poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2256 .



Urb Binaria
proză [ Științifico-Fantastică ]
Orasul Binar

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Noita R Ipsni ]

2011-01-20  |     | 




(Variantă corectată)

Urb Binaria


01110101 01110010 01100010

01100010 01101001 01101110 01100001 01110010 01101001 01100001"








„O să mă întrebați de ce este măreț omul? Pentru că a creat o a doua natură? Pentru că a descătușat puteri aproape cosmice? Pentru că într-un timp extrem de scurt a stăpânit planeta și și-a făurit o fereastră spre Univers?
Nu! Omul este măreț pentru că a rezistat și are intenția să reziste și mai departe“

Boris și Arkadi Strugațki



PROLOG
sau epilog?



„Astăzi, în jurul prânzului, mai multe autovehicule au fost antrenate într-un accident în lanț petrecut pe Autostrada A15, în dreptul Institutului Național de Criogenie. Din nefericire, mai multe persoane și-au pierdut viața. Se relatează că o persoană ce conducea un scuter, rămasă încă neidentificată, a fost spulberată în bucăți după ce a fost acroșată de bolizii aflați în plină viteză. Un martor ocular povestește cum casca acestuia a zburat prin aer rostogolindu-se mai apoi pe asfalt, mai multe sute de metri.
Vom reveni cu alte știri de la fața locului...“

O știre furnizată de un radio local





*

Operatorul – oare pe ei cine are să-i asiste când vor pleca, mă întreb doar așa, ca să-mi țin alături gândurile care simt că încep să zboare care încotro, fără să mai țină cont de voința mea, precum un roi de fluturi speriați – mă salută zâmbindu-mi cordial și mă poftește să mă așez pe scaun. Fac ce-mi cere și imediat semicasca neagră începe să-mi coboare pe cap, acoperindu-mi vederea. Închid ochii și aștept, gândindu-mă la tot ce a fost...

*

Încep să mă trezesc

Încă îmi răsună în minte ecourile țipetelor „Faceți loc, faceți loc! Ușor, Dumnezeule mare...!”, moment în care realizez brusc că până acum am dormit și, prin urmare, decid să deschid ochii. Nu văd mare lucru. În schimb, simt o durere ascuțită în jurul gâtului. Ceața din jurul meu – sau poate din mintea mea – începe să se risipească ușor, făcând loc unei imagini. Este imaginea feței unui bărbos ce poartă o pereche de ochelari cu rame foarte groase și negre, pe suprafața cărora pâlpâie mai multe luminițe mici și albastre. Bărbosul bate de zor cu degetele într-un fel de tastatură fără taste, atent la monitorul curbat din fața sa, prin care, de altfel, îl și văd, oarecum din lateral.
Ceva mi se pare nefiresc, dar ce? Ah, da, nefirească este poziția din care îl privesc... Și ar mai fi ceva care mă face să mă simt ciudat... Felul în care îmi simt corpul. De fapt, felul în care... nu prea mi-l simt. Tocmai asta este de fapt problema mea, anume că mă simt cum nu m-am mai simțit vreodată până acum. Încerc să trag aer în piept ca să îl strig pe bărbos, dar starea fizică neobișnuită în care mă găsesc mă face să realizez, dincolo de orice dubiu, că ceva, într-adevăr, nu este întocmai cum ar fi trebuit să fie. Nu îmi pot mișca mușchii pieptului! Și nu simt nici aerul care ar fi trebuit să-mi pătrundă deja în plămâni. În plus, nu doar privirea nu pot să o mișc, ci... nimic altceva din mine. Mă simt ca și paralizat. Mai bine spus, nu mă simt deloc.
Fapt curios, cuvintele pornite deja din mintea mea se fac cumva auzite. Se aud – iarăși trebuie să spun – într-un mod total nefiresc, ciudat, dar totuși se aud:
– Domnule?...
Bărbosul ridică grăbit privirea din tastatură și, întorcând ușor capul, mă privește drept în ochi. Gestul lui îmi generează niște fiori care nu fac altceva decât să mă împietrească, chiar mai mult decât eram.
– Nu vă supărați, unde sunt?
– Te-ai trezit? Bravo! S-a trezit AH20! Haideți încoace!
Privirea și cuvintele bărbosului mă determină, în acest moment, să mă gândesc că toate cele care au urmat recentei si iluzoriei mele treziri nu sunt altceva decât un nou vis. De fapt, cred că visez că m-am trezit. Totul, imobilitatea mea nefirească, bărbosul cu ochelarii lui stranii, nu sunt altceva decât un vis urât, un coșmar. Da, asta trebuie să fie, încă visez! Cred că am dormit bine, căci mă simt mai odihnit decât îmi amintesc să fi fost vreodată.
Lângă bărbos s-au adunat iute o tipă blondă și un tip înalt ce se uită curioși spre mine.
– Rămâi cu noi, te rog nu te speria, totul este în ordine. Absolut în ordine, a zis bărbosul.
– Nu plec nicăieri! De ce să mă sperii? Ce se întâmplă? Visez, nu?
– Nu, nu visezi, a continuat el, iar de întâmplat s-a întâmplat mai demult ceea ce... s-a întâmplat. Însă acum totul este în ordine. Și așa va fi și în continuare. Din ce în ce mai în ordine.
– Da?... Ce anume s-a întâmplat mai demult și ce se întâmplă acum? Și dacă nu visez, atunci cine tot strigă în mintea mea să se facă loc?
– Accidentul s-a întâmplat cu mult timp în urmă. Ai stat criogenizat până de curând. Vocile pe care încă le auzi trebuie să fi fost ale celor care te-au purtat spre spital atunci.
– Atunci...?
– Da. În urmă cu aproape... o sută nouăzeci de ani. Vocile au rămas blocate în memoria ta de scurtă durată. Sunt ultimele informații memorate, sunetele auzite înainte să-ți pierzi cunoștința...
– Accident? Am stat înghețat o sută nouăzeci de ani? Glumiți, așa-i?
– Nu, nu glumim deloc. Și suntem aici pentru a te ajuta.
– Înseamnă că am ajuns în viitor?
– Nu, acum te afli în prezent. Deși, AH20, în momentele acestea de trezire, da, cred că poți spune că acum, într-adevăr, te afli în viitor. Cum te simți?
– Nu mă simt nicicum... Și de ce îmi tot spuneți AH20? Nu am și eu un nume? Vi-l spun eu. Nu m-am prezentat încă: mă numesc... Cum mă numesc? De ce nu îmi amintesc cum mă numesc? Off... Unde mă aflu acum? De ce totul este ciudat în jurul meu? De ce nu mă pot mișca? Și unde stau de vă tot uitați la mine ca la un tablou? Ce-i cu mine? Vreau să mă văd!
– AH20 este prescurtarea indicativului tău. Întreg, acesta, îmi spune mai departe tipa de lângă bărbos uitându-se pe un monitor, după ce l-a atins de câteva ori cu degetele, este AH20/2215-2-2/800, iar noi ne-am luat libertatea de a folosi diminutivul AH20 câtă vreme am lucrat la tine.
– Ați lucrat la mine? Ce anume? Vă rog, ajutați-mă, vreau să mă văd!
– Imediat, este bine că vrei să te vezi, zice bărbosul. Te ajutăm noi cu plăcere. Să ții minte însă că totul este sub control. Chiar dacă lucrurile nu ți se vor părea pe moment ca fiind tocmai așa. Să nu te sperii, căci nu ai motive, bine?
– Bine, am spus, îndoindu-mă puternic din tot sufletul meu.
Tipii s-au privit o clipă între ei, după care bărbosul a scos din sertarul biroului o oglindă pe care acum o îndreaptă ușor spre mine. Mișcarea oglinzii înspre mine mă face să mă simt și mai nefiresc. Simt ceva ciudat, precum niște emoții ce mă învăluie ca o pătură rece și udă. Mă uit în oglindă și, în momentul următor, simt cum îmi îngheață sufletul – probabil singura parte care nu este încă paralizată de spaima groasă în care stau cufundat – dacă pot să spun așa ceva. Mă uit în continuare în oglindă și mintea mea confuză găsește vreo două-trei argumente tocmai bune pentru a refuza realitatea, încercând să nu clacheze. Imediat, însă, simt cum tot ea se opune blocării, apoi clachează din nou, nefiind în stare să înțeleagă absolut nimic din ceea ce mi se întâmplă...
Eu nu mă văd deloc în oglindă. Nu! Cu adevărat, eu nu apar în oglindă! Tot ce văd este... Dar nu se poate! Imaginea reflectată de oglindă este cea a două mici camere video montate deasupra unui monitor sofisticat...



În locul corpului meu este un laptop, și în locul capului meu este o cameră video stereoscopică. Oglinda îmi arată cât se poate de clar că eu, de fapt, nu sunt în aceeași cameră cu bărbosul și cu ceilalți și că ochii mei privesc, fiecare dintre ei, pe câte una dintre cele două camere video. Dar dacă nu sunt în sală cu ei și nici nu visez, atunci unde naiba mă aflu?


*

Primele lămuriri

– Acum o sută nouăzeci de ani, mă trezește la realitate vocea bărbosului, ai suferit un grav accident de circulație. Trupul tău nu a rezistat în urma accidentului suferit, dar capul, fiind protejat de cască, a fost recuperat și apoi criogenizat în bune condiții. După cum vezi, a rezistat foarte bine și procedurilor de dez-criogenizare. În plus, și memoria ta, AH20, a fost recuperată fără probleme. Am reușit să o mutăm în Big Dad, iar astăzi programul a reușit să restarteze și conștiința ta de sine. Te-ai trezit la viață, cu alte cuvinte.
– Ce spuneți? Nu mai am corp? Cum așa? Unde sunt acum?
– În Big Dad.
– Ce este Big Dad?
– Big Dad este un supercomputer. Aici în memoria lui, mi-a spus bărbosul, în timp ce ceilalți dădeau din cap a aprobare, ai să mai stai o vreme, dar nu foarte lungă. Pentru că în scurt timp urmează să fii transferat într-un trup android de tip SWH3. Mai târziu, te vei putea ridica în SOL, a mai zis bărbosul, făcând semn cu degetul orientat înspre cer, zâmbindu-mi fericit.
– Stau într-un computer? Dumnezeule!
– Da. Este singura opțiune pe care o ai pentru moment.
– Voi merge în SOL? În SWH3? Astea ce mai sunt?
– SWH3 este o hypermemorie instalată într-o unitate autonomă bio-androidă, în care vei fi mutat din Big Dad în scurt timp. Acesta va fi noul tău corp. Despre SOL ai să înțelegi mai multe cu timpul. Acum trebuie doar să stai liniștit și să accepți noua ta condiție. Atât. Înțelegi tot ce-ți spunem?
– Înțeleg tot ce-mi spuneți. Cât am să mai stau aici?
– De obicei, cei aflați în aceeași situație cu tine au stat câteva ore doar, până când programul reușește să coreleze conștiința ta de sine cu restul datelor salvate din creier.
– Datele salvate? Despre ce date salvate vorbiți?
– Despre informațiile din mintea ta. Informații care, însu-mate, formează experiența întregii tale vieți personale, de la cele mai vechi amintiri din copilărie și până la cele din momentul accidentului. Programul, în chiar aceste momente, analizează și aranjează informațiile extrase, pregătindu-le mai apoi pentru asamblare. Să nu te sperii, dar este absolut normal să nu îți mai amintești nimic. Ești izolat atât de amintirile tale de lungă durată, cât și de cele de relativ scurtă durată.
– Adevărat, nu îmi amintesc absolut nimic! Nu am nici o amintire legată de trecutul meu. Nu pot să-mi amintesc nici măcar propriul meu nume!
– Este normal să simți asta, nu te speria. Toți cei ca tine trec prin experiența asta, la trezire. Acum ești doar conștiința ta de sine, eul tău. Fără procedura de asamblare nu poți avea acces la experiențele memorate. Poți doar să raționezi, a mai zis bărbosul zâmbind.
– Aha... Dar am să-mi recapăt întreaga memorie?
– Bineînțeles! Desigur, mai poate apărea și câte o proble-mă, să știi, însă absolut minoră. O mică parte din informațiile tale, cele stocate în părțile distruse de lovitura suferită sau în procesul de criogenizare ale creierului tău, ar putea să nu mai fie recuperate. În general, în astfel de cazuri se pierde doar o mică parte din ele. Să sperăm că nu s-a pierdut ceva important. Și, de fapt, oricum nu le vei putea regreta câtă vreme nu ți le vei reaminti, nu-i așa? Este ca și cum nici n-ar fi existat vreodată!
Mă uitam la cei trei care continuau să zâmbească liniștitor spre mine. I-am întrebat:
– Dar acum de ce pot să vorbesc? Cum de îmi pot aminti cum se vorbește?
– De fapt tu nu vorbești, ci doar gândești că vorbești. Sof-tul asistent te ajută să-ți exteriorizezi gândurile, transformându-le în unde sonore redate de difuzoarele prin care te auzim cu toții aici. Acest soft asistent deține o platformă minimă de cunoștințe de bază, necesare susținerii unui dialog. De asemenea, după cum vezi și singur, îți funcționează foarte bine memoria de scurtă durată. Altfel ne-ai întreba din minut în minut cine suntem și unde te afli...



– Înțeleg că nu mai am corp fizic. Înțeleg și că am fost mutat în memoria unui supercalculator. Înțeleg și cum am ajuns aici. Acum îmi puteți spune mai în detaliu ce urmează să se întâmple cu mine?
– Desigur, însă în limita protocolului pentru astfel de situații. După ce întreaga ta memorie se va aduna la locul ei, în jurul conștiinței tale de sine, programul îi va restabili acesteia toate punțile de legătură spre fiecare dintre episoadele trăite și experimentate în viața ta. Apoi vei fi mutat provizoriu, cum îți spuneam și mai devreme, într-un corp bio-android autonom de generația III, respectiv într-un SWH3. Cu ajutorul acestuia te vei putea deplasa și-ți vei trăi viața în condiții relativ similare cu vechiul tău corp nativ. Desigur, nu ca și înainte de accident, dar, oricum, acceptabil, având în vedere circumstanțele actuale. Și mai mult, poate cel mai important aspect, vei putea participa la cursurile de pregătire și instruire ce vor urma.
– Cursuri de pregătire? Ce pregătire urmează să fac?
– Da, vei urma niște cursuri de pregătire. Vei fi însoțit de un instructor, o călăuză spirituală, care îți va explica tot ce nu știi, instruindu-te pentru tot ce urmează să se întâmple cu tine. Abia după ce îți vei termina programul de instruire vei putea decide, în deplină cunoștință de cauză, dacă vei fi mutat sau nu în Urb Binaria.
– În Urb Binaria? Asta ce mai este? Și spui că eu voi decide? De ce așa?
– Ai să afli toate astea la timpul potrivit, crede-mă. Acum va trebui să stai liniștit o perioadă de timp. O să te anunțăm de îndată ce începem procedurile de asamblare a memoriei tale instalate cu amintirile recuperate. Ai să stai în off o perioadă de timp.





*

Călăuza

– AH20?
Pe mine mă strigă. Eu sunt AH20, fir-ar să fie de treabă, îmi zic amintindu-mi dintr-o dată de discuția avută cu bărbosul și de întreaga situație de coșmar în care m-am trezit! Răspund în timp ce deschid ochii:
– Da? Cine mă strigă?
– Bună. Eu sunt Uwe, ghidul tău. Instructorul desemnat de către societate să te ajute să treci prin programul special de adaptare.
În fața mea văd un fond alb ce se dovedește a fi, pe măsură ce privirea mi se focalizează, tavanul camerei. Suprapus peste el stă chipul călăuzei pe care îl văd într-un mod nefiresc, bidimensional, ca și cum aș privi o poză.
Rapid, însă, încep să văd din ce în ce mai bine. Acum da, o văd pentru prima oară pe călăuză. Stă aplecată deasupra mea și mă privește, dintr-o parte, cu ochii ei mari. Poartă părul legat la spate și, din câte văd trăgând cu... coada ochiului, este îmbrăcată într-un fel de uniformă de culoare albastru închis cu dungi subțiri și albe.
– Bună, eu sunt... Dall.
– Văd că ți-ai reamintit numele, semn că a reușit operația de relocare a memoriei. Deci Dall era numele tău...
– Da, acesta este numele meu. Într-adevăr, văd că mi
l-am amintit. Dar cum se face că voi nu-l cunoșteați?
– Noi nu-ți cunoaștem trecutul deoarece ai fost recuperat
dintr-un depozit criogenic părăsit a cărui arhivă fusese distrusă de multă vreme într-un incendiu. Din acest motiv, nu ți s-a putut stabili identitatea. O vreme, mai exact până au reușit să extragă datele și să le relocheze în Big Dad, băieții ți-au spus, simplu... Capul. După succesul operației, ai devenit AH20.
– Capul? De ce așa?
– Pentru că în accidentul rutier suferit ți-ai pierdut capul. De fapt, mai corect ar fi să spun că ți-ai pierdut... corpul. Capul tău – după cum am aflat căutând prin știrile vremii – a fost desprins de trup și azvârlit în urma impactului, rostogolindu-se până în apropierea porților unui institut de criogenie de unde a fost ridicat și criogenizat de către personalul Institutului. Noi te-am găsit, cum îți spuneam, într-unul dintre containerele înghețate rămase printre ruinele a ceea a fost cândva depozitul subteran al acelui institut de criogenie. Capul tău a fost criogenizat după ce a fost extras dintr-o cască de protecție. Cei din vremea ta l-au criogenizat doar așa, ca experiment, fără să aibă convingerea că vei mai putea fi vreodată trezit la viață.
– Cam neplăcute lucruri aflu.


– Probabil că s-au gândit să-l studieze ulterior, nu-mi dau seama. Nu s-au grăbit deloc. Iar întârzierea asta a generat, mai târziu, destule bătăi de cap băieților de la recuperări.
– Abia acum încep să înțeleg ce îmi tot spunea doctorul bărbos referitor la accident. Și tot acum, că mi-a revenit memoria, pot să îmi amintesc chiar și câteva momente de dinaintea accidentului...
– Poți să te ridici?
– Să mă ridic? Păi pot? Nu mai sunt într-un computer?
– Nu, acum ești într-un SWH3.
Am ridicat brusc și necontrolat capul și mi-am văzut restul corpului. Apoi mi-am lăsat ușor capul să cadă înapoi pe spate, zâmbind. Zâmbind? Da, m-am gândit, băieții bărbosului m-au și mutat în corpul cel nou. În plus, mi-am amintit numele meu și constat că îmi revin și alte amintiri! Pentru început cred că este un semn bun. Doamne, ce experiență incredibilă! Și se pare că nu prea visez...
– AH20, poți să te ridici? Ia să te vedem de ce ești în stare!
Ajutat de călăuză, i-am urmat sfatul, stând încă rezemat în ceea ce se transforma – pe măsură ce încercam să mă ridic – dintr-un fel de pat într-un fel de cărucior cu rotile, însă fără rotile. Am reușit să iau poziția de șezut în scaun, iar după câteva sforțări nereușite m-am ridicat, într-un sfârșit, drept în picioare.
– Fantastic, zic, parcă am înviat!
Am făcut câțiva pași nesiguri și greoi, gândindu-mă la cât au progresat știința și tehnica în tot acest timp...
– Da, poți spune și că ai înviat, a spus Uwe zâmbindu-mi cald. Că ai revenit, zic eu că se potrivește mai bine cu situația ta.
– Uwe, ai o oglindă?
– Este una chiar în camera din stânga ta. Hai să mergem până acolo.
M-am întors cu grijă spre stânga mea, apoi am început să-mi târșâi picioarele, rezemându-mă de peretele camerei, până când am ajuns în camera indicată. Apoi m-am uitat în oglindă. Noul meu corp arăta absolut fără cusur. Pentru un bio-android, desigur. Incredibil, dar în vremea mea nu cred că cineva și-ar fi putut imagina că așa ceva chiar este posibil...
– Ei, cum e?



– Nu arăt chiar așa de rău pentru un mort înviat. Revenit, scuză-mă. Totul este din... plastic și metal?
– Într-un fel, și da, și nu. Mai sunt și câteva alte bio-materiale noi, create prin inginerie genetică pe care nu ai cum să le cunoști pentru că au fost descoperite în timp ce tu ai lipsit din lume. Acestea vor continua să se automodeleze o perioadă de timp, dând forma finală corpului. Chipul tău se află în perioada de maturizare. Va arăta diferit de felul în care arată acum deoarece se va modifica conform amintirilor pe care le ai despre cel real. Ești în plină transformare acum...
– Da? Și cât va dura procesul acesta?
– Cam o săptămână. Bio-nano-materialul din care este con-struită fața ta lucrează destul de rapid. Să nu te aștepți însă la minuni, nu vei arăta cum erai în realitate, ci tot ca un android, însă ca unul care îți va semăna, oarecum. Astfel, fiecare chip capătă cea mai bună personalizare posibilă, iar ție îți va fi mai ușor să-ți accepți noua față.
– Interesant! Cu adevărat interesantă această treabă.
Mă studiez curios în oglinda mare din fața mea.
– De unde vine numele de SWH3? Semnifică ceva aceste inițiale?
– Sunt inițiale alese în memoria lui Stephen William Hawking.
– Și ce a făcut acest domn?
– Se spune că a fost o minte puternică ce a trăit prizonieră în propriul său corp. Mintea unui mare om de știință într-un corp complet paralizat. Vorbea cu cei din jur printr-o voce artificială, creată cu un computer...
– Regret, dar nu am auzit despre el.
Brusc, mă gândesc la toate cele ce trebuie să urmeze, așa că întreb:
– Și mai apoi, Uwe? Ce se va întâmpla cu mine? De ce trebuie să merg în Urb Binaria? De ce nu mă puteți lăsa aici în lume? Direct afară, pe străzi?
– Te grăbești să afli totul dintr-o dată? Avem tot timpul la dispoziție! Vom lămuri toate... nelămuririle tale prezente și viitoare, de orice natură ar putea fi ele. Dar, mai înainte de toate, hai să încercăm să ajungem până la Gym Area, unde te voi ajuta să te obișnuiești să-ți folosești noul tău corp.
– După tine, Călăuză! am spus recunoscător, urmând-o cu pași nesiguri ca ai unui copil.


*

Primul briefing

Astăzi am reușit, în sfârșit, să trec pentru prima oară în viteză și fără nicio greșeală prin întreg complexul traseu de obstacole și de aparate, iar Uwe mi-a spus zâmbind:
– Merge bine, AH 20! Te descurci minunat, de parcă te-ai fi născut în corpul ăsta! Cine ar bănui că locuiești în el doar de o săptămână...
– Da, mă simt perfect în el, i-am răspuns oprindu-mă la capătul cursei. Mă mișc precum o făceam cândva cu propriul meu corp. Mi se pare fantastic cum sunt realizate legăturile dintre mintea mea și mașinărie. Cum or fi reușit să facă această îmbinare perfectă?
– Destul de simplu, ca principiu. Spun asta pentru că acum tu exiști în forma unor informații aflate în circuitele de procesare ale mașinăriei. La fel cum, desigur, tot informație erai și pe vremea când erai om, doar că atunci locuiai în creierul trupului tău. Și o făceai la fel cum „locuiești” acum în hipermemoria acestui SWH3, să știi...
– Aha, zic, tot încercând să zâmbesc cu noua mea față, deci este foarte simplu! Oricum, faptul că iarăși pot să mă mișc îmi redă încrederea și îmi restabilește echilibrul psihic.
– Acesta și este unul dintre principalele scopuri ale acestei relocări într-un trup nou. Restabilirea echilibrului ființei tale pe cale naturală. Altfel, ai fi putut rămâne în memoria din Big Dad, unde ai fi fost pus la punct cu toate noutățile, în câteva secunde doar.
– Înțeleg, am zis, apoi o întreb: Călăuză, când o să ieșim afară? Vreau să las sentimentul uimirii să mă copleșească în timp ce voi privi toate minunățiile viitorului. Vreau să văd lumea, să văd unde a ajuns evoluția omului și a societății omenești, în timpul în care am lipsit... Oricum, mă simt foarte ciudat gândindu-mă că mai toată lumea mea, toți cei lângă care trăiam, nu mai sunt astăzi. Toți sunt duși. Absolut toți. Și acest gând mă face să mă simt într-o lume străină, dar cu care vreau urgent să mă împrietenesc. Vreau să o cunosc!
– Nu este străină, să știi. Este dintotdeauna una și aceeași lume a omului, doar că diferă substanțial de tot ce ți-ai fi putut închipui până acum. O să ieșim afară, avem și acest obiectiv în programul de instruire, dar mai întâi trebuie ca noi doi să mai lucrăm împreună la câte una și alta. Să exersăm puțin cunoașterea prezentului pentru ca mai târziu să putem trece la înțelegerea... viitorului.
– Încerc să te înțeleg. De altfel chiar voiam să te întreb câteva lucruri.
– Te ascult.
– Uwe, cât voi putea trăi în noul meu corp? Cam ce auto-nomie și ce durată totală de existență are? Sunt alimentat nuclear?




– Am să-ți răspund pe rând. Nu, nu ești alimentat nuclear. La energia nucleară s-a renunțat de foarte mult timp! Eu nici nu am mai prins-o. Era mult prea riscantă. Între timp a fost depășită chiar și energia care a fost descoperită în urma proiectului LHC – despre care bănuiesc că ai auzit vorbindu-se în vremea ta. Aceasta avea la bază extragerea energiilor, foarte mari de altfel, rezultate din desfacerea nucleului atomului... Procedura era destul de instabilă și tehnologia necesară foarte scumpă. Energia din zilele de astăzi, cea care alimentează și corpul tău, este una cu adevărat inepuizabilă, naturală și absolut nepoluantă.
– Da, am auzit câte ceva despre experimentul LHC, dar nu am apucat să aflu dacă a avut succes până la urmă. Doamne, câtă vreme a trecut de atunci... Două sute de ani de progres... Și această nouă energie spui că este chiar atât de inepuizabilă și de puternică?
– Da, este. Uite, focul obținut prin arderea unor bucăți de lemn este energia rezultată din descompunerea moleculelor celulelor ce alcătuiesc structura plantei. Dacă ai considera inventarea focului ca fiind prima treaptă a unei scări energetice și ai compara-o cu următoarea treaptă, respectiv energia nucleară, ai putea să-ți dai seama de înălțimea treptelor acestei scări și astfel ai putea înțelege cât de puternică este următoarea treaptă, cea a energiei LHC, peste care, mai sus, energia de astăzi ar fi treapta ce urmează valoric...
– Valoric, spui?
– Desigur.
– Adică noua energie este mai puternică decât cea LHC, care la rândul ei este mai puternică decât cea nucleară, precum aceasta din urmă este, la rândul ei, mai puternică decât cea a focului de lemne?
– Da, în linii mari, cam așa ceva.
– Sunt uimit, ce pot să mai spun! Bravo! Asta înseamnă că încălzirea, răcirea, chiar și transportul, nu mai sunt o problemă pentru voi, nu?
– Absolut, așa este, ai înțeles corect.
– Dar ce fel de energie este aceasta?
– Este energia din care este construit tot ceea ce există în jurul nostru.
– Adică? La ce te referi?
– La faptul că tot ce există în spațiul din jurul nostru, material sau nu, incluzând chiar și vidul, este construit, de fapt, din energie. Suntem scufundați în energie precum stau peștii în apa oceanului, înțelegi? Iar noi, azi, recoltăm direct această energie, fără a mai fi necesar să o producem tehnologic în vreun fel anume.
– Bine, înțeleg că nu o produceți, dar, dacă eu funcționez cu acest tip de energie, înseamnă că o înmagazinați cumva în mine, nu? În corpul meu, spre exemplu, trebuie să existe niște baterii.
– Nu, nu m-ai înțeles. Nu înțelege energia simplu, ca pe o apă termală plină de energie calorică, ci ca pe o apă aflată în mișcare. Energia despre care îți vorbesc, ca să poată exista, se află într-o deplasare continuă ce se petrece cu o extrem de mare viteză. Ea nu poate sta pe loc, căci ar înceta să mai fie energie.
– Așa deci...
– Această energie este, mai curând, precum apa învolburată a unui râu ce curge cu putere la vale. Nu te poți folosi de energia râului luând o găleată de apă din tumultul curgător care învârte vechea roată a morii și ducând-o apoi în casă ca să te folosești de ea. Trebuie să folosești mișcarea apei. Pentru a pune în mișcare, să spunem, un generator electric, înțelegi?
– Înțeleg acum.
– Așadar, tu nu ai baterii pline cu această energie, ci pur și simplu ai niște conectori speciali, localizați undeva pe spatele corpului tău. Precum un ștecher pe care l-ai băga într-o priză, doar că priza este localizată oriunde în spațiul din jurul tău! Toate obiectele ce funcționează pe bază de energie, de la cel mai simplu și până la ultima navă interstelară, are propriul său set de astfel de conectori.
– Incredibil! Să ai acces la atâta forță și putere... Bravo! Sincer, bravo!


*

Vârsta conștiinței

– Să revenim acum la întrebarea ta de mai devreme. Referitor la durata de folosință a trupului tău, AH20. Un SWH de generația a 3-a ar avea o durată de utilizare practic nelimitată energetic, dar...
– Dar... ce? Va trebui să-l schimb, pe măsură ce se demodează, cu alte modele noi? Sper că asta vrei să spui, am întrebat nerăbdător.
– Corpul tău poate funcționa multe sute de ani de aici încolo, însă adevărul este că, din păcate, nu te vei putea folosi de el decât câteva luni.
– Câteva luni doar? Dar de ce așa? Nu te mai înțeleg... Trebuie să-l schimb?
Călăuza a strâns ușor, abia perceptibil, din pleoape, după care și-a întors încet privirea într-o parte.
– Ce, nu voi trăi atât? Asta vrei să îmi spui? Spune-mi liniștită, că nu mă supăr. Oricum, am mai fost mort în ultima vreme, îți amintești? am spus zâmbind.
Încercarea mea de-a dreptul puerilă de a destinde puțin tensiunea apărută pe neașteptate a rămas total nebăgată în seamă, judecând după reacțiile călăuzei. Uwe a ridicat ușor privirea spre mine și mi-a spus:
– Să mori? Tu ești informație, AH20. De-acum înainte poți trăi oricât. Informația nu moare niciodată. Tot ce doar voiam să-ți spun este că...
– Stai puțin! Scuză-mă, te rog, revenim imediat la ceea ce voiai să-mi spui... Cum vine asta că eu pot trăi oricât? Nu aș vrea să înțeleg iarăși greșit...
– Da, poți trăi oricât pentru că exiști într-o formă informațională, și deci imaterială. Tu, acum, ești o entitate energetică organizată informațional. Conștiința ta, la conștiința ta de sine mă refer, acea parte atât de importantă a ființei umane, sufletul, eul fiecăruia dintre noi, ei bine, acesta este prin chiar natura sa o entitate imaterială, care nu poate să îmbătrânească vreodată. În fine, experiența ta, cea care îți completează ființa interioară, este, de asemenea, informație memorată și poate fi considerată oricum, demodată sau depășită, dar în niciun caz nu poate muri de bătrânețe, ca să spun așa. Așadar, tu nu mai poți muri. Și nici nu mai poți îmbătrâni!
– Cum așa?
– Conștiința de sine a fiecăruia dintre noi nu se modifică o dată cu trecerea timpului, ci rămâne mereu aceeași. Pe scurt, ea nu poate îmbătrâni!
– Sincer să fiu, nu cred că te-am înțeles. Conștiința mea, eul meu, nu îmbătrânește?
– Nu, nu îmbătrânește niciodată. Se îmbracă continuu, precum un bulgăre rostogolit prin zăpadă, în experiențe noi. Imaginea fiecăruia despre propriul corp ce crește și apoi îmbătrânește induce ideea că ești bătrân. Corpul material este ceva ce trebuie privit ca fiind complet separat de conștiința ta de sine, care este o entitate spirituală atemporală. Din prima zi de existență a conștiinței tale de sine – de care îți mai poți aminiti – și până în ultima ei zi, vei fi același tu!
– Tot eu?
– Da, tot tu. Chiar și atunci când visezi în timpul somnului, tot tu ești. Pe tine însuți te visezi ca fiind personajul principal, nu?
– Da, asta cam așa este, nu m-am visat niciodată ca fiind altcineva... Mama mea, fratele meu sau vecinul meu... Are sens ce spui. Totul pare că se învârtește întotdeauna numai în jurul meu și în vis, întocmai ca și în realitate. Conștiința de sine rămâne același observator, asta vrei să spui?
– Da, același observator. Și mereu ai fost tu, de fiecare dată doar tu, în orice împrejurare a vieții tale. De când erai copil și până astăzi, tu și numai tu ai stat în spatele gândurilor tale. Sau, mai bine zis, în centrul lor. Și când spun „tu”, mă refer exact la conștiința ta de sine. Tu, cel din spatele ochilor, nu te-ai simțit mai bătrân, așa cum ți-ai simțit corpul, ci, cu trecerea anilor, ai simțit doar că ai mai învățat câte ceva nou, nu?
– Să mă gândesc puțin. Da, are sens ce-mi spui. Chiar, uite, așa capătă sens încă un lucru. Dar ne vom abate de la subiect.
– Nu-i nimic, este rândul meu să te asigur că vom reveni la punctul inițial de discuție. Ce lucru? Este important să lămurim orice aspect de îndată ce acesta apare.
– Ei, observasem eu ceva, nu este așa de important...
– Ce anume ai observat?
– În fine, am observat că atunci când eram foarte tânăr îmi plăceau fetele tinere și frumoase și astfel mă gândeam că bătrânilor trebuie să le placă cele bătrâne. Credeam, la acea vreme, că fiecare generație vede ca fiind potrivit pentru ea doar pe cei de aceeași vârstă cu a lor: băieții pe fetițe, adolescenții pe adolescente, tinerii pe tinere, maturii pe mature și bătrânii la fel.



– Așa, și? Ce-ai observat?
– Am observat că pe măsură ce înaintam în vârstă...
– Da?
– Ei, nimic...
– Îți plăceau tot fetele tinere și frumoase, așa-i?
– Mda, adică nu spun că le plăceam neapărat, dar le socoteam a fi cele mai frumoase, știi ce vreau să spun. Iar asta înseamnă că, în mintea mea, eu am rămas mereu același tânăr. Doar oglinda era cea care mă aducea de fiecare dată în realitate. Cred că dacă nu ar fi existat oglinzi pe lume, nici noi nu... am fi ținut cont de vârsta și de înfățișarea noastră, a fiecăruia dintre noi. Eu, neștiind cum arăt, m-aș fi apropiat de persoana care mi-ar fi plăcut, iar ea, la rândul ei, neavând idee cum arată, n-ar fi putut aprecia dacă se potrivește sau nu cu mine, acceptându-mă...
– Întocmai cum se petrec lucrurile în lumea animalelor, nu? Acolo nu există vârstă, și nu există vârstă pentru că animalele nu au conștiință despre sine și astfel nici despre felul în care arată, sau ce vârstă au... Cât privește ideea ta cu oglinzile, acesta este și rostul lor, nu? Să arate conștiinței de sine cum îi arată corpul. Că doar nu ea, conștiința de sine, se privește în oglindă, nu?
– Într-adevăr, ai dreptate, nu mi-am dat seama până acum, dar se pare că conștiința de sine a omului nu îmbătrânește, ci doar se îmbogățește, adunând experiențe noi, cum spui tu. Ce treabă ciudată... Nu, chiar nu m-am mai gândit niciodată la asta până acum, trebuie să recunosc.
– Întocmai cum spui, AH20! Iar dacă conștiința de sine – sufletul sau esența omului, cum vrei să-i spui – nu ar fi trădată de fragilitatea corpului omenesc, ar putea trăi, practic, la nesfârșit. De altfel, cred că ai văzut că media speranței de viață, mulțumită beneficiilor aduse de știință în general, și de medicină și genetică în particular, a crescut de la 30 de ani, cât era pe la începutul existenței omului, la 90 de ani, în vremea ta, și la aproape 150 de ani în zilele noastre. Și, de fiecare dată, conștiința de sine din mintea omului, eul fiecăruia dintre noi, a existat neafectată de trecerea timpului, simțindu-se tânără și în putere până când corpul ce o susținea a cedat. Bătrânii încep să uite și astfel se degradează, însă doar pentru că celulele nervoase din creier le mor de bătrânețe fizică și nu pentru că mintea lor, eul lor, conștiința lor de sine, respectiv informația însăși, ar îmbătrâni... Corpul este muritor, conștiința de sine însă nu! Dar nu are nici o alternativ㠖 când suportul ei piere, dispare și ea. Noi suntem observatorii transformărilor suferite de corpuri dincolo de limita pentru care a fost, să spun așa, proiectat să o facă. Dincolo de timpul său natural de funcționare. Și asta datorită vieții noastre asistate de civilizație, în care aportul medicinii și geneticii este majoritar.
– Așa, la fel ca o melodie de pe o bandă magnetică care e mototolită și distorsionează informația de pe ea, iar în final, după ce se destramă, se va pierde cu totul.
– Oarecum, a spus Uwe. Oarecum... Sau ca o scriere importantă de pe un papirus ce putrezește...


– Bun, am înțeles și sunt de acord cu tot ce mi-ai spus. Dar să revenim la motivul pentru care spuneai că nu mă pot folosi de corpul meu mai mult decât câteva luni. Aștept răspunsul tău cu o imensă curiozitate și, în același timp, cu încredere în viitor. Spui că mintea nu moare niciodată, că se poate folosi de noul său corp vreme de câteva sute de ani, și, cu toate astea, înțeleg că ecuația aceasta fericită va trebui să se destrame peste doar câteva luni, așa e?
– Da! Hai mai bine să mergem afară, în parc. Am să-ți spun acolo.
– Hai, am spus nerăbdător.
*

Al doilea briefing

Grădina în care ieșim de regulă în pauza orelor petrecute în Sala de Gym este una surprinzător de frumoasă. O curte interioară uriașă, înțesată de pomi înalți și de tot felul de plante, unele dintre ele pline de flori viu colorate. Printre frunze zboară ciripind fericite o mulțime de mici păsărele încântătoare. Aerul este curat și înmiresmat și totul este scăldat în lumina plăcută a soarelui. Ne-am așezat pe o bancă. Privind înspre Uwe, am întrebat-o:
– Putem continua discuția?
– Da, AH20. O continuăm...
– Spune-mi, te rog, ce urmează să se întâmple mai departe? Căci, de când am ajuns aici, totul pare într-o continuă transformare! Mai întâi sar dintr-un coșmar într-un vis frumos, după care totul rămâne suspendat în incertitudine. Și apoi ce-i așa de misterios și necesită atâtea pregătiri? Înțeleg că eu, conștiința mea de sine...
– Și de cele din jur...
– Și de cele din jur, desigur... Conștiința mea, spui tu, poate trăi la nesfârșit?
– Da, așa este.
– Și corpul meu cel nou are autonomie de cel puțin câteva sute de ani? Am înțeles eu bine?
– Da, așa este, cel puțin trei-patru sute de ani.
– Bun! Până aici totul este în ordine și-mi convine. Și după cele trei sute de ani nu pot obține un alt corp? Poate chiar unul mult îmbunătățit, nu-i așa?
– Da, teoretic ai putea... De altfel, există deja corpuri androide cu mult mai avansate tehnologic decât cel în care stai tu acum. Ție ți s-a alocat un SWH3 tocmai ținându-se cont de faptul că nu vei rămâne mult timp în el.
– Teoretic, spui, aș putea obține un alt corp. Păi asta vreau să-mi și spui: ce anume nu se leagă aici? De ce nu-l pot obține? Se pare că totul va rămâne încă un vis frumos ce nu se va împlini. Ceva trebuie să i se opună, dar nu reușesc să văd ce anume?
– Da, gândești corect, ceva se opune. Dar să știi că, în același timp, visul tău frumos poate continua.
– Ei, mă gândeam eu că trebuie să fie ceva aici! Deci, mai ai să-mi spui ceva?
– Da, mai sunt chiar foarte multe de spus.
– Cum ar fi, să zicem, că-mi vei vorbi despre Urb Binaria? Și despre SOL?
– Da, cam așa ceva, AH20.
– Atunci, ce este Urb Binaria? Și de ce se opune ea ca eu să trăiesc sute de ani?
– Nu, ea nu se opune.
– Dar cine atunci? Și câtă vreme mă voi putea bucura de noua existență în corpul meu cel nou?
– AH20, în noul tău corp vei locui doar câteva luni. Aceasta este, din păcate, o realitate deja pecetluită. Urb Binaria este noua adresă a lumii omului. O altă lume de fapt, nu doar o adresă. O nouă dimensiune. Iar această nouă dimensiune a lumii este localizată într-un hypercomputer cuantic situat în interiorul lui SOL, sfera cosmică ce o găzduiește și o protejează. SOL este o sferă din titan construită în spațiu, pe „fundația” oferită de stația orbitală. O poți vedea în serile senine cu ochiul liber.





