-o licoare a revenirii la cel ce a fost odată, și că era destinată doar acestui Filip, care se scufundă, sistematic, într-o groapă de gunoi. Îl întreb și eu, la rându-mi, ce mai face. Începe să îmi povestească, cu o aură de fanfaron, cum poartă el controverse în birturi, și cum se impune în fața comesenilor săi, în discuții ce depășesc cu mult vârsta sa biologică. Îi spun că sunt conștient de agerimea sa, dar că ar fi mult mai eficient utilizată, la școală, între adversari, mult mai șlefuiți intelectual. Mina lui arată brusc o indispoziție, și mormăie un răspuns, cum că școala e un coteț, dar el nu e un câine serviabil. În timp ce ne îndreptăm spre casă, îi țin o cuvântare despre importanța seriozității și a muncii, în viață. La un moment dat, ajunși în fața unei librării, se uită înspre geamurile acesteia, și zâmbește ca un copil ce și-a redescoperit mama, după o lungă perioadă de timp. Se uită la mine, și mă întreabă fericit, dacă văd și eu, ceea ce vede și el. Încerc să ghicesc ceea ce l-a atras, și ochii mi se opresc pe o carte de Raymond Radiguet, Bal la contele d'Orgel. Când mă pregăteam să îi transmit predicția mea, se întoarce cu spatele la librărie, și îmi arată un birt recent deschis, aflat de cealaltă parte a străzii. Inscripția electrificată a barului, licărea în sticla ce păzea magazinul de cărți. Am un zâmbet trist. Îi spun că mă grăbesc undeva, și că trebuie să plec. Mă salută indiferent, și amândoi, plecăm în direcții diferite. O bodegă se reflectă în geamurile unei librării, ca și cum, o vrăjitoare s-ar admira în oglinda Albei ca Zăpada. Da, viața e ironică.
Ajung în parc, și în planul vizual, observ un inamic. Un ambalaj chinuia câteva zeci de fire de iarbă. Îmi privesc tricoul, observ frunza verde ce părea mai frumoasă ca oricând, și care, pentru prima oară, mi se pare că are formă de inimă. Ridic inamicul, și îl duc la locul său, într-o încăpere portocalie, aflată la etaj, fiind alipită unui stâlp de iluminat. Plec spre locuința mea, cu gândul că dacă nu am câștigat astăzi războiul, măcar, am încercat ...