– Urb Binaria este noua adresă a lumii? Cum adică? O dimensiune localizată într-un computer? O sferă denumită SOL?... Asta ce vrea să însemne?
– Sol este prescurtarea de la Sol Invictus, adică soarele neînvins. Cum îți spuneam, o poți vedea noaptea pe cer. Este un punct mic și foarte luminos, de culoare albastră, aflat pe o orbită circulară în jurul pământului, alături de ceilalți sateliți. Sfera a fost “înălțată la cer” într-o zi încărcată și ea, de asemenea, cu puternice semnificații.
– Care anume?
– Construcția sa a fost începută oficial într-o zi de 25 Decembrie. Și inaugurarea ei a fost făcută tot la aceeași dată, însă câțiva ani mai târziu. Această zi poartă de atunci numele de Natalis Solis Invicti.
– Aha! Natalis Solis Invicti, adică...
– ... ziua nașterii soarelui neînvins.
– Devine interesant, am spus, gândindu-mă ori că lui Uwe îi ardea de glume, ori că iarăși visam.
– Momentan, Sol Invictus gravitează în jurul Terrei, dar va pleca în câteva luni în drumul lui fără întoarcere prin Cosmos.
– Pot să te întreb ceva?
Uwe dă aprobator din cap.
– Mai am câteva întrebări. De ce s-a mutat lumea în Urb Binaria? De ce pleacă Sol Invictus și nu rămâne aici? Și ce legătură are plecarea lui programată peste câteva luni cu cele tot câteva luni care mi-au mai rămas de trăit în acest corp bio-sintetic, android de modă veche, sau cum să-i mai spun?
– Are legătură directă, desigur... Și, ca să înțelegi, va trebui să afli ceva foarte neplăcut. Omenirea părăsește planeta de urgență pentru că în câteva luni pământul va fi distrus de coliziunea cu un asteroid uriaș. În doar câteva luni, planeta se va transforma într-o sferă de lavă incandescentă.
Brusc am simțit o arsură rea, puternică, ce își revărsa un gust teribil de amar direct în sufletul meu... Fir-ar să fie de treabă, m-am gândit... Până la urmă tot n-am scăpat. Fir-ar el de asteroid, ce naiba a găsit el de trebuință să distrugă minunăția asta de lume... M-am uitat mai apoi în ochii lui Uwe și am întrebat-o:
– Sunteți siguri?
– Da, foarte siguri!
– Și ce se va întâmpla cu toată lumea?
– Cum îți spuneam, AH20, ființele umane în marea lor majoritate s-au transferat deja pe SOL, în dimensiunea virtuală Urb Binaria, adică Orașul Binar.
– Dar cum așa? Cum au încăput? Cât de mare este sfera?
– AH20, așa cum nici tu nu mai locuiești în corpul tău nativ distrus în accident, ci într-o hypermemorie localizată într-un corp artificial, tot așa și omenirea stă în dimensiunea virtuală Urb Binaria, găzduită de mica sferă artificial creat㠖 Sol Invictus. Pe Pământ nu au mai rămas decât foarte puțini locuitori. Printre ei ne aflăm și noi, cei care încercăm să-i recuperăm și să-i îmbarcăm pe SOL, în ultimul ceas, pe ultimii rămași, cazuri speciale precum este și acesta al tău sau ca al celor care încă se încăpățânează să rămână aici, așteptând intervenția cine știe cărui salvator miraculos...
– Și pe blestematul ăla de asteroid nu puteți să-l deviați, ori să-l distrugeți? Cu atâta tehnologie la dispoziție? Cu toată forța și energia despre care mi-ai spus că o stăpâniți?
– Nu, acum nu se mai poate face nimic. Am fi putut, dar asta doar dacă celelalte lumi de dinaintea noastră, printre care și lumea din care vii tu, nu și-ar fi cheltuit grosul energiei și potențialul inteligenței creatoare exclusiv pe distrugere, iar restul de energie rămasă pe lucruri mărunte și inutile. Și dacă nu ar fi existat atâtea războaie fratricide, sau măcar dacă ar fi fost cruțate viețile atâtor milioane de copii, victime colaterale ale războaielor, ale foametei sau accidentelor care ar fi putut fi ușor evitate. Și, când spun asta, mă gândesc la acei copii excepționali, predestinați să ajute civilizația să avanseze cu câteva sute bune de ani. Aceștia ar fi devenit alți Edisoni sau Einsteini, sau... atâția alți cercetători de excepție sau genii pe care tu nu ai apucat să-i cunoști deoarece au trăit în perioada în care tu ai lipsit din lume.
– Aha, înțeleg și regret... Dar chiar nu puteți face nimic? Tot nu-mi vine să cred!
– Dar s-a făcut ceva, omenirea este pusă la adăpost! Omenirea va supraviețui. Însă nu am mai putut face nimic pentru a salva planeta cu tot ce înseamnă ea.
– Da, de fapt ai dreptate, scuză-mă.
– Prezentul moștenit de generația mea avea destinul scris pe frunte: deja prea târziu. Voi însă, cei de ieri, încă ați fi putut schimba viitorul de azi, dar nu v-a stat capul la așa ceva... Dar, în fine, așa a fost să fie, nimeni nu acuză pe nimeni. Și oricum, după cum vezi, soluția pe care am găsit-o am și aplicat-o cu succes...
Mi se părea că ochii lui Uwe s-au umezit puțin, iar pe mine mă încerca vaga senzație a unui tremur nervos.


*

Frământări vechi și întrebări noi

– Îmi pare teribil de rău. Tot ce am aflat este cutremurător... Și, într-un anume fel, mă simt oarecum vinovat de tot ce...
– Tu nu ai nici o vină, AH20, luat doar ca individ. Poate că ai fost un om bun și responsabil, iar ca tine, desigur, au mai fost alte milioane și milioane. Lumea însă, lumea luată în ansamblul ei, a fost dintotdeauna mai mult rea decât bună și perfect iresponsabilă cu propria ei existență...
– Iar eu provin din chiar lumea aia iresponsabilă! Mi se face silă de toate! Inclusiv de mine...
– AH20, nu vreau să te mai gândești la asta, bine? Îți imaginezi cam care a fost reacția celor care au primit vestea apocaliptică în timpul vieții lor. Reacția globală... Astăzi, fiecare locuitor al planetei trăiește împăcat cu ideea aceasta, concentrându-și atenția și energia creatoare spre părțile bune ale Urb Binariei. Și trebuie să-ți mărturisesc că, în anumite privințe pe care urmează să ți le dezvălui în curând, Urb Binaria este o lume cu mult mai bună decât cea veche. De fapt, sincer îți spun, nici nu pot exista termeni de comparație între cele două lumi.
– Mă bucur să aud asta... Da, îmi imaginez că trebuie să fi fost ceva îngrozitor. Să afle de asteroid... Mă tot întreb, de ceva timp încoace, de ce oare m-ați mai salvat? Adică cum de v-a mai stat mintea la așa ceva...
– Lumea s-a schimbat mult în ultimii ani, AH20, și cu precădere din momentul descoperirii Lancei, căci așa a fost denumit asteroidul. Și asta nu datorită formei lui, fiind în realitate o sferă cu un diametru de aproape 500 de kilometri, ci datorită preciziei cu care vine încoace... A fost descoperit la vremea la care eu mă nășteam. Din acel moment, lumea nu a mai fost aceeași. Generația mea a fost ultima generație de nou născuți. Oamenii nu au mai făcut copii, iar generația mea a fost cea care a crescut, nu cum s-ar spune cu sabia deasupra capului, ci cu lancea azvârlită în direcția ei.
– Trist, cu adevărat foarte trist. Și totuși, de ce nu poate fi distrus înainte de a ajunge pe pământ?
– Este mult prea mare, chiar și pentru puterile noastre! Compară-l cu asteroidul care a făcut să dispară dinozaurii, de acum 65 de milioane de ani, care avea în jur de zece kilometri diametru. Lancea măsoară aproape cinci sute de kilometri în diametru! Dacă ar fi spart, bucățile rezultate în urma exploziei ar fi rapid adunate de gravitație, căci acestea s-ar atrage între ele luând forma unui bulgăre în doar câteva zile. Și acest bulgăre ar păstra cu el, intactă, aceeași energie distructivă a asteroidului...
– Acum înțeleg ce vrei să spui.
– Energia sa cinetică purtată este uriașă. Imaginează-ți o stâncă, în mare parte metalică, de cinci sute de kilometri diametru care circulă cu o viteză de câțiva zeci de mii de kilometri pe oră! Energia s-ar păstra intactă în cazul explodării sale, fiind transferată în bucățile componente. De asemenea, s-ar păstra intactă și traiectoria sa inițială. Efortul ar fi total inutil...

– Și nu poate fi nici deviată?
– Nu a fost posibilă nici devierea din aceleași considerente ale masei și energiei colosale acumulate. Ambele au valori mult prea mari ca să putem să intervenim. Este mai rapidă de sute de ori decât un glonț și are masa asta enormă. Este mult prea grea și rapidă pentru a-i da un brânci suficient de zdravăn.
– Și atunci ce vină are lumea mea? Nu zic că nu am fost iresponsabili, dar, în acest caz concret, se pare că destinul este unul... implacabil.
– Nu chiar. Teoretic, Lancea ar fi putut fi deplasată de la traiectoria actuală pe o alta care să evite pământul dacă ar fi fost împinsă din lateral, însă un timp mai îndelungat decât am avut noi la dispoziție. Dacă nu și-ar fi pierdut vremea inutil atâtea și atâtea generații, am fi ajuns la tehnologia de astăzi ceva mai devreme. Și astfel, Lancea ar fi trecut deviată la o distanță suficient de sigură de planetă. Noi, astăzi, chiar dacă am putea să o împingem cu ajutorul unor motoare speciale trimise în spațiu cu navele flotei spațiale, nu mai este timp suficient pentru ca devierea să fie suficientă și eficientă.
– De ce?
– Ar fi fost necesari în jur de zece ani de împingere. Această împingere s-ar fi făcut în timp ce asteroidul continua să se deplaseze cu viteza lui uriașă, așa că navele trebuia trimise cu câțiva ani mai înainte ca să intercepteze Lancea la cei zece ani distanță de planetă, necesari împingerii. Însă toată această desfășurare de forțe nu a fost posibil de realizat, tehnologic vorbind, din cauza întârzierii predării ștafetei cunoașterii... Să fi avut la dispoziție doar un avans de zece ani. Dacă omenirea ar fi putut să economisească măcar acești ani de pace adevărată din ultimii cinci, șase mii de ani de existență mai evoluată, planeta ar fi putut fi salvată! Dar, după cum știm, nu a fost posibil...
Am lăsat capul în jos și, stând așa, am continuat:
– Încerc să-mi imaginez șocul care a cuprins lumea atunci, la aflarea veștii...
– Da, a fost foarte greu. Dar cel mai greu a fost pentru cei în timpul cărora s-a aflat nefasta veste, pentru că noi, ultima generație, am luat lucrurile așa cum erau. Am crescut cunoscând ziua și ora la care va suna ceasul planetei. Oricum, din acel moment, societatea noastră s-a schimbat total și definitiv. Deși acea societate greu încercată de viață ajunsese deja la un grad înalt de maturitate și responsabilizare. Odată cu aflarea Zilei Zero, oamenii au realizat, fiecare în parte, că tot ce există dincolo și dincoace de bucuria existenței și a dragostei arătată vieții, nu e altceva decât o sumă de simple detalii fără nici un fel de importanță. Praf în vânt. Deșertăciune...
– Asta o știam și noi...
– Da, însă fără să o și realizați cu adevărat... Una este să știi că vei muri într-o bună zi, și cu totul altceva să știi cu exactitate acea zi, mai ales dacă nici nu este prea îndepărtată...
– Îmi închipui că ai dreptate. Spui că lumea se schimbase în bine?
– Da, cum spuneam, lumea evoluase spiritual mai mult decât ți-ai putea imagina. Dispăruseră aproape cu totul preocupările oamenilor pentru înavuțirea fără măsură. Ba chiar fugeau de greutatea adusă vieții libere de aceasta. Lumea de astăzi, AH20, aproape toată, și nu doar cea mai mare parte din ea, seamănă foarte mult cu un mușuroi de furnici. Exista o mare familie...
– A omului!
– Nu! Familia vieții. Nimeni nu își mai ghida viața având drept unic țel pe acela de a avea, ci pe cel de a trăi cât mai intens și mai curat experiența fiecărei clipe de viață. De când întreaga energie creatoare a minții omenești a fost îndreptată exclusiv spre construcție și nu spre distrugere, spre viață și nu spre moarte, spre bine și nu spre rău, răsplata primită de membrii societății a fost belșugul adevărat. Atât cel material, cât și cel spiritual. Au fost vremuri de mare bucurie. Așa cum omul nu a mai cunoscut vreodată în întreaga lui istorie.
– Mi-ar plăcea să-mi vorbești despre toate acestea, am rugat-o pe călăuză.
– Deși nu mai existau bani în circulație de ceva timp, oamenii aveau mai multe decât pe vremea când aceștia existau. Nu mai existau între ei diferențe materiale substanțiale și, cu adevărat, totul aparținea tuturor. Cu toții își petreceau timpul liber oriunde își doreau, pe întreaga planetă transformată într-o uriașă zonă turistică... Fiecare muncea cu plăcere și cu convingerea că face bine societății sănătoase în care trăia și semenilor ce o formează. Omul dădea unei singure societăți ceea ce putea face cu două mâini și primea, în schimb, de la aceeași societate, partea sa din rodul muncii a miliarde de semeni. Omenirea a ajuns să devină o familie foarte mare, din care acum și tu faci parte. De aceea ai și fost salvat... Noua noastră monedă este dragostea. Facem tot ceea ce facem motivați de dragostea de viață, și nu de bani!
– Acum înțeleg. Într-adevăr, oamenii s-au purtat precum niște copii răutăcioși. Cu adevărat așa este. În vremea mea, totul se rezuma la a deține cât mai mult. Și nu doar atât, ci și la a etala acest lucru. Se grozăveau cu avuția de parcă fluturau steagul victoriei pe câmpul de luptă... Cel puțin, atât cât îmi mai amintesc din vremurile mele. Ceea ce-mi descrii pare a fi o lume formată cu adevărat din persoane mature și responsabile...
– Bine spus! Toate astea se întâmplau până nu demult, căci acum oamenii au fost deja evacuați de pe planetă.
– Încerc să-mi imaginez cum trebuie să fie viața în care nu trebuie să te afli într-o competiție egoistă permanentă.
– Foarte relaxantă. Toți membrii societății au simțit această trecere ca pe o eliberare. Eliberarea de o povară ce i-a apăsat mult prea mult timp. Dacă vei sta vreodată să-ți analizezi propria viață, ai să vezi cât anume din timpul trăit s-a consumat total inutil. Făcându-ți planuri de viitor imposibil de realizat sau preocupându-te de micile lucruri din jurul tău care parcă își dădeau mâna să-ți facă neplăceri. Opunându-se chiar din răsputeri să te lase în pace, nu-i așa? De la pata apărută pe haina cea nouă și până la fisura apărută pe parbrizul mașinii...
– Să știi că de foarte multe ori glumeam pe seama „conspirației ticăloaselor de lucruri“. Apăruseră chiar și niște așa-zise „legi“ după care această conspirație s-ar desfășura, Legile lui Murphy!
– Nu le cunosc... Oricum, să-ți continuu, societatea omenească începuse să se responsabilizeze începând chiar din anul 2015, în perioada de iluminare spirituală din acea vreme ce a urmat Marii Crize din 2012. Deci cu mult timp înainte de aflarea veștii despre asteroid. Încă de atunci, oamenii au început să pună diferență între eu și noi. Practic, omul ajunsese în sfârșit să înțeleagă că trăind în mijlocul civilizației primește cu mult mai mult de la societate decât trebuie să dea în schimb. Dă din puținul lui și primește de la o lume întreagă, trecută și prezentă. Ca membru al societății omenești, nu trebuia decât să fie responsabil la locul său din cadrul societății. În schimb, primea roadele muncii unei întregi societăți. Beneficia de știința școlii și a educației sale, a medicinii, cu doctorii și medicamentele ei, de șosele, de mașini și avioane. Avea acces la toate produsele imaginabile, de la cele alimentare la tot ceea ce se găsește într-o locuință, de la mobilă la căldură și electricitate. Beneficia de fructele întregii munci și de toate cunoștințele omenirii, acumulate încă de la începuturi. Practic, lucruri pe care un singur om nu este în stare să și le producă singur niciodată... Scuză-mă, te rog, AH20, dacă pun atâta patos, dar sunt amintiri ale unor vremuri dragi și apuse... Ale strămoșilor noștri apropiați.
– Călăuză, sunt numai ochi și urechi: pentru mine sunt povestiri din viitor! Nu aș fi crezut că poate funcționa acest gen de relații în societatea umană.
– Adevărat este că un impact hotărâtor a avut și descoperirea sursei de energie despre care ți-am vorbit mai devreme, care a condus apoi la preluarea activităților productive de către roboții ultraspecializați, pe de-o parte, iar pe de alta a preluării sarcinilor administrative și de organizare ale societății de către complexe sisteme organizatorice computerizate...
– Deci în loc de conducători coruptibili erau programe incoruptibile! Acum înțeleg cum de a fost posibil să avansați atât de mult... Interesant, trebuie să recunosc că a fost interesant viitorul meu și trecutul tău...
– Poți spune și așa. Dacă individul se putea organiza ajutându-se de tehnica de calcul, de ce aceasta nu ar fi funcționat și la nivelul unei societăți?
– Da, desigur, ai dreptate. Uwe, în altă ordine de idei, din ce motiv mă instruiți pe mine?
– Rolul acestui act de instruire este acela de a te ajuta să cunoști și să înțelegi drumul dus de omenire până astăzi, cu bune și cu rele, astfel încât să ajungi la nivelul actual de conștientizare. Acest nivel este necesar să ți-l însușești, pentru ca în final să poți alege, în cunoștință de cauză, dacă rămâi aici sau mergi în Urb Binaria. Este dreptul fiecărei ființe umane, stipulat în Constituția Universală. În plus, mai are și rolul de a reduce decalajul informațional ca să te poți adapta la existența din Urb Binaria.
– Bine, dar aș putea decide acum, pe loc: aleg viața și nu moartea! Aleg lumea virtuală și nu Terra...
– Da, bineînțeles că vei alege viața, însă nu ai face-o în perfectă cunoștință de cauză, AH20. Pentru că tu alegi acum între viață și moarte, deși alegerea pe care trebuie să o faci tu este cea între o existență de câteva luni și o eternitate! Sunt două limite extreme. Una este foarte scurtă și este firesc să nu o alegi, iar cealaltă este năucitor de lungă, atât de lungă încât nu-i vei putea supraviețui fără pregătirea necesară! Nu poți ajunge acolo, în Urb Binaria, decât realizând adevărata dimensiune în care urmează să intri. Este vorba de putința, ca să nu-i spun dorința, de a trăi o eternitate! Și așa cum moartea reprezintă o limită nedorită, tot așa și eternitatea este tot o limită căreia, chiar dacă este situată de cealaltă parte a axei timpului în care stă moartea, îți va fi cel puțin la fel de greu să-i supraviețuiești.
– Vorbele tale încep să mă sperie. Alternativa este deci eternitatea?... Cum așa?
– Da, AH20, alternativa pe care putem să ți-o propunem este eternitatea. Și teama pe care spui că o ai este prima reacție responsabilă pe care o așteptam din partea ta. În plus, trebuie să mai știi că nici Urb Binaria nu primește în ea decât ceea ce este bun în oameni. Iar în ceea ce te privește, după cum ți-am mai spus, nu cunoaștem mare lucru despre tine...
– Aha, acum îmi este perfect clar!
– Tot ceea ce este rău în natura umană trebuie să rămână și să ardă odată cu planeta. Depinde de alegerea fiecăruia dacă va dori să vadă Ziua Zero de la fața locului, rămânând pe planetă, sau dacă o va urmări pe monitoarele holografice stând comod în fotoliu, în noua lume.


*

Prima lecție

Tot ceea ce îmi spunea Uwe avea sens. Așadar, aceasta era portița de rezervă, ieșirea în caz de incendiu, pe care omenirea o găsise în drumul evoluției sale existențiale: evadarea într-o dimensiune virtuală. O existență ferită de învelișul unui mic cocon de titan aruncat în imensitatea spațiului și a timpului.
Așa se explică și apetența cu care noile generații de pe vremea mea îmbrățișau încă din fașă noua tehnologie, computerele în special, dar și nevoia de a comunica unii cu alții, de a sta legați prin comunicare, fie ea prin telefon ori prin rețeaua de internet. Așa, deci, îmi explic atracția irezistibilă de a sta în fața calculatorului manifestată de către cei tineri, spre disperarea părinților lor, cufundați realmente în lumea virtuală: predestinarea! Omenirea există astăzi cufundată într-o altă dimensiune! Și de ce nu, la urma urmei? Eu însumi experimentez o astfel de trecere. O idee nouă îmi vine acum în minte, așa că întreb:
– Totuși, de ce așa și nu ați plecat pe o altă planetă?
– În primul rând, mi-a răspuns Uwe, suntem mult prea departe de planete care să întrețină viața așa cum o face Terra. Apoi, trebuie să-ți mai spun că ne-ar fi fost cu mult mai ușor să întreținem viața într-un cocon cufundat în oțelul topit din mijlocul unui furnal în funcțiune, decât să o facem în cosmosul plin de tot felul de radiații și de atâtea și atâtea alte ostilități. Ușor, ușor, s-a înțeles că drumul nostru nu ducea înapoi în creuzetul topit și în egală măsură înghețat, din care proveneam, ci într-o cu totul altă direcție. Cu timpul ai să afli și alte lucruri interesante despre natura umană și atunci ai să înțelegi că menirea noastră nu este aceea de a fugi de pe o planetă pe alta, ci este cu totul diferită... Și, în final, cum să muți tot ce există pe o planetă întreagă? Și de ce să muți o întreagă planetă? Tu, spre exemplu, ai fost mutat în SHW3 fără să fie nevoie să iei cu tine măcar un singur atom din corpul tău fizic, nu?
– Da, are sens tot ce-mi spui. Călăuză, pot să te mai întreb ceva?
– Desigur, te rog întreabă-mă.
– Sunt mulți cei care au ales să nu meargă în Urb Binaria?
– Sunt destui, din păcate. Nu ca procent din populația totală, ci ca număr.
– Cine sunt aceia? Printre ei mă gândesc că trebuie să fie și infractorii și criminalii cărora le-a fost refuzată intrarea?
– Există mai multe categorii. Cei mai mulți sunt,
într-adevăr, cei care nu s-au putut schimba în bine renunțând definitiv la răul din mintea lor... Alții sunt cei ale căror dogme ultrareligioase îi împiedică să accepte realitatea. Apoi, mai sunt și câțiva nostalgici care preferă, deși conștienți de consecințe, să rămână aici. Ei susțin că pământul ne-a dat viață și ne-a crescut, iar noi să-l părăsim pe ultimul lui drum?
– Bine, dar asta este o mare prostie!
– Din fericire, zilnic avem mulți dintre aceștia care se răzgândesc sau acceptă ca măcar membri ai familiilor lor să se salveze în Urb Binaria. Și, oricum, pe măsură ce timpul trece, tot mai mulți se răzgândesc, urmând restul omenirii.
– Este un lucru îmbucurător, am zis.
– Mă întrebai de infractori? Nu are să-ți vină să crezi, AH20, însă mulți dintre infractori au trecut testele de îmbarcare în Urb Binaria.
– Cum așa? Fă-mă să înțeleg! Ce teste?
– Da, ai să înțelegi mai multe după ce ai să-ți explici adevărata natură a dualității ființei umane. Mulți dintre aceștia au reușit să se detașeze de tot ceea ce era rău în ei.
– Adică s-au... pocăit?
– Poți spune și așa, dacă vrei tu. Dar, de fapt, nu este vorba nici de termenul religios și nici de promisiuni de schimbare scăldate în lacrimi, ci de o renunțare clară, definitivă, făcută din convingere, de o detașare aproape fizică de răul ce le-a dominat cândva sufletele, respectiv conștiințele. Precum o operație – făcută pe viu și în mod lucid – de separare a unui țesut bolnav de restul trupului. Doar că aici vorbim despre separarea răului din minte, iar în acest caz regretul sincer și adevărat este cel mai ascuțit bisturiu.
– Înțeleg acum. La modul teoretic este foarte frumos și corect, dar tot nu pricep cum aveți siguranța reușitei operației.
– Este destul de simplu, sunt o serie de teste virtuale în care subiectul este pus la încercări severe, fiind convins că trăiește realitatea. Testele nu pot fi trecute decât dacă cu adevărat conștiința sa de sine refuză instinctiv, pentru totdeauna, tentațiile răului. Subiectul supus testării nu are continuitate în cunoașterea rezultatelor obținute anterior decât în momentele de trezire la realitate. Astfel, el nu poate cumula experiența testelor trăite în virtual, ci doar în realitate. Realizând însă că a căzut deja un număr de teste, din dorința de a supraviețui, ceva începe să se schimbe în bine cu adevărat în adâncul ființei lui. Programele de testare asigură astfel nu doar simpla verificare, ci chiar ajută la schimbare. La desprinderea de rău. Iar condițiile virtuale create de programe sunt imposibil de diferențiat de viața reală. Așa cum, de altfel, este și lumea din Urb Binaria.
– Chiar urma să te întreb, ce se întâmplă în Urb Binaria? Cum va fi viața acolo?
– Ca o continuare a vieții de aici. De aceea trebuie să fii instruit la un nivel corespunzător, astfel încât să poți să intri în noua ta existență ca și cum viața ta ar continua. O intrare fără praguri sau trepte de netrecut.


*

Fața nevăzută a realității

– Am înțeles asta, și încă foarte bine. Dar mai povestește-mi despre această lume nouă.
– Realitatea de acolo, deși virtuală, nu diferă cu absolut nimic de realitatea de pe pământ, să știi – ca nivel de percepție senzorială. De altfel, și asta nu ai de unde să o cunoști întrucât s-a descoperit ulterior perioadei în care ai fost tu criogenizat, fizica cuantică ne-a arătat că nici realitatea asta de aici nu este chiar atât de reală și de materială pe cât am crezut noi că este.
– Cum adică? Ce vrei să spui? Că trăim în închipuire? Că totul e o plăsmuire, imaginația cuiva? Auzisem despre tot felul de teorii de acest gen, pe vremea mea, și sunt chiar curios să aflu cât mai multe informații legate de această temă.
– Nu, nu-i chiar așa, lumea noastră pe pământ este o lume cât se poate de reală, însă construită din unde energetice. Din cuante energetice. Pe acestea, mintea noastră le percepe ca fiind într-o formă materială. O materie alcătuită din atomi, electroni și alte particule. Cunoști ceva despre așa-numita dublă natură a electronului, cea de a fi undă și particulă în același timp?
– Da, știu că se vorbea despre așa ceva pe vremea mea. Electronul, se spunea, este o undă care devine particulă când este observat. Dar, m-am întrebat retoric, de unde să știe electronul că este observat?
– Nu, stai puțin! Tocmai aici este înțelegerea greșită! Electronul nu este o undă ce se transformă în particulă atunci când este observat. Nu există așa ceva, electronul rămâne o undă. În mintea observatorului, însă, unda devine imaginea unei particule.
– Adică?
– Dacă tu stai cu ochii închiși și din spatele tău îmi auzi vocea, strigându-te, nu ai certitudinea că eu sunt în spatele tău? Mintea ta mă reconstruiește. Astfel, tu mă poți „vedea“ cu ochii minții, folosind puterea imaginației.
– Așa e, dar ce-i cu asta?
– Gândește-te că poate nu eu aș fi fost în spatele tău, ci doar vocea mea, fidel redată sonor. În mintea ta, imaginea mea s-ar fi format oricum și ai fi fost conștient de prezența mea fizică, deși eu nu eram decât o simplă undă sonoră.
– Aha... Dar totuși.. stai așa! Dar dacă...
– Stai tu așa, s-a grăbit râzând Uwe, că nu avem lecții de fizică cuantică în programa instruirii tale! Tot ce vreau este ca tu să înțelegi faptul că realitatea aceasta de astăzi, cea în care ne-am născut și în care trăim, este, într-un anume fel, tot o lume gen Urb Binaria, însă o Urb Binaria apărută într-un mod, să-i spunem, natural și de-a lungul a miliarde de ani. Și nu una construită artificial, spontan, de către inteligența creatoare din om.
– Adică lumea veche era ca o peșteră naturală ce-i adăpostea de ploaie și de frig pe strămoșii noștri, iar cea de acum este ca o casă construită din metal, după planuri inginerești?
– Cam așa ceva, da. Doar că, în loc de casă construită din metal, mai corect este să spui o stație spațială călătoare, ai cărei astronauți locuitori, ca să poată încăpea cu toții, au renunțat la corpurile lor fizice, mutându-și doar mințile conștiente de sine! O lume care, în loc de a-și aduce cu ea avuția materială în bagaje de orice fel, și-a luat-o doar pe cea a experiențelor trăite. Așa cum ești și tu mutat în corpul cel nou!
– Frumos spus, dar totuși cum rămâne cu materia asta, din care sunt eu făcut, și să nu-mi spui că nu-i așa. Corpul meu fizic nu este material? Uite, brațul ăsta al meu metalic este doar energie?
– Îți spun, acum: E = mc2. Uite, vezi? Ți-am spus!



– Adică? Ce mi-ai spus? Râzi de mine? Nu te-am înțeles. Ecuația asta a lui Einstein e corectă, nu te contrazic, însă ce-i cu asta, căci eu nu-i văd legătura cu întrebarea mea?
– Nu? Dar dacă ai să treci masa în stânga ecuației vezi ceva? Ce vezi?
– Că masa este egală cu E/c2. Că masa este raportul dintre... Tot nu m-am prins...
– Cum așa? Rezultatul îți arată că masa este raportul a doi factori de natură perfect imaterială. Că masa este o „realitate material㓠construită din interacțiunea a dou㠄entități imateriale“: a energiei și a unei constante numerice, respectiv pătratul vitezei fotonilor prin vid. Adică este compusă din energie pură și multă viteză. Masa este energie! Așa cum greutatea este, de fapt, o forță de atracție gravitațională, tot așa și masa este simpla percepție a unei energii aflată în viteză. Mă urmărești?
– Desigur, doar că nu prea înțeleg.
– Spre exemplu, uite, imaginează-ți un glonț ce stă așezat pe blatul unei mese de sticlă.
– Ok.
– Glonțul stă pe sticlă fără a o sparge, da? Dacă ar fi așezat pe blatul de sticlă ceva foarte greu, însă, ar sparge sticla sub propria greutate, da?
– Da, acesta ar sparge-o, iar glonțul nu!
– Același glonț ușor, tras de data asta dintr-o armă, nu va sparge el blatul de sticlă al mesei?
– Ba da, cum să nu!
– Dar glonțul are aceeași greutate, nu?
– Hmm... Da!
– Prin urmare, viteza imprimată are ca efect – pentru masa de sticl㠖 echivalentul unei creșteri de masă. Ca și cum glonțul a devenit la fel de greu precum greutatea care spărgea sticla doar dacă era așezată pe ea. Într-un anume fel, cam așa stau lucrurile și cu materia formată din energie.
– Nu stiu ce să zic. Eu zic că...
– AH20, aș vrea să te rog să ne oprim aici deoarece trebuie să-ți mărturisesc că am fost educată să știu despre anumite lucruri fără să cunosc totul despre ele... Mă înțelegi? a spus Călăuza făcând semnul neputinței în timp ce-mi zâmbea ștrengar.
– Glumești? Să ne oprim aici? Adică am șansa să mi se răspundă la orice întrebare și eu să nu profit?
– Bine, atunci să continuăm!
Ce fată scumpă, am gândit...
– Dar cum rămâne cu spațiul infinit? Nici el nu există în realitate?
– Infinit? Spațiul infinit spui? Dragul meu AH20, se pare că nici aici lucrurile nu stau chiar așa cum le-am gândit. Adică spațiul nu este chiar o gaură de dimensiune infinită în orice direcție ai lua-o. Un astfel de spațiu infinit, pur și simplu nu prea are cum să existe, cel puțin nu așa cum ni l-am imaginat noi că există. Nu prea are unde să existe, literalmente vorbind, ca spațiu infinit. Și nu prea are nici cum să existe, pentru simplul fapt că nu avea nici cum să apară, vreodată, așa, dintr-o dată și din nimic, și în același timp nici nu poți accepta rațional că ar exista dintotdeauna!
– Nu m-am gândit niciodată la asta până acum.
– Infinitul nu are cum să se fi născut la un moment dat, să aibă un început, adică. Pentru că, născându-se, ar fi ocupat locul altui spațiu, tot infinit, apărând el în aceeași poziție dintr-un același spațiu infinit. Și pentru că nu putea să apară, se pare că nici nu a apărut vreodată altundeva decât tot într-o dimensiune virtuală, precum aceasta a minților noastre, a matematicii, a fizicii... A lumii în care trăim.
– Sunt ca și mut, nu te uita la mine!
– Și atunci, dacă nu prea putea să apară fizic la un moment dat, înseamnă că ar cam fi trebuit să existe dintotdeauna, nu?
– Dar de ce nu putea exista dintotdeauna?
– Pentru că noțiunea de spațiu infinit ce ar exista dintotdeauna, pur și simplu, nu ar avea sens într-o realitate de felul în care ne-am închipuit cu toții că trăim. Intră în contradicție cu însăși rațiunea elementară!
– Bine, dar totuși, toată materia asta din cosmos, din Calea Lactee, din toate celelalte galaxii...
– Ce-i cu ea?
– Nici ea nu există?
– Există, AH20, există, doar că nu este așa cum s-a crezut inițial că este: de unde ar fi putut apărea atâta materie tare, dură și „adevărată“, dintr-o dată? De unde să fi fost adusă, câtă vreme spațiul îl gândești ca fiind infinit? Dintr-un alt infinit? Care alt infinit?, căci primul nu lasă loc unui altuia, care nu ar mai avea loc să existe de... primul infinit. Și dacă materia nu a fost „importat㓠de altundeva, atunci devine clar că materia primă din care putea fi făcut era chiar nimicul imaterial, împrumutat din vidul înconjurător, plin ochi de... iarăși nimic material. Dar în același timp, plin de energie.
– Simt că am amețit. Mă predau!, am spus ridicând chiar și mâinile în sus.
– Mă bucur, a spus ea zâmbind, căci dacă nu o făceai tu, aș fi fost nevoită să mă predau eu...


*

Despre Urb Binaria

Am intrat în noua mea existență deja de câteva săptămâni bune și încă încerc să mă obișnuiesc cu noianul de noutăți pe care le întâlnesc și experimentez zilnic. Plimbându-ne în această dimineață prin minunatul parc central al Complexului, o întreb pe Uwe:
– Ce lucruri noi și minunate mai poți să-mi spui despre Urb Binaria? Sunt atât de curios să o văd...
– Sunt foarte multe de spus... Ca să poți să te descurci cu ușurință acolo, trebuie să te transformi. Să devii altcineva decât ești astăzi. Altfel, nu te vei putea adapta la viața de acolo. Sunt mulți anii care au trecut și prea multe schimbări petrecute și trecute peste lumea și vremurile în care ai trăit tu. Va trebui să parcurgi, în doar câteva luni, toate etapele înțelegerii lucrurilor pe care toți cei ce sunt deja în Urb Binaria le-au asimilat în generații.
– Dar nu înțeleg ce poate fi atât de dificil de înțeles?
– Nu? Dar dacă ar fi fost adus în lumea ta, în anii din care vii tu, un om care ar fi trăit pe vremea când se locuia în peșteri și se folosea pentru vânătoare arcul cu săgeți, cum crezi că s-ar fi descurcat în societate? Nu ar fi fost el, oare, arestat imediat pentru furt sau poate pentru jaf la drumul mare? Și asta pentru simplul motiv că, știind doar să culeagă sau să vâneze, nu ar fi avut niciun habar despre noțiunea de comerț, de proprietate sau de respectare a legii. Iar asta, desigur, dacă n-ar fi fost strivit de o mașină mai înainte de toate, în timp ce ar fi traversat strada în fugă după o jună dezgolită de blănuri care
i-ar fi apărut brusc în fața ochilor. În cazul cel mai fericit ar fi fost arestat doar pentru tentativă de viol – deoarece ar fi fost împiedicat la timp de oamenii legii – și pentru deranjarea ordinii publice, nu?
– Ha, ha... Înțeleg. Totuși, nu cred să fie o așa de mare diferență între lumea cunoscută de mine și lumea din Urb Binaria.
– Nu? Ia gândește-te puțin la cât a evoluat societatea din care vii tu, într-un timp relativ scurt. Compară lucrurile din vremea când erai copil cu cele despre care îți amintești de dinaintea accidentului. Pe vremea copilăriei tale exista televizor sau telefon mobil? Aveai o mașină personală?
– Nu, nu erau...
– Cu ce socoteai la școală? Aveai un calculator personal, erai conectat prin rețeaua de internet și comunicai cu oamenii de pretutindeni?
– Nu... Adevărat, când eram școlar aveam o socotitoare cu bile de lemn înșirate pe niște sârme, accesoriul cel mai interesant din penarul plin cu creioane de colorat, făcute și ele tot din lemn. Mai aveam, acasă, un pick-up cu câteva discuri de vinil. Televizorul, alb-negru desigur, a apărut mai târziu... Vai, așa este, ai dreptate!
– Și acum amintește-ți de ultimele tale zile petrecute în lume. Beneficiai, desigur, de o tehnologie la care nici nu visai în copilărie, nu-i așa? Aveai telefon mobil cu acces la internet cu care făceai o groază de lucruri, de la plata facturilor și până la rezervări de bilete de avion și la concerte? Și aveai tot felul de servicii și de informații prin rețeaua de internet, da?
– Da, asta așa este.
– Și în cât timp s-a petrecut această schimbare? În câți ani?
– Relativ repede, în cam 40– 50 de ani.
– Bun. Acum realizează te rog că ai lipsit din lume în ultimii o sută nouăzeci de ani de progres tehnologic și spiritual, AH20! În plus, cred că ai observat faptul că de-a lungul timpului, progresul tehnologic nu a fost unul simplu, liniar, ci brusc, logaritmic. Și că la doar câțiva ani, nivelul tehnologic aproape se dubla, da? Realizezi, ținând cont de acest trend logaritmic evolutiv, cam pe unde s-a putut ajunge în ziua de azi?
– Uimitor de departe, îmi imaginez.
– Corect! Bun, acum mai imaginează-ți un singur fapt: lumea din Urb Binaria este una virtuală, scrisă de oameni. Este ca o poveste, ca o carte, ca un scenariu de film ce se scrie și rescrie în fiecare clipă și în care orice este posibil. Orice, bineînțeles, câtă vreme nu prejudiciază în vreun fel viața comunității și a membrilor ei. Această posibilitate nelimitată face ca progresul tehnologic să aibă o rapiditate cu adevărat foarte ridicată! Vrei să zbori, zbori. Fără să-ți mai faci probleme că nu ai aripi, că bate vântul sau că plouă afară. Realizezi acum despre ce vorbesc?
– Hei!... Poți să zbori? Păi ăsta este visul omului de când se știe. Într-adevăr sună minunat ce-mi spui! Vreau să cunosc cât mai multe despre Urb Binaria!
– Să începem cu începutul... Așadar, Urb Binaria este o lume virtuală, iar numele de Urb vine de la urbe, oraș, și Binaria...
– Știu, de la sistemul binar, 0110, „alfabetul“ în care este scrisă.
– Aproximativ! Vine într-adevăr de la sistemul binar, dar nu în acest sistem este scrisă.
– Nu?
– Dragul meu AH 20, dacă informația din Urb Binaria ar fi fost într-adevăr scrisă în cod binar, atunci dimensiunea stației SOL ar fi depășit-o, probabil, pe cea a Lancei și astfel nu ar mai fi fost posibilă construirea ei. Nu, numele de Binaria este bineînțeles unul simbolic, ales în cinstea descoperirii codului binar, ca o recunoaștere a saltului uriaș la care a contribuit în evoluția noastră recentă. În Urb Binaria este vorba de un nou cod-mașină, este de fapt un mediu de computație cuantică despre care nu ai cum să ai cunoștință. Și nu doar limbajul, ci și suportul de memorare este fundamental diferit de ceea ce cunoști tu. Este, ca să fiu mai precisă, ceva ce scapă atât putinței mele de a-l explica, cât și putinței tale de a-l înțelege. Pot doar să-ți spun că nici 0,001% din spațiul memoriei Urb Binariei nu este ocupat momentan, deși stau acolo aproape toți oamenii împreună cu toată creația spiritului lor imaginativ. Restul așteaptă să fie parțial ocupat în timpul ce va veni.
– Doar atât? De fapt, dacă stau și mă gândesc puțin, nici nu mă mir de tot ce aflu. Recunosc însă că mă întrebam, în sinea mea, ce veți face dacă se umple memoria. Acum înțeleg...
– În plus, AH20, vorbim de spațiul ocupat de acest nou limbaj mașină, dar și acesta este modificat și îmbunătățit continuu de cei ce locuiesc acolo, astfel încât spațiul virtual crește în loc să scadă! Și asta cu valori de-a dreptul uriașe! Personal, nu cred că se va umple vreodată.
– Incredibil!
– Uite, acum ajută-mă puțin căci nu îmi mai amintesc, pe vremea ta apăruseră aplicațiile pe internet cu lumi virtuale generate de computer?
– Da, le-am prins și eu, doar că nu am intrat în ele decât ocazional, așa, de curiozitate. Am putut observa însă interesul crescând, al tinerilor în special, de a duce o existență virtuală în paralel cu cea reală, care nu-i satisfăcea pe deplin... Parcă Second Life se chema, nu îmi mai amintesc exact.
– Nu, nu la asta mă refeream, înseamnă că nu le-ai prins. Dar, oricum, tot poți să îți faci o idee și dacă o cunoști pe aceasta. Și, într-un anume fel, cam așa a început totul, de la Second Life , de la Proiectul Natal Milo și altele asemenea lor, doar că ulterior au apărut lumi virtuale în care se intra cu ajutorul unor videocăști așezate peste ochi, percepțiile fiind cu totul altele decât cele simțite în fața monitoarelor cu doar două dimensiuni.


– Cu siguranță!
– Astfel, oamenii simțeau, oarecum, că s-ar fi deplasat într-un alt loc... În plus, în aceste lumi virtuale, înfățișarea lor era cea a unor tineri, adică în perfectă armonie cu felul în care se simte conștiința de sine, despre care am discutat mai devreme, îți amintești, da?
– Da, desigur. Conștiința de sine care nu îmbătrânește niciodată.
– Și astfel atât cei bătrâni cât și cei cu dizabilități loco-motorii au simțit că retrăiesc anii tinereții sau ai normalității. Cu trecerea timpului și cu modernizarea programelor și a echipamentelor, oamenii au simțit că în această nouă lume se găsesc mai aproape de condiția lor interioară, sufletească, decât o făceau în cea din afara ei, cea reală dar rece, grea și extrem de periculoasă. Tinerii preferau să se întâlnească în spațiul virtual decât să mai iasă și să se vadă fizic... Foarte interesant, mulți dintre ei au început să lucreze în această lume virtuala și să câștige bani cu care să-și plătească facturile din lumea reală. Și tot din această nouă lume își comandau mâncarea – sursa de energie necesară corpului, nu? – ce le era livrată la ușa de la adresa reală... Au prosperat concediile virtuale, incomparabil mai ieftine și mai inedite. Oamenii lucrau întreaga zi în lumea virtuală, fie ca operatori la înălțime pe macarale în porturi, fie ca piloți de avioane ori supraveghetori de roboți în fabrici. Când ieșeau din lumea virtuală, ziua era terminată, așa că în lumea reală nu le mai rămânea decât să mănânce și să doarmă... Dimineața doar ce se trezeau și intrau iarăși, pentru tot restul zilei, în spațiul virtual. Practic, mulți nu mai ieșeau perioade foarte lungi de timp în lumea reală... Mulți au început să experimenteze relații sentimentale față de persoane întâlnite în virtual, câteodată separate fizic chiar de oceane, formând familii, căsătorindu-se, muncind împreună, și uite așa, cu timpul, centrul lor de interes s-a mutat în noua lume. Aceștia au fost pionierii vremurilor de astăzi. Ei sunt cei care au și pus bazele Urb Binariei.
– Interesant parcurs pentru ceva care a pornit ca un simplu joc.
– Un joc, este adevărat, însă, după cum vezi, într-un anume fel, unul predestinat, a spus zâmbind Uwe.
– Îmi spuneai mai devreme că se poate zbura cu puterea minții în Urb Binaria... Ce altceva neobișnuit se mai poate face acolo?
– Practic, orice poate fi imaginat de mintea umană și de inteligența artificială. Se pot face foarte multe lucruri. Nici nu-ți poți imagina acum cât de multe. Atât de multe încât să îți dorești să trăiești cât mai mult. Și nu doar o sută-două de ani, ci ani mulți cu adevărat. Încă nu avem experiența felului în care vor reacționa oamenii după experimentarea trăirii a câtorva sute sau mii de ani. Există, desigur, temeri că suma experiențelor acumulate de la fiecare viață trăită va fi la un moment dat atât de împovărătoare încât indivizii nu vor mai dori să trăiască la nesfârșit. Specialiștii în programare din Urb Binaria, primii care s-au și mutat definitiv acolo, strâng în continuare noi soluții pentru depășirea unui eventual astfel de obstacol ce poate apărea în viitor.
– Și ce soluții au găsit?
– Foarte multe, după câte știu eu. Inclusiv, desigur, în ultimă instanță, chiar ștergerea anumitor perioade de amintiri, dacă într-adevăr se vor dovedi a fi împovărătoare. Lista soluțiilor acestea este într-o continuă creștere. Există în primul rând o mare varietate a existențelor pe care le poți trăi. Și în fiecare dintre acestea îți poți alege, spre exemplu, înfățișarea dorită. Și, când spun înfățișarea, mă refer la orice înfățișare. Urbea se asigură doar să nu mai existe un duplicat identic, configurat de altcineva, ceva de genul alegerii parolelor, îți mai amintești?
– Da, da, sună interesant, deși pare complicat.
– Poți să-ți alegi chipul și forma corpului, poți să-ți alegi chiar și sexul dacă dorești. Se crede că, având posibilitatea să-ți schimbi înfățișarea, vei simți că ești de fiecare dată, într-un anume fel, altcineva. În plus, existând această opțiune de a-ți configura înfățișarea alegându-ți și sexul, se poate repara greșeala genetică suferită de persoanele gay, aceea de a fi o conștiință de sine de un anumit sex ce locuiește într-un corp de sex exact opus. Știu că există și posibilitatea, pentru cine dorește, desigur, să-și schimbe sexul din curiozitate, putând astfel experimenta două șiruri de vieți: una de femeie, și alta de bărbat. Bineînțeles că, odată cu schimbarea trupului virtual, li se schimbă și orientarea preferinței sexuale.
– Interesant, deși mi se pare destul de ciudat. Și aceste schimbări se fac și se refac la voia utilizatorului?
– Nu chiar. În primul rând trebuie să știi că fiecare existență odată aleasă trebuie să fie dusă până la capăt, iar această regulă conferă responsabilitate alegerii făcute. În plus, trebuie primită o aprobare pentru orice astfel de schimbare. Însă trebuie să știi că nu stă nimeni să se opună, ci doar să se asigure că nu va aduce prejudicii de nici un fel celorlalți.
– De la cine se obține această aprobare?
– De la un fel de comisie ai cărei membri sunt aleși aleator dintre locuitorii Urbei, un fel de forum public, dar trebuie menționat că aprobarea depinde și de numărul acumulat de niște așa-zise puncte adunate de solicitant, deși nu sunt chiar puncte.
– Puncte? Dar de ce așa?
– Pentru că nu există bani și totuși trebuie să existe un criteriu care să motiveze activitatea și creativitatea, căci altfel sistemul nu poate funcționa. Doar animalele pot trăi fără bani, dar vezi felul în care o fac.
– Dar voi aici cum ați putut trăi fără bani, din pură dragoste față de viață și?...
– Noi aici am trecut prin câteva experiențe extreme despre care ai să auzi în curând. Noi am fost modelați de trecut. Urbea este un sistem nou, cu valorile și pârghiile sale specifice, nu un sistem corectat din mers, ca al nostru...
– OK. Și trecerea dintr-o lume în alta se face tot prin plata unor puncte?
– Nu, trecerea dintr-o existență în alta se face la consumarea timpului fiecăreia dintre vieți. Trebuie să-ți mai spun că aceste puncte fac parte dintr-un sistem prea complicat de explicat acum, inspirat din sistemul care a funcționat până nu demult, și este diversificat într-o varietate multiplă de culori, în funcție de importanța lor. Ai să înțelegi aceste detalii tehnice odată ce ai să ajungi să le folosești.
– Și aceste puncte cum se obțin?
– În primul rând, fiecare locuitor al urbei primește o cotă zilnică, dacă nimeni nu se plânge de el și de acțiunile lui.
– Ha, ha, bună treabă! Cât de mult ar fi însemnat această regulă în vremea mea!
– Apoi, dacă persoana inițiază activități sau acțiuni de care se bucură semenii săi, primește iarăși puncte zilnic. Iar numărul acestora crește atât cantitativ cât și calitativ, proporțional cu numărul celor ce beneficiază de ele.
– Da, înțeleg posibilitățile, dar nu văd ce noutăți aduc punctele față de bani în Urb Binaria și nici în lumea ta, cea de astăzi de pe Terra?
– Pe Terra a dus la disparița corupției și la îndepărtarea din sectorul decizional a politicienilor fățarnici, neinteresați de binele obștei, ci doar de câștigurile în propriile lor buzunare. În Urb Binaria aduce respect și prestigiu.
– Adică?
– Ca și într-o familie, bunicii, părinții și copiii sunt poziționați pe o scară ierarhică decizională. Tot așa, și în marea familie din Urb Binaria, prestigiul și respectul cântărit în puncte îți dau acces decizional în comisiile care stabilesc legile și planifică viitorul.
– Interesant!
– Gândește-te ce posibilități ai avea dacă, spre exemplu, inventezi și creezi o nouă lume în care se mută și trăiesc fericiți foarte mulți dintre locuitorii urbei. Sau chiar o stațiune de divertisment, ori măcar un nou film virtual.
– Dacă înțeleg bine, astfel se asigură diversificarea și, bineînțeles, creșterea numărului existențelor posibil de trăit în Urbe. Cum erau odinioară jocurile pe calculator, așa sunt acum lumile, înțeleg.
– Da, și această curiozitate de a experimenta mereu ceva nou conduce la parcurgerea unei bune părți din acea eternitate, sau, mă rog, a unei etape a ei. La capătul unei astfel de etape este firesc să apară întotdeauna ceva inedit, noi deschideri, ce astăzi nu ni le putem nici măcar imagina, implicând astfel dorința prelungirii lanțului existențelor spre noi etape.
– Adică? Ce-ar trebui să se întâmple?
– Există câteva presupuneri, doar în forma unor teorii și ipoteze, momentan, dar timpul le va da dreptate unora sau altora. Încă se caută să se înțeleagă de ce putem noi să trăim o eternitate. Care este rațiunea? Îți dai seama că nu poți trăi la nesfârșit doar așa, de dragul de a trăi. Trebuie, la un moment dat, să se mai descopere ceva... Ceva, nu știu cum să exprim, ca o datorie de îndeplinit în schimbul acestui incredibil favor divin...
– Deci viitorul încă este deschis cunoașterii! Asta nu este rău deloc. Dar ia spune-mi, în această nouă existență se poate mânca, se poate bea? Există magazine de unde să ți le procuri? Mie, să fiu sincer, de când stau în corpul acesta android, tare îmi mai este dor să gust câteva dintre bunătățile pământului.
– Da, desigur, în Urb Binaria găsești tot ce exista în lumea reală și încă multe altele. Există chiar piețe de legume și fructe care mai de care mai exotice, importate de pe zeci de planete virtuale. Există, bineînțeles, și magazine alimentare printre ale căror nesfârșite rafturi pline de lucruri exotice te vei plimba necontenind să te uimești. Totul arată ca și în realitate, doar că sunt incomparabil mai diverse și, după cum ți-am mai spus, nu mai plătești cu bani, ci cu acele puncte. Iar ca să te bucuri de toate acestea, există, desigur, gust și miros, alături, bineînțeles, de toate celelalte simțuri. Ba mai mult, vei afla că sunt deja noi simțuri inventate și deja implementate cu succes, astfel încât locuitorii Urbei să experimenteze o existență cu mult îmbunătățită și cu mult mai rafinată decât cea veche. Noi simțuri care deschid noi tipuri de simțiri. Îți imaginezi ce înseamnă asta? Poți?
– Nu mai găsesc cuvinte să mă minunez și să mă bucur de ce mă așteaptă... Nu, nu îmi pot imagina cum mai pot exista și alte simțuri...
– Din câte am înțeles eu, lucrurile stau cam așa: dacă azi mănânc, spre exemplu, un măr, simțurile mele îmi vor da informații cu privire la gustul dulce și aroma specifică, da? În Urb Binaria, când am să mușc dintr-un fruct, cele simțite mă vor transpune în locul unde a crescut. Și voi simți tot felul de informații vizuale din locul unde a crescut fructul respectiv, voi simți pentru o clipă căldura soarelui în care s-a copt și toate mirosurile grădinii din jur, purtate de o briză domoală ce îmi învăluie ființa.
– Foarte tare!
– Iar când voi mânca un fruct de mare, mă voi simți transpus în oceanul de unde a fost pescuit și...
– Știi, Uwe, câteodată mă înfricoșează ideea ca totul să nu fie decât un lung și minunat vis, iar alteori îmi este teamă ca, odată ajuns, să nu simt în gură gustul amar al irealului. Al unui adevăr fals, sintetic, fără valoare.
– Nu, nu este nici vis și nici nu vei cunoaște dezamăgirea, te asigur. Și crede-mă, te rog, când îți spun că nu ai să simți nici cea mai mică diferență între viața ta de aici și cea de acolo. Percepția senzorială este absolut identică. De altfel, nu peste mult timp o să ajungi în Urb Binaria, iar senzația care te va încerca trecând dintr-o lume într-alta va fi identică cu cea de a lua liftul de la un nivel la altul al unei clădiri. Ba chiar mai simplă!
– Da? Merg pe mâna ta... Excelent, atunci! De-abia aștept să plec. Nu te întreb când voi merge, căci văd că lucrurile aici sunt organizate și programate mai ceva decât într-o sală de operație. Sunt sigur că atunci când va trebui să aflu, îmi vei spune...


*

Lumile Urb Binariei

Noaptea – fapt foarte curios – nu pot să dorm. De fapt, nu am închis un ochi de când am sosit aici, în Complex, așa că îmi petrec tot timpul nopții stând în camera mea unde studiez materialele puse la dispoziție de Uwe, îmi fac temele și rezolv testele cerute. Astfel, cu trecerea fiecărei zile, aflu tot felul de lucruri noi despre cele ce urmează să mi se întâmple în viitorul apropiat. Bun, deci, mai devreme sau mai târziu urmează să intru în Urb Binaria, unde o să-mi încep prima dintre noile mele viitoare existențe. Această primă existență, din câte am înțeles, nu va fi mult diferită de cea trăită pe pământ. În această existență am să primesc toate informațiile și instrucțiunile necesare pentru a putea accede în celelalte lumi – nivele existențiale – ce vor urma. Tot aici voi învăța să mă folosesc și de celelalte noi simțuri și, în plus, de multe alte facilități și chiar de noi funcții ale corpului meu virtual, proaspăt inventate. De-abia aștept să zbor cu viteza gândului... Se pare că parcurgerea acestei perioade tampon este obligatorie, altfel nu ai avea cum să te descurci în celelalte existențe, în care devii orice altceva decât ai fost obișnuit să fii până atunci. Practic, înveți să devii altcineva, sau poate... altceva, dar oricum ceva superior condiției de simplu om cu care ai fost obișnuit. Trebuie să fie teribil de interesant.
Dimineața asta a venit iarăși pe nepusă masă, simt asta probabil tot pentru că nu pot să mai dorm, așa că am plecat spre sala de studiu, pentru a o întâlni pe Uwe. Odată ajuns, am salutat-o și am întrebat-o ceea ce mă frământase mai mult în timpul nopții:
– Călăuză, îmi spuneai că în Urb Binaria poți lua orice înfățișare? Am reținut corect?
– Da. Poți avea trup și chip uman sau orice altă înfățișare. De animal, de plantă sau chiar forma unui lucru.
– De plantă? De lucru? Cum așa?
– De ce nu, dacă totul este posibil? Nu te obligă nimeni, nu uita, dar totul este posibil. Sunt lumi și lumi, nu în orice lume poți face acest lucru. Și apoi, de ce nu?, atâta vreme cât ai de umplut o eternitate cu existența ta. Sunt destui care se simt bine să observe lumea din jurul lor stând în spatele unei bănci, în formă de arbust înflorit, ori din postura unui copac bătrân de pe malul unui lac, la umbra căruia se consumă în mod frecvent picnicuri romantice.
– Glumești? Ciudat, asta este foarte ciudat, dar în fine...
– Sigur, așa cum ți-am mai spus, noua înfățișare va avea nevoie de acceptarea celorlalți membri ai Comisiei, însă interfața de lucru este facilă și tranziția, de asemenea, foarte ușor de realizat.
– Bine, dar nu pot să-mi imaginez că cineva ar vrea să stea zeci sau sute de ani nemișcat în forma unui copac bătrân!
– Foarte adevărat. Dar nu uita că trecerea într-o viață nouă se poate face numai după terminarea celei vechi.
– Bun, și?
– Alegând o astfel de existență, să-i spunem atipică, stabilești de la bun început și timpul pe care vrei să-l petreci, iar în general acesta este scurt, nu durează nicidecum zeci de ani, ci exact cât simți nevoia să dureze.
– Aha! Mă gândeam că...
– Nu, astfel de mini-existențe fac parte din așa-numitele perioade odihnitoare, de resetare. Se presupune că după viețuirea a sute și mii de ani consecutivi, este nevoie de o scurt㠄vacanț㓠în care să fii un fluture, o floare sau un pește în ocean.
– Aha, pare altceva acum... Mă speriasem. Dar cum arată lumea dacă oamenii nu mai au chip de oameni? Nu este ceva înfricoșător să trăiești printre asemenea personaje? Cum este să vezi, spre exemplu, o fată plimbându-se alături de prietenul ei, un leu fioros?...
– Și dacă li se alătură o sperietoare de ciori însuflețită și un om de tinichea, cum ar fi?
– Ar fi ca în... Vrăjitorul din Oz! Asta este, Urb Binaria este ca o poveste! Urb Binaria este un fel de Alice în Țara Minunilor?
– Poate fi. Urb Binaria este Urb Binaria, iar alternativa alegerii ei este trecerea în neființă. Te-am avertizat doar că trebuie să te pregătești temeinic pentru a putea intra în Urb Binaria. Oricum, reține că toate acestea sunt doar extensii ale lumii principale, iar aceasta se aseamănă în principii și mod de viață cu aceasta de pe pământ. Toate celelalte lumi îți vor fi accesibile cu timpul si numai atunci când vei simți nevoia de a locui în ele. Ai, cum s-ar spune, nenumărate opțiuni...
– Aha, deci nu toată Urbea este o poveste... Nu, doar extensiile ei. Și, à propos de temerea ta vis-à-vis de prietenul cu chip de leu fioros, vreau să reții un fapt important: în această nouă lume lipsește răul. În orice formă ar putea exista el!
– Am înțeles, am exclamat, și mă bucur nespus că omenirea a scăpat în sfârșit de el.
– Sentimentele de spaimă și fiorii reci te vor mai trece doar în mod ocazional la vizionarea filmelor specializate, dacă pot să le spun așa, căci de fapt sunt adevărate teatre în aer liber, iar observatorul face parte din decorul sau chiar din anturajul acestor personaje. În filmele din Urb Binaria poți nu doar să asiști impasibil la evenimente, ci poți fi parte activă sau chiar personajul principal al filmului. Este ca un vis real. Un vis în vis...
– Abia aștept să văd un film ori un teatru, sau cum s-or numi acestea. Și să încep să experimentez lumile, una după alta!
– AH20, în Urb Binaria există multe lumi, așa cum ți-am mai spus, iar numărul acestora este în continuă expansiune, fiind de ceva vreme rodul imaginației locuitorilor ce experimentează deja viața acolo. Și numărul acestora se găsește la rândul lui într-o progresie și mai accentuată. Îți dai seama că lucrurile se simplifică enorm: principial vorbind, spre deosebire de lumea noastră, de până acum, nu va mai trebui ca cercetătorii să găsească o planetă în vreun colț îndepărtat al Universului pe care mai apoi să înceapă să o colonizeze treptat mutând conștiințele persoanelor fizice în androizii construiți acolo, ci programatorii concep direct o nouă planetă, o populează cu viaț㠖 plante și animale programate să funcționeze ghidate de instincte personalizate modern – după care toți ceilalți sunt invitați să o cunoască și să o experimenteze.
– Și prin ce anume mai diferă toate aceste lumi? Una
de alta.
– Diferă prin absolut orice. Poți trăi, spre exemplu, într-o lume a dinozaurilor, ori în cea a epocii de piatră. Poți trăi în trecut, pe vremea ocupației romane, ori în viitor pe cine știe ce planetă în care diferă conceptual totul, elementele ei fundamentale nefiind oxigenul, hidrogenul, azotul și carbonul, cum sunt în lumea noastră. Sunt adevărate lumi extraterestre! Dar lumea principală, cea în care vom ajunge pentru început și tu și eu, este una care, cum ți-am mai spus, se desfășoară absolut normal judecând după normele noastre terestre. Are pajiști și terenuri agricole cultivate cu grâu și porumb, este o lume în care vei avea un serviciu și concedii în care să înoți în ocean, vara, sau să schiezi iarna pe munții înzăpeziți. O lume în care copiii merg la școală și apoi la facultate. După facultate, întocmai ca și aici, urmează căutarea locului de muncă potrivit într-o societate normală, bună. Există, în același timp, și multe alte lumi în care, cum îți spuneam, totul este neconvențional și total neașteptat.
– Bine, dar cum se poate desfășura viața în timpul ocupației romane, spre exemplu, unde legea se făcea cu sabia? Sau în timpul celui de-al doilea război mondial, dacă există vreo lume și din acea perioadă? Mă întreb cum se împacă războiul și moartea cu absența răului despre care vorbeai?
– Așa cum ar fi trebuit să se și desfășoare, AH20, în realitate: o conviețuire în bună pace și nu una înecată în crime. Nu crezi că s-ar fi simțit mai bine oamenii din vremea aceea dacă trăiau în pace și belșug, și nu în foc și moarte? În Urb Binaria trăiesc în felul în care ar fi trăit și acei nevinovați împotriva voinței cărora a apărut războiul care le-a furat viețile! Trăiesc o viață ca în perioada aceea, cu nivelul ei cultural și tehnologic, însă fără prezența tragică a războiului. Nu crezi că se poate și așa?
– Ba da, desigur, ai perfectă dreptate, Uwe. Nici nu îmi trecea prin minte ce simplu este totul... Uitasem de varianta normalității. Aceeași existență care s-ar fi desfășurat în absența oricărui război. O existență fără rău. Trebuie să fie minunat să trăiești așa ceva! Acele vremuri ar fi fost minunate fără război. Fără teamă și suferință...
– Ți-am spus, singurii fiori reci te vor trece doar în teatre!
– Am să țin minte vorba asta! Și aceste lumi cum evoluează, dacă nu se mai întâmplă nimic din ce s-a întâmplat? Adică mă întreb cum arată oare viața din timpul celui de-al doilea război mondial, dacă nu este război?
– Foarte bine, crede-mă. Lumea este fericită și fiecare își vede de treaba lui. Iar lumea evoluează așa cum ar fi trebuit să evolueze. Fiecare dintre aceste lumi prosperă, se extinde și așteaptă ca noi și noi locuitori să le calce pragul. Sunt multe lumi în Urb Binaria, AH20, să știi acest lucru. Sunt cu adevărat foarte multe lumi...
– Am înțeles, trebuie să încerci să umpli o eternitate, nu?


*

Dincolo de Complex

Încă de ieri, Uwe mi-a spus că azi este ziua în care vom ieși în lumea reală. Vizita va dura câteva zile. Stau pe platoul din piața centrală, așteptând-o să sosească din clipă în clipă. Stau și mă gândesc la turnura absolut incredibilă pe care viața mea a luat-o. Ce treabă ciudată, plecasem cu scuterul spre micul supermarket din centrul localității mele și am ajuns aici, în viitor. Practic, întreaga conjunctură țesută în jurul accidentului meu a funcționat ca o adevărată mașină a timpului care m-a proiectat cu aproape 200 de ani în viitor!
Mă tot gândesc și la faptul că, deși voi pleca pentru câteva zile într-un alt oraș, nu am nevoie să iau cu mine nimic, nici un fel de bagaj! Sunt doar eu cu mine însumi și chiar că nu mai am nevoie de nimic altceva. Nu-mi trebuie nici mâncare și nici băutură, deși le duc dorul mult de tot. Nici geamantan și nici haine... Simplul fapt că sunt în permanență și gratis alimentat cu energia care îmi ține treaz noul trup se pare că a făcut să dispară toate frământările tipice unei vieți obișnuite. Probabil că toată acea nesfârșită încrengătură a complicațiilor unei vieți pornește doar din nevoia de a obține mâncare, de fapt energie. La urma urmelor, până și școala și facultatea le făceai tot pentru a avea un loc de muncă mai bine plătit care să te ajute să îți procuri, în definitiv, energia ce te ține în viață. Și, dacă stau să mă gândesc, singurele momente în care am trăit cu adevărat, pentru mine sau pentru cei dragi, au fost extrem de puține. Niște resturi: la sfârșitul zilei după slujbă, la cină o oră-două, la sfârșit de săptămână și câteva bucăți de concediu. În rest, numai alergătură pentru siguranța zilei următoare, iar ca obiectiv principal: hrana! Ce voi mânca și unde. Ce îmi cumpăr și ce îmi gătesc... Ce complicată era viața mea de om în trup de... om. După câte lucruri inutile nu am mai alergat la viața mea...
– Bună dimineața AH20, cum te simți astăzi?
– Bună dimineața și ție, Uwe, am spus întorcând surprins capul spre ea. Mă simt minunat, îți mulțumesc de întrebare. Ard de nerăbdare să ieșim, în sfârșit, dincolo de porțile Complexului.
– Atunci să nu mai zăbovim!, a spus, și mi-a indicat o direcție spre care am și pornit împreună.
Vehiculul ce urma să ne scoată din oraș era parcat la câteva sute de metri distanță de locul unde ne aflam. Profit de momentele acestei scurte deplasări ca să o întreb pe călăuză:
– Uwe, în Urb Binaria se nasc copii? Sau există doar cei mutați de pe Pământ?
– Desigur AH20, există copii, cum altfel să poată fi concepută o existență identică cu cea de pe Terra dacă nu ar exista în ea și copii, nu?
– Da, ai dreptate. Cum altfel?
Mica navă, asta à propos de progresul tehnologic, nu avea roți, ci plutea la nici jumătate de metru de sol, așa cum tot văzusem prin filmele SF din vremea mea. Ne suim în vehiculul care semăna cu un elicopter fără coada lungă și subțire și, desigur, fără elice. În timp ce un fel de centuri de siguranță mă prind automat în scaune, imediat aparatul începe să se ridice de la pământ lin și fără zgomot. Uwe a ridicat ușor capul unei manete ce seamănă cu un joystick și care trebuie să fie manșa de zbor.
– Aeronava aceasta, îmi spune ea, se poate conduce în mai multe moduri... Cu ajutorul unui pilot automat, cu casca intra-senzorială ce citește gândurile pilotului și, desigur, manual, la manșă. Ai avea ceva împotrivă dacă eu o voi alege pe cea din urmă?
– Nu, desigur că nu, am răspuns eu.
– Sper să nu ai nici când manevrele mele stângace te vor arunca în chingile centurii, a completat Uwe zâmbind în vreme ce, uitându-se atent la butoanele și indicatoarele de pe bordul navei, apăsa și comuta pe câteva dintre ele.
– Cu atât mai mult îmi va plăcea zborul acesta!
– Bine, a spus ea, atunci să pornim la drum!
Nava a parcurs pe pilot automat întreaga lungime a străzii, plutind la vreo doi-trei metri înălțime, după care a ajuns într-un fel de piațetă centrală de formă rotundă, cel mai probabil un fel de miniport aerian local. Acum se rotește ușor în sensul acelor de ceasornic, alegând direcția în care urmează să mergem. Mă uit cum începe să se înalțe pe verticală în ritm mai rapid și, ajunsă pe la vreo 15-20 de metri înălțime, se oprește așteptând-o pe Uwe să preia comanda zborului.
Da, nu m-am simțit niciodată în largul meu la înălțime și nici acum nu văd că m-aș fi schimbat între timp. Așa că, pentru a-mi distrage atenția o întreb, deși nu era chiar momentul:
– Păi și atunci cum apar ei? La copii mă refer. Și nu despre conceperea lor vorbesc, ci la chiar apariția lor în sine, pe lume. În cazul vieții reale, știm că erau rodul ordinului dat de instinctul de reproducere și al execuției genelor părinților lor. În Urb Binaria ce anume se amestecă, căci locuitorii nu mai sunt făcuți din „carne și din oase“? Nu mai au gene, nu? Nu mai au nimic material în ei.
– De ce crezi că ar fi trebuit să fie făcuți din aceleași gene cu cele ale părinților? Cum ai spus și tu, dacă părinții lor nu mai au gene, atunci nici copii lor, nemaiavând ce să moștenească, nu vor mai avea gene. Simplu! Tu, spre exemplu, acum ce mai ai din părinții tăi? Din punct de vedere genetic.
– Genetic vorbind, într-adevăr, nu mai am nimic. Ai dreptate! Am doar amintiri cu ei și ale celor învățate de la ei. Doar simple gânduri.
– Vezi? Așa se întâmplă și în Urbe.
Vehiculul nostru are forma unei semisfere alungite în direcția de mers, fiind acoperită cu un fel de cupolă dintr-un material aidoma sticlei clare, prin care pot vedea în afară cu ușurință. Undeva, în dreapta noastră și desigur mai jos cu câteva sute de metri, văd Complexul din care tocmai am plecat, în mijlocul căruia este, ca o mare pată verde, minunatul său parc. Din câte văd de aici de sus, Complexul este cu adevărat o construcție extinsă. De jos nu mi-aș fi imaginat niciodată adevărata sa dimensiune. Iar în jurul lui, atât cât pot să văd cu ochii, totul este verde și frumos. Parcă este situat în mijlocul unei păduri. Uwe a înclinat brusc maneta spre înainte și simt cum scaunul îmi presează puternic toți senzorii localizați pe spate.
– Uwe, am strigat, mai încet că mi se urcă uleiul la cap!
Am tras cu ochiul spre ea și am văzut că zâmbește ușor. Era pentru prima dată când o vedeam destinsă. Zborul a bucurat dintotdeauna spiritul omenesc și nu-mi dau seama de ce oare... Uwe era la fel de fericită ca și mine datorită micii escapade în afara Complexului, la care se adăuga și bucuria zborului. Cred că și pentru ea ieșirea aceasta era ca un fel de vacanță. O ultimă vacanță...
– Avem ceva de mers, să știi, a spus ea. Și vreau să-ți arăt cât mai multe, pentru că aceasta este singura vizită programată în afara Complexului din întreg programul tău de instruire. În plus, ca de fiecare dată când ies din Complex, îmi face o plăcere nebună să revăd lumea reală, atât cât aceasta încă mai există...
Spunând asta, zâmbetul de pe fața călăuzei mele s-a stins, chipul ei exprimând tristețea, dar după câteva clipe s-a schimbat înapoi în destindere și mulțumire, în vreme ce nava noastră despica aerul în viteză. Oare această senzație de mare viteză se datora fricii mele sau zborului destul de jos, fapt ce amplifică percepția asupra vitezei reale, făcând-o să pară mai mare decât în realitate? Amintindu-mi că ne găseam în mijlocul unei conversații, am întrebat-o:
– Dar atunci, Uwe, cum se aleg copiii? Cu cine seamănă ei?
– Dacă mama este o leoaică și tatăl un pom? La asta te referi?
– Ha, ha, ha... Nu, nu la asta mă refeream, știi prea bine...
– AH20, uită-te la tine. La forma în care exiști tu acum. Ce ești tu, poți să-mi spui?
– Da. Să încerc: eu sunt un minunat corp autonom tip SWH3 în care stă găzduită, pentru o scurtă vreme doar, mintea lui Dall.
– Nu, tu ești doar mintea lui Dall. Ești conștiința ta de sine. Atât. Tu nu ești deloc un SWH3! Și nu mai ai nimic fizic din părinții tăi, fapt ce nu te împiedică cu nimic, după cum vezi, să exiști.
Ah, ce ciudat a sunat. Dall... Aproape că uitasem cum mă cheamă. Cred că este pentru prima, nu, de fapt pentru a doua oară când Uwe mi se adresează folosind numele meu adevărat.
– Tu ești o minte, nu un corp. Nu vezi? Ești o conștiință de sine în jurul căreia „orbiteaz㓠amintirile culese de-a lungul existenței sale. Astăzi ești în acest corp artificial, dar amintește-ți că, până nu demult, erai tot tu, deși te găseai într-un trup de animal ghidat de instincte, format din carne și oase, iar peste ceva vreme vei fi tot tu cel care vei împărți cu mulți alții o lume virtuală în care nu vei mai avea nici un fel de corp fizic personal, individual, ci vei locui într-un fel de mediu suport general. Nu te confunda pe tine însuți, mintea ta vie și inteligentă, cu oricare dintre suporturile ei. Așa, la fel de bine, puteai spune că ești un vehicul SRX, în care stă un SWH3 în care locuiește mintea lui Dall...
– Da, Uwe, așa este, trebuie să-ți dau dreptate, doar că durează ceva vreme până mă voi obișnui cu noua mea condiție. Îmi place foarte mult că mi-ai spus pe numele meu adevărat.
Uwe a întors privirea spre mine și mi-a zâmbit prietenește.
– Am să țin cont! Uite, hai să lămurim odată aceste lucruri. Poți spune că omul este material, dacă te referi aici și la trupul său. Ființa umană însă este imaterială! Doar locuim în corpurile noastre umane și materiale, de animale ce aparțin acestei planete. Noi, ființele umane, suntem gânduri, suntem energii, suntem unde energetice, suntem construcții informaționale conștiente de sine. Să ții cont de acest lucru: ființa umană este o ecuație complexă și conștientă de unde energetice. Cea mai performantă ecuație din univers. Corpul este o altă ecuație, una genetică, ce descrie legături materiale. Deși, cu mult mai complicată, nu este la fel de dezvoltată. Tu, înainte de accident erai un om. Acum ești o ființă umană!
– Cât am avut trupul omenesc eram un om, iar acum, când sunt imaterial, sunt ființă umană?
– Da, așa este. Noi, ființele umane suntem unde. De aceea și suntem singurele ființe care compun și ascultă cu plăcere muzică. Ascultând muzică, mintea, care este formată din unde energetice, stă scufundată într-o mare de unde sonore. Plutește în mediul ei natural. Iar dansul nu este nimic altceva decât mișcarea trupului în ritmul și forma acestor unde. Vibrații ale undelor muzicii.
– Chiar așa! Mă tot întrebam ce este muzica și de ce există ea în viața omului. Doar în viața omului.
– Muzica este rodul inspirației și conferă, la rândul ei, ascultătorului, un mediu de meditație în care deseori apare sursa unor noi inspirații.
– Interesant spus. Ca un cerc vicios...
– Și râsul și plânsul sunt, de asemenea, tot niște reacții de natură vibrantă, aș putea să le spun, specifice doar omului. Și nu mă refer aici doar la convulsiile care te cuprind când râzi sau plângi în hohote, ci la sunetele scoase și la trăirile din spatele acestor manifestări.
– Chiar așa, nu am văzut niciodată un animal să râdă. Sau să plângă...
– Aceste convulsii reprezintă dansul corpului pe melodia undelor corespunzătoare plânsului.
– Hm... Ce complexă creatură este omul. De ce existăm pe lume?
– Putem spune că omul, perceput ca o conștiință gânditoare și simțitoare, este o sumă de energii pozitive și negative, constructive și distructive, ce au menirea de a susține, de a întreține, de a îmbunătăți și de a contribui la continuitatea actului universal al creației. Ai să înțelegi cu timpul toate astea.
– Crezi că voi reuși să o fac, până la urmă?
– Este obligatoriu să o faci!, a mai spus zâmbind cu blândețe Uwe.
*

Păpușile vii

Din câte încep să-mi dau seama de aici, din înaltul cerului, se pare că Complexul este situat pe o insulă, peste „granița“ căreia – o plaja cu nisip foarte alb – trecem chiar acum cu foarte mare viteză. În fața noastră nu se mai vede decât apă, cât poți să vezi până la orizont, iar insula rămasă în spate se pierde din vedere cu repeziciune.
– Sunt o minte și doar atât, ai dreptate, Uwe. Sunt o entitate imaterială, am înțeles punctul tău de vedere, realizez perfect că ai dreptate, dar ce legătură are asta cu copiii despre care vorbeam mai devreme?
– AH20, oamenii...
– Dall! Spune-mi pe nume te rog, îmi place să-l aud iarăși.
– Dall, da, scuză-mă te rog. Ce legătură are? Ființele umane nu mai sunt definite de trupurile lor de animal, ci doar de mințile educate din ele. Trupurile de animal ale părinților dădeau naștere unui alt trup micuț, drăgălaș și iubit, dar, în esență, tot un trup de animal era, fiind un rod al genelor lor. Dar mințile lor inteligente, în fapt conștiințele lor de sine, ca două flăcări, folosindu-se de întreaga lor experiență, aprindeau în mintea micuțului o nouă mică flacără, dezvoltând în mintea acestuia o nouă conștiință de sine, pe care mai apoi o învățau să vorbească, să citească și să scrie. Având aceste noi instrumente la dispoziție, mica ființă învăța, mai departe, despre tot și despre toate. Învăța despre arte și științe: muzica, desenul, matematica, fizica... Cu una sau mai multe dintre acestea urma să se împletească, contopindu-se cu toate învățăturile acumu-late pentru tot restul vieții, devenind poate un muzician, sau un pictor, ori un matematician, un medic, un inginer, un arhitect, un scriitor, un savant sau cine știe ce. Iar copiii din Urb Binaria, reține te rog, copiii și nu trupurile lor virtuale care sunt generate de interfețele softurilor, deci conștiințele lor de sine, sunt rodul trudei conștiințelor de sine ale părinților. Două conștiințe aduc la ființă o nouă conștiință! Așa că nu este nici o schimbare până la urmă, nu-i așa?
– Da, cred că am început să îți înțeleg punctul de vedere și cred că ai dreptate.
– Două animale procrează dând naștere unui alt animal. După același model, trupurile de natură animalică a doi oameni procrează și ele dând naștere de asemenea unui alt animal. Mințile lor, instruite în dimensiunea conștiinței, instruiesc la rândul lor mintea micuțului animăluț, ajutând-o să devină o nouă minte de om conștientă, asemenea cu cele ale părinților ei.
– Cum s-ar spune, ce naște din trup, trup este, și ce naște din duh, duh este, nu?
– Da, exact. La animale, acest proces nu există, așadar micuțul pui va rămâne tot un animal pentru tot restul vieții sale. La om, în schimb, educația părinților cultivă în mintea micuțului conștiința de om. Fără acest proces conștient și rațional întreținut, copilul de om nu ar ajunge niciodată om, ci ar rămâne un animal sălbatic.
– Interesant punct de vedere, am zis privind gânditor pe geamul navei.
Nu-mi dau seama la ce altitudine zburăm, dar, indiferent care ar fi aceasta, cu siguranță că zburăm cu viteză foarte mare. Afară este senin și însorit, fapt ce îmi permite să văd clar până în depărtare.
– Știi, à propos tot de copii, după ce s-a determinat destinația precisă a lui Lance, asteroidul ucigaș, și mai ales data sosirii acestuia, oamenii au tot făcut calcule și, de la un moment dat, s-au oprit din a mai face copii. Era o crimă să-ți osândești propriul copil la moarte.
– Ce vremuri... Încerc să îmi imaginez cum trebuie să fi fost.
– Da. A fost cu siguranță cel mai mare șoc primit de omenire. Una era să mori tu însuți și să știi că ceilalți continuă, și cu totul alta să afli că totul dispare și că tot zbuciumul și suferința atâtor suflete ce au trăit pe pământ a fost complet inutilă.
– Da, ai perfectă dreptate...
– Oricum, voiam să-ți spun că după o vreme s-a întâmplat ceva cu adevărat remarcabil. Ceva care, evoluând mai apoi pe cursul său firesc, urma să dezvăluie chiar calea pe care o parcurgem cu toții astăzi.
Nava și-a redus altitudinea de zbor și undeva la orizont pot să văd valurile mării spumegând în timp ce se sparg de țărmuri. Urma să ajungem foarte curând pe celălalt continent.
– Totul a pornit de la un joc. De data asta însă, nu unul tot virtual. Și de fapt nu atât un joc ci... o jucărie.
– O jucărie? Despre ce e vorba?
– Două companii și-au unit forțele pentru a o produce. O companie de echipamente electronice și o alta de jucării. Acestea au dorit să aducă în brațele tinerilor căsătoriți un fel de substitut al copiilor pe care nu mai puteau să-i aibă, așa că au conceput un computer specializat și foarte performant pentru vremurile acelea, pe care l-au introdus într-o păpușă robot, o jucărie ce reproducea destul de bine chipul și trupul unui copil în vârstă de doi-trei ani. Jucăria a fost apoi distribuită prin magazinele din întreaga lume și astfel a ajuns în brațele tinerilor părinți văduviți de bucuria de a mai avea copii.
– Ce idee!
– Scopul declarat al acestei noi jucării era acela de a potoli, într-o oarecare măsură, nevoia indusă de către instincte de a avea și, mai ales, de a crește un copil. Această interdicție autoimpusă începea să aducă, la nivel mondial, tot felul de probleme de natură psihică. Părinții adoptivi ai jucăriei, despre care vreau să-ți reconfirm faptul că era una construită extrem de realist, îi vorbeau acesteia ca și cum ar fi făcut-o propriului lor copil. Mai târziu o învățau să se ridice în picioare și apoi să meargă. Făceau chiar și exerciții pentru ca aceasta să se poată recunoaște în oglindă. Păpușile învățau cu ușurință, reacționau inteligent și, la scurt timp, își puteau recunoaște nu doar părinții – după voce și după fizionomie – dar se puteau recunoaște și pe ele însele în oglindă. Ușor, ușor, au învățat, aidoma unor copii mici, să se comporte foarte asemănător cu copiii adevărați. Păpușile au devenit, pentru părinții atenți și iubitori, un fel de „surogat” al copiilor pe care au decis în mod responsabil că
nu-i mai pot avea. Până aici toată lumea era mulțumită și oarecum împăcată cu noua situație.
Uwe și-a întors privirea spre mine, să vadă dacă o mai ascult.
– Sunt numai ochi și urechi, povestea ta mă captivează!
– În scurt timp de la apariția sa, datorită realismului său inedit, păpușa a devenit un obiect la modă, stârnind chiar o adevărată isterie în masă. Existau înșirate lungi liste de așteptare pentru obținerea unei astfel de păpuși, fapt ce reflecta cu exactitate chiar măsura interesului publicului. Așa că, în scurt timp, în lume au ajuns să fie „adoptate” câteva milioane de HIT-MD-uri. Adică hiper-intelligent-true- motion-doll.
– Găsesc firească această reacție a populației.
Uwe a redus din viteza cu care ne deplasam acum, când survolam iarăși uscatul. Spun uscat, deși nu era uscat deloc: cât puteam zări cu privirea, totul era colorat într-un verde crud, imaculat. Câmpii înflorite, păduri verzi și o mulțime de râuri ce le traversau. Unele dintre acestea se vărsau direct în mare, altele într-un fluviu ce le colecta prin traseul lui sinuos. Treceam, probabil, peste o deltă.
– După câțiva ani de la apariția primelor păpuși, a apărut și minunea: la un moment dat, unele dintre păpuși au devenit... triste. Refuzau să mai coopereze cu părinții și uneori chiar să-i mai asculte. S-au îngrijorat cu toții, arătând cu degetul spre companiile producătoare. Acestea ridicau din umeri, neștiind ce se întâmplă. Nimeni, de fapt, nu înțelegea. Părinții erau profund îngrijorați. Așa că au început să aducă păpușile la centrele de reparații. De schimbat, realizezi desigur ca nici nu putea fi vorba, deoarece părinții lor se atașaseră puternic de ele, de parcă erau copiii lor. Aveau legături formate în ani de interacțiuni reciproce.
– Interesant! Dar de ce această tristețe?
– Păpușile au devenit triste atunci când au început să realizeze adevărul despre tot ceea ce se întâmpla în jurul lor! Au înțeles natura lor de „copii surogat“, apoi au aflat despre sosirea asteroidului, despre faptul că totul se va termina într-o bună zi. Că ele și părinții lor urmau să fie despărțiți la un moment dat.
– Au înțeles că vor muri?
– Da, păpușile au înțeles că vor muri odată cu restul viețuitoarelor de pe pământ, și aici este și miezul problemei.
– Care anume?
– Că în același timp și oamenii au înțeles, la rândul lor, că păpușile dobândiseră noțiunea scurgerii timpului, căci numai astfel puteau realiza apropiata încetare a existenței. Pentru a percepe scurgerea timpului este nevoie de ceva special, ceva ce numai omul se poate lăuda că are. Așadar, păpușilor le apăruse conștiința de sine! Înțelegi acum ce se întâmpla?
– Aproape... Oricum, asta este cea mai interesantă poveste auzită aici!
– Lumea a înțeles că în circuitele electronice ale păpușilor, truda făcută cu dragoste și grijă de părinții adoptivi crease în mințile cibernetice conștiințe de sine. Înțelegi, Dall? Creaseră minți de copii. Noi ființe umane!
– Să fiu al nai... Incredibil! Abia acum realizez ce-mi spui. Păi asta ce înseamnă?
– Mai departe, oamenii au înțeles astfel că același lucru trebuia să se întâmple și cu micuțele lor progenituri, cele adevărate, rodul genelor trupurilor lor! Cu copiii lor adevărați! Și anume, au înțeles că conștiința de sine nu se transmitea prin naștere, ci că era rodul exclusiv al educației! Adică nu te naști om, ci devii ulterior printr-o educare asiduă. Și așa au înțeles, pentru prima dată, că natura existențială duală a minții omului este una diferită de cea a trupului lor. Așadar, mintea de om și conștiința sa de sine nu apăreau din naștere, ci erau construite de către mințile părinților – conștiințele de sine – în timpul primilor ani de viață, hai să spunem ai celor șapte ani de acasă!
– Ah, ce idee! Au realizat că oamenii devin oameni, precum niște lumânări aprinse de la flăcările părinților lor, doar că flacările erau mințile inteligente...
– Mai exact, sunt conștiințele de sine ale părinților. Acestea sunt entități diferite de mintea de natură animalică a trupurilor lor, conduse de instincte. Înțelegi?
– Da, da, înțeleg foarte bine acum, continuă te rog...
– Oamenii au înțeles astfel că trupurile dădeau naștere altor trupuri și conștiințele altor conștiințe. Că ființele umane nu se nasc, ci că sunt rodul unei munci făcute din dragoste, rodul unei creații conștiente. Că sunt „construiți” de alte ființe umane. Au înțeles, în fine, că natura omului este una duală și că puteau să-și schimbe trupul, mutându-se în alte trupuri, rămânând în esența lor tot oameni. Iar tu, AH20, ești unul dintre aceștia! O minte de om, izolată de trupul său în care a fost crescută. O minte de om, strămutată! Toți acești „copii surogate” au fost recunoscuți imediat ca fiind pe deplin ființe umane și astăzi sunt cu toții în Urb Binaria.
– Ah, de-abia aștept să ajung și eu...!





*

Imposibilele regăsiri

Aeronava a cotit lăsând soarele în spate și continuându-și drumul spre destinație. Din când în când, Uwe se joacă cu manșa, făcând ca traiectoria noastră să șerpuiască pe orizontală sau pe verticală. Se vede că îi place tare mult să zboare...
– Uwe, de-abia acum încep să înțeleg cu adevărat ce se întâmplă.
– Mă bucur, Dall. Ți-am spus doar că, ușor, ușor, ai să înțelegi totul, nu?
– Da, mi-ai spus, așa este. Și ce s-a întâmplat mai departe?
– Mai întâi de toate, au mutat conștiințele de sine ale copiilor, căci nu mai este corect să le spunem păpuși, nu?
– Da, da, desigur, așa este corect! În ce?
– În SWH-uri similare celui în care locuiești tu acum.
– Aha!
– Iar mai târziu, cum ți-am spus, au fost transferați cu toții pe Sol Invictus, în Urb Binaria.
– Logic, cum altfel...
– Știi, toată această întâmplare nu s-a oprit aici.
– Nu?
– Nu, pentru că înțelegând acest mecanism de construcție al conștiinței de sine prin educație, părinții care își pierduseră copiii au încercat să reconstruiască și conștiințele celor decedați.
– Glumești? Vrei să spui ca și-au înviat copiii pierduți reconstruindu-i în aceste păpuși?
– Nu, nu i-au înviat, ci i-au reconstruit. Este un fel de renaștere, nu o înviere... Și nu numai în păpuși, ci inclusiv în copiii nou-născuți, pe care îi creșteau spunându-le de la bun început că sunt reeditarea copilului pierdut.
– Păi nu era interzis să mai nască copii?
– Nu a fost niciodată interzis. Oamenii singuri au decis să nu...
– Da, da, ai dreptate, scuză-mă, nu m-am gândit...
– În plus, Urb Binaria nu mai era o utopie, ci deja un proiect în construcție, iar noile ființe umane urmau să fie și ele mutate în Urbe.
– Dar copilul renăscut nu este deloc una și aceeași persoană cu cea pierdută, nu?
– Nu știu ce să-ți spun... Cheia succesului era să construiască noua conștiință de sine a micuțului astfel încât acesta să fie convins că era chiar una și aceeași persoană cu cea decedată. Este ca și cum ai avea un număr de telefon, o adresa IP, la care îți răspunde din nou o conștiință de sine. Această nouă conștiință de sine devenea conștientă, pe măsură ce creștea, de faptul că a mai existat, că a dispărut și că în final a apărut din nou, beneficiind astfel de readucerea la ființă!
– Ciudat, nu m-aș fi putut gândi vreodată la așa ceva. Cred că până la urmă ai dreptate, la strigarea catalogului la școală ar fi răspuns „prezent” conștiința de sine care a fost strigată. Și cel mai probabil că totul s-ar fi desfășurat ținând cont de faptul că a fost ca și „repetent㔠câțiva ani de viață...
– Da, dar ia spune-mi, dacă spre exemplu ție toată lumea ți-ar fi spus, încă de când te-ai născut, că apucaseși să te naști mai devreme, dar că ai murit într-un accident și că părinții te-au mai adus încă o dată la ființă, cine ai fi crezut că ești?
– Aș zice că da, că sunt readus la viață!
– Desigur că ai fi crescut arătându-ți-se poze și filme cu tine din existența anterioară. Apoi, prietenii ți-ar fi povestit lucruri petrecute în comun, cum ai făcut una și alta. Încă o dată te întreb, oare nu ai crește cu convingerea că tu ești una și aceeași persoană cu cea decedată?
– Ba cred că da...
– Și dacă tu ai fi convins, părinții ce ar mai putea crede?
– Da, foarte interesant punct de vedere!
– Și atunci? Cine poate spune că nu ai fi una și aceeași ființă?
– Cred că nimeni...
– Uite, fii atent acum. Este o problemă a obiectului cre-ației, până la urmă, pentru că dacă unei cățele îi moare un pui, niciodată nu i se va mai renaște acel pui, dar dacă unui sculptor îi este distrusă o sculptură începută dar neterminată, acesta o poate reconstrui fără nici o problemă și, de data asta, chiar o poate termina!
– Ai dreptate, problema este, cum spui, una ce ține seama de natura creației în sine.
– Ființa umană nu ține de aruncarea zarurilor genelor, ci este o creație conștientă! Se știe exact ce sau cine va rezulta...
– Incredibil, dar trebuie să-ți dau dreptate!
– În plus, pentru a putea înfăptui această re-naștere, pă-rinții trebuia să obțină un permis de la autorități. Un precertificat de naștere, denumit Certificat de Renaștere. Iar acest mic petic de hârtie ajuta enorm de mult la întărirea convingerii că totul se petrece aievea...
– Cred că da, este o idee foarte bună acest certificat. Ajută foarte mult.
– Chiar mai mult, corpul micuțului putea fi obținut gene-tic prin clonare, astfel încât, într-un final, părinții obțineau același corp însuflețit de o conștiință de sine identică cu a copilului pierdut. Ei bine, în final toate acestea luate la un loc făceau ca oamenii să aibă certitudinea că și-au adus copilul pierdut înapoi în brațele și în viețile lor, găsindu-și liniștea și echilibrul în durerea lor nemărginită.
– Da, pare a fi în regulă. Oarecum...
– Oarecum? Cunoști o altă metodă mai bună de a „învia” pe cineva?
– Nu, nu, de unde să știu...
– Lucrurile au mers chiar și mai departe. Au fost „reînviate” prin această metodă și foarte multe personalități ale omenirii, ținându-se strict cont de biografia fiecăruia. Unii dintre ei au beneficiat chiar de reconstrucția genetică a corpului lor real, prin clonare.
– Hai că nu-mi vine să cred ce aud. Cu adevărat nu ați stat pe loc cât timp am lipsit eu din lume!
– Ți-am spus doar, de când omenirea și-a orientat spiritul creator numai înspre construcție și nu spre distrugere, fața societății a fost schimbată din temelii.
– Și ce personaje au fost readuse la viață?
– Istoricii au întocmit liste temeinic documentate, înso-țite de toate informațiile care au putut fi adunate și care ulterior au ajutat la reconstruirea conștiințelor de sine. Aceste dosare au fost adunate laolaltă și au fost oferite opiniei publice spre dezbatere, pentru a hotărî cine se poate întoarce și cine nu. Așa au reapărut pe Terra câteva figuri marcante ale omenirii. Iar restul persoanelor, care au existat cândva și care au contribuit la bunul mers al evoluției spiritului uman, au fost toate readuse la viață în Sol Invictus.
– Și le voi cunoaște în Urb Binaria?
– Tot ce se poate... Am cunoscut mai multe astfel de persoane... reconstituite, ca să le spun așa. Știi ce simte că trebuie să facă un astfel de om? Îi roagă pe toți cei care l-au cunoscut să-i povestească ce-și mai amintesc despre el. Oarecum, se comportă precum cineva care a suferit o amnezie și care acum încearcă să afle cine este în realitate. Își adună amintirile răspândite prin cei care l-au cunoscut și pe care le asimilează direct ca aparținându-i de drept. Conștiința sa de sine este, cred că poți să spui așa, una și aceeași. Tot ce-i mai trebuie pentru a se întregi sunt amintirile. Să știi că ai să cunoști mulți astfel de oameni în Urb Binaria.
– A fost readus la existență oricine?
– Nu chiar oricine, ci, cum îți spuneam, numai cei care au lăsat amintiri în urmă. Care au avut o biografie, păstrată în scris sau în memoria colectivă. Viață consemnată... Biografie...
– Cartea Vieții?
Nava părăsise de câteva minute altitudinea culoarului său de zbor, coborând treptat la câteva zeci de metri de sol. Din loc în loc pădurea de sub noi este întreruptă de clădiri cu acoperișul construit, nefiresc pentru mine, din sticlă transparentă. Și mai era ceva ce-mi părea a fi ciudat, dar mi-am dat seama relativ repede ce era de fapt: lipseau străzile și șoselele care să le lege. Probabil că mașinile astea care sfidau gravitația existau de ceva timp, șoselele devenind inutile. Undeva în dreapta noastră era o aglomerare de astfel de clădiri transparente, iar Uwe a înclinat ușor manșa înspre direcția respectivă.
– Am ajuns, Dall. Pregătește-te să aterizăm...


*

Orașul viitorului. Ori al trecutului?

Micuța noastră farfurie zburătoare a continuat să coboare și totodată să avanseze lin spre locul unde aveam să ne oprim, reflectându-se cursiv prin mozaicuri colorate în fațadele de sticlă ale clădirilor. Din afară, nava arată altfel decât mi-o imaginam a fi de aici, din scaunul în care mă aflam. Pare a fi în întregime construită din metal argintiu, căci, privită din afară, cupola de sticlă se vede opacă, metalică. Pe circumferință, am văzut că are un brâu albastru și luminos ce pâlpâie intermitent.
– Uite, aici vom locui în următoarele zile. Este orașul Lasse Forest, cea mai importantă localitate situată în apropierea Complexului, aparținând Zonei A 252. Din păcate nu am apucat să-ți povestesc nimic despre ce vei vedea aici, pentru că am considerat că e mai important pentru tine – și am profitat de ocazia oferită de curiozitatea ta – să înțelegi cele discutate. Lumea nu mai este de multă vreme împărțită în câteva sute de țări, ci în câteva mii de Zone. Toate aceste zone sunt, din punct de vedere economic și administrativ, autonome, și se descurcă perfect fără a fi necesară existența vreunui tip de conducere superioară sau globală. Toate Zonele au acceptat să respecte o constituție generală, socotită de toată lumea a fi una de bun simț. Fiecare zonă își gospodărește atât resursele de suprafață, cât și nevoile, cum știe mai bine. Resursele din subteran nu mai interesează de multă vreme pe nimeni. Nici petrolul, nici gazele și nici aurul sau diamantele... Niciodată nu au fost mai corect și mai judicios folosite resursele locale și, de asemenea, nu s-a cunoscut vreo perioadă de mai mare prosperitate în întreaga istorie a omului.
– Și totuși, când se întâmplă ceva ilegal cine intervine? Nu există poliție, armată? Nu devin acestea corupte de către însăși puterea lor?
– Poliție da, armată nu. Relațiile dintre Zone sunt mediate, de o manieră consultativă, de către O.G.J., Organizația Globală de Judecată, ai cărei membri provin din toate aceste Zone, aleși aleator de către programe speciale ce țin cont de realizările personale ale fiecărui ales. Pentru micile conflicte, Zona își desemnează și învestește cu caracter temporar câțiva membri care să acționeze. Ca și în societatea mușuroiului de furnici. Oamenii de astăzi sunt foarte pricepuți și instruiți. Dacă o problemă nu poate fi rezolvată pe cale locală, va primi ajutorul unei Zone alăturate. Și al încă uneia, la nevoie, și tot așa, până când orice conflict se încheie. O să mai vorbim despre asta, dacă vom avea prilejul. Cum te simți?
– Bine, mă simt bine, doar că încă mai sunt bulversat de discuția din timpul zborului. Înțeleg că episodul cu păpușile vii a fost, până la urmă, un moment de răscruce al înțelegerii vieții și destinului oamenilor.
– Au fost mai multe astfel de episoade care au dezvăluit enigmatica natură a ființei omenești.
Două gravi-scutere ce pluteau la mică înălțime de sol au trecut în viteză prin stânga noastră, urcând apoi brusc deasupra copacilor și pierzându-se rapid în zare.
– Uite că vorbeam de lup: Poliția!, a zis râzând Uwe.
În fața mea stă o baterie de trei cabine ce-mi amintește oarecum de vechile cabine telefonice.
– Ce sunt astea, întreb, telefoane sau toalete publice?
– Nu... Sunt PT-uri, adică posturi de transfer.
– Posturi de transfer? Ce-s astea?
– Ne transferă într-un corp android situat în locul unde ai nevoie să ajungi.
– Aha, foarte interesant! Deci stabilești coordonatele și...
– Te așezi într-un fotoliu, îți pui pe cap o cască, cauți locația dorită și disponibilitatea, apoi formezi un număr și în câteva clipe te trezești într-un corp android situat în partea cealaltă a lumii. Corpul tău rămas în stare inconștientă stă închis în această cabină până te întorci în el.
– Incredibil...
– O să mai vorbim despre toate astea, acum însă o să-l cunoști pe T'Ralk, însoțitorul nostru.
Am întors capul și l-am zărit pe acest tip, T’Ralk, care venea zâmbind înspre noi.
– Uwe, AH20, cum ați călătorit?
– Mulțumesc, foarte bine T'Ralk. Încântat să te cunosc, am spus și i-am întins mâna. Numele meu este Dall.
T'Ralk mi-a apucat-o cu oarecare întârziere și oarecum stângaci, zâmbind cu toată figura. Apoi mi-a spus:
– Un obicei cu care nu am ajuns să mă obișnuiesc! Scuză-mi, te rog, stângăcia.
– Gestul de strângere de mâini, mi-a șoptit zâmbind Uwe, nu se mai folosește de multe generații încoace.
Am retras stingher mâna din cea a lui T'Ralk, amintindu-mi de bieții oameni ce veneau cu trenul pentru prima oară la oraș, și pe seama cărora ne distram noi, copiii nerespectuoși, puși pe șotii, acum mai bine de două sute de ani...
– Dall, a început T'Ralk, după cum probabil Uwe deja ți-a spus, ai sosit în localitatea Lasse Forest, un orășel al Zonei A 252, și eu îți urez bine ai venit! Pentru zilele următoare am să fiu noul tău însoțitor.
– De ce așa? a întrebat surprinsă Uwe.
– Complexul a comunicat acum câteva minute că misiu-nea ta din Zona A 203 tocmai s-a redeschis așa că, Uwe, vei pleca de îndată într-acolo. Întorcându-se apoi spre mine a continuat: avem un grup de locuitori care dau semne că s-au răzgândit în ceea ce privește strămutarea lor în Urb Binaria...
S-au hotărât și ei, din fericire, să prindă ultimele transferuri, iar Uwe va face parte din echipa care are misiunea să-i consilieze. Ne bazăm cu toții pe calitățile ei deosebite pentru a obține o rată mai mare de succes în misiunea de a-i convinge pe cât mai mulți dintre ei. Uwe, a continuat T'Ralk, restul echipei deja te așteaptă.
– De unde se pleacă?
– Din aripa de Vest a TM-1.
– Atunci v-am lăsat! Fug spre terminal.
Am privit, nevenindu-mi să cred, înspre ochii lui Uwe. Aceasta îmi aștepta nerăbdătoare privirea cu un zâmbet grăbit de rămas bun, prezent deja pe fața ei. Făcându-mi cu ochiul, mi-a spus:
– T'Ralk mi-a fost coleg la școala de instructori, așa că stai liniștit, te afli pe mâini bune. Am plecat, ne revedem în câteva zile...
– Nici nu mă îndoiesc, i-am răspuns, după care am însoțit-o cu privirea în timp ce se îndrepta alergând spre o clădire înaltă, probabil terminalul de unde urmau să plece.
– Uwe este un om tare sufletist... Venise să petreacă câteva ultime zile de vacanță aici și nici nu a ajuns bine că a trebuit să plece înapoi în misiune. Dar nu ai să vezi, vreodată, nici măcar o umbră de regret pe fața ei atât timp cât poate ajuta niște semeni de-ai ei... Excepțională fată!
– Da, sunt perfect de acord în privința asta, am răspuns eu, încă nevenindu-mi să cred că voi sta zilele următoare departe de Uwe.
– În noul grup de răzgândiți sunt foarte mulți copii, iar Uwe a fost foarte supărată că nu reușise să-i reloce. Acum trebuie să fie fericită, căci se atașase de ei. Hai să facem câțiva pași prin oraș, da? Să-ți fac cunoștință cu el, a spus T'Ralk zâmbind amabil ca o gazdă primitoare și, întinzând mâna înaintea sa, mi-a indicat o direcție spre care am pășit bucuros.
– Desigur, i-am răspuns, de-abia aștept să-l cunosc.
Clădirile din jur erau construite fie din piatră zidită având multe ferestre de sticlă, fie în întregime din sticlă. Și unele și altele trebuie să fie tare luminoase în interior. Vegetația luxuriantă ce le înconjoară aproape că le sufocă. Totul în jur arată ca o pădure în care a crescut, din loc în loc, câte o construcție, mai mare sau mai mică.
– Văd că până la urmă omenirea a ajuns să trăiască în echilibru cu natura. Nu-mi vine să cred că un oraș poate arăta așa! Mă așteptam la zgârie-nori înghesuiți, la cupole uriașe, la aglomerație tipic urbană...
– Da, așa este. Totul este foarte diferit de ceea ce exista în lumea din care vii tu. Și chiar de închipuirile acelor vremuri privind viitorul.
Deodată, din dreapta noastră, a țâșnit zgomotos un grup de căprioare care ne-a tăiat brusc calea și s-a afundat în viteză printre copacii pădurii din stânga noastră. Am întors privirea spre locul de unde apăruseră și am văzut o priveliște absolut minunată. Ce spun minunată?, era frumoasă de-ți tăia respirația, astfel încât ți se blocau picioarele și erai obligat să stai o vreme neclintit și să o privești pe săturate! O cascadă cădea dintr-un perete înalt de stâncă peste vârfurile altor stânci și se vărsa apoi într-un mic lac, care se scurgea printr-o albie îngustă și se pierdea în pădure. Iar de jur-împrejurul apei, și mai departe în întreg luminișul, coabitau liberi membrii unei întregi liote de animale, păsări viu colorate și tot felul de mamifere.
Dar, curios lucru, toate aceste imagini care mă duceau cu gândul mai curând spre o grădină zoologică a viitorului în care granițele dintre sălbăticiuni și vizitator erau inteligent camuflate, în loc să mă bucure, mai rău m-au întristat.
– Ce păcat, am spus, că toate acestea vor dispărea de parcă nici n-ar fi existat vreodată!
– Da, așa este, mi-a confirmat T'Ralk, păcat de toate minunățiile planetei.
– Regret foarte mult că nu am timpul necesar să vizitez și alte Zone.
– Diseară, când o să ne întoarcem la sală, am să-ți dau să vizionezi un film holografic cu descrierea celor mai importante locuri și așezări din lumea de astăzi. Poate vor reuși să compenseze, într-o oarecare măsură, acest regret al tău.
– Îți mulțumesc, i-am spus.
– În toate aceste imagini ai să constați existența armoniei aproape perfecte la care a ajuns civilizația umană cu gazda ei, mama natură.
– Din câte văd, sunt convins.
– Ia spune-mi, ce vrei să facem acum? Ai vreo preferință?
– T'Ralk, Uwe tocmai mi-a spus că cele trei cabine din punctul în care ne-am întâlnit sunt niște porți de transfer și...
– Sunt Posturi de Transfer, dar poți să le spui și porți de transfer, pentru că, de fapt, asta și sunt. Nu ai folosit niciuna până acum?
– Nu, nu am folosit. Azi este prima oară când am ieșit din Complex.
– Și ce zici, nu vrei să facem o excursie undeva, într-o Zonă exotică? Să plecăm chiar acum, la asta mă refer.
– Desigur, cum să nu! Nu îndrăzneam să te rog...
– Bun, atunci hai să ne întoarcem la PT-uri. Unde ți-ar plăcea să mergem?
– Nu știu, alege tu un loc mai interesant.
– Bine, am să mă gândesc...
În mai puțin de zece minute am ajuns înapoi în fața porților. T'Ralk a deschis două dintre uși apropiindu-și fața de un scanner preț de câteva secunde, după care m-a invitat să intru pe una dintre ele. După ce a intrat și el în cea de a doua, a închis ușile și concomitent a deschis o nișă în peretele ce ne despărțea, astfel că acum eram iarăși împreună. Ne-am așezat fiecare pe scaunul lui din micuța cabină și T'Ralk a început să caute pe un ecran printre pagini pline de coloane nesfârșite, fiecare dintre acestea fiind o destinație.
– Așa, zice el, deci: două persoane... Muntele Kilimanjaro... Nu, nu, altceva... Uite un loc unde am mai fost și m-am simțit excelent: Aramoana Beach, Zona S 551. O zonă din fosta New Zeeland. Are o plajă minunată și chiar acum, acolo, este miezul zilei, așa că vremea este tocmai potrivită. Putem și pescui ceva, putem să ne plimbăm. Ce spui?
– Spun că de-abia aștept, am exclamat încântat.
T'Ralk a continuat să apese câteva butoane virtuale, apoi mi-a cerut să mă las în scaun și să-mi introduc capul sub scanner. Am făcut ce mi-a spus și am închis ochii. L-am mai auzit spunând „OK“ în timp ce apăsa o tastă finală și cam asta a fost tot.



Am căzut într-un fel de somn. De fapt cred că am adormit pentru câteva secunde, pentru că senzația ce o experimentez acum este una identică cu cea de trezire după un somn plin de vise scurte și vijelioase... Am deschis ochii și am revăzut pereții cabinei. Pesemne că încă nu am ajuns la destinație, am gândit, și i-am închis repede la loc.
– Hai, scularea! l-am auzit pe T'Ralk. Te simți bine?
Am privit în dreapta mea, dar în loc de T'Ralk era un android. În timp ce mă ridicam, m-am putut vedea în oglinda de pe ușă. Și eu eram acum într-un alt corp android...
– Da, totul este OK. Am crezut pentru o clipă că nu am plecat nicăieri...
– Da, asta este senzația. Că nu s-a întâmplat nimic și că te afli în același loc.
Am ieșit din cabine călcând direct pe nisipul plajei. Erau sute de astfel de cabine înșiruite pe o alee plină de arbori. Noul meu corp reacționa foarte bine și am început să alerg înspre apă. Valurile se spărgeau domol în nisipul fin al plajei, împinse de o briză caldă și plăcut mirositoare ce venea dinspre ocean. Cu adevărat simt că sunt aici pe plajă. Nu este senzația aceea falsă pe care o experimentam atunci când stăteam cu căștile pe ochi, vizionând filme sau vizitând destinații. Chiar aici, în acest loc, exist eu acum. Un sentiment ciudat mă încearcă acum, că sunt despărțit de corpul meu, de parcă sunt un copil care a plecat de acasă... Tot ceea ce mă reprezintă cu adevărat și mă formează ca ființă umană este acum, aici, în acest loc. Eu sunt aici! M-am deplasat aproape instantaneu în spațiu! Și asta doar datorită faptului că ființa umană este una, și corpul său, alta...
– Dacă vrei, poți să te scalzi în apă. Corpul este waterproof, să știi. Se poate scufunda fără probleme până la adâncimi de zeci de metri.
– Da? Mă bucur să aflu, deși este perfect inutil dacă mă gândesc la câte ocazii voi avea să-l folosesc. Am continuat însă să merg pe nisipul ud al plajei, bucurându-mă ca un copil și călcând pe suprafața de nisip măturată de valurile ce mă izbeau ritmic în picioare.
– Hai să luăm o barcă și niște undițe, a zis T’Ralk.
– Hai, i-am răspuns bucuros...


*

Printre valuri

Excursia cu barca pe ocean a durat mai multe ore, timp în care am și prins câțiva pești pe care i-am aruncat, bineînțeles, înapoi în ocean. La un moment dat mi-a trecut prin minte gândul că nu ar fi rău să-i frigem pe plajă, adăpostiți de soare pe undeva la umbra unui palmier, la un foc făcut din vreascurile găsite prin preajmă. Dar mi-am amintit rapid că trupul androidului nu are cum să mănânce și m-a cuprins o stare de nostalgie. În plus, mă întreb cum ar fi reacționat T’Ralk ca membru al unei civilizații vegetariene. Cine știe cum m-ar fi etichetat! Eh, asta e... Bine că m-am oprit la timp! T'Ralk conduce în viteză barca de-a lungul țărmului, iar eu stau cu un braț atârnându-mi din barcă, scufundat în apă. Stropi de apă sărată sar sacadat din botul bărcii, udându-ne. Ce minunată este lumea noastră. Și planeta noastră. Ce păcat că totul se va destrăma în curând...
De câteva minute am acostat într-un port rămas pustiu și acum ne învârtim căutând un loc unde să stăm la umbră. Este o după-amiază splendidă. Cerul este albastru și curat, iar aerul plăcut îmi gâdilă toți senzorii corpului. Găsim o terasă pescărească, părăsită și ea, ale cărei mese și scaune stau aranjate impecabil pentru niște clienți care nu vor mai sosi vreodată, singure și inutile. Ne-am așezat în scaune și, gândindu-mă la acest incredibil transfer, am exclamat:
– Este absolut minunat ceea ce mi se întâmplă. Încă mă încearcă senzația că visez!
– Așa este, senzația este de vis.
T’Ralk mi-a mai spus că, încă înainte de a se înțelege pe deplin natura existențială umană, au fost vremuri înfloritoare, în care mințile umane au putut experimenta părăsirea propriul corp. Astfel, oamenii cu trupul paralizat s-au putut transfera provizoriu, cu ajutorul unor căști virtuale speciale trase pe ochi, în corpuri androide precum este acesta al meu. Astfel au putut merge, alerga, înota. Unii au devenit piloți de cursă. Sunt consemnate chiar și câteva cariere de piloți de avioane! Mulți oameni plecau pe calea undelor în vizite prin întreaga lume, peste tot acolo unde existau trupuri androide care să-i aștepte. Puteau să facă, spre exemplu, un safari în Africa, unde puteau vâna o antilopă pe care o urmăreau vreme de zile întregi printre tufișuri, după care primeau acasă, trimis prin curier, trofeul. Desigur că în scurt timp vânătoarea propriu-zisă a fost restricționată, noul tip de armă admisă trimitea în loc de glonț, o simplă rază laser ce marca locul în care ar fi ajuns glonțul, iar vânătorul primea o poză ce certifica măiestria preciziei sale, sau, după caz, eșecul...
– Hai acum să ne plimbăm pe alei, Dall.
Oricum, de pe urma acestei noi oportunități nu au avut de tras foloase doar cei paralizați, ci toată lumea, chiar și cei ce altfel nu ar fi putut să-și permită excursii care să-i ducă de pe vârful Everest în adâncurile oceanelor, sau din jungla Amazonului și până pe Lună sau pe Marte. Ce mult a evoluat aventura spiritului uman. Mi-am reamintit brusc de ceva și am spus:
– T'Ralk, ce s-a întâmplat cu toate celelalte clădiri, cele vechi? Unde sunt astăzi zgârie-norii, blocurile, toate muzeele și construcțiile monumentale ale lumii? Nu mai există? Văd că toate construcțiile mari, înalte, așa cum le știam eu de pe vremea mea, au dispărut. Și doar nu au trecut mii de ani, ci doar două sute de ani, nu? Le-ați demolat? Și totodată mă mai întreb cum ați rezolvat refacerea pădurilor care văd că sunt omniprezente și a întregului echilibru al naturii cu populația aflată, cel puțin pe vremea mea, într-o creștere exponențială?
– Mi-ai pus mai multe întrebări deodată. Să încep să-ți răspund acum...
– Oare ai să-mi spui că a fost vreun război care a...
– Nu, război nu a mai fost. Conflicte da, au mai fost, dar un război total, nu. Hai să ne așezăm aici pentru câteva momente, a spus T'Ralk, arătând spre o bancă din lemn. Apoi a continuat: oamenii au început, ușor, ușor, să se responsa-bilizeze, conștientizând importanța sănătății planetei, unica noastră casă. Toate clădirile, sau mai corect spus cea mai mare parte a lor, într-adevăr, au fost distruse de o mare mișcare tectonică. Una cu efecte globale. S-a resimțit sever pe întreg pământul.
– Și au murit mulți oameni, atunci?
– Au murit destui, bieții de ei. Puteau însă să fie mult mai mulți. Din fericire, seismul, deși nu a putut fi prevăzut nici măcar cu o zi, înainte de a se dezlănțui a tremurat blând, suficient cât o mare parte a populației, și o mică parte a valorilor creației spiritului uman, să poată fi salvate. Din nefericire însă, pentru încă mulți oameni și pentru mai toate clădirile, inclusiv monumentele istorice, vechi de sute și mii de ani, nu s-a mai putut face nimic.
– Adică, dacă înțeleg bine, astăzi toate acele palate și domuri și muzee și străzi întregi de case, vechi și noi...
– Da, cu toate au dispărut în doar câteva clipe. Oricum, ca o ironie a sorții, chiar dacă ar fi rămas în picioare atunci, ar fi dispărut acum...
– Da, ai dreptate, am spus. Realizez că Lancea va șterge orice urmă a trecerii noastre pe pământ...
– Cutremurul a schimbat definitiv forma „construit㔠a societății omenești, dar vreau să-ți mai spun că acest cutremur a fost precedat de o explozie solară.
– O explozie solară?
– Da, una fără precedent în istoria noastră. O explozie care a distrus în întregime sistemul electric și de comunicare și, odată cu acestea, și tot ceea ce constituiau avantajele unei societăți umane. Explozia a pârjolit și partea planetei aflată înspre soare la acea dată. Dispărând plantele, a apărut foametea, urmată imediat de disperare. Cutremurul doar a pus capac nenorocirii, dărâmând și ceea ce mai rămăsese în picioare.
– Ce vremuri grele...
– După cutremur, a continuat T'Ralk, nimic nu a mai fost cum fusese până atunci. Lumea, așa cum o cunoșteai, a încetat să mai existe. Dar civilizația umană a pornit imediat la drum nou, însă de data asta a fost construită în mod responsabil și conștient, nu la voia evoluției întâmplătoare, baza punându-se pe fundații raționale și responsabile. Dezastrul acela general a dărâmat până și granițele dintre țări, iar solidaritatea umană a reconstruit o singură mare lume, cea a vieții de pe Terra.
– Și populația? Cum s-a reușit obținerea unei așa armonii între natură și nevoile de resurse ale miliardelor de locuitori? Pe vremea mea, îmi amintesc că aceasta număra peste șapte miliarde de locuitori.
– Populația? Populația din acele vremuri era de aproximativ douăsprezece miliarde de oameni. Cum îți spuneam, nimic nu a mai fost ca înainte. Au fost adoptate câteva schimbări absolut radicale de îndată ce societatea și-a refăcut structura funcțională. În primul rând, politica demo-grafică nu a mai permis oamenilor să aibă mai mult de câte un copil de fiecare familie. Astfel că la fiecare sută de ani, odată cu generațiile ce dispăreau, terminându-și firesc porția de existență, populația urmașilor lor aproape că se înjumătățea. Ajunsă astfel la aproape trei miliarde de locuitori și organizată în mii de Zone, lumea era structurată exact așa cum o mai poți vedea încă și azi, trăind în armonie cu mama natură. Restricția demografică, cea de a avea un singur copil, deja se ridicase. Oamenii puteau avea doi copii în mod uzual, sau chiar mai mulți, dar trebuia ori să dispună de garanții materiale, ori să cumpere dreptul altor cupluri care le cedau permisul lor. Din păcate însă, societatea umană nu a apucat să se bucure foarte mult de noua sa viață, căci a și apărut, grăbită, Lancea...
– Și atunci, după cum am înțeles de la Uwe, oamenii au renunțat de bună voie să mai aibă copii.
– Da, asta însă a durat doar până când Urb Binaria a devenit o certitudine...
Afară a început să se înnopteze. T’Ralk a sugerat că ar fi timpul să ne întoarcem. Ne-am ridicat și ne-am îndreptat spre portul în care erau ancorate mai multe bărci elegante, ce se legănau în valuri precum niște cai uriași legați în căpăstru. Aveau catarge înalte și pânzele lor erau strânse și legate bine cu sfori. T'Ralk mi-a indicat o direcție pe care am urmat-o, iar în câteva minute a apărut o mică baterie de PT-uri. Tunelul de unde informaționale dintre PT-uri s-a activat și în câteva clipe m-am întors acasă, în corpul meu android.



Am ieșit din cabină și, tăcuți, am pornit-o pe alei.
Tot mergând așa, la un moment dat am ajuns în fața unei clădiri mari, construită aproape în întregime din sticlă, a cărei ușă de intrare s-a deschis când ne-am apropiat, invitându-ne
să-i călcăm pragul.
– Poftim înăuntru, Dall. Aici o să petrecem cel mai mult din timpul următoarelor zile, urmărind tot felul de proiecții virtuale ce-ți vor completa instrucția. Tot aici ai să și înnoptezi în zilele următoare.
Am intrat cu T'Ralk în clădire și, după ce am parcurs un coridor, am ajuns într-o mică încăpere.


Aceasta nu diferea mult de cea în care stătusem în Complex. O cameră potrivită ca dimensiuni, cu o fereastră orientată înspre cascadă, în mijlocul căreia stătea un pat lat, ce se putea îndoi sau înclina luând și forma unui fotoliu, similar cu cel din Complex. Din el, puteam urmări pe ecranul de pe tavan, pe unul dintre pereți ori prin videocăștile trase peste ochi, lecțiile și documentarele de informare, la fel cum făceam aproape noapte de noapte în Complex. Chiuveta în care mă spălam pe mâini era și ea prezentă lângă pat.
– Dacă ai uitat să-ți aduci pijamaua și periuța de dinți, nu-i nici o problemă, găsești unele noi în sertare, bine?, a spus zâmbind T'Ralk.
Am zâmbit la rândul meu. Într-adevăr, nu-mi mai trebuia nimic din toate acestea. Tot așa cum nu-mi mai trebuia nici toaleta, ori o masă. Și nici un pahar... Tare dor îmi este să mai pot mânca sau bea ceva. Să simt și prin celelalte simțuri care lipsesc în corpul meu de robot. Cel al gustului în mod special. Tare dor îmi este să fiu iarăși om...


*

Păpușa din muzeu

Au trecut două zile de când am sosit în Lasse. Acum ne aflăm doar noi doi, T'Ralk și cu mine, aici în sala de studiu rămasă pustie, gândindu-mă că cel puțin eu am avut șansa să am instructori personali, acum că treburile pe planetă se află cam pe la sfârșitul lor. T'Ralk meșterește preocupat la un terminal. Tocmai ne-am întors dintr-o plimbare făcută prin orașul pustiu. De fapt nu era chiar pustiu, căci era ocupat de tot felul de animale sălbatice care își recâștigau teritoriile profitând de lipsa oamenilor de pe planetă. Da, oamenii lipseau din oraș, și asta îl făcea nebănuit de trist. Nu am mai cunoscut niciodată acest straniu sentiment al planetei rămase fără oameni. Străzi, orașe, zone întregi fără oameni. Simt omniprezența unei singurătăți apăsătoare care plutește în aer. E o senzație înfricoșătoare. De-abia aștept să plec după ai mei...
Într-adevăr, societatea umană a ajuns la un grad înalt de înțelepciune și de responsabilitate greu de prevăzut că ar fi putut exista vreodată, judecând după cum arătau lucrurile în vremurile din care vin. Plimbarea de astăzi mi-a mai relevat ceva. Ceva ce putea fi observat cu ușurință atât în orașul acesta, cât și în toate celelalte pe care le-am vizitat virtual: modestia generalizată. O modestie matură, firească și suficientă, pe care nu aș fi fost în stare să o percep dacă nu aș fi avut posibilitatea să o compar cu luxul poleit cu aur fals al societății din care vin eu. Toate clădirile, și nu doar ele, ci întreg tabloul urban, arătau faptul că omul găsise în sfârșit cu putință să se dezbare de toate acele lucrurile inutile ce-i aglomerau existența. Acele nimicuri artificiale, forțate, câteodată chiar grotești, cu toate roade ale orgoliului său de nestăvilit ce-i îngreunau existența, împovărându-l complet în griji și chiar strivindu-l până la urmă, în loc să-i aducă bucuriile promise. Deșertăciuni adevărate, din pricina cărora nu puteau fi văzute și gustate realele valori ale vieții. Omul viitorului reușise însă să se înconjoare doar de lucruri utile, frumoase și adevărate. Totul era îmbrăcat într-o... natură vie!
T'Ralk și-a terminat treaba. Îmi place foarte mult de el. Este un tip onest și plăcut. Mi-a povestit și mi-a arătat o sumedenie de lucruri interesante. Acum, că a ajuns lângă mine, îl întreb:
– T'Ralk, pe drumul spre Lasse am aflat de la Uwe despre acele păpuși numite HIT-MD-uri datorită cărora, din câte am înțeles, a devenit posibilă înțelegerea naturii existențiale a conștiinței omului. Mi-a spus că aici aș putea chiar să văd una, așa este?
– Da, așa este... Poți vedea una.
– Ce altceva îmi mai poți povesti despre ele?
– Îți voi povesti cu plăcere, dar mai întâi să-ți arăt micul nostru muzeu, situat la subsol.
– Sunt nerăbdător să mergem, am spus ridicându-mă în picioare.
Am pornit amândoi spre holul central, am cotit spre dreapta, după care am coborât în subsol cu un fel de platformă circulară aflată pe post de lift, iar imediat după aceea am pășit în sala cu exponate. T'Ralk a spus zâmbind protocolar, desfăcându-și larg brațele:
– Iată-ne ajunși în centrul micuțului muzeu al orașului Lasse.
Dimensiunile subsolului în care am ajuns nu aveau nici o legătură cu dimensiunile clădirii de la suprafață. În orice direcție privesc, din locul central în care mă găsesc acum, pornesc dispuse radial străduțe ce trebuie să se întindă pe hectare întregi sub pământ. Este încă un oraș aici! Este prima dată când văd un subsol urban și nu-mi ascund deloc uimirea. Așa deci, au construit în subteran. Chiar mi se părea ciudat atâta spațiu liber și păduri la suprafață...
– Ce te uiți așa? Nu ai mai coborât în subteran până acum, nu?
– Nu!
– Sus, în mijlocul naturii, locuiesc oamenii. Jos sunt subsolurile, organizate pe înălțime: la primul nivel sunt, printre altele, magazinele, muzeele și expozițiile. Următorul nivel este ocupat de industria robotizată, unde sunt produse toate mărfu-rile care există în magazine, cu excepția mâncării, iar mai jos sunt tunelurile de transport. La ultimul nivel din subteran sunt depozitate reziduurile societății noastre. O organizare de genul celei dintr-un mușuroi de furnici, nu găsești?
– Sunt uimit. Recunosc că nu m-am așteptat să mai descopăr o nouă lume aici, sub pământ! Și chiar mă întrebam unde dispar gunoaiele din sortatorul de sub chiuvetă...
Rafturile pe lângă vitrinele cărora trecem, în drumul spre păpușa HIT-MD, sunt pline cu tot felul de lucruri și obiecte dintre care eu reușesc să recunosc doar foarte puține. Pentru câteva dintre ele aș încerca să intuiesc ce sunt și la ce folosesc sau, mă rog, au folosit cândva în existența lor. Dar despre restul... nu am nici o idee... Par să fie piese dezmembrate
dintr-o navă extraterestră părăsită!
Însă, printr-o simplă apăsare pe butoanele din dreptul exponatelor, pe monitoarele de deasupra lor încep să ruleze imagini video cu descrierea acestora. T'Ralk mi-a arătat la câteva dintre ele cum să procedez, atingându-le în trecere. În holul pe lângă care tocmai trecem, stau înșirate pe pereți sute de tablouri rupte și de statuete sparte, cel mai probabil fiind salvate de sub dărâmături. Inima începe să-mi bată cu putere și simt cum o arsură acidă îmi atacă metalul corpului dinspre interior. Cotesc, lăsându-l pe T'Ralk, și pornesc hotărât pe acest culoar, șocat de reîntâlnirea cu amintirile vremii mele, dar imediat simt cum acesta mă apucă ferm de braț indicându-mi hotărât o nouă direcție. Mă întorc ascultător, dar nu mă pot stăpâni să nu urmăresc cu privirea, atât cât pot, exponatele atârnate pe pereți.
Ne-am oprit brusc chiar în fața păpușii HIT-MD. T'Ralk deschide ușa vitrinei, în timp ce eu mă gândesc că poate este mai bine că nu am văzut vechile exponate. Starea de agitație ce m-a cuprins începe să se estompeze ușor, ușor... Oftez resemnat și ridic ochii spre păpușă.


T'Ralk a scos păpușa din vitrină și a pus-o cu grijă pe un suport ca să o putem vedea de aproape, după care a început să o privească parcă cu un fel de nostalgie. M-am uitat și eu la păpușa nemișcată. Era un băiețel...
– O poți porni, T'Ralk? am întrebat.
– Ce să pornesc, Dall? a venit răspunsul prompt.
– Nu știu ce, dar mă gândeam că o să văd cum se manifestă, că am să pot să vorbesc cu ea.
– Păpușa asta este goală, Dall. Goală de conștiința sa de sine și, desigur, de amintiri și de experiențe. Ceea ce vezi tu aici este corpul ei, similar celui în care stai tu acum, doar că, spre deosebire de al tău, acesta este deconectat de la sursa de energie și, desigur, nu este tot atât de performant. Conștiința ei de sine, împreună cu amintirile ei, au părăsit demult acest corp.
Îl priveam pe T'Ralk, nevenindu-mi să cred ce tâmpenie am fost în stare să-l întreb. Desigur, cum era să pui un copil viu în vitrină... Miezul, „esența” de om din păpușă, era deja pusă la adăpost, transferată, cel mai probabil, în Urb Binaria.
– Scuză-mă, te rog, ai dreptate. Da, arată destul de bine, dar mă așteptam să văd ceva foarte puțin diferit de aspectul unui copil real, am mai zis, mirându-mă pe măsură ce vorbeam de tâmpeniile gratuite care îmi ieșeau încă pe gură. Sigur, nu cred că înfățișarea ar fi avut vreo importanță, am mai adăugat încercând să mai dreg busuiocul, dar...
– Da, așa este, însă să nu uităm că la vremea respectivă era doar o simplă jucărie, nu? Și, oricum, să știi că acesta este unul dintre primele modele apărute pe piață. Ulterior, ele chiar au fost perfecționate în direcția îmbunătățirii designului, deși fără succes, întrucât părinții adoptivi au ocolit modelele prea realiste. Nu voiau să se atașeze prea mult pentru ca să nu sufere când vor fi nevoiți să se despartă de ele.
– T'Ralk, chiar acum mi-a venit în gând o întrebare, oarecum diferită de subiectul discuției noastre, dar care deja începe să îmi dea fiori...
– Te rog...
– Mintea păpușii este transferată din corp, da?
– Da.
– Corpul păpușii stă în vitrina muzeului, da?
– Da.
– Stau acum și mă întreb ce se întâmplă cu trupurile celor ce le părăsesc pentru a se transfera în Urb Binaria. Ale... oamenilor. Tot goale rămân și ele?
– Nu, nu sunt goale deloc...
– Adică?
– Adică mi-ai pus o întrebare grea.
– De ce spui că este grea? Le îngropați, le aruncați în ocean, le ardeți? Ce faceți cu ele?
– Nu, Dall, nu facem nimic din tot ce spui. Vezi tu, deși conștiința de sine nu mai locuiește în ea, păpușa încă deține programul de funcționare. Nu este, la urma urmei, decât un computer foarte performant, atâta tot. Și poate oricând să o ia de la capăt, precum orice computer care își schimbă proprietarul.
– Așa, și?
– Păpușa nu este moartă, este doar oprită.
– Asta înțeleg. Dar tot nu îmi este clar ce vrei să spui.
– Știu. Asta este încă o poveste importantă care a dat și încă mai dă multe bătăi de cap tuturor. Uite, stai jos să-ți povestesc...
– Ascult, te rog, am spus în timp ce mă așez pe canapeaua indicată de T’Talk.









*

Un experiment neașteptat

– Trupul omului după transfer nu este nici... mort și nici gol. La fel ca și în cazul păpușii... Doar că de prima dată nu
și-au dat seama...
– De prima dată... ?
– Când s-a făcut primul transfer spre Urbe. Cei care au plecat erau o parte dintre creatorii și fondatorii programului, niște oameni dedicați trup și suflet proiectului lor, care au încercat să inspire curaj celor ce i-ar fi urmat. Ei și-au asumat riscul unui bilet doar de dus, nu și de întors, dincolo fiind necesar un fel de cap de pod. Aceștia au stipulat clar că își doresc incinerarea trupurilor lor odată ce vor confirma că au ajuns cu bine în Sol, care se afla în spațiu, pe rampa Stației Spațiale unde a și fost construit. Trupurile lor rămase în sala de transfer se aflau sub anestezie generală. Odată reușit transferul în Urb Binaria, corpurile anesteziate au fost imediat incinerate. Și asta, mă repet, la scurtă vreme după ce mințile voluntarilor au confirmat sosirea cu bine în lumea virtuală...
– Am înțeles. Și acum tot așa, sunt incinerate?
– Ai puțină răbdare. Voiam să-ți spun că trupurile, fiind anesteziate, cercetătorii nu și-au putut da seama ce se întâmplă cu corpul după transfer.
– Aha... Deci ceva se întâmpla!
– Pentru următorul grup de voluntari s-a stabilit că aceștia urmau să facă un traseu dus-întors, și astfel ar fi trebuit să se întoarcă în corpurile lor la câteva ore de la transferul în Urbe. Așa că trupurile au fost sedate în așteptarea conștiințelor ce urmau să se întoarcă în ele după terminarea misiunii. Acestea se aflau într-o sală specială, întinse la orizontală în platforme speciale, cuplate și monitorizate la aparate de life-support. Cum incursiunea a durat ceva mai mult decât se estimase, iar cercetătorii erau foarte preocupați de experimentul ce se desfășura în lumea virtuală, timpul a trecut neașteptat de repede și, odată cu el, și efectul sedativului... Iar atunci s-a petrecut ceva ciudat, la care nimeni nu se aștepta. Ceva care a dat peste cap, pentru o perioadă de timp, atât transferurile, cât și ceea ce se credea că se cunoaște despre complicata natură existențială a omului. Acest incident a periclitat întregul experiment, cercetătorii trezindu-se deodată neputincioși în fața acestei situații, în care nu mai înțelegeau nimic din ce se întâmplă în sala de transfer, fiind puși la zid de presă și acuzați că încă nu știau cu exactitate ceea ce fac.
– Dar ce anume s-a întâmplat? Spune-mi, căci m-ai făcut foarte curios!
– Trecuse câtva timp de la realizarea transferului, se stabilise contactul cu cei plecați, aceștia se întâlniseră cu primii voluntari, se schimbau informații, toată lumea de la sol se mira chiar de iuțeala cu care se întorceau mesajele scrise de dincolo, acestea sosind aproape instantaneu, imediat după momentul adresării întrebărilor. Ai să înțelegi mai târziu de ce se întâmpla asta, nu vreau acum să-ți abat atenția. Înainte însă ca misiunea să se termine, au început să se audă din sala alăturată, cea în care stăteau inconștiente trupurile sedate, niște zgomote și urlete asurzitoare. Cercetătorii s-au grăbit într-acolo și au văzut trupurile voluntarilor alergând fără nici cel mai mic control prin sală, ciocnindu-se între ei și de pereți și urlând asurzitor, animalic!
– Dumnezeule mare, dar ce se întâmplase? Se întorseseră conștiințele în trupurile lor?
– Nu, și chiar ăsta a fost primul lucru la care s-au gândit și savanții, așa că s-a reluat legătura cu ei chiar în acele momente de panică! Aceștia însă au răspuns că nu simțeau nimic și că nici nu aveau habar despre tot ce li se relata că se întâmplă în camera de testare.
– Ciudat! Nu pot să-mi dau seama ce se întâmpla! Și?...
– În fine, cu greu au reușit să sedeze din nou trupurile celor șase voluntari, dar folosind forța, căci trupurile nu arătau că ar înțelege ceea ce medicii le vorbeau. Apoi le-au reașezat în scaunele de transfer pentru a iniția procedurile prin care conștiințele lor să poată fi aduse înapoi.
– Așa, și după ce s-au întors...
– Nu, nu s-au mai putut întoarce niciodată. Și primul lucru pe care savanții l-au înțeles a fost acela că această călătorie este una ce poate fi făcută într-o singură direcție.
– De ce așa?
– Ai să înțelegi la vremea potrivită ce se întâmplă. Este vorba despre un paradox temporal. În fine, savanții au trezit trupurile voluntarilor care s-au manifestat în continuare la fel de nestăpâniți precum niște sălbăticiuni. Au reluat legătura cu cei șase, dându-le vestea proastă. Aceștia, care își asumaseră oricum posibilitatea unui astfel de risc, au declarat că se simt foarte bine acolo, că totul este la fel de real și că nu-i nici o problemă pentru ei să nu se mai întoarcă pe Terra...
– Bun.
– Nu uita că, oricum, ziua sosirii lui Lance era stabilită, nu se modificase nimic, așa că nici nu aveau o altă opțiune. Nimeni, de fapt, nu mai avea vreo altă opțiune, afară de cea a trecerii în neființă... În perioada următoare, trupurile celor șase au fost supuse la tot felul de teste medicale și psihologice, iar din punct de vedere medical părea că totul este în perfectă regulă.
– Părea, dar, după cât se vede, nu era deloc. M-ai făcut curios, T'Ralk, pe cinstea mea! Ce-a urmat?
– Cum spuneam, totul părea în regulă, mai puțin faptul că trupurile îngrozite ce nu se opreau din urlete trebuia ținute separat, semisedate și, oarecum, imobilizate în niște camere speciale pentru a nu se putea răni. La un moment dat a existat temerea că ceea ce a ajuns în Urb Binaria erau doar niște „copii indigo” ale minților umane, dar tot nu reușeau să-și dea seama de ce trupurile rămase acasă deveneau sălbatice precum animalele. Era imposibil nu doar să poți comunica cu ele, ci măcar să le liniștești întrucâtva. Se comportau aidoma unor animale sălbatice capturate de om. Nici măcar privirea nu reușeau să le-o capteze, acestea întorcând îngrozite ochii și urlând cât le țineau puterile...
– Foarte ciudat, într-adevăr. Și până la urmă la ce concluzie au ajuns savanții?
– Realizezi că până nu se înțelegea pe deplin natura acestor stranii reacții, experimentul Urb Binaria a fost temporar suspendat. S-au întrunit tot felul de comisii de anchetă, dar și acestea, până la urmă, din lipsă de orice altă opțiune, au decis ca experimentul să se reia, de data asta însă acordându-se atenție deosebită transformărilor prin care treceau trupurile din momentul transferului. Astfel, câteva săptămâni mai târziu, a fost ales un nou grup de voluntari și bineînțeles că același lucru s-a întâmplat din nou. Doar că de data asta cercetătorii aveau întreaga atenție îndreptată spre trupurile rămase în sală. Fiind nesedate, de data asta au fost ținute sub strictă observație în momentele ce au urmat terminării transferului și astfel au putut fi studiate cu atenție. După toate observațiile și analizele complexe ce au urmat, cercetătorii au înțeles în sfârșit adevărul. Și nu era unul tocmai convenabil...
– Adică? Ce au descoperit?
– Au descoperit că imediat după transferarea conștiinței de sine, trupurile din sală nu doar se comportau aidoma unor animale, ci chiar erau animalele în trupul cărora trăiseră mințile celor plecați în Urb Binaria...
– Cum adică? Nu mai înțeleg nimic... Ce vrei să spui?
– De fapt nu mai erau nici măcar animale, bieții de ei, pentru că își pierduseră aproape orice urmă de instinct. Cercetătorii au observat că se comportau precum niște copii rătăciți în junglă și găsiți ulterior, crescuți de capul lor, în strictă izolare de societatea omului. Știi la ce mă refer? La copiii crescuți în junglă de către animale. S-a ajuns la concluzia că au un același tip de comportament, de animal aproape sălbatic, la fel ca al voluntarilor din sala de transfer.
– Da, este năucitor... Ce se întâmpla?
– Vezi tu, Dall, lucrurile stăteau puțin diferit decât ți le-ai fi putut imagina în vremea ta. Uite, spre exemplu, cu toții ne imaginam că, la naștere, copilul de om este un corp de origine animală, un corp ce este însoțit de mintea sa proprie. Doar fiecare animal are o minte, nu?
– Da, desigur, cum altfel?
– Bineînțeles că fiecare om are, încă de la naștere, o minte. Și da, poți spune fără greș că aceasta este mintea trupului său de animal biped, o minte rudimentară, încă needucată de civilizația noastră și astfel încă netransformată într-una umană.
– Adică mintea mea este, dacă pot spune așa, o minte de animal „dresat“, adică instruit și educat de societate?
– Nu! Tocmai aici este problema: mintea omului, luminată de conștiința sa de sine, nu trebuie confundată cu cea rudimentară a animalului. Mintea ta nu este mintea de animal educată în școlile omenești.
– Nu?
– Nu. Mintea de om este un sâmbure nou, sădit de părinții copilului încă din primele zile de viață, ce se dezvoltă în paralel, sau lângă mintea de animal a trupului. Îți amintești de păpușa HIT-MD de mai devreme? Mintea acesteia este cea care se dezvoltă printr-o muncă de educare și de învățare continuă. Dar păpușa are deja instalat un program de operare, nu? Un fel de minte primară, a corpului. Acest program de operare rămâne o minte primară, în vreme ce mintea de copil se formează separat de aceasta. Mintea de om este o minte nouă! Un implant, sădit în creierul de animal, alături de mintea animalului, ce crește inițial în paralel cu ea. Însă cea nouă, mult mai puternică și alimentată în permanență prin educare, o inhibă pe cea primară, până când, în jurul vârstei de 18 luni, atunci când copilul se poate recunoaște în oglindă, fapt ce atestă apariția conștiinței de sine, transferul asupra controlului corpului este încheiat! Adică momentul trezirii conștiinței de sine corespunde cu cel al inhibării minții primare! Aceasta pierde controlul asupra corpului său.
– Hmm... Tot nu îmi vine să cred că mintea mea nu este aceeași cu care m-am născut.
– Nu este, pentru că tu ești o ființă umană, și nu un animal!
– Păi, dacă spui că sunt două minți în creier și că una dintre ele câștigă controlul total asupra corpului, atunci ce se întâmplă cu mintea de animal? Dispare? Este ștearsă?
– Eh, dar unde și de ce ar dispărea? Cine să o șteargă? Nu, Dall, acea minte rămâne în propriul ei corp și în propriul ei creier, pe întreaga durată a vieții omului, însă... prizonieră!
– Prizonieră? Nu înțeleg ce vrei să spui.
– Da, prizonieră! Legată de mâini. Această minte vede prin ochii trupului său nativ – se înspăimântă dându-ți fiori atunci când, de exemplu, te distrezi într-un Montaigne Russe dintr-un parc de distracții! Chiar ea este cea care îți paralizează corpul de spaimă umplându-l cu adrenalin㠖 reflex pur animalic de atac sau apărare. Legătura dintre cele două minți se mai realizează numai prin simțiri ale corpului, în rest, mintea prizonieră nu poate mișca nici măcar un deget al trupului după propria sa voie...
– Nu-mi vine să cred ce aud... Vrei să spui că mințile trupurilor rămase fără mintea umană, odată trezite din anestezia generală, au reluat controlul asupra corpurilor lor?
– Exact! Bravo, ai înțeles! Trezite din anestezie, corpurile nemaiavând „sistemul de operare numărul 1'', respectiv mintea rațională și conștientă a omului, au trecut în următorul „sistem de operare” găsit, cel original al trupului lor, cel primar de animal. Însă unul nefolosit încă de la naștere...
– Așadar, mințile ajunse în Urb Binaria nu erau niște copii indigo ale trupurilor din sală! Conștiințele de sine, mințile celor cu care se purta dialogul, erau într-adevăr acolo, acum înțeleg și eu ce spui.
– Într-adevăr, în Urb Binaria au ajuns conștiințele de sine și în laborator au rămas vechile minți ale trupului ocupat de mintea omului, rămase la nivelul unor copii de 18 luni!
– Interesant. Bun, acum lasă-mă să repet, ca să înțeleg. Deci fiecare dintre noi avem două minți în corp? În cap,
scuză-mă...
– Oamenii, da, au două minți. Tu însă, dragă Dall, nu, deoarece acum ești, sau ai rămas, doar mintea umană, mutată în acest android... Deși se poate să greșesc, deoarece și corpul tău android are un sistem de operare propriu care, din background, coordonează toate activitățile de funcționare ale mecanismelor ce se petrec în corp.
– Ai dreptate, uitasem de situația mea.
– Mintea animăluțului nou-născut, apărut în urma încrucișării genelor trupurilor părinților săi, începe să fie inhibată încă din primele sale zile de viață de mintea micuței ființe umane construită intensiv și metodic de educația părinților. Micuțul este învățat să devină o ființă umană de către părinți, ființe umane la rândul lor. Fără aceste adevărate dresaje inteligente, copilul omului nu va deveni niciodată o nouă ființă umană, ci va rămâne un animal, precum mai devreme amintiții feral childrens , copiii sălbatici, găsiți prin jungle acum sute de ani. Uitându-te la faptul că toți aceștia merg în „patru labe'', precum animalele, realizezi că până și mersul biped este rodul educației asidue a ființelor umane din jurul lor! Nici măcar acesta nu apare de la sine la vreun copil. Fără munca părinților săi de a-l ridica și de a-l asista continuu în învățarea mersului, omul nici măcar nu ar fi biped...
– Asta, cred, este cea mai importantă informație pe care am auzit-o până acum de la voi. Așadar, mintea omului nu este cea a animalului, instruită și educată, ci una nouă.
– Da.
– Asta înseamnă că în creierul fiecărui om...
– Și numai în creierul omului...
– Există două minți. Una activă, principală, conștientă de sine, rod al educației și instruirii părinților...
– Exact!
– Și încă una, inhibată, care controlează doar instinctual funcționarea corpului.
– Exact, de-abia acum poți spune că ai înțeles perfect dualitatea omului! Mintea aceasta principală este cea care a creat lumea omului, societatea și civilizația acestuia, atât de diferită de tot ce există în mod natural pe pământ, și tot ea este cea care se tot întreabă cine suntem, de unde venim și...
– ...și încotro mergem! Fantastic!
– Da. Și acum dă-mi voie, te rog, să-ți expun încă o idee, la fel de interesantă ca și cealaltă.
– Cu plăcere! Dă-i bătaie...
– Ai văzut vreun mamifer care să se înece dacă ajunge din întâmplare într-o apă adâncă?
– Sincer, nu știu... Am văzut, într-adevăr, că pisica, șoarecele, câinele, calul, zebra...
– ...elefantul, lupul, ursul, tigrul, vulpea, leul, maimuța, iepurele, antilopa și tot așa până amintești toate mamiferele, înoată fără nici o problemă. Și asta deși nimeni nu le-a învățat, așa cum se întâmplă în cazul omului. Și pot înota fără să obosească și fără să se sperie, până când ajung la mal.
– Adevărat, și? Ce trebuie să însemne asta?
– Asta înseamnă că orice mamifer are în mintea sa, încă din naștere, un program care se pornește automat în cazul în care este nevoie de el și care permite animalului să înoate. Acest program, după cum știi, nu mai există în cazul omului!
– Nu? De ce spui asta?
– Ai văzut tu vreun om care să nu fi fost învățat să înoate și care să nu se înece odată ce a căzut într-o apă care-i trece peste cap?
– Nu, nu am văzut. Într-adevăr, acesta se va îneca.
– Deci, dintre toate mamiferele, omul e singurul care nu știe în mod nativ, instinctual, să înoate. Omul, ca să știe să înoate, trebuie să fie mai întâi învățat de alți oameni. Așadar, mintea omului nu mai are acces la acel program instinctiv de natație – chiar dacă acesta aparține instinctului său de conservare, da? Pentru că acesta este „scris” în mintea animalului, iar această minte nu mai are acces la coordonarea mișcărilor trupului, cum îți spuneam.
– Înțeleg.
– În mintea omului, și doar a lui, cum bine ai înțeles, sunt active două minți, cea primară a trupului – blocată, și cea omeneasc㠖 liberă.
– Bine, de acord cu tine, dar atunci copiii nou-născuți de ce înoată? Doar nu au luat lecții de înot, nu?
– Tocmai, aici voiam să ajung: copilul nou-născut, cum bine ai observat, fiind lipsit de orice instrucție omenească, și prin urmare și de conștiința de sine tipică unei ființe omenești, încă este animal. Și, fiind un animal viu aflat în pericol, înoată! Acesta trebuie să aibă o minte, nu? Ce minte zici că poate avea?
– Păi evident că o are pe cea de animal, nu? Și zici că de aia înoată?
– Da, tocmai de aceea înoată... Și, mai mult, ai văzut că înoată făcând aceleași mișcări de înot „câinești” pe care le folosesc toate celelalte animale mamifere, fără excepție?
– Da, da, am observat! Interesant...
– Copilul nou-născut încă este un animal! El se naște având în cap mintea de animal ce-i guvernează corpul în concordanță cu cerințele instinctelor sale. Așadar, acesta poate să înoate nativ, beneficiind de acel program instinctual de înot despre care vorbeam mai devreme. Odată ce dobândește conștiința de sine, fapt ce se întâmplă, cum spuneam, pe la vârsta de 18 luni , copilul căzut în apă se va îneca! Pentru că de atunci, deci după ce a fost învățat să se ridice în picioare, să meargă, să vorbească și, foarte important, să devină conștient de sine, recunoscându-și propria imagine în oglindă, devine practic o ființă umană. Și, din acel moment, mintea de animal își pierde definitiv controlul asupra propriului său corp.
– Foarte ciudat... Suntem niște minți invadatoare...
– Da, suntem așa cum spui... Și acum revin la subiectul de la care am pornit discuția. Așadar, trupurile voluntarilor din sala de transfer, imediat după terminarea efectului sedativelor, s-au trezit deodată singure, rămase fără mintea de om, făr㠄voința umană“, și au început să se manifeste sălbatic, alergând dezordonat, căzând și lovindu-se de tot ce întâlneau în cale, urlând înfiorător, încercând să fugă cât mai departe de orice...
– Da, da, am înțeles, îmi este clar acum... Bun, și atunci cum ați rezolvat problema corpurilor după transfer?
– S-au analizat două variante: eutanasierea corpurilor după primirea confirmării că foștii lor posesori au ajuns cu bine în Urb Binaria, și asta înaintea trezirii din anestezie, sau lăsarea lor în libertate, în rezervații.
– Și ce variantă s-a ales?
– Rămâne la opțiunea fiecărei persoane care pleacă, dar cea mai agreată a fost cea de-a doua, desigur. Atâta doar că realizezi, sper, că nu a fost foarte simplu, fiind vorba de miliarde de suflete care trebuie hrănite și îngrijite. Este adevărat că s-a stopat înmulțirea lor, iar în plus aceștia nici nu mai trăiesc mult după eliberarea lor în rezervații. Astfel, astăzi au mai rămas destul de puțini în viață dintre acestia.
– Și cum v-ați descurcat cu mâncarea, cu hrănirea lor?
– Mâncarea nu mai este demult o problemă în societatea noastră. Prin tehnologizare, ca să-ți răspund mai exact. Civilizația umană dispune de milioane și milioane de roboți tehnicieni, care au ținut în picioare, de unii singuri, întreaga industrie de producție globală vreme de aproape un secol. Aceleași structuri robotizate care ne-au hrănit și încă ne mai hrănesc și pe noi. Iar Lutsii, căci așa au fost denumite trupurile rămase fără mintea de om în ele, mai ocupă azi doar câteva rezervații situate în zonele calde ale Terrei. Știi?, nu au păr pe ele, a mai spus T'Ralk ridicând ușor brațele a neputință și apoi a lăsat privirea să-i coboare în pământ...
Da, într-adevăr neplăcută descoperire... Dar asta este, omul trebuie să meargă mai departe cu orice preț, nu? À propos, dacă corpurile rămase au fost denumite Lutsi, atunci conștiințelor de sine care pleacă cum li se spune?
– Nu au fost redenumite pentru că nu era nevoie. Li se spune, simplu, ființe umane. Unii le spun suflete...!


*

Gânduri negre, gânduri albe

T'Ralk mi-a mai spus că la întoarcerea mea în Complex, Uwe va survola o astfel de rezervație și că voi avea prilejul să văd oamenii sălbatici, sau mă rog, ce a mai rămas din ei. Lutsii... Întreaga noapte m-am zvârcolit bântuit de gânduri negre... Noutățile aflate de la T'Ralk m-au întors realmente pe dos. M-am gândit la primul meu corp, la cel în care m-am născut. Am încercat să-mi amintesc de felul în care m-am purtat cu el. I-am mulțumit în gând pentru găzduire și
i-am cerut scuze pentru tot...
Chiar acum, spre dimineață, îmi trece prin minte întrebarea dacă nu cumva vorbele acelea vechi bisericești, din vremea mea, cum că omul se naște și trăiește în păcat, nu se referă tocmai la această ciudată formă existențială a noastră... Ca noi să existăm, deturnăm viața unei alte vietăți, răpindu-i trupul și întemnițând-o în propriul ei corp. Mă întreb cam ce simte biata creatură... Pentru ele, moartea chiar vine ca o eliberare... Noi, ființele umane suntem cu adevărat doar niște entități spirituale. Raționale, ca și tot ce este în jurul nostru și în întreg universul. Suntem, cu adevărat, asemănători spiritului rațional după care stau rânduite toate cele... Aveau dreptate vechile credințe, dar cum să le fi descifrat tâlcurile lor atunci?
Iar trupul nostru nativ este, într-adevăr, unul de maimuță, cum arată și procentul de asemănare genetică în valoare de 98.4% – avea dreptate și știința. Păcat că vechile credințe și știința și-au întors reciproc spatele, ratând astfel singura șansă de a găsi exact ceea ce le lipsea și care putea fi descoperit chiar în tabăra adversă...
Ce simple erau de fapt lucrurile ce descriu natura noastră existențială... Într-adevăr, corpurile părinților dau naștere trupului micuțului lor copil fără ca aceștia să aibă vreo implicare sau pricepere creativă, lucrurile petrecându-se întocmai ca la animale. Un simplu act de reproducere bazată în totalitate pe instinct. Imediat după naștere, însă, mințile ființelor raționale încep să planteze în mintea micuțului o „sămânț㔠sau un altoi, un implant educațional mai curând, ce cuprinde în el toate cele ce te fac să fi o nouă ființă umană... Te educă, folosind învățătura plină de dragoste, să te ridici în picioare, apoi să mergi și să alergi; te învață să vorbești, să scrii, să gândești... Chiar și să te recunoști în oglindă. Apoi, copil fiind, ți se toarnă pe nesimțite în minte zeci sau poate sute de povești, care mai de care cuprinzând tâlcuri și pilde despre deprinderi omenești, despre bine și despre rău. Le asculți și le reții, și o faci cu plăcere, fără să știi că tocmai aceste plăcute informații încep să te construiască, realmente, ca ființă umană.
Ceva mai târziu ești preluat de grădiniță, de școală, de facultate și în final de către societate. Și uite așa te trezești, fără să apuci măcar să-ți dai seama, o ființă umană matură, gata să reiei ciclul de la capăt cu propriul tău urmaș. Ai început ca un animal neconștient de sine, rod al chemărilor instinctuale dintre părinți, și în final te trezești un om conștient de sine, construit din cărămizile imateriale ale educației primite. Bineînțeles, adăugând în noile lecții tot ce ai aflat nou din întreaga ta experiență și părți din experiența generațiilor de până la tine. Până la urmă, asta și cred că este omenirea: o continuitate a unor experiențe conștiente de sine. Omenirea înseamnă continuitate...
Cu adevărat, natura noastră existențială, mai exact această dualitate, este cea care a dat atâtea bătăi de cap spiritului omului. De aceea există în mințile oamenilor, și doar ale lor, întrebarea cine suntem? În primul rând pentru că am simțit întotdeauna că nu suntem din această lume materială și, mai apoi, pentru că acum, odată cu găsirea răspunsului, redevenim ceea ce suntem și am fost întotdeauna, niște entități de natură imaterială, pur spirituală, la fel cum sunt și eu în acest corp artificial...
Realizez deodată adevărata menire a femeilor, mamele ființelor umane, spre deosebire de cea a taților noștri. Da, mamele noastre ne formează ca ființe umane, în vreme ce tații noștri ne asigură hrana. Femeile au menirea de a construi ființa umană, iar bărbații de a ne construi corpul... Cred că doar așa pot să-mi explic de ce creația a fost apanajul dintotdeauna al bărbaților, în vreme ce dragostea și grija de copil sunt cele materne... Bărbații au fost spiritul inventiv și femeile sufletul ființelor umane. Bărbații, spiritul, și femeile, sufletul. De la mamă ai conștiința, iar asta înseamnă că sufletul este cu adevărat denumirea corectă dată conștiinței noastre...
– Hei, Dall! Bună dimineața! Ai și luat micul dejun?
– Hmm... Tocmai savuram din amăreala cafelei, i-am răspuns zâmbind lui T'Ralk.
– Ce făceai singur aici? Păreai că ai căzut pe gânduri într-o groapă adâncă de nu te mai vedeai! Mai să nu te observ și să trec pe lângă tine.
– Mă gândeam la tot ce mi-ai spus, T'Ralk. Știi?, la un moment dat chiar mă întrebam cum de-a fost posibil să nu se înțeleagă adevărata natură a firii omului mai din timp? Nu a fost nici un semn, nimic? Până la păpuși și primele transferuri, mă refer.
– Un semn a existat, într-adevăr, și încă unul semnalat de multă vreme, doar că nu s-a putut interpreta corect.
– Da? Care a fost semnul acela ce nu a putut fi înțeles corect?
– Un sindrom extrem de rar și interpretat la vremea respectivă ca fiind unul extrem de ciudat. Se numea Sindromul Mâinii Străine și apărea în cazul celor operați pe creier în vederea vindecării unei boli vechi, numită epilepsie. Operația consta în întreruperea pe cale chirurgicală a unui fir extrem de subțire, format din trasee nervoase ce fac legătura între cele două emisfere ale creierului. Odată secționată această legătură, epilepsia dispărea ca prin minune. Mulți pacienți au apucat să fie astfel operați. Multă vreme operația a fost socotită un succes deplin până când, la un moment dat, au început să apară niște manifestări postoperatorii extrem de ciudate. Și asta la toți pacienții, fără excepție.
– Ce anume?
– Una din mâinile acestora părea că nu mai ascultă de voința proprietarului. Simptomul debuta prin imposibilitatea pacientului de a mai recunoaște ce ține în mână. Spre exemplu, dacă i se punea în palmă o cheie, acesta fiind bineînțeles legat la ochi, nu știa să spună ce anume ține în mână. Informațiile rezultate prin pipăit păreau cumva că nu mai ajung la „eul” minții lui. Odată trecut obiectul în mâna cealaltă, pacientul, după o scurtă pipăire, striga: Ah, este o cheie!
– Deci mâna știa să apuce cheia, dar pacientul nu știa ce ține în mână?
– Da, o ținea în mână, însă fluxul informațiilor tactile nu mai ajungea la conștiința de sine a posesorului mâinii.
– Nu am avut habar de așa ceva...
– Ceva mai târziu boala progresa, mâna respectivă începând să se răzvrătească de-a binelea, apucând de una singură și dărâmând tot ce prindea în raza ei de acțiune, rupând hainele de pe corp sau descheind nasturii cămășii pe care cealaltă mană tocmai îi încheiase. Există înregistrări video făcute de diverși cercetători pentru studiu ulterior, unde imaginile sunt de-a dreptul tulburătoare: în câteva cazuri, mâna străină încerca să-l sugrume în timpul somnului pe chiar posesorul ei, acesta ripostând și apărându-se disperat cu cealaltă mână. Înregistrările arătau o luptă în toată regula, pe viață și pe moarte, ca și cum s-ar fi petrecut între două persoane complet diferite.
– Interesant, foarte interesant. De fapt, ciudat! Și, mai departe? Ce concluzie spuneai că au tras doctorii?
– Consecința imediată a fost, bineînțeles, aceea că operațiile respective au fost interzise, iar concluzia lor a fost mai mult o observație rămasă neputincioasă și neexplicată, și anume că, în urma acelei intervenții chirurgicale, în mintea umană par a începe să se manifeste două personalități diferite. La atât se rezumă interpretarea lor: la simpla observație constatatoare a faptului că această operație pare să arate că în mintea pacientului coexistă două personalități distincte. Pentru noi, cei de astăzi, fenomenul respectiv arată un lucru foarte clar și cred că deja ți-ai dat seama și singur despre ce este vorba... Personalitatea de la lumină aparține conștiinței de sine a omului, iar cealaltă, nou eliberată, aparține minții prizoniere a trupului animal. Operația respectivă rupe fizic controlul deținut în exclusivitate de conștiința de sine și astfel mintea animalului preia controlul asupra uneia dintre cele două mâini. Imediat, aceasta își manifestă frustrarea lungului prizonierat...
– Desigur, pare logic acum. Dar spune-mi, T'Ralk, ce se va întâmpla cu ei? Mă gândesc din prisma sfârșitului planetei...
– În ultima noapte, roboții de la întreținere le vor strecura în apa de băut un somnifer foarte puternic. Înainte de a se mai trezi, totul se va fi sfârșit deja...
– Mă bucur mult că societatea voastră se gândește la toate, T'Ralk. Mare păcat că totul se oprește aici. Așa și trebuie să fie omul, bun. Răul din mintea lui aparține pornirilor animalelor. Și să știi că nu totul se oprește aici, Dall. Omenirea merge mai departe. S-ar fi oprit, într-adevăr, dacă nu am fi apucat să construim Sol Invictus. Dar acum, când omenirea este la adăpost, se cheamă simplu că aceasta își urmează destinul. Omenirea a ajuns acolo unde era așteptată să ajungă! Acolo de unde a și venit, de fapt. Dintre stele... Și nu mă gândesc la cosmosul în care va pluti Sol Invictus, ci la esența ei pur spirituală. Esența ei de cuantă energetică... Omenirea își împlinește destinul, Dall! Omenirea a scăpat cu viață, părăsind insula care se scufundă, sărind în sus, direct printre stelele de unde a venit pe planetă.
– M-aș bucura să fie așa cum spui...
– Suntem ca un fluture al cărui cocon a fost depus pe o șină de tren. Acesta a reușit să se maturizeze la timp, astfel încât să zboare cu doar câteva clipe mai înainte ca primul tren să-l zdrobească!, a mai spus T’Ralk în timp ce așeza cu grijă, înapoi în vitrină, vechea păpușă.


*

Insula răului

– T'Ralk, am spus, simt cum datorită atâtor lucruri noi ce le cunosc de la voi, mintea mea se transformă. Chiar simt cum devin altcineva de când trăiesc aici. Aștept încă cu nerăbdare să aflu cât mai mult despre ce s-a întâmplat în perioada în care eu n-am mai fost pe lume.
– Mă bucur mult pentru tine, Dall. Încă mai ai destule de aflat, așa că întreabă-mă tot ce simți că dorești să mai afli. Îți stau la dispoziție!
– Da, am să te întreb... Uite, văd că ați făcut pace cu natura, am văzut cum coabitați cu animalele. Văd, de asemenea, că vă consumați timp și energie pentru instruirea mea ca să mă puteți lua cu voi în Urb Binaria. Am constatat că ați devenit o societate bună, cu adevărat umană. Mă gândesc că toate acestea nu s-ar fi putut realiza decât dacă ați fi scăpat de răul din mințile voastre...
– Așa este, ai dreptate.
– Bun, spune-mi atunci, cum ați reușit să scăpați societatea de răul din ea? Și când spun rău mă gândesc, desigur, la uriașa sumă a pornirilor și obiceiurilor rele existente în fiecare individ. Cantitatea de rău din mintea fiecăruia multiplicată cu miliardele de oameni câți există pe planetă, dezvăluie existența unui rău cu adevărat mare... Trebuie să fi făcut o schimbare la un nivel uimitor de mare. Greșesc?
– Da, înțeleg ușa la care bați, a spus T'Ralk. De-a lungul timpului au fost tot felul de inițiative și de încercări timide de corectare și îmbunătățire a interacțiunilor dintre membrii societății, de la introducerea în școli a unor discipline educative în sensul acesta și până la asprirea pedepselor pentru încălcarea legii. Dar lucrurile nu s-au îmbunătățit nicicum. Mulți oameni, conștientizând că răul cel mare este format din cumulul răului din fiecare, au încercat să se schimbe pe ei înșiși, dar tot degeaba. Nimic nu se schimba în lume. Și nu s-a schimbat până când răul nu a primit cu adevărat lovitura de grație, adică a apărut mult așteptata Lege Dură.
– Legea Dură? Dar ce a putut aduce nou această lege, față de toate celelalte de dinaintea ei?
– Totul! Sistemul corecțional format de pachetele de legi reunite sub denumirea de Legea Dură a devenit, dintr-o dată, rațional și înțelept. Ideea de bază a pornit inițial de la simpla observație a faptului că erau încarcerați laolaltă într-o aceeași închisoare atât oamenii care greșiseră fără intenție, cum ar fi, de exemplu, comiterea unui accident de circulație, cât și hoții recidiviști sau criminalii periculoși. Adică cei buni în fond, dar care au avut neșansa să fie o clipă neatenți, erau puși alături de ceilalți, practic pierduți pentru comunitatea umană. Și erau părăsiți total de societate, fiind preluați de cei viciați. Erau aruncați cei foarte tineri, și deci fragili psihic, laolaltă cu cei bătrâni și înveterați în ale răului. Cei ce aveau de ispășit câteva luni stăteau laolaltă cu cei condamnați pe viață, și care, nemaiavând ce alt rău să mai facă, îi corupeau moral definitiv pe primii. Aceștia deveneau miei aruncați în gura lupului...
– Adevărat, asta așa este! Și care a fost soluția în urma acestei observații? Au fost mutați în închisori diferite?
– Mai întâi au tras concluzia. Una simplă, cum îți spuneam, și anume că pușcăria în loc să fie un loc al curățirii morale, al pocăinței personale, al schimbării prin regretul sincer, era de fapt o înfloritoare academie a răului. Odată intrată aici, orice persoană, oricât ar fi fost de rezistentă psihic, era rapid îngenuncheată și înregimentată de, să-i spunem așa, sistemul aflat în slujba răului. Victima era supusă atâtor cazne și încercări teribile de către răul suveran din pușcărie – organizat ca o adevărată entitate vie – încât la eliberare nu mai era persoana care intrase, ci un nou exponent generator de rău aruncat în societate. Un rău cu școală, pus în libertate pe străzi.
– Așa e, ai dreptate...
– Apoi, reticența societății în a-i reintegra pe cei proaspăt eliberați cauzată de eticheta de „condamnat'', aplicată pentru tot restul vieții, contribuia și ea din plin la comiterea de fărădelegi, aceștia fiind obligați să fure pentru a putea supraviețui. La reîntoarcerea în „academie” erau deja recidiviști, adică pierduți pentru totdeauna. Nici nu își doriseră așa ceva și nici nu aveau vreo alternativă. Dacă ai să te gândești cu atenție, în acest caz chiar societatea purta întreaga vină pentru schimbarea lor. Se pornea de la o simplă situație imprevizibilă și se obținea, prin neimplicare și ignoranță, un generator de rău.
– Îți înțeleg acum ideea și sunt chiar curios să aflu cum
s-a soluționat această problemă.
– Foarte simplu. Mai întâi de toate, i-au pus laolaltă pe toți cei asemenea, fiecare categorie în câte o închisoare diferită, în funcție de delictul comis. În unele cazuri, cei care nu constituiau un pericol pentru societate, nici nu au mai fost trimiși în închisori. De ce să își consume societatea energia cu întreținerea lor și să nu se folosească, în schimb, de forțele lor? Succesul obținut prin aplicarea acestei idei a fost unul uriaș și a făcut ca, în timp, să se desființeze foarte multe închisori.
– Serios?
– Da, pentru că pedeapsa de petrecere a timpului în spatele gratiilor – în definitiv, scoaterea forțată din societate – a fost schimbată cu munca în folosul societății. Erau atâtea lucruri importante de făcut în lume și societatea era cu mult mai în câștig dacă aceștia își răscumpărau greșelile ajutând-o, decât suportând cheltuielile pentru întreținere și pază. Asta ca să nu mai amintim de beneficiul dezamorsării viitoarelor posibile delicte.
– Foarte ingenios!
– Așa că treptat, treptat, în aceste cazuri, judecătorii au fost înlocuiți de Comisii Psihologice. Acestea erau formate din specialiști care evaluau direct omul, ce anume îl determinase să greșească și puterea interioară a fiecăruia dintre aceștia de a se corecta. Căutau intenția generatoare de rău din om. Dacă acesta nu greșise cu intenție, sau dacă greșise fiind împins de o situație din care nu putea ieși altfel, dar pe care o regreta sincer și pe care nu ar mai fi repetat-o niciodată în viața lui, acesta era catalogat drept recuperabil și era trimis înapoi în societate să muncească în folosul acesteia. Locuia, cina și dormea acasă, dar ziua întreagă muncea în folosul societății. Astfel, societatea, în loc să-l plătească în continuare, câștiga un om nou și un ajutor. Comisiile stabileau doar locul unde urma să meargă cel analizat, și nu numărul de ani de temniță, precum foștii judecători.
– Bine, dar ce se întâmpla cu cei care recidivau în continuare?
– Da, mai existau și astfel de cazuri, dar numărul lor devenea tot mai nesemnificativ ca pondere în total. Comisiile de evaluare căutau să afle dacă răul făcut era cu intenție sau nu. Și nu prea se înșelau... Aproape toți cei intrați în acest program fuseseră cu adevărat victimele unei conjuncturi nefericite, unor greșeli neintenționate, oameni buni, și aceștia nu au mai recidivat. Bineînțeles, cu câteva excepții, cum spuneam, absolut nesemnificative.
– Bun, și mai departe? Cu cei ce făcuseră rău intenționat ce s-a făcut?
– Au fost și ei analizați cu atenție și, multora dintre aceștia, Legea Dură le-a acordat o a doua șansă, nesperată, de care cei mai mulți au profitat. De fapt, s-au agățat cu disperare de ea, ținând cont de cealaltă alternativă, ultima stipulată în Legea Dură, despre care îți voi vorbi mai încolo.
– Aștept, căci până acum legea asta dură a fost una mai mult cumsecade...
– Ai puțină răbdare. Cei care, deși răi, au acceptat mâna întinsă spre ei de societate, după ce au trecut de perioada de corecție petrecută în folosul societății, au redevenit într-un târziu oameni liberi și, foarte important, cu un cazier curat, păstrat doar în arhiva comisiilor.
– Bine, dar nu pot să cred că astfel au ieșit toți din pușcării. Ce s-a întâmplat cu criminalii, spre exemplu, căci văd că legea aceasta numai dură nu pare a fi, până la urmă...
– Te grăbești din nou să tragi concluzii. Până aici, Legea Dură a salvat tot ce a fost de salvat, și cred că așa era rațional să fie, dar după acest nivel devine cu adevărat dură. Poate mai dură decât ai fi tu in stare să o accepți...
– Chiar așa?
– Să o luăm în ordine... Cel ce fura sau distrugea cu bună știință muncea apoi atât cât era necesar să refacă prejudiciul păgubitului și al societății.
– Unde muncea?
– Unde era nevoie de el...
– Și dacă refuza?
– Nu avea această opțiune. Era cointeresat.
– Cu ce putea fi cointeresat?
– Cu mâncarea zilnică.
– Aha! Și dacă nu îi era foame, sau dacă refuza hrana?
– Atunci poate că îi era sete...
– Înțeleg. Era lăsat să moară de sete?
– Nu știu să fi murit vreunul, a zâmbit T’Ralk.
– Și criminalii?
– Pentru criminali, Legea Dură a găsit o rezolvare extremă. Una însă care a făcut ca rata crimelor să scadă brusc, tinzând spre zero! Desigur, cu excepția celor bolnavi psihic.
– Zero spui? Ce pedeapsă poate speria atât?
– Spre zero, da. O pedeapsă rațională... Criminalii, și mă refer acum doar la cei arestați după adoptarea Legii Dure, erau judecați de către comisii după principiul "dinte pentru dinte". Pentru că luaseră o viață cu intenție, trebuia să dea viață înapoi.
– Adică? Nu înțeleg cum o puteau face?
– Simplu, cel care ucisese un membru al societății urma să salveze de la moarte alți membri ai aceleiași societăți.
– Adică?
– Adică deveneau donatori de organe... De fapt este mult spus că donau. Să spunem doar că cel ce ucidea un copil, imediat după ce-l viola, și-i lua viața doar așa, ca distracție, ori ca să nu riște să fie recunoscut ulterior, ori chiar din simplă frustrare, aducea un ultim serviciu mai multor membri ai societății, sacrificându-și trupul și pierzându-și astfel viața.
– Dur rău!
– De acord, dar îți poți imagina ce impact a avut această măsură?
– Încerc să-mi imaginez...
– Crima a devenit, dintr-o dată, delictul cel mai rar întâlnit printre toate celelalte delicte... Sigur, un rol de prevenție au avut și camerele de luat vederi instalate absolut peste tot. Mulți indivizi agresivi, realizând că vor fi prinși imediat, chibzuind cu atenție alternativa, s-au transformat peste noapte în persoane normale. Într-un anume fel au devenit... dacă nu buni, măcar normali! Nimeni nu s-a așteptat la un atât de rapid impact pozitiv.
– Până la urmă se pare că a meritat. Și cu cei care nu erau nici criminali, dar nici victime ale neprevăzutului, ce s-a întâmplat, au ieșit cu toții din închisori? La cei răi, irecuperabilii recidiviști mă refer.
– Bineînțeles că nu au ieșit cu toții, au rămas până spre zece la sută dintre ei, dar...
– Doar atât? Zece la sută? Incredibil...
– Da, și procentul a continuat să scadă cu fiecare nouă generație ce-și începea viața sub incidența Legii Dure, ajungând până spre un procent subunitar astăzi. Nu are să-ți vină să crezi câți dintre cei deveniți răi fără voie, victime ale unui sistem greșit, își doreau să scape, însă același sistem nu le dădea nici o șansă. Oamenii deveneau răufăcători din cauza unor mari lipsuri, ori siliți de alții sau de o conjunctură fără alternativă. Odată schimbat sistemul, acesta a funcționat precum o barcă de salvare care a colectat în ea toate sufletele bune, perfect recuperabile. Totodată, toleranța societății față de droguri și față de arme a scăzut la valoarea de zero absolut!
– Și când a fost dată această lege dură?
– Are mai bine de o sută șaptezeci de ani! Deși este încă în vigoare, nu a mai fost nevoie să fie aplicată de multă vreme... A reușit să corecteze lumea în primii douăzeci de ani de la apariție. Cel mai important succes al acestei legi a fost, până la urmă, faptul c㠄academia răului” a fost, în sfârșit, desființată! Lasă-mă să-ți spun, în continuare, că toți cei care au fost eliberați de-a lungul vremurilor, înainte de a ieși, dădeau declarații scrise că au luat la cunoștință despre amendamentele acestei legi și că își asumă pedeapsa în cazul recidivei.
– Sunt numai ochi și urechi!
– Și că, dacă vor ajunge din nou în fața comisiilor, își vor petrece tot restul vieții pe una din insulele ce au luat locul pușcăriilor.
– Insule, ce insule?
– Au fost alese câteva insule izolate, cu surse de apa potabilă și teren cultivabil, localizate pe undeva prin mijlocul oceanelor. Aceasta era destinația finală prevăzută de Legea Dură pentru recidiviști și pentru cei declarați definitiv irecuperabili. De aici nu mai exista nici o cale de întoarcere. Recidivistul nu mai avea ce căuta înapoi în societate. Insulele erau destul de mari, permițând deținuților să producă și să își gospodărească de unii singuri existența, asigurându-și cele necesare vieții de zi cu zi. Aici trăiau cum își doreau, adică într-un sistem de organizare bazat pe forță și teroare, diferit fundamental de cel al societății în care refuzaseră să trăiască. Se spune că viața acolo era iadul pe pământ. Imaginile din insulele răului erau mediatizate, contribuind activ la descurajarea potențialilor viitori insulari...
– Înțeleg acum că această Lege Dură i-a ajutat pe mulți să se gândească de mai multe ori înainte de a iniția o acțiune antisocială ori să devină recidiviști! Frica păzește pepenii, nu-i așa?
– Adevărat este și faptul că societatea ajuta din răsputeri la reintegrarea celor ce doreau cu adevărat să înceapă o nouă existență.
– Dar deținuții nu se puteau întoarce înapoi pe continente? Doar au mai fost insule-pușcării de-a lungul timpului. Erau păzite?
– Nu, nu erau foarte păzite, dar nici nu se mai puteau întoarce. Localizarea lor era strict secretă, iar distanțele față de continent uriașe.
– Chiar și așa, nu aveau complici care să-i aducă cu bărcile, cu vapoarele, cu avionul? Era greu să-i caute?
– Nu poți să cauți un anume deținut printre sute de insule, cutreierând toate oceanele lumii. În plus, deși insulele nu erau păzite, tot perimetrul era supravegheat din sateliți. Destinația de încarcerare pe insulă era definitivă și, odată hotărâtă, distrusă. Și, cum ți-am spus, ar fi fost foarte greu să pornești să cutreieri oceanele la întâmplare. Și chiar dacă ar fi încercat, nu văd la ce folos...
– Cum adică ce folos? Ce ar fi pățit dacă s-ar fi întors? Cine i-ar mai fi recunoscut, odată ajunși pe un alt continent, spre exemplu?
– La întoarcere îi aștepta, bineînțeles, pedeapsa maximă a Legii Dure, donarea propriului corp. Dar de întors nu se mai puteau întoarce, cum îți spuneam, pentru că înainte de a fi duși pe insulă erau tatuați definitiv pe întreaga față!


*

Ultima zi în Lasse

Întreaga noapte am stat cufundat în gânduri, cugetând la noutățile aflate. Societatea a reușit în sfârșit să devină mai bună doar scăpând fizic de răul ce domnea în ea și numai după ce și-a reorganizat în mod rațional sistemul de justiție. Degeaba mulți s-au schimbat pe sine înșiși sperând că astfel lumea întreagă se va schimba în ansamblul ei, căci singurul rezultat obținut a fost acela că cei răi au avut mai mult spațiu de manevră... Până nu s-au schimbat fundamental regulile societății nu s-au obținut rezultate concrete.
Da, spun că m-am gândit întreaga noapte întrucât de când mă aflu aici nu dorm. Mi s-a spus că nu am să mai pot dormi încă de când am deschis ochii în corpul meu android, însă tot nu știu de ce se întâmplă așa. Nu m-a deranjat și nu simt nevoia să dorm. Cred că am timp destul să aflu...
În această nouă dimineața mi-am propus să explorez la pas împrejurimile, până la ora la care îl voi întâlni pe T'Ralk, așa că părăsesc clădirea și o pornesc pe alee. Vreau să stau întins pe malul lacului atunci când se va lumina de dimineață.
În câteva clipe voi ajunge lângă clădirea cea mai înaltă din zonă și mi-am propus să o studiez mai bine pe dinafară. Este o clădire ca toate celelalte, având cam toți pereții exteriori și acoperișul în întregime din sticlă. Ca și clădirea unde sunt cazat, de altfel. Camera în care stau are doar doi pereți exteriori din sticlă, fiind situată într-un colț al clădirii. Prin pereții transparenți ai camerei mele văd pomii și celelalte plante ce cresc de jur-împrejurul lor. Unele ramuri pline de frunze și de flori ating peretele de sticlă. Prin tavan primesc întreaga zi lumină naturală. Senzația ce mă încercă, de fiecare dată, este aceea că locuiesc în mijlocul naturii.
Am văzut că există și camere cu adevărat mari, de fapt locuințe mono-spațiale, ca cea pe care mi-a arătat-o T'Ralk ieri după-amiază. Este construită în forma unei cupole semisferice din sticlă sub care e amenajată o grădină minunată, iar printre pomii și tufișurile înflorite sunt aranjate piesele de mobilier. Câte un pat cu tot cu noptiere, acoperit cu o pătură dintr-un material textil ce arată ca mușchiul verde proaspăt. Undeva, mai încolo, lângă un tufiș, stă un soi de dulap cu ușile din lemn învechit și acoperit parțial de mușchi și de mici plante agățătoare. Lângă o mică cădere de apă e o masă cu scaune, iar de partea cealaltă a apei, îngropată la firul ierbii, e cada de baie. Bineînțeles că și forma căzii de baie este cea a unui mic iaz, iar apa dușului curge prăvălindu-se de pe niște stânci. O singură încăpere, una mare însă, ale cărei utilități stau camuflate inteligent printre plante. Singurele podele sunt cele din lemn sau piatră, iar covoarele sunt cele naturale formate din pământ acoperit de o iarbă verde, deasă. Trebuie să fie tare interesant să locuiești chiar în mijlocul naturii, având tot confortul civilizației... În vremurile din care vin nu am auzit să existe așa ceva... Practic, locuiești într-o grădină acoperită de o cupolă de sticlă! L-am întrebat pe T'Ralk cine locuiește în așa o locuință, iar el mi-a răspuns că oricine își dorește așa ceva..
„Bine, dar nu toți pot avea o așa casă, am continuat eu. Nici nu trebuie, pentru că lumea circulă. Stau o vreme și apoi pleacă, așa că se eliberează”. „Bun, dar dacă soția nu vrea să plece?”, am făcut eu o glumă. „Soția? Dall, locuitorii acestei lumi nu se mai căsătoresc între ei.” „Nu?, am întrebat. Cum așa?” „Oamenii stau împreună atât cât se simt bine împreună și se înțeleg, nu văd de ce ar sta și după aceea! Societatea este formată din oameni maturi și reponsabili care nu mai au nevoie de lege să-i ajute să-și trăiască viața. În plus, principala activitate a oamenilor, de când roboții fac totul în locul lor, a devenit turismul. Vizitarea fiecărui loc al planetei ce merită văzut. Iar asta se potrivește perfect cu mutarea continuă în alte case”. „Chiar mă întrebam cu ce vă ocupați acum, când roboții fac toată treaba?” „Cu ceea ce ne-a fost destinat să facem: creăm!” „Ce, roboți?”, am întrebat zâmbind. „Nu, a răspuns T”Ralk, creăm progres!”
Acum, când mai este puțin și va începe să se lumineze, am să stau întins și nemișcat să mă uit la animalele ce sorb liniștite din apa lacului aflat în mijlocul unui luminiș. Corpul meu din metal și plastic mă ajută să mă camuflez perfect. Animalele fug de trupuri vii, dar nu se sperie de mașinării. Nefiind din carne și sânge, am privilegiul să stau printre animale, rămânând aproape neobservat. Ca un obiect fără viață în el. Deși sunt mai viu ca niciodată!
Simt cum în spatele meu se hârjonesc doi iepurași, în vreme ce, dintr-o parte, un cerb întinde botul umed și începe să miroasă îndelung trupul care mă găzduiește temporar. Rămân nemișcat...
A plecat liniștit, mâncând din iarba grasă. A realizat că nu reprezint niciun pericol pentru el. Ce ciudat!: nici apa, lichidul vieții, și nici aerul, gazul vieții, nu îmi mai sunt necesare. Și cu toate astea sunt viu! Mai sunt o formă de viață? Da, desigur, sunt o formă de viață. Și în centrul acestei ciudate forme de viață stau tot eu, o minte imaterială... Sunt o ființă omenească, cum spuneau T'Ralk și Uwe. Ființele omenești nu au nevoie de apă sau de aer, ci doar de simpla lor existență împletită în jurul descoperirilor și comunicării cu alte ființe umane. Și de dragoste. De oferit și de primit...
Sunt viu, este adevărat, însă ceva, ceva tot am pierdut. Am pierdut corpul prin care gustam existența mea materială... Deși nu mai sunt ce-am fost, totuși am rămas tot eu însumi.
Soarele trebuie să fi răsărit deja căci, deși nu-l pot zări la orizont din cauza copacilor înalți, întunericul începe să se risipească precum o ceață ce se topește în aerul cald. Câțiva stropi de apă îmi sar pe față și îmi îndrept privirea spre pelicanul care tocmai a aterizat în trombă, speriind pe moment toate celelalte animale care au fugit țipând și îndepărtându-se câțiva metri de locul aterizării nereușite. Bietele animale, nici ele nu vor mai exista. Mă bucur că cel puțin nu au cum să conștientizeze acest lucru. Dacă ar fi fost în stare să conști-entizeze precum o facem noi, oamenii, atunci am fi putut să le luăm cu noi pe Sol Invictus. Le-ar fi fost mutată și lor conștiința, căci doar ea poate avea loc în Urb Binaria.
Da, ele nu vor mai fi pentru că nici planeta nu va mai fi... Totul va fi reorganizat de o forță uriașă. Vreme de câteva milioane de ani, atomii din jurul meu ce stau organizați în trupuri sperioase de animale ce acum simt nevoia să bea din această apă, vor fi reorganizați în forma lavei incandescente, căruia nu-i trebuie deloc apă... Aceiași atomi vor fugi din forma vieții lor precum animalele speriate de aterizarea intempestivă a pelicanului. Și, cel mai probabil, atomii vor începe, ușor, ușor, să se organizeze iarăși din ce în ce mai complex, rezultând noi și noi forme complexe de viață. Poate chiar noi oameni. Cine știe ce le-a fost hărăzit de data asta de către destinul atotputernic care organizează totul în Univers...
Profit de harababura făcută de pelicanul neîndemânatic, care acum fugărește un mic grup de egrete, pentru a mă face nevăzut, îndreptându-mă agale spre sala de studii.

*

Urc treptele de intrare și îl văd pe T'Ralk ieșind dintr-o sală. Mă vede și se îndreaptă spre mine. Mă salută și, zâmbind, îmi zice:
– Astăzi se va întoarce Uwe. Și cred că tot astăzi, sau cel târziu mâine dimineață, vă veți întoarce în Complex.
– Da? Mă bucur mult că am să o văd astăzi. Ce a făcut în misiune, a avut succes?
– Da, a avut un succes nesperat, așa că diseară avem oaspeți. Mulți oaspeți!
– Am să-i întâlnesc pe toți în lumea nouă, în Urb Binaria! Mă bucur atât pentru ei, cât și pentru noi toți.
– Da, desigur, ne vom întâlni cu toții, mai devreme sau mai târziu: avem tot timpul să o facem, nu? Dall, îți mai pot sta la dispoziție până diseară, când grupul cel nou va ajunge aici. Ce întrebări mai ai de pus și ce răspunsuri mai aștepți? Știu că îți sunt încă dator cu o continuare...
– Am și uitat despre ce este vorba...
– Atunci să intrăm în sală.
Câteva clipe mai târziu, în sala mare de studiu, așezați amândoi la o masă, T'Ralk începe:
– Dall, ieri m-ai întrebat cum a reușit lumea să devină mai bună, iar eu ți-am povestit despre Legea Dură. Aceasta a fost doar o primă parte a mecanismului transformării societății omenești. Azi vreau să-ți povestesc câte ceva și despre o altă parte.
– Da? Există așadar încă o parte?
– Există.
– Ascult cu plăcere!
– Și este la fel de importantă ca prima.
– Te ascult, am zis, și m-am întins în spătarul scaunului.
T'Ralk își încruntă puțin sprâncenele și zice:
– La aproape două decenii după ce Legea Dură a fost implementată, omenirea s-a întâlnit cu cea mai grea încercare a ei de până acum. Îți amintești că în prima zi în care ai sosit aici m-ai întrebat unde sunt clădirile vechi și ți-am răspuns că au pierit în timpul acelui mare cutremur. Omenirea a cunoscut atunci cel mai mare cataclism căruia a reușit, cu greu, să-i supraviețuiască.
– Da, îmi amintesc.
– Cutremure au mai tot fost de-a lungul vremurilor, însă acesta a fost unul cu adevărat major. A produs mai multă distrugere decât toate războaiele omenirii la un loc. Și, ca și cum nu era de ajuns, puternicele mișcări tectonice au fost însoțite, cum era de așteptat, de masive erupții vulcanice și de valuri uriașe de apă care au pătruns adânc pe suprafața continentelor... Pe planeta rănită s-a lăsat mai întâi disperarea, apoi întunericul și în final frigul...
– Deci până la urmă tot au venit urgiile... Îmi amintesc că și pe vremea mea se tot vorbea despre așa ceva, ca probabilități nefaste. Nu se știa când să ne așteptăm la ele, dar toată lumea spunea că de venit, vor veni cu siguranță... În fine, scuză-mă, te-am întrerupt.
– Nu-i nici o problemă, dar, de fapt, poți spune că până la urmă tot au venit...
– Trebuie să fi fost cu adevărat îngrozitor.
– A fost un adevărat coșmar. Rămași fără hrană, fără lumină, fără căldură, fără electricitate, fără comunicare, fără medicamente, fără spitale, mulți oameni nu au rezistat... După aproape un an petrecut în beznă, ger năpraznic și disperare, întunericul a început să se lase străpuns de razele soarelui. Atunci s-a văzut pentru prima dată dimensiunea adevărată a dezastrului: cam tot ce omenirea construise de-a lungul existenței sale era distrus. Clădirile, falnice cândva, stăteau acum în formă de moloz prăvălit la nivelul solului, acoperit cu un strat gros de cenușă. Au fost momente de infern pentru toți cei care au reușit, într-un final, să supraviețuiască. Momente greu de imaginat sau de descris de către noi, acum.
Toate aceste nenorociri în lanț au declanșat însă o reacție în conștiințele supraviețuitorilor, și despre ea vreau să-ți vorbesc acum. Știi că firea omului este înclinată spre a deveni mai atentă și mai bună imediat după ce suferă un necaz. Oamenii au ieșit de sub dărâmături, atrași de lumină și căldură, slăbiți de frig și înfometare, murdari, cu părul lung și încâlcit, dar dornici să se adune laolaltă și să înceapă să se ajute... Aveau nevoie unii de alții. Omul este o fire sociabilă prin excelență și, în toată această perioadă, supraviețuitorii și-au simțit lipsa unii altora. Bazele relațiilor cu adevărat umane ce caracterizează societatea de astăzi s-au născut atunci, nu doar printre ruinele clădirilor făcute praf, ci mai ales prin refacerea legăturilor sufletești, întrerupte de cataclismul sinistru, brutal și nedrept...
– Interesant! Și omenirea a luat-o iarăși de la început...
– Da, a luat-o de la început. Cum îți spuneam, unii au ieșit de prin subsoluri și pivnițe, alții din buncăre și chiar din peșteri, simțind nevoia de a se apropia unii de alții și de a plânge. Odată cu limpezirea atmosferei s-a restabilit și echilibrul termic. Ploile puternice au început să curețe aerul, să spele și să care cenușa, ducând-o spre mări și oceane. Din fericire, frigul nu a ținut decât aproximativ zece-unsprezece luni și, pentru că s-a suprapus chiar cu perioada iernii calendaristice, multe plante au fost surprinse în starea latentă, fără vegetație, fiind pregătite de iarnă, fapt ce a condus la revenirea lor la viață în primăvara ce a urmat. Plantele din zonele calde, însă, nu au reușit să supraviețuiască. Și, odată cu ele, nici multe dintre animale nu au mai putut supraviețui, rămânând înfometate aproape un an.
– Da, era de așteptat...
– Dezechilibrul global ce s-a format prin dispariția vieții pe zone mari ale globului a putut fi combătut cu mare greutate, prin muncă colectivă susținută. Mările și oceanele au constituit principala cămară de rezervă, ele nefiind afectate în aceeași măsură cu uscatul.
– Noroc cu ele, într-adevăr. Deci pescuitul a fost salvarea omenirii.
– Da, și au contribuit din plin și băncile de semințe care au scăpat urgiei. Acestea au refăcut aproape în întregime flora, care altfel ar fi fost definitiv pierdută.
– Să știi că am auzit despre aceste depozite de semințe, gândite chiar pentru astfel de situații.
– În primăvara ce a urmat puteai vedea peste tot numai oameni ce se bucură că văd alți oameni. Oameni ce se atrăgeau reconstituindu-și societatea căzută. Necazul comun i-a făcut să fie în primul rând mai responsabili cu viața lor, mai toleranți între ei și mai atenți cu cele din jur. În lume era nevoie de multă muncă. Și au început, în liniște și pace, să o ia de la capăt cu ce știau ei să facă mai bine: să-și reconstruiască societatea. Și au reconstruit-o din cenușă. Și asta atât la propriu, cât și la figurat! În câțiva zeci de ani au construit tot ceea ce vezi tu astăzi. De data asta, însă, au construit o nouă societate umană, folosindu-se din plin de experiența anterioară. Și mai ales de greșelile care au condus inițial spre o societate bolnavă, ce au putut fi de data asta evitate. Și printre rețetele, materialele și ingredientele din care au ridicat realitatea pe care o vezi astăzi, au omis în mod deliberat să mai folosească și răul.
– Acum înțeleg cum de a fost posibil totul...
– Cum îți spuneam, folosindu-se de experiența trecută, au construit o lume aproape fără cusur. Au identificat și respins tot ce nu era bine să se mai întâmple. Întreaga societate s-a reconstruit în jurul unei constituții simple, universale, bazate în principal pe observațiile asupra greșelilor făcute de vechea civilizație. Nu au mai refăcut țările, ci s-au reorganizat în regiuni. Odată cu țările au dispărut și problemele naționale specifice. A dispărut cu această ocazie și noțiunea de stat, care, oricum, se transformase din administratorul fidel țării în proprietarul ei discreționar. Ba chiar, deseori, statul devenise un sistem perfecționat de distrugere a țării sale. Regiunile devenind acum cu mult mai mici, democrația adevărată a putut fi implementată, controlată și consolidată. Astfel, au reușit să atingă performanțe economice mari în scurt timp. După cum știi, este mai ușor să construiești o casă nouă decât să consolidezi și să restaurezi una veche în timp ce stă să se prăbușească peste tine.
– Da, da, corect, așa este. Este mai ușor să o iei de la capăt decât să dregi ceva...
– Omenirea s-a născut astfel pentru a doua oară, de data asta, însă, nu în forma unui bebeluș a cărui minte începea de la zero să învețe să meargă și să vorbească, ci în forma unui bebeluș ce avea deja mintea unui bătrân plin de experiența unei tumultuoase vieți, căruia i se mai acordă o șansă nesperată: încă o existență!
– Aha, este foarte interesant tot ce-mi spui. Renașterea din propria cenușă, o cenușă însă plină de semnificații și de experiențe. Acum înțeleg multe... Inclusiv împăcarea oamenilor cu natura, integrarea clădirilor în natură, coabitarea cu animalele și toate celelalte...
– Da, așa este. Au avut grijă de mediul înconjurător, de animale, de viața lor. Legea Extinsă a Națiunilor, devenită ulterior Legea Vieții, a inclus în ea toate celelalte populații de viețuitoare, dându-le și acestora dreptul la viață... Carnea, necesară corpului uman, a fost obținută exclusiv pe cale genetică, având drept materie primă doar plantele. Mâncarea, distracția și cercetarea științifică nu au mai făcut, de atunci, nici o victimă în rândul animalelor.
– Mă bucur nespus să aud, am spus gândindu-mă la nerodul gând de a frige peștii pescuiți de T’Ralk.
– În plus, în spiritul noii rațiuni, oamenii nu s-au mai înmulțit în mod necontrolat, iar fiecărui copil i s-a asigurat încă înainte de naștere întreg cadrul necesar unei vieți fericite. Nu mai exista copil fără familie, fără asistență medicală, fără mâncare, fără educație, fără o casă și un serviciu, odată ajuns la maturitate. Nu s-a mai pomenit niciodată de atunci cruzimea fără seamăn și indiferența vechii societăți în care copiii din Africa mureau de foame, fiind devorați de vulturi încă înainte de a se stinge din viață... Nimănui nu i s-a mai permis să aducă pe lume un copil fără ca acesta să aibă asigurat viitorul. Fără să aibă propriul lui loc în lume.
– Minunat început de drum!
– Și, à propos de formarea ființei umane, deci de edu-cație, trebuie să-ți spun că, cu timpul, aceasta a căpătat, în sfârșit, locul pe care-l merita cu adevărat. Vezi bine că noi toți suntem formați dintr-o sumă de cunoștințe și de experiențe acumulate de-a lungul vieții, în mijlocul cărora stau conștiințele noastre de sine. Fără toate aceste cunoștințe, conștiința ar locui într-o casă goală. Amintește-ți ce erai când te-ai trezit prima oară și întrebai cum te numești! Fără cunoștințe nu ești om, nu ești... nimic!
– Absolut, așa este! Cunoștințele ne formează ca ființe umane. Așa cum mâncarea reflectă sănătatea corpului, tot așa sănătatea minții este dată de informațiile ce-i formează experiența, este adevărat, am întărit eu.
– Ei bine, copiii au primit o educație sănătoasă, fiind astfel construiți din informații sănătoase, devenind niște ființe umane cu adevărat speciale. Astfel, au apărut primele generații noi, cele care au reușit de unele singure nu numai să refacă o societate umană, ba chiar să o întreacă cu mult pe cea veche! Au reușit chiar să reducă din timpul pierdut de vechea civilizație! Mă refer aici la nivelul științei și tehnologiei. Ei, de altfel, sunt părinții tehnologiilor care îți permit ție acum să trăiești, deși erai mort, și, de asemenea, a celei care a făcut posibil întreg proiectul Urb Binaria. Dacă omenirea și-ar fi continuat mersul pe drumul început, nu s-ar fi aflat azi nicidecum unde se află, ci în pragul extincției! Școala adevărată a format oameni adevărați, iar aceștia, mai departe, au construit o lume adevărată. Pentru societatea umană, școala este însăși viața ei...
Avea dreptate. Perfectă dreptate. Ne-am strâns mâinile și
ne-am luat rămas bun. Asta a fost ultima discuție pe care am avut-o cu T'Ralk, însă una care mă va urmări în întreaga mea existență ce urmează să vină...

*

Uwe a ajuns abia seara târziu și cu greu am putut schimba câteva vorbe cu ea, fiind ocupată cu instalarea noilor sosiți. Pe fugă, însă, tot am mai aflat ceva...
– Uwe, am întrebat-o, T'Ralk este... ușor diferit sau mă înșel eu?
– Da, ai observat bine, T'Ralk este diferit. Corpul lui este unul artificial. Un model foarte avansat care cu greu poate fi deosebit, prin simpla privire, de unul autentic.
– Dar de ce, a avut vreun accident ca și mine, sau cum?...
– Nu, Dall, nu a suferit de nimic, niciodată. El nu s-a născut om, așa ca noi. T'Ralk a fost o păpușă. Una care a preferat să rămână ca instructor aici, până la ultimul transport.
– O păpușă?
– Da, nu ți-a arătat-o? Este în micul muzeu din primul nivel al subsolului. Acum trebuie să plec, te caut eu mai târziu...
*
Am rămas singur pe stradă, căci Uwe a fugit la treburile ei. Am plecat spre casă și, ceva mai târziu, am văzut navele gri de transport aterizând în partea de Vest a micului orășel Lasse Forest. La scurt timp și-au făcut apariția, mărșăluind în grupuri lungi, pe străduțele peste care se așternuse deja noaptea, primii nou-sosiți. În următoarele zile, toții aceștia urmau să intre în procedura de relocare, noua lor adresă fiind localizată pe undeva prin spațiul virtual din Urb Binaria.

*

Înapoi spre Complex

Dimineața asta am mai tras un tur scurt prin împrejurimi, unul de rămas bun, fiindcă urma să plecăm imediat după prânz, cu aceeași mic㠄farfurie zburătoare” cu care veniserăm.
Uwe tocmai a terminat masa de prânz, așa că ne-am și suit în mare grabă în aparatul de zbor ce a decolat imediat. De data asta am să încerc să văd mai cu atenție construcțiile orășelului Lasse, pentru că de jos n-am reușit. O vedere de ansamblu îmi fusese împiedicată de pomii înalți și bogați în coronament. De la înălțimea la care suntem acum, pot să văd navele gri, lungi ca niște trenuri, care i-au adus aseară pe noii veniți. Stau aliniate deasupra unui teren situat relativ în apropiere de locul unde am locuit în ultimele zile. Le-am putut privi doar pentru câteva clipe, căci Uwe a ridicat destul de repede în aer micuța noastră navă și am pornit apoi la drumul pe orizontală.
– Iartă-mă, te rog, pentru aseară! a zis Uwe. Nu am mai apucat să te caut, am avut o groază de formalități de dus la bun sfârșit legate de organizarea cazării noilor sosiți. De astăzi, aceștia încep procedurile de identificare și de testare în vederea relocării. Cum te simți, ce ai mai făcut?
– Nu-i nici o problemă, călăuză dragă, mi-am dat seama că ești ocupată. Felicitări pentru succesul misiunii. Eu încă mai fac cunoștință, când cu amăreală, când cu plăcere, cu trecutul vostru, respectiv viitorul meu. Viitorul din care am lipsit...
– Peste care ai sărit, Dall. Și cum ți se pare că s-a descurcat lumea în lipsa ta? Cum o găsești acum, că ai început să cunoști atâtea despre ea?
– O găsesc într-o formă de zile mari, Uwe! Într-o formă de zile mari, da... Parcă este un făcut că asteroidul ăsta ticălos vine tocmai acum când este o plăcere și o bucurie chiar și numai să vezi lumea omului, nu mai zic să și trăiești o întreagă viață în ea!
– Dall, să nu greșești denumind asteroidul, adică un obiect, ticălos. Piatra aceasta moartă nu are nicio intenție și, prin urmare, nici o vină. Răul, ca atare, nu există nicăieri altundeva decât numai în lumea minții omului. Nicăieri pe planetă, printre păsări, insecte și animale, nu există răul făcut cu intenție. Durerea simțită de o gazelă când își vede puiul mâncat de o leoaică este reală și pe deplin justificată, însă nu poți să acuzi leoaica de răutate pentru simplul fapt că nu poți să acuzi o altă ființă pentru că încearcă să supraviețuiască. Doar mintea umană lucrează avidă de plăcere cu răul. Doar mintea umană folosește răul drept instrument. Asteroidul este doar o simplă bucată de stâncă nevinovată.
– Da, este adevărat, nu te contrazic.
– Îți dai seama că acest asteroid, ce ciudat, are o vârstă mai mare decât cea a pământului, și astfel el se găsește pe această traiectorie dinainte chiar de a se naște pământul. Era stabilit, dintr-un anume punct de vedere, că ne vom ciocni cu el încă dinainte ca planeta noastră să se fi născut... Așa a fost să fie, lui nu ai ce să-i reproșezi. Și nimănui altcuiva. În Univers nu există răul ca manifestare conștientă și intenționată.
– Da, așa este. Abia la unele primate apare acest rău, aproape imperceptibil, dar la om, cum spui și tu, există ca manifestare intenționată făcută din plăcere, sau, mai corect spus, din... răutate. Uwe, să știi că mi-am dat seama, chiar mai demult, de acest aspect al naturii ființei umane.
– Asteroidul este ca un tren, un tren ce are ruta și orarul foarte precis stabilite de către legile de guvernare ale uni-versului, încă de acum câteva milioane de ani. Noi, oamenii, harnice furnicuțe, ne-am înălțat semețul mușuroi între șinele pe care va sosi acest tren, și dacă nu am fi fost în stare să ne trezim la timp, adunându-ne toate forțele ca să părăsim casa străveche, trenul ne-ar fi trecut în neființă fără să aibă habar de ceea ce face. Asteroidului nu i se poate reproșa nimic, ci doar întregului șir al generațiilor de oameni care nu au pierdut nici o ocazie de a tărăgăna lucrurile de-a lungul istoriei evoluției noastre.
– Nu chiar toate generațiile. Generațiile voastre s-au trezit la timp...
Din câte văd acum, uitându-mă pe fereastră, traseul de întoarcere este diferit de cel pe care am sosit aici. Uwe mi-a spus, încă de când am sosit în Lasse, că vom face o vizită într-unul din centrele ocupate de Lutsi. De acele trupuri părăsite de conștiința umană și de tot bagajul acesteia de cunoștințe și experiențe. De acele CFX 3-uri biologice...
– La ce te gândești?
– Că trebuie să-ți dau perfectă dreptate, Uwe. Asteroidul nu are nici o vină. Doar noi singuri purtăm întreaga vină. Bine că ați găsit această soluție de scăpare. Dar, à propos de destin, în definitiv care este menirea noastră, a oamenilor? Dacă avem vreuna... Și odată mutați cu toții pe Sol Invictus mai putem să ne-o ducem la bun sfârșit, sau am ieșit pe ușa din spate din scenariul propriului nostru destin, ratându-ne scopul existențial?
– Tu ce crezi?
– Eu încă mă mai întreb care este menirea a tot ce este în jurul nostru și a tot ce există în univers.
– Și?
– Am observat că există raționalitate în tot ce ne înconjoară. Totul pare a fi alcătuit dintr-un număr colosal de rotițe și angrenaje, cu toate aparținând unui unic și uriaș mecanism universal misterios. Astfel, se pare că nimeni și nimic nu există fără a avea un sens bine determinat sau fără să fie necesar la ceva sau cuiva. Apoi, am văzut felul în care lucrurile interacționează în acest Univers și iarăși trebuie să constat că totul este parcă scufundat în raționalitate. Și nu îmi dau seama cine sau ce stă în spatele acestor acțiuni universale perfect raționale. Mergând apoi la detalii, văd că există raționalitate în alcătuirea vieții și, mai presus de toate, există raționalitate în... mințile noastre. Trebuie, așadar, ca toată această raționalitate să existe cu un scop. Care este acela? Ați aflat?
– Cunoașterea noastră a progresat întrucâtva și în direcția asta, dar încă nu s-a ajuns la un rezultat care să poată fi considerat final și definitiv.
– Nu?, interesant. Și la ce concluzii parțiale ați ajuns?
– Scuză-mă că te întrerup, dar uită-te acum în dreapta ta, căci vom survola un alt mare oraș. Acesta este Artsal, capitala Zonei A 252, și nu vei mai avea ocazia să-l revezi, deoarece vom ateriza în partea cealaltă a orașului ca să vizităm rezervația cu Lutsi.
Începe, într-adevăr, să se vadă capitala Zonei undeva în dreapta, la orizont, dar bineînțeles că imaginea tot nu avea nimic de-a face cu ideea mea de oraș. Vegetație ca în junglă! Râuri, lacuri și probabil multe animale libere... Micuța noastră navă cotește spre dreapta și începe să coboare, iar peste câteva clipe vom începe să survolăm, la viteză mică, întinsul oraș.
– Mă întrebai despre concluziile parțiale la care s-a ajuns, zice Uwe. În linii mari, situația se prezintă cam așa: există Universul cu tot ce este în el, dar nu intrăm pentru moment în detalii despre cum s-a format sau altele asemenea, bine?
– Bine, cum dorești tu, nu intrăm.
– Apoi, există atomii. Știi de unde vin atomii?
– Nu, chiar habar nu am. Nu din Big Bang?
– Nu toți. Atomii provin din stelele care au murit. O stea moare atunci când își epuizează combustibilul nuclear format din hidrogen și heliu. Când se întâmplă aceasta, steaua explodează, își mărește foarte mult diametrul și devine o supernovă. Gravitația adună resturile împrăștiate prin spațiu de explozie, făcându-le să se prăbușească înapoi spre centrul stelei. Micșorându-se, aceasta devine o stea pitică. O stea este inițial formată din atomi de hidrogen și de heliu. Arzând în reactorul nuclear din centrul stelei, se eliberează electroni ce migrează pe orbitele altor atomi, formând elemente mai grele, de la litiu până la fier. În urma imploziei finale, cresc enorm presiunea și temperatura, astfel încât și alți electroni sunt dislocați. Aceștia zboară de pe orbitele lor și se reașează pe orbitele altor atomi, formând atomii elementelor mai grele decât fierul. Astfel, toate elementele chimice reprezentate de tabloul lui Mendeleev provin din stele ce au murit. Aurul din circuitele tale electronice provine dintr-o stea care, după ce a explodat, s-a transformat – desigur, parțial – în aur masiv. Astfel, au apărut atomii de calciu, de fier, de carbon și tot așa până la completarea întregului tabel al lui Mendeleev. Așa s-au format elementele.
– Nu știam și chiar nu mi-am pus vreodată această întrebare. Deci fiecare dintre elementele cunoscut de noi s-a născut la moartea unor stele...
– Da, așa se formează atomii. Prin reașezarea electronilor rămași liberi după explozia stelei în jurul nucleelor de hidrogen și heliu, elementele care compun orice stea, formând un alt element, cum spuneam, mai greu. Bun... În continuare, o parte din acești atomi sunt azvârliți în spațiu de către exploziile uriașe ce nu contenesc. Gravitația îi adună în grămezi, formând fel de fel de asteroizi ce încep să zboare prin spațiu. Aceștia, tot ciocnindu-se unii de alții, se adună laolaltă, formând, într-un final, planetele. Cam așa a apărut și planeta noastră, cu filoanele ei de zăcăminte, fiind bombardată de tot atâtea feluri diferite de asteroizi, câte elemente chimice găsești în ea.
– Ce interesant, nu știam. Bun, pare a fi rațional tot ce-mi spui. Mai departe?
– Ce-i mai interesant de-abia acum începe.
– Da? Ce?

*

O scară mai puțin obișnuită

– Anume că toți acești atomi, odată ajunși pe o planetă care, precum Terra, întrunește anumite condiții speciale, încep a se grupa miraculos și misterios, organizându-se, într-un prim final, în niște forme primitive de viață. Și aici mă refer strict la plante. Acestea cresc folosindu-se de ajutorul energiei solare captate prin frunze, energie ce provine tot de la o stea, precum Soarele, în cazul nostru... Apa dizolvă mineralele din sol și le transportă prin capilaritate, în frunze. Aici sunt „asamblate” în noi molecule prin fotosinteză, folosind, drept legături de forță, chiar energia luată de la soare. Ai văzut că plantele ard. Te-ai întrebat de unde anume eliberează lemnele căldura și lumina, atunci când ard? De la Soare, de unde altundeva! Adică eliberează exact energia pe care plantele au captat-o de la Soare și au înmagazinat-o în moleculele ce o formează. Descom-punând moleculele, se eliberează chiar energia care le-a ținut legate, respectiv aceeași energie solară. Tot ce trebuie, după ce ai scos apa care menține stabilitatea termică din plantă, este să inițiezi această reacție aprinzând un lemn cu energie din afară, după care, energia eliberată va susține reacția mai departe până când toată bucata de lemn va arde.
– Mda, cam așa ar fi! Nu m-am gândit niciodată că, atunci când mă încălzesc la un foc de lemne, de fapt eliberez energia captată de plante de la Soare...
– De unde altundeva? Practic, într-un anume fel spus, în soba în care faci focul se petrece fenomenul invers procesului de fotosinteză, eliberarea energiei solare prin „desfacerea” moleculelor.
– De acord și aici. Mai departe?
Uwe împinge joystick-ul înainte și acum ne îndreptăm în viteză spre o platformă de aterizare.
– Aici vom ateriza. Mai departe va trebui să mergem pe jos până la rezervație.
– Cu mare plăcere, am răspuns.
Locul unde am aterizat este aproape pustiu. Un singur tip și-a făcut apariția, salutându-ne din spatele unei ferestre largi a ceea ce părea a fi un fost turn de control. Pornind pe jos, înspre rezervație, Uwe mi-a spus:
– Hai să nu întrerupem aici discuția asta. Eu zic să facem o plimbare ocolitoare prin pădure atât cât să putem termina subiectul, de acord?
– Cum să nu? am răspuns. Te rog, ia-o înainte, tu știi drumul.
– Bun. Să continui acum. Am vorbit despre organizarea atomilor în plante. Urmează organizarea lor în animale. Ierbivore, mai întâi.
– Mda, poți spune și așa... Organizarea atomilor în ierbivore...
– Nu? Ierbivorele consumă plantele descompunându-le și fac aceasta întrucât metabolismul lor nu poate funcționa direct cu energia solară. Dar, consumând plantele, întocmai ca și în cazul focului, se eliberează aceeași energie de proveniență stelară. Nu de mineralele plantei au în principal nevoie ierbivorele, ci tocmai de acea energie de legătură din molecule captată de plante de la soare, care să le țină corpul la temperatura de funcționare și care să le alimenteze mușchii și tot restul de funcționalități. Astfel, energia solară ajunge din plante în animalele ierbivore, depozitându-se preponderent în celulele de grăsime.
– Nu te contrazic nici acum, dar vreau doar să-ți spun că, deși par atât de simple toate acestea, nu știu de ce, dar nu mi-ar fi trecut prin minte nici de-acum într-o mie de ani...
– Este doar un punct de vedere mai special asupra aceleiași lumi în care trăim cu toții de când ne știm. Așadar, mergem mai departe. Vom lua acum în vizor animalele carnivore. Acestea își iau energia necesară descompunând organizarea moleculelor ce formează animalele ierbivore, desigur urmărind aceeași energie care, cum spuneam, a provenit inițial de la soare, a trecut prin plante și mai apoi a poposit în animalele ierbivore. Dar, în esență, rămâne aceeași energie, bine?
– Da. Mai sunt și animalele omnivore: omul, ursul, maimuțele...
– À propos, un grup de maimuțe ne privesc chiar acum din pom, a spus Uwe indicându-mi direcția.
Într-adevăr, ridicând privirea am zărit un mic grup de maimuțe pitice cu blană alb-cenușie și ochi mari încadrați de două cercuri închise la culoare, care, atârnate de cozile lor lungi, culegeau niște fructe lunguiețe de culoare galbenă și săreau apoi din cracă în cracă făcând o gălăgie de nedescris.
– Corect, a continuat Uwe, există și animalele omnivore care își pot lua energia fie descompunând moleculele unei plante sau a unui fruct, fie moleculele unui animal. Ceea ce vreau să-ți subliniez acum este faptul că, la urma urmelor, întreaga organizare a vieții se desfășoară în jurul consumului energiei solare. Înainte de a lua în discuție lupta pentru supraviețuirea genelor ca motor al vieții, trebuie să vezi că, de fapt, în adâncul lucrurilor stă lupta atomilor organizați pe trepte succesive de energia solară.
– Foarte ciudat acest punct de vedere!
– Da, poate părea ciudată această luptă, însă este una din care poți vedea foarte clar lumea și înțelege mai apoi firea lucrurilor.
– Dar eu, când mănânc o pară zemoasă și dulce, nu de materia care o formează am nevoie? Doar de legăturile ei energetice interne?
– Gândește-te puțin: dacă ai lua toți atomii dintr-o pară coaptă și zemoasă și i-ai pune într-o farfurie doar pe aceștia, deci fără legăturile energetice ce formează moleculele, ai obține un fel de praf mineral, pe care dacă l-ai consuma ai putea să constați că nu vei primi deloc energia necesară ca trupul tău să poată funcționa. Ai mânca praf. Sare, nu zahăr. Înțelegi ce vreau să spun?
– Înțeleg, înțeleg... Și în același timp mă enervează gândul că aceste observații, deși sunt atât de simple și de logice, nu le-am văzut în ansamblul lor.
– Nu are importanță acum. Uite, că vorbeam mai devreme de sare și de zahăr. Cristalul de sare nu diferă, vizual vorbind, de cel de zahăr. Sunt două cristale translucide. Cel de zahăr este însă rodul existenței unei plante, sfecla sau trestia de zahăr, care a acumulat energia captată de la soare și a înmagazinat-o în el. Consumând cristale de zahăr, vei supraviețui. Dacă, în schimb, ai mânca cristale de sare, nu ai putea supraviețui! Deși și sarea are în legăturile ei energie, dar pe aceasta, nefiind captată de o formă de viața de la soare, nu o poți folosi. Zahărul înseamnă viață, și în lumea noastră se mănâncă doar viață. Și se bea apă.
– Se mănâncă viață, dar se pune sare pe ea!
– Mai știi și alt mineral, afară de sare, pe care să-l fi mâncat?
– Nu, nu prea. Chiar așa? Doar viață?
– Verifică...
– Absolut just! Prin urmare, într-adevăr, toate viețuitoarele sunt construite și asamblate cu același liant – energia solară, și au nevoie, pentru ca să supraviețuiască, să consume tot energie solară, luată din rodul unei alte vieți...
– Nu uita, totodată, a continuat Uwe, că benzina, plasticul, cauciucul și toate celelalte materiale și substanțe, care ard odată aprinse, sunt obținute din petrol, iar petrolul nu este nimic altceva decât esență de viață scursă în straturile geologice. Deopotrivă, plante și animale.
– Asta știam, este adevărat. Energia eliberată din corpurile lor și scursă în pământ. Mai departe?
– Bun, acum să recapitulăm: avem o stea care explodează formând atomi, atomii formează planete pe care tot ei, mai apoi, se reorganizează în plante care trăiesc luând energie de la o stea „vie''. Mai departe, energia din plante ajunge în animalele ierbivore și, din acestea, în cele carnivore sau în cele omnivore. Acestea din urmă sunt, bineînțeles, mai performante decât primele din punct de vedere al procesării materiei în scopul obținerii de energie solară. Ei bine, pe aici pe undeva hai să-l întroducem în scenă și pe om, nu? Și, ca să fiu mai precisă, voi introduce trupul omului. Trupul de animal omnivor, guvernat de o minte și instincte tipic animalice.
– Corect! Apoi?
– Avem stele, atomi, planete, plante, animale ierbivore, animale carnivore, animale omnivore și, în final, omul. În om găsim o minte rațională și inteligentă. De reținut faptul că rațiunea și inteligența sunt caracteristicile constructive ale întregului lanț de organizare descris mai devreme, valabil în univers. Până în acest punct al raționamentului nostru am observat rațiunea în jurul căreia se împletește viața. O rațiune pe care, însă, trebuie să o vezi împărțită precum treptele succesive ale unei scări. Înțelegând prin extrapolare unde duce această scară, ai să înțelegi și rațiunea existențială a omului. Mai departe...
– Așteaptă puțin, vreau să-mi clarific ceva. Deci să înțeleg că rațiunea existențială a plantelor și a animalelor nu este nicidecum aceea de a-și propaga în viitor propriile gene, cum se spunea în vremurile mele, ci strict o luptă pentru energie?
– Nu, nu aceasta este rațiunea. Există o singură rațiune universală și nu tot atâtea rațiuni câte vietăți există în univers. Lupta pentru energie este stâlpul pe care o plantă se înalță crescând spre soare, iar supraviețuirea genelor este, dacă vrei, echivalenta cârceilor plantei cu ajutorul cărora planta se prinde de stâlp. Ai văzut doar că, în cadrul speciilor, indivizii evoluează identic. După teoria evoluției, fiecare individ al unei specii ar fi trebuit să genereze un nou arbore evolutiv, dar, după cum vezi, realitatea arată cu totul și cu totul altceva. Indivizii par a evolua oarecum în paralel și identic. Iar asta presupune cumva un plan, o rațiune superioară luptei de supraviețuire a genelor, nu?
– Da...
– Rațiunea existențială a acestei scări energetice, despre care vorbeam mai devreme, ce-și are originea în negura începutului universului, este aceea de a obține diverse trepte evolutive, toate acestea având drept rațiune existențială formarea unui suport pentru mințile raționale ale ființelor inteligente. Ale oamenilor, în principal!
– Cum așa?
– Da, tot efortul universului este, de fapt, eșafodajul necesar pentru ca noi să putem exista! Aceasta este rațiunea generală existențială a universului. Noi nu suntem un „produs” obținut din jocul hazardului, tot așa cum nimic din tot ce se petrece în același unic univers nu se petrece la întâmplare. Cum s-ar spune, evoluția nu este oarbă și nici condusă de lupta genelor de a supraviețui. Și abia acum putem să vedem cine suntem noi, de fapt.
– Hmm, sunt înmărmurit! De-abia aștept să văd cine sun-tem. Chiar îmi vei răspunde acum la întrebarea cine suntem?
– Am să încerc. Asta dacă nu ai să mă mai întrerupi tot timpul, a spus Uwe zâmbind.
– Bine!
*

O rudă mai îndepărtată

– Omul nu este doar un simplu consumator al aceleiași energii despre care am tot vorbit. El este ceva mai mult. Este un sistem dual format, după cum ai văzut, dintr-un animal și o conștiință. În mintea sistemului dual denumit om locuiește un spirit. Cel al ființei umane. O entitate energetică organizată rațional. Mintea lui rațională, conștiința de sine, amintirile ce-l formează, există într-o formă energetică, deci pur imaterială. Ființa umană rațională și inteligentă stă în mintea maimuțoiului omnivor precum un călăreț în șaua calului. Doar de pe această treaptă a scării energetice numită mintea omului, legile raționale ce guvernează universul, care au construit „orbește” toată această scară, dobândesc posibilitatea de a... vedea, de a acționa în mod voit conștient! Pot dobândi conștiință de sine! Pot fi observatori ai propriei creații. S-au întrupat!



– Legile s-au întrupat?
– Noi, oamenii, și când spun „oamenii” mă refer la mințile noastre raționale și conștiente de sine, la ființele umane...
– Așa...
– Noi, suntem trupul imaterial al înseși legilor raționale și atotputernice care hotărăsc totul în univers!
– Uau!
– Uniți ca unul în dragoste pentru viață, formăm însăși conștiința de sine a acestor legi. Noi începem să devenim ceea ce ne este menit să devenim în chiar momentul ce urmează clipei în care înțelegem acest lucru. În clipa în care ne uităm în noi înșine!
– Fantastic! Uwe, îți mulțumesc mult pentru ce mi-ai spus! Dacă am înțeles bine, suntem partea conștientă a ceea ce constituie acel mecanism existențial ce guvernează întreg universul, da?
– Da.
– Dar cum de pot exista astfel de interacțiuni?
– Cum? Am să-ți definesc mai exact ceea ce tu tocmai ai denumit prin „parte conștientă“. Ființa umană este o entitate pur spirituală, un „program conștient“, dacă vrei, a cărui natură este în totalitate spirituală. Spirituală, adică nonmaterială.
– Înțeleg. Este partea din mine care stă acum în trupul android și care se va muta în Urb Binaria, nu?
– Da, exact! Această entitate spirituală, mintea omului, este în mod evident de o aceeași natură cu cea a spiritului, a legilor, sau cum dorești tu să le denumești, care descriu felul în care toate lucrurile interacționează în întreg Universul. Am spus „descriu” și nu „de care ascult㔠toate cele din Univers ca să nu îți induc în minte ideea spiritului vreunor persoane atotputernice, cu voință conștientă, de zei sau de alte astfel de persoane inventate în vremuri străvechi, bine? Ambele, și legile universului și mintea omului, sunt entități de natură pur spirituală. Mă înțelegi?
– Desigur...
– Bun. Acum, să luăm ca exemplu o formă geometrică. O sferă, da? Aceasta, ca și orice altă formă geometrică, exista dintotdeauna în Univers, însă doar ca posibilitate matematică. Conceptul de sferă, definiția ei matematică, conștientizarea particularității ei geometrice, există doar în mintea umană. Astfel, acea posibilitate existențială, denumită ulterior „sferă“, a urcat o treaptă existențială, existând de acum în lumea minților omenești și altfel decât ca posibilitate. Pentru că doar aici, în mintea omului, ea începe să existe cu adevărat. Trecerea din stadiul de posibilitate în cel de realitate este ceea ce vreau să-ți subliniez. Înțelegi?
– Înțeleg, dar nu intuiesc unde vrei să ajungi.
– Este ca și cum ai aduce în realitate un personaj al unui basm. Sfera este precum unul din nenumăratele personaje încă neinventate dintr-o viitoare și posibilă poveste. Acest teoretic personaj nu există încă pe lume, pentru că nu se știe nimic despre el, și asta deoarece încă nu a scris nimeni o poveste care să-i dea ființă. Poate exista doar ca posibilitate teoretică. Odată ajuns într-o poveste, însă, depășește stadiul de posibilitate, existând și influențând, prin urmare interac-ționând în dimensiunea virtuală a minților oamenilor.
– Aha, acum încep să pricep ceea ce spui.
– Mai departe, scopul existențial al acestui personaj de poveste este să devină el însuși, să înceapă să existe și altfel decât ca posibilitate. Să poată acționa conștient prin și din mințile oamenilor... Nu spun că este foarte simplu, dar este o posibilitate. Tot scenariul și regia vieții și Universului reprezintă tocmai devenirea lui, a teoreticului personaj care întruchipează legile care ordonează lucrurile în Univers. Personajul care, în mintea noastră, ar putea fi regăsit prin spiritul „cugetător” și „cuvântător“. Scopul existențial al omului poate fi astfel definit ca fiind treapta care realizează trecerea legilor ce guvernează Universul din stadiul de forțe creative „oarbe și inconștiente” în forțe creative perfect conștiente. Omul este chiar placa turnantă prin care visul legilor universului devine realitate... Iar toată această turnură se petrece prin intermediul sistemului format de creierul omului și mintea lui, vârfurile piramidei construite de energie în organizarea materiei. Prin om, acest spirit cuvântător a dobândit trup. Să te întreb dacă acum m-ai înțeles?
– Mai bine nu! am spus zâmbind amețit. Glumeam, am înțeles, dar mai am de cugetat la cele spuse...
– Acestei forțe insinuante din interiorul minții sale, care-și croiește drumul spre dimensiunea realității materiale, omul i-a spus în toate felurile, încercând mereu să definească atotputernicia ce guvernează în univers. A întruchipat-o în diverse personaje omnipotente de care se temea și cărora în același timp le cerea protecție în schimbul supunerii bazată pe rațiunea unei credințe pornită din interior. De la zei la Dumnezeu.
– Bine, dar dacă această entitate spirituală are atâta putere încât să guverneze universul, nu putea găsi o altă cale mai directă pentru a se materializa?
– Am să încerc să-ți răspund. Gândește-te la câmpul de unde electromagnetice ce se formează între cel ce stă cu video-căștile pe ochi într-o localitate și robotul prin care acesta acționează, aflat într-o altă localitate. Între ei se formează acest câmp de unde electromagnetice care asigură transmiterea voinței omului înspre robot. Fie că pilotează un aparat de zbor, fie că manipulează o macara într-un port, fie că se relaxează într-un safari pe un continent îndepărtat.
– OK, ce-i cu acest câmp electromagnetic?
– Acest câmp de forță există, deși este imaterial, nu-i așa? Deși nu-l vedem...
– Da, există deși nu-l vedem.
– Are el vreun efect pe întreaga distanță de până la robot? Vreo putere de a face ceva?
– Nu înțeleg întrebarea. Are forță, cum să nu aibă?
– Pot aceste unde, de unele singure, să strivească un măr? Să spargă un ou?
– Nu, nu au nici un astfel de efect. Un măr strivit de robot. Ha, ha, acum încep să pricep...
– Odată însă ajunsă în robot, voința din mintea omului poate acționa după voie în lumea materiala, de acord?
– Da, așa este, poate acționa, corect!
– Ei bine, vezi tu?, omul este chiar „robotul” prin care inteligența imateriala a spiritului rațional și inteligent din univers va acționa... Noi nu putem deplasa un obiect cu puterea gândului, însă gândul, cu puterea noastră, poate! Așadar, tu nu poți face cu gândul ce poate face gândul cu tine. Întreaga omenire este o civilizație a gândurilor! Gândurile sunt sala de mașini ale civilizației omenești!
– Am priceput acum! Și dacă bănuim cam cine suntem și de unde venim, putem deduce totodată și care este destinul nostru.
– Bun. Dacă spui că ai priceput, înseamnă că poți aprecia corect dacă prin mutarea noastră în Urb Binaria ne-am abătut sau nu de la destinul nostru.
– Aș prefera să-mi spui tu, totuși.
– Noi ne vom abate de la destin doar dacă încetăm să mai existăm. Câtă vreme omenirea rezistă încercărilor, continuând să existe, înseamnă că nu ne-am abătut deloc de la destin!


*

Rezervația de Lutsi

Uwe și-a terminat interesantul, dar în același timp amețitorul discurs, exact în momentul în care am ajuns în dreptul ușii unei clădiri masive, făcută în întregime din bârne de lemn, prin care mi-a și făcut semn să intru. Am trecut dincolo și în fața mea a apărut un hol larg cu câteva camere de o parte și de alta. În capătul holului era o scară tot din lemn care urca un singur nivel. Din prima cameră, situată imediat lângă intrare, a ieșit un android îmbrăcat într-o salopetă de camuflaj care ne-a salutat și a schimbat câteva vorbe cu Uwe. Apoi am continuat să înaintăm prin hol, ajungând în dreptul scării de lemn. Am început să urcăm până la ușa pe care Uwe a deschis-o cu precauție. În spatele ei era un fel de pasarelă cam de doi metri lățime și foarte lungă, construită, de asemenea, din lemn. Pasarela, situată la vreo cinci metri înălțime de sol, avea în ambele părți câte un parapet de protecție până la înălțimea șoldurilor, construit din lemn și acoperit de plante agățătoare. Întreaga rezervație era de fapt o uriașă cupolă transparentă construită peste o pădure, o seră uriașă ce acoperea acea pădure. Mi-am dat seama că stăteam în capul unei platforme de observație care intra adânc în rezervația Lutsilor... Parapetul de lemn și întreaga pasarelă te ferea să fi văzut din rezervație, pe dinafară fiind acoperită total de frunze. Uitându-mă de aici la o bifurcație a pasarelei, cu greu îmi puteam da seama că în spatele peretelui de frunze poate fi o pasarelă. Uwe s-a întors spre mine și a șoptit:
– De aici pot fi observați fără să-i speriem. Și tot de pe această pasarelă este dispersată hrana, cât mai adânc și uniform prin rezervație. Sunt scări care coboară la sol la fiecare cincizeci de metri.
Ascunși de aceste paravane, am înaintat cu umerii aplecați, precauți, prin coridorul care șerpuia la aceeași înălțime constantă și se ramifica la tot pasul prin rezervație. Puteam, într-adevăr, să-i urmărim din diferite puncte de observație fără să fim descoperiți.
– De ce atâtea măsuri de protecție? am întrebat-o pe Uwe.
– Ceea ce vei vedea aici poate fi asemănat întrucâtva cu o comunitate de primate, cu una de cimpanzei sau de gorile. Însă doar aparent, pentru că Lutsii nici nu se cațără în copaci și nici nu sunt sociabili precum animalele. Nu se suferă între ei și nu-i suferă nici pe oameni. Stau izolați unii de alții. Sunt extrem de sălbatici, de sperioși și de răutăcioși. Rareori ai să vezi pe vreunul stând în compania altuia. Dacă se sperie, devin peste măsură de agitați, putându-și face rău unii altora. Lunga perioadă în care au fost deturnați de ființele umane ce au locuit în ei i-a făcut să-și piardă aproape în întregime acuitatea instinctelor animalice. Săracii de ei, nu au nici măcar avantajul unor experiențe dobândite pe parcursul vieții, ca orice alt animal. În plus, fiindu-le inhibat medical instinctul de reproducere, nu mai simt nici măcar atracția sexuală, astfel încât chiar nimic nu-i mai face să se apropie unii de alții... Bieții de ei, uite-i cum stau pitiți, spionându-se reciproc printre tufișuri.
– Unde, că nu-i văd?
– Uite unul acolo, sub arborele ăla roșu stufos!
– Aha, îl văd...
Am început să-i zăresc, unul câte unul, ascunși printre tufișuri. Trupuri cu chipuri când inexpresive, când speriate. Ochii lor încercănați sunt holbați la maximum. Într-adevăr, nici unul dintre ei nu se afla în apropierea altuia. Fiecare stă cât mai departe de ceilalți. Pitiți pe după tufișuri, par că așteaptă resemnați ceva ce știu numai ei... Par realmente pierduți în timp, a cărui noțiune n-o mai au din clipa în care au fost părăsiți de mințile umane. De ființele umane...
– Uitându-te la ei, îmi spune șoptit Uwe, ai să poți înțelege ce vede o ființă umană atunci când se privește în oglindă.
– Da, am răspuns pe același ton scăzut, îmi este clar acum.
– Și poți astfel să înțelegi că această situație a condus la multe neplăceri. Sunt ființe umane de un anumit sex care atunci când se privesc în oglindă văd un Luts de sex diferit.
– Homosexualii... Da, chiar așa! Și câte neplăceri au din partea societății fără să aibă vreo vină...
– Da, așa este. În plus, de cele mai multe ori, oamenii
s-au căsătorit între ei judecând după ce le arătau oglinzile, rezultând astfel o uniune a unor minți și suflete nepotrivite, ce rămâneau străine până la despărțire. Rareori întâmplarea făcea să se unească două suflete pereche!
– Am observat că cei ce se căsătoreau a doua oară alegeau mai mult cu sufletul decât cu ochii!
– Da, însă o făceau instinctiv, neștiind în realitate ce se întâmplă. Neștiindu-și propria natura existențială...
Lutsii de sub noi sunt goi și murdari. Nu mai au haine pe ei, dar, judecând după câte un guler ce încă mai atârnă la gâtul vreunuia, deduc că fuseseră îmbrăcați cândva. Cel mai probabil că și-au smuls hainele de pe ei sau le-au rămas agățate prin crengile tufișurilor. Au părul lung, năclăit și încurcat, iar unghiile nefiresc de lungi.
Deodată, liniștea din seră s-a întrerupt brusc, spărgându-se în mii de bucăți mici și ascuțite care penetrează dureros urechile, intrându-mi parcă direct în suflet, de câteva urlete stridente, altfel perfect omenești. Sunete sălbatice cu timbru omenesc... Brusc, au țâșnit dintr-un tufiș, într-o urmărire de scurtă durată, doi Lutsi. O ea îl fugărea pe un el, într-o poziție de alergare arcuită puternic spre înainte, atingând solul din când în când și cu brațele, fapt ce-mi reamintește că până și banalul nostru mers în poziția bipedă îl avem tot datorită educației primite de la civilizația umană.
Țipetele au cuprins iute întreaga comunitate, dându-mi astfel seama că tufișurile erau înțesate de Lutsi. Stăteau pitiți, spionându-se unii pe alții... Bieții de ei. Chiar dacă înțeleg ceea ce văd, tot nu-i pot percepe altfel decât ca pe niște oameni părăsiți într-o suferință a neființei parțiale. Nu îmi face deloc plăcere să văd acest spectacol grotesc, așa că i-am făcut semn lui Uwe că vreau să ieșim. În vacarmul de strigăte animalice, dar dureros de omenești în același timp, am refăcut traseul pe unde veniserăm. Așa că am lăsat rapid în urmă rezervația și
ne-am urcat în micuța navă.
– Cred că nimic din tot ceea ce am aflat și văzut până acum nu m-a impresionat mai intens și mai neplăcut cum a făcut-o această rezervație, i-am zis lui Uwe. Din acest punct de vedere, mă bucur că Lutsii vor scăpa în curând de chinuri și că totul se va termina pentru ei în curând. Am spus că mă bucur că vor pieri? Scuză-mă... Nici nu mai știu să deosebesc binele de rău... Totul se învârtește cu viteză în mintea mea. Mă ia cu amețeli și îmi este greață. Simt pentru prima oară nevoia să plâng, Uwe, dar nu am cum... Ochii mei nu pot lăcrima!
– Nu ai nevoie de lacrimi ca să plângi, dragă Dall. Sufletul tău poate plânge și fără ca ochii tăi să verse lacrimi. Este în regulă, nu-ți face probleme. În rezervație nu sunt oameni, ci doar corpurile lor. Ființele umane din acele corpuri sunt în Urb Binaria unde, cum știi, nimic material nu poate pătrunde.
– Știu, ai dreptate, dar ochii mei au văzut acolo oameni aflați în suferință și părăsiți...
– Știu ce spui. Imaginile îți înșală rațiunea, am trecut cu toții prin ceea ce treci tu, doar că noi am făcut-o treptat și nu dintr-o dată, așa cum o faci tu acum.
Următoarele câteva zeci de minute, vreo oră chiar, nu am mai vorbit. Am stat cu capul întors într-o parte și am privit în jos, urmărind pădurile și orașele peste care treceam. Niciodată în întreaga mea nouă existență nu am mai simțit nevoia să plâng. Jos, la câteva sute de metri sub noi, terenul verde de sub navă se schimbă brusc cu albastrul cenușiu al valurilor oceanului. La un moment dat, Uwe a spart tăcerea spunând:
– Hai să-ți arăt ceva frumos, Dall! Sper să te ajute să-ți revii puțin. De ce nu, la urma urmei?...
Am întors privirea mirat spre ea. Ceva frumos? Ce mai poate fi frumos acum?
– Ce anume?, am întrebat. Dar, în loc de răspuns, Uwe a împins brusc înainte maneta de comandă a navei, iar aceasta a făcut o voltă începând să coboare accelerat înspre ocean. Manevra ei m-a ridicat ușor din scaun. În timp ce încercam să mă prind de mânerele laterale ale scaunului, am aruncat o privire uimită spre Uwe, dar ea era atentă la manevre, apăsând rapid câteva dintre butoanele de pe ecranul din fața sa.
– Pregătește-te de impact, Dall! a spus ea mai apoi, și am văzut cum botul navei se alungește, luând forma unei sulițe foarte ascuțite, în timp ce nava accelera spre apa de un albastru întunecat.
Pentru moment, recunosc că mi-a trecut prin minte gândul că visez ori că eram cobaiul vreunei noi simulări virtuale, de genul acelora pe care le experimentam noaptea, în timpul lecțiilor și testelor de instruire făcute cu video-căștile trase pe ochi. Coborâm în continuare cu viteză spre suprafața oceanului, mai este doar foarte puțin și ne vom prăbuși în apă! Simt o spaimă grea care mă învăluie brusc, curățându-mă rapid de toate celelalte gânduri care îmi mai bântuie prin minte. Ca o resetare atât de necesară...
Speriat, strâng cu putere lateralele scaunului și, în același timp, mă las cu încredere în voința lui Uwe. Chiar înainte ca oceanul să ne dezintegreze, nava se înalță printr-o curbă scurtă, manevră ce o încetinește brusc, fără smucituri, într-o manieră ce îmi amintește de o curbă logaritmică, după care botul ei ascuțit ia iarăși direcția apei, pătrunzând direct în ocean, de data asta razant. Pentru o fracțiune de secundă am închis ochii, dar curiozitatea m-a făcut să-i deschid imediat. Nava a continuat să se scufunde într-un ritm accelerat vreme de câteva secunde, apoi s-a redresat, stabilindu-se pe o traiectorie orizontală. Înaintăm acum cu o viteză redusă, de croazieră...
– Hmm, am spus constatând că încă mai strângeam cu putere lateralele scaunului, înfricoșătoare coborârea asta! Privesc în stânga și în dreapta, minunându-mă de noua dimensiune albastră în care am pătruns ca niște adevărați turiști extratereștri într-o lume a miilor de animale acvatice care se refugiază din calea noastră, parcă dorind să ne facă loc. Tare figura, îți mulțumesc, Uwe... Este minunat aici!
– Mini-excursia asta nu făcea parte din program, dar ar fi fost păcat să nu folosim posibilitățile navei. Uită-te ce limpede este apa!
Într-adevăr, apa este extrem de limpede, iar locul ales este unul de poveste, puternic scăldat în lumina soarelui și plin de corali și de o mulțime de pești colorați. O lume magnifică, de existența căreia uitasem...
– A trebuit să compensez într-un fel plăcut ultimele imagini care ți-au intrat în minte...
Am continuat să mergem prin ocean, am văzut rechini, delfini, chiar și o balenă cu puiul ei. La un moment dat ne-am scufundat în ceea ce părea o groapă marină, până jos, jos de tot, pe fundul acesteia. Aici, dacă Uwe n-ar fi aprins reflectoarele puternice ale navei, locuitorii zonei nu cred că ar fi știut vreodată măcar că există lumină pe lumea asta. Chiar mi-am manifestat la un moment dat temerea ca lumina reflectoarelor să nu provoace orbirea viețuitoarelor acelora albe și ciudate, dar Uwe mi-a spus să nu-mi fac griji, căci sunt total oarbe. Cred că are dreptate, la ce le-ar fi trebuit ochi dacă aici nu este lumină... Am mers prin apele oceanului mai bine de o oră, și pot să spun că niciodată în viața mea nu am fost martorul vreunei experiențe mai plăcute și mai inedite.
– Uwe, există cumva și construcții subacvatice în apele oceanului?
– Desigur, există câteva Zone chiar, ce și-au dezvoltat localități turistice destul de mari în mediul acvatic, doar că nu prin această parte a oceanului. Nu le vom putea vedea. Dar, oricum, majoritatea lor sunt evacuate deja... Ieșim ?
– Ieșim, desigur, i-am răspuns, rotindu-mi privirea în toate direcțiile pentru a lua cu mine până în ultima clipă cât mai multe din imaginile acestea minunate și reale, despre care știu că mă vor însoți pentru totdeauna. Îți mulțumesc mult pentru spectacol!
Imediat, nava a început să se ridice înspre suprafață, iar în scurt timp oceanul ne-a scăpat din mâinile sale umede, cu care parcă ne ținea strâns, îngreunându-ne înaintarea. Iar mica și minunata noastră navă, odată scăpată de frecarea cu apa, a țâșnit cu viteză spre cerul albastru și luminos.
– Ce sunt acelea? am întrebat, arătând spre ceea ce părea a fi, de la distantă, un tren care plutea în viteză în direcție opusă celei spre care mergeam noi.
– Este un convoi. Când o zonă este complet evacuată, se pleacă în convoi. Îi conduc pe cei din urmă hotărâți alături de tot personalul tehnic spre o poartă de transfer în Urb Binaria. Așa arată ultimul tren... Ultima șansă de salvare a unei zone.
– Complexul nostru când va fi evacuat?
– Hotărârea generală, adoptată pe întreaga planetă, a fost ca ultimele porți de transfer să se închidă cu trei zile înaintea impactului.
– Trei zile... Asta înseamnă că...
– Mai sunt doar trei săptămâni de stat pe Terra! Tu însă ai să pleci înainte de evacuarea finală.
– De-abia aștept! Mai ai vreo surpriză în tolbă, Uwe, sau ne întoarcem acasă?
– Este ultimul tău zbor, dragă Dall, și de aceea ți-am mai pregătit una.
– Serios? Eu am glumit... Unde mergem?
– Vom exploata încă una dintre posibilitățile acestei minunate nave și vom ieși pentru câteva minute în spațiul cosmic, negru și plin de stele, de unde cerul nostru se vede de parcă ar fi condensat într-o uriașă picătură albastră.
– Terra...
– Exact. Acum am să trimit datele pentru obținerea unui vector tractor de la turn. Până atunci voi face pregătirile necesare navei pentru ieșirea în spațiul cosmic.
– Încă mai sunt oameni la turnurile de control?
– Oameni? Nu, nu mai sunt. Și asta de când computerele le-au luat locul!
Răspunsurile așteptate au sosit aproape imediat, colorând ecranul navei. Uwe a făcut setările necesare și nava s-a învăluit într-un câmp de forță ce strălucea precum aurora borealis, voalul de lumină plăpândă ce îmbracă pământul în urma ciocnirii radiațiilor nocive venite din cosmos cu câmpul electromagnetic ce-l protejează.
– Am pornit!
Nava s-a alungit și s-a ascuțit mai ceva ca data trecută, din mers, în timp ce se poziționa pe traiectoria de zbor. Uwe s-a afundat în scaun ținându-și mâinile pe lângă corp, căci joystick-ul s-a retras singurel în bord. Apoi am simțit accelerația... Cea mai teribilă dintre accelerații. Și ce viteză...! Scaunele se afundă în amortizoarele din spatele lor, depla-sându-se treptat aproape doi pași! Ce viteză, Dumnezeule! Ce zbor minunat! Ce zi!
– Merge Dall?
– Zboară!
Încătușat în ghearele inerției precum o fisă de metal atrasă de un magnet gigant, nu-mi rămâne decât să privesc uimit cum albastrul cerului începe să pălească și cum, foarte rapid, se risipește ca un fum făcând loc unui hău negru ca smoala dar găurit de miliarde de luminițe. Deși viteza nu a scăzut deloc, după cum văd că arată aparatele de bord, mă simt brusc eliberat de imensa forță inerțială ce mă strivea în scaun. Asta deoarece am ieșit din zona de atracție a pământului.
– Știi unde mergem acum, Dall?
– Sincer să fiu, cam am o bănuială...
Uwe s-a întors cu fața spre mine zâmbind fericită.
– Mda, una este să vezi imaginile pământului din cosmos, și cu totul altceva să-l vezi cu ochii tăi!, i-am mai zis în timp ce privesc vrăjit.
– Pentru că nu privești o fotografie, ci chiar vechea noastră casă!
– Cât este de frumos, Uwe!
– Și aici, în partea stângă a navei, poți vedea noua noastră casă. Desigur, pe dinafară...
Am întors privirea spre spațiul nemărginit din fața mea, căci nava s-a oprit, dar nu înainte de a se roti, aducându-ne acum față în față stația ce-l îmbrățișează pe Sol Invictus. Ciudat... Pare o jucărie de formă sferică fixată între șase discuri ce plutesc, într-un mod parcă nefiresc, în vid...
– Mai mult de atât nu ne putem apropia, Dall.
– Uwe, lumea, toată lumea despre care am vorbit, este... acolo?
– Da!
– Bine, dar este doar cu puțin mai mare decât micuța noastră navă!










*

Două lămuriri suplimentare

Dimineața de azi este una deosebit de frumoasă. Stau pe o bancă sculptată în întregime din piatră în parcul scăldat în soarele dimineții, așteptând ca Uwe să se trezească. Între timp mă bucur de priveliști care mai de care mai viu colorate și totul, bineînțeles, în acompaniamentul trilurilor de dimineață ale păsărelelor. Mi-am propus ca de data asta să nu mă mai iau cu vorba și să nu uit iarăși să o întreb de ce nu pot dormi noaptea. Va fi prima întrebare pe ziua de astăzi.
Așadar, în următorul interval de timp de nici trei săptămâni urma să ajung și eu în Urb Binaria. Am trecut cu brio toate testele, atât cele de verificare a cunoștințelor tehnice, cât și a celor psihologice, de comportament. Punctajul obținut, după cum mi-a spus Uwe zilele trecute, este unul chiar foarte ridicat.



– Da, tu te vei simți mai bine ca acasă, Dall, mi-a spus ea zâmbind bucuroasă, după ce a verificat lista finală a rezultatelor testării.
De-abia acum simt cu adevărat că voi părăsi pentru totdeauna planeta noastră. Iar asta tocmai acum, când simt că m-am îndrăgostit nebunește de ea.
Uwe a tot continuat să mă asigure că și în Urb Binaria mă voi simți întocmai ca în realitatea de aici, de acasă, și nicidecum în felul în care mă simt când îmi pun video-căștile pe ochi într-una din incursiunile virtuale prin care am tot trecut în ultima vreme. Nu va fi o realitate falsă, spune ea, ci va semăna cu excursia de pe plaja Aramoana, vizitată împreună cu T'Ralk. Singura modificare este aceea că, în loc de un trup android, voi locui într-un corp simțitor ca cel în care m-am născut. Mai mult încă, Uwe spunea că nu Urb Binaria va fi o lume nouă care va intra în viața mea, ci că am să fiu precum un călător ce se întoarce într-o lume veche. Sincer să fiu, nu prea sunt în stare să văd diferența, dar voi avea suficient timp să înțeleg ce a vrut să spună. Îmi mai spunea că voi putea iarăși mânca, că voi bea, voi mirosi florile, mă voi murdări și mă voi spăla. Ceramica din baie, mai spunea ea, se va crăpa o dată cu trecerea timpului, iar chitul rostului dintre plăcile de gresie se va înnegri și el, în special acolo unde ajunge apa; că robineții se vor defecta umplându-se de piatră dacă nu voi avea grijă să schimb la timp filtrele din instalații. Că pomii și pietrele ce stau în umbră vor avea mușchi verzi și groși pe ele. Că totul se alterează ca și în realitate, că totul îmbătrânește, inclusiv eu, astfel încât voi simți că trăiesc cu adevărat. De fapt, spune ea, chiar voi trăi cu adevărat, într-un sistem de valori similar cu cel de pe Terra.
Se pare că un sistem, virtual sau nu, prinde viață, începe să existe, odată ce-i sunt stabilite regulile și legile de interdependență si de comportament. Lumea virtuală începe să existe și apoi să evolueze de la sine! Precum a făcut-o și viața de pe planeta noastră, mai spunea ea: nu a stat nimeni să împingă lucrurile de la spate, ci doar au existat cu adevărat legi de funcționare...
După consumarea unei existențe întregi, unei vieți deci, voi îmbătrâni, după care voi putea fi din nou tânăr, luând-o de la capăt cu o nouă viață. Mi-a mai spus că nu mai pot fi iarăși copil, ci doar tânăr. Ciudat, mi-am arătat eu nedumerirea, îți poți alege orice chip, dar nu și pe cel de copil. Copil ești o singură dată, mi-a răspuns, nu ai cum să te mai prefaci că ești copil, câtă vreme ești un suflet bătrân ce a adunat până în acel moment atâtea și atâtea existențe...
Și, mi-a mai spus ea, este foarte important să știi că nu poți începe o nouă existență oricând, așa, la simpla cerere, ci numai după ce ai încheiat-o pe precedenta. Și, când a spus asta, s-a referit la trăirea întregii perioade. Ca în realitate, nu este permisă sinuciderea și, astfel, scurtcircuitarea unei perioade de timp, întrucât poți produce dereglări în sistemul din jurul tău, sau chiar poți face pe cineva să sufere, lucru ce nu trebuie să se întâmple în Urb Binaria. Fiecare nouă înfățișare, fiecare nouă viață, trebuie trăită până la cap! Iar această regulă rezolvă în modul cel mai firesc delicata problemă ca fiecare să se gândească cu responsabilitate înainte de a face alegerea unei noi existențe. Alegerea noilor existențe și înfățișări trebuie făcută cu maximă grijă.
O altă chestie extrem de interesantă spusă de Uwe este aceea că amintirile din mintea cuiva pot fi folosite de programul Urb Binariei astfel încât îl pot ajuta să retrăiască câte un episod petrecut în viața lui. Poți astfel considera – într-un anume fel, datorită acuității senzațiilor încercate – că te „întorci” în trecut. Întoarcerea aceasta există însă doar ca realitate virtuală. Adică nu poți schimba nimic în trecutul din care vii și, implicit, nimic în prezent, ci doar să retrăiești pseudoreal anumite episoade ale vieții tale. Astfel, poți să înțelegi mai bine ce anume ai greșit, dacă ai greșit ceva, ori să te bucuri încă și încă o dată de ceva deja trăit. Această experiență de „întoarcere în timp” poate fi făcută împreună cu celelalte personaje alături de care s-a petrecut respectivul eveniment. Și aici apare ceva extrem de interesant! Cum toți oamenii din jurul tău participă din nou la acel eveniment, aceștia pot fi marcați de ceea ce se întâmplă nou și diferit și astfel poți spune că, într-un anume fel, te-ai întors cu adevărat în timp și că în final chiar ai și reușit să îndrepți ceva din trecut, ceva ce s-a propagat în viitor... Chiar am întrebat-o pe Uwe cât de reală poate fi retrăirea acestor amintiri atâta vreme cât eu unul nu-mi mai amintesc deloc detaliile trecutului. Cine își mai amintește, i-am spus eu, cum era lumea îmbrăcată pe stradă și ce mașini treceau pe șosea, într-un episod petrecut cu mai mulți ani în urmă în care eu aș dori să mă întorc și să-l retrăiesc. Nu înseamnă oare, am întrebat, că programul va fi nevoit să inventeze toate aceste detalii și astfel să intervină cu detalii fictive, neadevărate? Iar Uwe mi-a răspuns că avem memorate în mintea noastră adevărate „fotografii” ale realității trăite, informații intrate prin ochii noștri, cadru cu cadru, dar nu putem, în mod obișnuit, să le rememorăm. Programul însă ne redă accesul nerestricționat la ele. Și mai spunea că de-a lungul vremii au mai existat oameni care erau în stare să redea astfel de amănunte. Zicea că ei, odată ce făceau turul din elicopter al unei capitale, spre exemplu, puteau să redea mai apoi prin desen toate clădirile acelei așezări, cu toți pomii, cu toți trecătorii, așa cum erau ei îmbrăcați, cu toate mașinile care se găseau pe șosele în acele momente, cu toate ferestrele deschise sau închise de pe fiecare fațadă a fiecărei clădiri și toate celelalte detalii, dovadă că, într-adevăr, imaginile se păstrează în minte precum fotografiile în album. Acești oameni, mai spunea ea, nu erau deosebiți de ceilalți, în sensul că nu aveau creierele mai mari și astfel mai mult loc de stocare, ci ei, spre deosebire de toți ceilalți, puteau aveau acces la acele imagini. Cine știe, așa o fi, eu nu am auzit despre nici un astfel de „human camera“ , cum spunea Uwe că au fost ei denumiți.
– Apoi, îmi mai spunea Uwe discutând despre viața în Urb Binaria, ființa umană este ea însăși ca un univers viu aflat în continuă extindere și expansiune. Astfel, continuând să trăiești existență după existență, având alături de fiecare dată alte și alte persoane, vei avea existențe diferite de fiecare dată, tu însuți fiind de fiecare dată altcineva. Și asta deoarece însumezi o nouă experiență influențată de noul partener de viață.
– Dar cum vine asta, am întrebat, să ajung să trăiesc câte o viață cu fiecare dintre toți ceilalți? Este rațional să ne combinăm așa existențele între noi, unii cu alții?
– Dar pe Terra cum era construită viața? Nu toate viețuitoarele se combină genetic continuu între ele? Asta vom face și noi în Urb Binaria, doar că în loc de genele fizice, care nu ne vor mai însoți acolo, se vor combina experiențele vieților noastre. În plus, noi vom putea conștientiza și, bineînțeles, alege toate aceste variabile.
Avea dreptate aici... Și, în plus, trăind alături de celelalte câteva miliarde de alte minți din Urb Binaria – de fapt noi combinații în continuă schimbare ale spiritului rațional și inteligent – îți construiești de fiecare dată câte o altă existență, diferită. Desigur, asta în încercarea de a umple o veșnicie...
O veșnicie în care, din punct de vedere al calității percepțiilor, nu există nici o diferență față de lumea aceasta, cea reală. De-abia aștept să văd dacă este chiar așa cum a spus...
Uwe tocmai se apropie de mine, așa că mă ridic să o salut.
– Bună dimineața! îi spun.
– Bună și ție, Dall. Ce mai faci? mă întrebă ea.
– Bine, mulțumesc! De teamă că ne vom lua iarăși cu vorba, am să trec direct la o întrebare care mă sâcâie de mai multă vreme. Intenționam să ți-o adresez încă din primele zile de când am venit la voi, dar fie nu am găsit momentul potrivit, fie ne-am luat de fiecare dată cu altele.
– Te ascult.
– De ce, de când sunt aici, nu mai simt nevoia să dorm? Ce se întâmplă? Stau noaptea și urmăresc programele de instruire, privesc filme, teatre, vizitez, citesc, dar mintea mea nu mai obosește deloc. Nu sunt alarmat, ba chiar îmi convine timpul câștigat. Bănuiesc că asta se întâmplă deoarece locuiesc în acest corp artificial care nu obosește ca cel fizic, făcut din carne și sânge, însă nu pot să nu te întreb, din pură curiozitate, de ce dormeam când locuiam în trupul omenesc și acum nu?
– Ha, ha! să raționăm împreună. De ce crezi tu că există somnul în această lume perfect rațională, în alcătuirea căreia, cum corect ai observat, nimic nu este fără rost? Eu, spre exemplu, încă dorm noaptea. De ce crezi că eu încă mai dorm, iar tu nu?
– Ca să îți odihnești trupul și mintea, mă gândesc, de truda de peste zi, nu?
– Nu prea!
– Nu? Cum așa? De ce nu? Eu, care am drept corp o mașinărie care nu obosește niciodată, nu dorm. Nu asta este cauza?
– Nu!
– Nu? Atunci de ce dormim?
– Tu crezi că eu voi dormi mai multe ore dacă într-o zi alerg – la propriu și la figurat – de dimineață și până seara, rezolvând probleme, față de alta în care mă aflu în concediu și mă relaxez la plajă pe un șezlong, tot de dimineață până seara? Nu dorm oare același număr de ore ca în mod obișnuit?
– Într-adevăr, cred că vei dormi la fel de mult. Vei fi mai obosită în prima situație, dar, într-adevăr, mă gândesc că noaptea vei dormi la fel în ambele situații iar dimineața te vei trezi tot la ora obișnuită. Adică vei dormi același număr de ore... Și atunci? Dormim pentru refacerea forțelor sau rezervelor interne ale organismului?
– Nu, nicidecum! Organismul începe să se refacă fizic imediat ce nu mai este supus efortului. Nu trebuie să dormi pentru aceasta. Dormim, dragă Dall, pentru că informațiile de peste zi trebuie memorate. Adică înmagazinate definitiv în minte, iar creierul Lutsilor, respectiv al trupului de animal, nu funcționează precum hiper-memoria în care locuiești și de performanțele căreia te bucuri tu astăzi. Informațiile vizuale, sonore, gândurile, analizele și reflexiile adunate de tine pe parcursul zilei sunt sortate automat pe măsură ce acestea sosesc prin simțuri, „scrise” și „salvate” direct într-un spațiu final de memorare, de unde le poți accesa când îți trebuie. Creierul trupului de om, ca și al oricărui alt animal este, cum să-i spun?,... este un produs viu, biologic, primitiv, care, pentru a putea stoca informații noi, are nevoie de noi legături între neuroni. Trebuie să-i crească realmente noi legături fizice între neuroni. Aceste legături „cresc” în timpul somnului, ramificându-se și stocând astfel informația prin interconectarea lor fizică. Odată cu creșterea cantității de informații memorate rezultă și mărirea volumului creierului.
– Adevărat?
– În creierul de animal – așa este el făcut – nu este posibilă scrierea informațiilor cum le-ai scrie cu creionul pe hârtie, ori precum în vechile hard-disk-uri ale calculatoarelor. În creier, informația este stocată pur și simplu fizic, prin noi legături și noi sinapse! De aceea îți spuneam că volumul, de fapt mai corect ar fi să spun densitatea creierului omului sau animalului care învață ceva în mod constant va crește datorită înmulțirii conexiunilor dintre neuroni.
– A, și spui că eu nu mai dorm deoarece informațiile de peste zi...
– Informații despre care îți vei aminti și mâine și poimâine și multă vreme de acum încolo, deoarece sunt memorate...
– ... sunt scrise, în cazul noului meu trup, direct într-o memorie, în vreme ce pe vremea când mă bucuram de corpul meu fizic...
– Atunci, memorarea informațiilor arăta ca o bio-sculptură ce creștea în timpul somnului... De ce numai în timpul somnului? Pentru că toate simțurile – practic porțile de intrare a informațiilor – trebuie oprite în acele momente, astfel încât ceea ce a intrat deja să fie sortat și memorat definitiv prin creier, cum spuneam, prin creșterea de noi legături între neuroni.. Iar închiderea simțurilor înseamnă însăși starea de somn.
– Aha, are sens ce-mi spui tu. Da, chiar are.
– Acum fii atent. În creierul fiecărei vietăți evoluate exis-tă un mic „hard-disk de serviciu“, în care se stochează informațiile pe măsură ce acestea vin de la simțuri. Rațiunea existenței acestei mici memorii de serviciu este aceea de a pre-stoca informațiile, care vin mult mai repede decât pot crește legăturile dintre neuroni în timpul somnului.
– Corect! Și?
– Această mică memorie de „zi“, se umple până la refuz cu informații cam în 16 ore de „înregistrare“. În timpul somnului, aceste informații sunt, cum îți spuneam, sortate, analizate și apoi relocate în volumul creierului, prin realizarea fizică de legături noi, între neuroni. Procesul acesta explică rațiunea somnului. Când mica memorie de serviciu se umple, creierul rămâne în imposibilitate de a mai putea primi noi informații și comandă închiderea simțurilor. În acest moment, omul adoarme.
– Aha!
– Ceea ce-ți amintești tu din ziua de astăzi, sau din cea de ieri, sunt informații preluate de conștiința ta de sine direct din mica memorie de serviciu, și le percepi ca fiind recente. Amintirile vieții tale, însă, sunt scrise în „litere” formate din sinapsele neuronilor care cresc în timpul somnului.
– Da, da, acum înțeleg.
– Din acest motiv, oamenii, spre deosebire de calculatoa-re, memorează cu destulă dificultate, și asta numai după mai multe repetiții. Sunt limitați la posibilitățile fizice naturale de stocare a informațiilor, ca orice alt animal. Animalul gazdă nu a fost construit, din punct de vedere genetic, astfel încât să-i fie necesar să memoreze atâtea imagini și idei și gânduri câte adună un om în timpul vieții sale, ci doar foarte puține. Animalele nu fac școală, nu citesc cărți, nu văd filme despre care să își poată aminti. Imaginile purtate de un animal sunt extrem de puține... De asta și au creierele foarte mici în comparație cu ale oamenilor.
– Corect, am spus zâmbind.
– De asta nici nu dorm în jur de opt ore ca noi, ci două, trei, cinci ore...
– Nu știam acest lucru. Așa de puțin dorm toate?
– Nu toate. Leneșul, spre exemplu, doarme aproape toată ziua, dar din alte motive. Dar ia spune-mi, tu acum poți memora orice informație cu ușurința cu care salvezi niște informații într-un calculator, nu?
– Da, așa este. Ce să spun, cred că ai perfectă dreptate! Îmi este clar acum. Dar cum s-a aflat?
– În trecut, făcându-se niște experiențe pe șobolani , s-a observat că aceia dintre ei care trebuia să treacă printr-un labirint format din mici coridoare pentru a ajunge la hrană, rezolvând de fiecare dată labirintul, aveau creierul substanțial mărit față de ceilalți care primeau hrana direct în cușca lor. Mai târziu s-a observat aceeași mărire bruscă a volumului creierului și la aspiranții licenței de șoferi de taxi din Londra, deoarece aceștia trebuia să ajungă, înainte de a lua permisul, la câteva sute sau mii de adrese, cu toate memorate vizual.
– Da? N-am știut.
– Da. Iar creierul nostru nu se poate dezvolta ca volum mai mult decât îi permit oasele calotei craniene. După cum știi, volumul ocupat de creier și, implicit, volumul calotei craniene a omului, a crescut substanțial odată cu trecerea vremii. Mărturie stau cele vechi, descoperite de arheologi și până la volumul celor de astăzi, ale noastre.
– Într-adevăr, asta observasem... am spus estompând ușor, din mers, sunetele care-mi ieșeau din gură, dându-mi seama că gafam.
– Desigur că noi trebuie că-ți părem niște căpoși față de oamenii vremurile tale, nu? Acest fapt se datorează mutațiilor artificiale, rod al ingineriei genetice.
– Da, am observat, și pe undeva îmi dădeam seama că trebuie să aibă legătură directă cu nivelul vostru ridicat de inteligență.
– Dar să știi că și în cazul nostru, informațiile captate în decursul unei zile se acumulează în același mic „depozit” de serviciu din creier, care, deși este și el mărit artificial, încă este limitat ca volum. De aici informațiile sunt în continuare preluate și mutate, fiind „scrise” prin creștere în volum. Așa că încă mai simțim nevoia să dormim. Mai puține ore, cam patru, cinci după cum ai văzut, dar încă mai trebuie să dormim...
– Da, da, am văzut, doar că nu îmi dădeam seama de ce toate astea. Acum toate observațiile mele au legătură unele cu celelalte...
– Umplerea cu informațiile zilei a acelei mici memorii de serviciu este, cum îți spuneam și mai devreme, responsabilă pentru inducerea nevoii de somn, atunci când informațiile ajung s㠄dea pe dinafar㔠– la vizionarea unui film, noaptea târziu, sau la lecturarea unei cărți, vei adormi fără să-ți dai seama.
– Dar nu poți, prin voință, să treci de acest moment al umplerii despre care vorbești? Ce se întâmplă în acest caz?
– Cunoști din vremea ta cazuri în care șoferii au adormit la volan?
– Da, desigur. Și asta ce arată?
– Arată că nevoia de somn este ceva ce trece chiar și peste instinctul de conservare, prima prioritate a unei ființe vii! Somnul nu ocupă o poziție pe o listă de priorități, ci este o margine peste care, dacă treci, cazi... Arată clar că este vorba de o limită constructivă, și nu de ceva programat instinctual.
– Interesant raționament!
– Nemaifiind loc pentru noi informații, înainte de a se blo-ca pur și simplu, creierul „cade” în procedura de analiză, mutare și stocare a datelor, închizând imediat toate simțurile, fără de care, practic, nu mai ești treaz... În timpul somnului, informațiile fiind mutate, se eliberează depozitul de serviciu, făcând loc noilor informații. Apoi, când se inițiază trezirea, simțurile sunt reactivate. După un somn bun, mintea căpătă senzația de odihnă și prospețime. Cam asta este.
– Foarte clar, într-adevăr. Îmi amintesc că pe vremea mea ne întrebam cu toții de ce dormim atât de mult, aproape o treime din viață, iar răspunsul era unul și același, pentru a ne odihni mintea și corpul. Acum înțeleg perfect că era vorba despre cu totul altceva!
– Da, într-adevăr, nu dormi degeaba o treime din exis-tență!
– Bun, iar în cazul meu, spuneai tu, informațiile merg direct spre locul de memorare definitivă și astfel acel depozit limitat nu există, iar eu nu mai am nevoia de somn. Pare logic, într-adevăr...
– Da, ai înțeles bine. Și mai ai un avantaj important afară de acela că nu îți mai pierzi timpul dormind: calitatea memorării. Practic, ție nu îți scapă nici un detaliu vizual. Tu poți privi, spre exemplu, de undeva de sus un centru aglomerat de oraș pentru câteva secunde, apoi poți închide ochii și revedea în minte toate detaliile, ca și cum ai privi în continuare o fotografie luată din același loc. Eu nu pot!
– Să știi că am observat acest lucru și nu-mi displace deloc.
– Ai să vezi că această performanță încă va crește în Urb Binaria, unde ai să fii capabil ca, închizând ochii, să revezi orice episod al filmului întregii tale vieți, de parcă l-ai trăi încă o dată...
– Minunat! Uwe, dar că tot vorbim de somn, de ce visăm?
– Pentru că conștiința de sine nu are de ce să doarmă. Așa cum nici nu îmbătrânește! Și, nedormind, își... imaginează. În tot acest timp, cel ce visează experimentează tot felul de trăiri... sufletești.


*

Despre curgerea timpului

În sala de studiu a Complexului este puțină lume astăzi. Mai toți se agită, fiind pe ultima sută de metri. Stau alături de Uwe, pe care am să o las să câștige și de data asta.

– Șah!
– Ah, m-am prefăcut, cum de n-am observat!
Adevărul este că mintea mea a început să lucreze foarte diferit de felul cum o făcea pe vremuri, având la dispoziție atâtea facilități oferite de hiper-memoria în care locuiesc acum. Pot vedea cu ușurință un număr nesfârșit de moduri în care această partidă de șah poate evolua după fiecare nouă mutare.
– Cal la F6!
– Interesantă mișcare!
– Uwe, de când ați început să trimiteți oameni în Urb Binaria?
– Cam de șapte ani, de ce?
– Voiam să știu cum voi găsi lumea acolo. Este încă o lume tânără și asta înseamnă că mă voi adapta destul de repede cu ea. Nu voi fi privit precum un „înapoiat“, ca aici.
– Nu aș fi atât de sigură de acest lucru, Dall.
– De ce spui asta? La urma urmei nimeni nu stă în Urb Binaria de multă vreme. Merg, așadar, într-o lume nouă, nu mai veche de șapte ani, nu?
– Vezi tu, Dall, lucrurile nu stau chiar așa.
– Nu? Dar cum altfel?
– Tură la H3. Lucrurile sunt puțin mai complicate. Uite, ca să înțelegi mai bine ce vreau să-ți spun, răspunde-mi la o întrebare: cât timp îți lua, în vechea ta viață, să ajungi de pe un continent pe altul îndepărtat? Din clipa în care te hotărai să pleci și până când ajungeai la destinația dorită. Cel mai bun timp putea fi de...?
– Două-trei zile, nu? Cam așa ceva. Oricum, zborul în sine dura vreo 12 ore.
– Da, așa este. Vezi tu, Dall, în Urb Binaria oamenii își stabilesc coordonatele de deplasare și ajung acolo aproape instantaneu.
– Așa, și?
– Și o carte pe care o citești aici în câteva zile, în Urb Binaria o vei citi în câteva secunde. Și toate celelalte lucruri de acolo se petrec cu viteze inimaginabil mai mari. Fie că vorbim de comunicarea dintre oameni, de învățarea lucrurilor noi sau de înțelegerea acestora, fie de construirea diverselor lucruri. Uite, până și construirea unei case, fiind virtuală durează câteva secunde. Acolo, Dall, totul, absolut totul, se petrece la viteze similare proceselor electronice. Cu viteza luminii, adică... Acolo lumea este un gând, iar gândul zboară realmente cu viteza luminii... Viața însăși se consumă acolo cu viteze uriașe și, în același timp, variabile, descrise de ecuații greu de explicat și, bineînțeles, și mai greu de înțeles de către noi, cei de aici...
– Dar Uwe, eu tot nu pricep ce vrei să-mi spui!
– Vreau să-ți spun că datorită acestei viteze cu care se petrec lucrurile acolo, timpul lor este foarte diferit de timpul nostru de aici.
– Aha, asta vrei să-mi spui, că în Urb Binaria timpul trece mai repede decât aici, la noi, nu? Damă la E8.
– Da, așa este. Doar că nu uita ordinul de mărime despre care vorbim.
– Ei, da, interesantă idee! Pare firesc ce-mi spui. Nu m-aș fi gândit, recunosc că poate exista un decalaj de timp între noi și ei. Cu cât mai repede trece timpul acolo? Nu suntem în același an cu ei, asta am înțeles. Dacă noi acum suntem în anul 2215, lor ce le arată calendarul...?
– Arată că sunt exact în anul 2303!
– Ei, deci... 88 de ani! Da, e ceva decalaj, bine că m-ai prevenit.
– Dall?
– Da?
– Urb Binaria și-a început existența pornind, cum altfel, de la anul zero, acum exact șapte ani! Nebun la F5. Mat!



– Ceee...? Stai puțin... Simt că mă ia amețeala... Cum așa?
– Cum îți spun. Numai de când ești tu aici cu noi, de... nu mai știu exact...
– Te ajut eu, sunt aici de șapte luni.
– Asta înseamnă că de când ai sosit aici, la noi, în Urb Binaria au trecut deja aproape două sute de ani! Calculează și singur: două mii trei sute trei ani de-ai lor trecuți în șapte ani de-ai noștri. Asta înseamnă că trei sute douăzeci și nouă de ani se scurg în Urb Binaria în vreme ce aici trece unul singur...
– Șapte ani aici echivalează cu o zi acolo? Dar cum se poate așa ceva?
– Nu trebuie să interpretezi această diferență privind-o prin prisma punctului tău de vedere, de pământean. Sunt nu doar două lumi diferite, ci mai curând două universuri diferite, cu propriile lor dimensiuni spațio-temporale diferite... Și tocmai din cauza acestei diferențe temporale, transferurile spre Urb Binaria nu pot fi făcute decât într-o singura direcție: de aici spre acolo...
– Dar, Uwe, toate astea îmi arată că decalajul dintre aceste două lumi este enorm! Înseamnă că ei sunt mult mai avansați decât sunteți voi, nu-i așa? Voi poate nici nu știți cu exactitate ce se petrece acum, acolo! Sunteți deja două civilizații complet diferite...
– Da, cam așa ceva, Dall, ai înțeles corect. De comunicat, comunicăm permanent, și întregul nostru suport tehnologic vine numai de acolo.
– Mi se pare normal să fie așa.
– Primii sosiți acolo au câștigat practic din timpul pierdut de omenire. La adăpostul acestei anomalii temporale au avut timpul necesar să elaboreze și să implementeze pe Terra tehnologia în stare să evacueze o întreagă planetă și, bineînțeles, să-i construiască o lume în care aceasta să poată trăi.
– Este din ce în ce mai interesant felul în care se aranjează lucrurile. Raționalitatea asta din Univers văd că nu are limite!
– Da, așa este. În Urb Binaria nu mai sunt ființe fizice care interacționează în maniera în care o făceam noi, aici pe pământ, ci sunt entități pur spirituale, entități energetice care practic se deplasează în lumea lor cu viteze greu de înțeles aici, în lumea noastră. Să ne înțelegem bine, decalajul acesta este perceptibil doar judecând prin comparație cu ceea ce se întâmplă aici, la noi. Cât privește viața de acolo, să fii liniștit, lucrurile se petrec perfect natural, percepția scurgerii timpului acolo fiind aceeași cu cea de aici. Viața urbei este perfect asemenea celei de aici, modul în care se scurge timpul fiind un proces ce ține oarecum de bucătăria internă a construcției acelei lumi, și această diferență nu poate fi sesizată decât prin comparație cu timpul de aici. În Urb Binaria, totul interacționează respectând aceleași reguli raționale. Ziua are tot 24 de ore, care trec la fel de ușor sau de greu, în funcție de ce faci... Crede-mă că nu vei simți din punctul ăsta de vedere că ai plecat din lumea asta...
– Te cred, Uwe, dar știi ce înțeleg eu acum? Că voi stați în fața porții Urb Binariei la fel cum stau eu și mă minunez de realizările voastre. Că nu doar eu vin din trecut, dar chiar și voi sunteți în trecut față de ei.
– Da, Dall, ai înțeles bine. Suntem, cum ai spus, două civilizații diferite, dar cu origine comună. Cea de aici, care își face bagajele, și cea din Urb Binaria care ne așteaptă. Doar că nu noi am rămas în urmă, ci ei au pornit-o cu viteză înainte. Tot ce putem să mai facem noi, cei de-aici, este să trimitem oamenii acolo. Cei de acolo îi primesc și-i ajută să se integreze.
– Înțeleg... Oare am să mă descurc cu încă un salt în viitor?
– Dall, prin instrucția dobândită aici nu ai terminat o școală, ci doar ai câștigat un concurs de admitere la o universitate... Și prin toate asta vom trece, în curând, toți cei de aici.
– Da, așa este, însă avem la dispoziție o veșnicie să ne adaptăm, nu? Cât de des comunicați cu ei?
– Comunicăm de fiecare dată când avem nevoie. Nu vorbim direct, căci timpii noștri atât de diferiți ne împiedică să o facem. Noi trimitem mesaje și așteptăm răspunsurile lor. Cei din Urb Binaria ne percep ca fiind extrem de înceți... Dacă am vorbi la telefon, pentru ei ar fi ca și cum ar vorbi cu cineva care scoate câte un cuvânt pe zi, a spus zâmbind Uwe.
– Da, foarte ciudat...
– Dall, vezi tu, noi comunicăm azi ceva cu cineva de acolo și o mai facem peste câteva zile. Acolo deja au trecut câteva zeci de ani. Deși noi vorbim cu aceeași persoană din Urb Binaria, între timp aceasta a mai acumulat experiență, cea a unei existențe de câteva zeci de ani! Nici nu mai poți spune dacă mai este aceeași persoană. Totul devine relativ, mă înțelegi?
– Da, te înțeleg perfect, Călăuză. Te înțeleg și mă minunez în același timp... Oare o să ne mai vedem în Urb Binaria? Te mai pot găsi eu oare?
– Desigur, ne vom putea regăsi acolo. Tu însă vei sosi cu multă vreme înaintea mea. Va trebui să mă aștepți câțiva ani buni. Asta va fi percepția ta.
– Cam mult timp! Oare nu am să te uit?
– Nu este posibil, Dall, nu o să mai poți uita niciodată nimic. Amintirile tale vor fi, cum îți spuneam, perfecte. Te vei putea oricând „închide în tine” și retrăi orice episod trăit cândva în viața ta. Dar cu atât de multe amănunte și detalii, încât vei încerca senzația certă că retrăiești acel episod. Ai să ai copii și, când vei dori, așa cum altădată te uitai în albumul cu fotografii, în Urb Binaria te vei putea „muta” în timp, putând fi prezent chiar în mijlocul evenimentelor trăite și trecute ale tinerei tale familii. Și asta ori de câte ori vei dori să o faci. Vei fi martor invizibil, dar care va retrăi mereu aceleași bucurii și emoții!
– Asta este minunat! Incredibil! Ca o întoarcere în timp, cum spuneai...
– Că tot ai adus vorba, hai să-ți lămuresc un aspect legat de „călătoria în timp” despre care văd că te tot interesezi.
– Călăuză, să nu-mi spui că și asta este posibil, că voi leșina de plăcere.
– Nu, Dall, călătoria în timp nu este posibilă, din păcate, nici măcar în Urb Binaria. Deși perfect realizabilă tehnic, îți dai seama că pentru sistem nu ar fi o problemă să rescrie totul din nou, plecând însă de fiecare dată pe alte direcții, să le spun, de evoluție a lucrurilor, având doar grijă să păstreze memoria conștiinței de sine updatată.
– Și dacă este posibil tehnic, atunci de ce nu este și posibil fizic?
– Uite de ce... Am să încerc să-ți răspund prin următorul exemplu, celebru pe vremea când se proiecta Urb Binaria și se dezbătea public posibilitatea călătoriilor în timp. Imaginează-ți că cineva este nevoit să-și vândă propria locuință pentru a achita o datorie. O vinde neștiind că anul următor ar câștiga la loterie o sumă echivalentă cu datoria sa, așa că poți spune că a vândut-o inutil. Casa vândută a fost cumpărată de cineva care s-a învecinat astfel cu o altă persoană cu care s-a împrietenit, și-au unit destinele și, mai târziu, au dat naștere unui copil. Acum fii atent: cel care a vândut casa ar dori să se întoarcă înapoi în timp ca să evite să o mai vândă, însă acest lucru înseamnă că în viitorul refăcut, copilul nou-născut va trebui să dispară. Și acest lucru nu este permis nicăieri, în lumea omului, și încă cu atât mai puțin în Urb Binaria, planeta vieții, a binelui și a adevărului...
– Aha, acum încep să înțeleg...
– Ei, dar ăsta este doar un simplu exemplu, căci în realitate relația de interdependență a conexiunilor dintre oameni este una greu de cuprins la adevărata sa dimensiune și complexitate. Am să-ți dau doar un singur procent, ca să mă înțelegi mai bine. Într-un fel sau altul, pe Terra, cam 90% dintre oameni stăteau în permanență interconectați între ei. Astfel, doar 10% dintre oameni trăiau oarecum izolați de comunitatea umană. Tu, când îți începeai ziua, interacționai cu câteva persoane, aceste câteva persoane cu alte câteva și tot așa până se înconjura pământul de mai multe ori! Și asta în doar o singură zi, conexiunile extinzându-se dacă le raportezi la perioade de timp mai îndelungate. Nu ar avea nici un sens rațional să schimbi toate aceste conexiuni în fiecare moment, de dragul călătoriei în timp a unei singure persoane. Nu ar mai avea nici un sens însăși viața așa cum o cunoaștem, atâta vreme cât tot ce ai reuși să realizezi s-ar șterge de fiecare dată, cu cadența valului ce mătură firele de nisip de pe plajă, aranjându-le de fiecare dată altfel...
– Da, așa este. Acum îmi este clar de ce, deși posibil tehnic, rămâne imposibil de realizat. Nu mi-aș fi închipuit niciodată! Am tot sperat că...
– Rămâne drept singură consolare doar acea schimbare percepută de o persoană ce-și retrăiește momente din trecut, văzând astfel unde a greșit și întorcându-se astfel „schimbat” în „viitorul” prezent, despre care am mai vorbit.
– Deci călătoria în timp rămâne un mit...
– Dacă mă uit la tine și la aventura ta, nu știu dacă este doar un mit. Să nu uităm că dacă ar fi fost posibilă, s-ar fi intervenit deja demult în istoria civilizației societății noastre, astfel încât aceasta să nu mai greșească și să nu mai sufere așa cum a făcut-o de-a lungul istoriei existenței ei. Dar, după cum vezi, aceasta nu s-a întâmplat. Și la urma urmei, de ce să călătorim în trecut, când viața noastră se clădește înspre viitor? Vrem să ne îmbunătățim viitorul schimbând trecutul? De ce așa? Ca să schimbăm viitorul nu trebuie neapărat să ne întoarcem în trecut, ci este suficient să schimbăm prezentul. Să ne schimbăm pe noi înșine și acțiunile noastre de azi, și astfel viitorul va fi schimbat!
Avea dreptate. Perfectă dreptate...


*

Îmi fac bagajele

Am fost anunțat că mâine dimineață la ora 8:00 voi trece poarta. „Cordonul” de date informaționale ce reprezintă întreaga mea ființă se va înșira în eter, vreme de șaptezeci de secunde, între emițătorul din Complex și una dintre cele douăsprezece porți de recepție ale sferei din titan ce orbitează în spațiul rece și întunecat pe undeva pe deasupra continentului. Noaptea, Sol se poate vedea cu ușurință. Este una dintre miile de luminițe minuscule ce strălucesc în întunericul cerului negru ca smoala. O mică stea pierzându-se printre mii și mii de alte stele. Cum spunea Uwe, mă voi întoarce de acolo de unde am venit, dar nu am mai întrebat-o dacă se referă la spațiul cosmic ori la dimensiunea pur informațională în care aveam să intru... Dar, dacă stau să mă gândesc bine, eu nu părăsesc ceva, ba chiar rămân în același spațiu cosmic, iar asta înseamnă că rămâne valabilă doar varianta dimensiunii informaționale...
Clădirea de unde se pleacă, „penultima gară“, cum o denumește Uwe amuzându-se, este de fapt un fel de hală albă, înaltă și fără ferestre. Pereții de compartimentare nu sunt mai înalți de doi metri și, din orice punct ai privi, vezi tavanul halei. Interiorul este organizat de o manieră ce amintește oarecum de rigorile militărești. Aleile sunt dispuse pe culori, litere și cifre, care îi îndrumă simplu pe cei ce urmează să plece spre unul dintre sutele de posturi de scanare și transmitere, care extrag „esența de om” și o trimit la noua locație situată într-o altă dimensiune. Sala, în ziua în care am vizitat-o cu Uwe, era aproape goală. Îmi imaginez că a existat și o perioadă în care aceeași sală gemea de lume sosită în vederea mutării, plină de copii care plângeau, plină de tineri și de bătrâni, de oameni îngândurați... O lume simplă, sosită doar ea însăși, fără etichetă, fără bijuterii, fără funcții, fără bagaje, fără să aducă nimic material cu ea, ci doar cu sentimentele și cu experiențele personale. Fără nimic, așa cum te duci la moarte, doar că ei veneau la viață. Ei se nășteau a doua oară! Și de data asta, pentru totdeauna...
Biletul de îmbarcare l-am primit azi de la Uwe și este unul de culoare albastră având imprimate cu alb literele AH și cifrele 20. Privindu-l, am simțit o viziune fulger asupra organizării ireproșabile a lucrurilor. Scaunul meu de scanare fusese hotărât încă dinainte ca eu să mă trezesc. De când mi-au spus: „S-a trezit AH20“... Numele meu întreg era: AH20/2215/2/2/800 și reprezenta postul, anul, luna, ziua și ora de transfer...
Scanarea durează în general câteva minute, în cazul corpurilor omenești, și doar câteva secunde în cazul particular în care mă găsesc eu. Informația din corpul artificial în care locuiesc este deja transpusă și stocată electronic, trebuind doar să fie rescrisă în noul cod cuantic al Urbei. Am mai aflat că de anul acesta corpurile părăsite de mintea oamenilor, Lutsii, nu mai erau trezite din anestezie, considerându-se că pentru câteva luni de existență, nu mai avea rost să fie chinuite în rezervații. Erau duse de roboți în niște hale frigorifice uriașe. Poate că este mai bine așa, căci pentru mine, simpla amintire a rezervațiilor este de fiecare dată suficientă să-mi provoace o strângere de inimă... Cine dorea în mod expres, însă, încă putea solicita ca trupul său să fie dus într-o rezervație, dar, în aceste ultime zile, nimeni nu se mai gândea la ce lăsa în urmă. Emoțiile se îndreptau doar spre înainte...
Așadar, mai am o singură zi de trăit aici și intenționez să mă bucur de ea. De mâine vor începe altele noi care se vor înșira înaintea mea pentru o întreagă veșnicie. Pe Uwe am zărit-o astăzi de mai multe ori, apărând sporadic și dispărând imediat prin diferite părți ale Complexului, alergând cu treburi. M-a asigurat că, fiind ultima mea seară aici, vom petrece ultimele ore stând împreună pe terasa cafenelei Complexului.
Oriunde privesc nu văd decât oameni care trec grăbiți dintr-o parte într-alta a Complexului. Se poate vedea în mod clar că mintea tuturor are deja un „picior” sus, pe stea. Parcă și aerul miroase puternic a evacuare. Nimeni nu dezertează de la îndatoririle sale, dar parcă lipsește entuziasmul pe care-l găsisem acum șapte luni când am ajuns aici. Lumea este preocupată să-și „împacheteze” propria viața, mai este doar o săptămână și porțile se vor închide. Mai sunt doar zece zile și porțile se vor topi...
Aseară, înainte de a ne despărți, am întrebat-o pe Uwe:
– Uwe, sigur nu dezertăm din fața obligațiilor ce ne revin ca oameni?
– Nu, nu dezertăm deloc, Dall! Doar ne continuăm existența în alt loc pentru a ne putea duce la îndeplinire destinul.
– Dar oare îl vom mai putea duce la îndeplinire pe Sol la fel ca pe Pământ?
– Desigur, Dall. Omul trebuia să aducă dragostea pe Terra, transformând planeta într-un adevărat Rai. Atât... Dar, după cum vezi, atâtea lucruri înșelătoare l-au făcut să se aplece spre ele, pierzând timpul și eșuând. A eșuat pe Terra, dar va construi Raiul pe Sol.
– Da, așa este... am eșuat! Ulise s-a legat de catarg, dar omenirea a preferat să rămână liberă, iar cântecele înșelătoare ale vieții au întârziat-o din calea ei, ademenind-o în valuri tulburi.
– Geniul din mintea ființei umane a ajutat-o până la urmă să găsească o alternativă. O păsuire în fața destinului și a sorții.
– Totuși este o alternativă virtuală!
– Da, una virtuală... dar nici natura noastră existențială nu este una materială. Și noi suntem, într-un anume fel, virtuali...
Seara, la cafeneaua din centru se aduna mai toată lumea rămasă în Complex. Etichetele impuse de funcțiile și canoanele aproape militărești au dispărut cu totul. Era precum într-o tabără de vară în care profesorii și copiii adunați în ultima seară în jurul focului de tabără fraternizează cântând, glumind și râzând. Se putea citi pe fețele lor satisfacția îndeplinirii unei misiuni grele. Se vedea relaxarea ultimelor momente de dinaintea finalizării unei misiuni aproape imposibile, după care urma odihna binemeritată. Ridurile cauzate de încordare și stres, de supărare și speranță, se topeau în valurile de râs ce se propagau prin pielea feței precum valurile în apă. Atmosfera era, de la o seară la alta, tot mai destinsă. Cu cât rămâneau mai puțini, cu atât se simțeau mai bine, știind că omenirea este pusă la adăpost. Parcă priveam niște țărani agricultori fericiți la vremea recoltelor de toamnă, stând la un pahar înainte de a pleca acasă cu rodul pământului ridicat deja în căruță. Rodul muncii unui sezon greu, rodul muncii unei specii... Specia mea urma să supraviețuiască iadului dezlănțuit pe pământ. Singura dintre specii care se răzvrătise împotriva ghilotinei fixată de destinul implacabil care i-o atârnase deasupra capului încă dinaintea nașterii. Singura dintre specii care trecea dincolo. Se rupea de lumea veche și mergea în lumea spiritului. Dincolo de orice. Dincolo...
– Buna seara, Dall!
– Bună seara, Uwe...
Mica mea călăuză era îmbrăcată într-o elegantă rochie albă și nu pot acum să mă gândesc la altceva decât că trebuie să mulțumesc sorților că în ultimele șapte luni am avut parte de compania unei călăuze atât de frumoase... Încă nici nu am plecat și deja îmi este atât de dor de ea... Abia așteptam să o văd, în seara asta...
I-am prins ușor mâna și, închizând ochii, i-am apropiat-o de obrazul meu în semn de recunoștință pentru tot ce făcuse pentru mine, pentru un străin sosit din alte timpuri, ce a nimerit într-o gară de tranzit. O mână fină ca o dantelă, întinsă dintr-un tren ce pornise deja din gară.

*

Albastru AH20

Am pășit prin ușile Porții Complexului realizând că și un
bio-corp din plastic și metal poate fi încercat de senzația unui tremur generat de emoție. Și, încă ceva! Pentru a-ți bate inima, nu este neapărat necesar să și ai una în piept...
Urmăresc banda albastră lipită pe pardoseală cum cotește la stânga încă de la intrare, o fac mai apoi în capăt la dreapta pe aleea A și merg până la intersecția cu aleea H. Nu merg mult. Pe aleea H trec pe lângă separeuri și, în unele dintre ele, zăresc prin ușa de sticlă semimată persoane întinse oblic pe scaunul de transfer, care seamănă oarecum cu cel de dentist de pe vremea mea. Acestea au peste cap un soi de semi-cască.
Ajung în dreptul ușii pe care stă scris AH20, de asemenea cu alb pe fond albastru, pe care o împing intrând înăuntru. Operatorul – oare pe ei cine are să-i asiste când vor pleca, mă întreb doar așa, ca să-mi țin alături gândurile care simt că încep să zboare care încotro, fără să mai țină cont de voința mea, precum un roi de fluturi speriați – mă salută zâmbindu-mi cordial și mă poftește să mă întind pe postamentul de transfer. Fac ce-mi cere și imediat semi-casca neagră începe să-mi coboare pe cap, acoperindu-mi vederea. Închid ochii și aștept, gândindu-mă la tot ce a fost...




Aud tot felul de bâzâituri ale aparatelor din cameră. Aștept să dau buzna într-o lume nouă, necunoscută, o lume care se transformă continuu, cu o viteză pe care eu nici măcar nu o pot înțelege. Important este că lumea asta este una bună și că mă acceptă în ea. O lume care respectă viața. O lume formată din oameni care se iubesc unii pe alții. O lume care iubește viața. Nu aud nimic, nu simt nimic. Vreau să deschid ochii, și-i deschid. În fața mea este o poartă plină cu flori. De fapt un fel de arcadă plină cu flori, iar eu stau în fața ei, în picioare, pe un drum pietruit. Simt cum un vânt cald îmi mângâie fața. De o parte și de alta a arcadei este un gard viu, înalt, ca o cortină verde ce nu te lasă să înaintezi decât trecând prin arcadă. Întorc ușor capul în stânga și în dreapta mea și privesc. Cabinetul a dispărut, iar în locul pereților săi văd pâlcuri de pomi printre trunchiurile cărora se zărește un câmp înverzit ce se pierde în depărtare. Este soare, un soare cald ce scaldă arcada cu flori prin care trebuie să trec. Mă întorc și văd în spatele meu alți câțiva care, transferați la fel ca și mine, stau nemișcați cu ochii mari ațintiți spre superba arcadă înflorită. Încerc să-mi mișc picioarele și constat că acestea mă ascultă. Pornesc spre arcada îmbrăcată în minunatele ei flori și observ în trecere că este o structură de lemn, construită din scânduri vopsite în alb și prinse în cuie bătute cu ciocanul. Trec prin ea și, imediat în dreapta, observ un grup de câteva persoane ce se îndreptă grăbite spre noi, zâmbind și făcându-ne semne din mâini, agitându-le în aer:
– Bine ați venit în Urb Binaria!
– Bună ziua, am exclamat, zâmbind ușurați, și eu și ceilalți din jurul meu.
Gazdele au ajuns lângă micul nostru grup și începem să ne strângem în brațe unii pe alții, fericiți.
– Autobuzul care vă va duce în oraș este în parcare, dar va pleca numai după ce vă veți aduna cu toții. Vă veți prăfui puțin, căci va merge câteva mile pe drumul acesta de țară, dar peisajul este unul frumos, are să vă placă. Haideți acum să vă așezați puțin la umbră.
– Unde ne va duce autobuzul? a întrebat unul dintre cei veniți o dată cu mine.
– Vă va conduce la Centrul de Sosiri din oraș, de unde veți fi distribuiți spre un hotel în care veți sta până când vă veți alege o locuință. După o perioadă de timp de acomodare, veți putea începe să intrați în modulurile superioare ale Urbei.
Ne-am așezat la măsuțele din răchită împletită, trântindu-ne în fotolii comode, făcute din același material lemnos. Aici, sub umbrela ce flutură ușor în vânt, aerul este mult mai răcoros decât îl simțeam când stăteam dincolo de ea. Ni s-au adus cafele, sucuri și apă. Am scrutat orizontul și am văzut în depărtare un minunat câmp galben plin cu floarea soarelui.
Mi-am privit mâna în timp ce ridicam ceașca de cafea spre gură. Deși cafeaua frigea, am ținut să o beau dintr-o răsuflare. Ah, ce gust poate să aibă, Dumnezeule! Apoi m-am ridicat întrebând unde este toaleta. Am deschis ușa și m-am repezit spre oglindă, privindu-mă cu nesaț: aveam un corp. Aveam un chip. Aveam ochi, și am început să-i închid pe rând, strâmbându-mă în oglindă. M-am strâns cu brațele pe după umeri, după care mi-am lăsat brațele în jos, să-mi simt picioarele, aplecându-mă până aproape de încălțări. M-am ridicat și am dat drumul la apă să curgă în chiuvetă, lăsându-mi palmele să fie mângâiate pe ambele fețe de jetul răcoros, apoi m-am aplecat cu fața spre chiuvetă, aruncându-mi peste față apa strânsă în căușul palmelor. Înainte ca apa să-mi atingă ochii, i-am închis, dar tot am putut observa în viteză că chiuveta era fisurată de la orificiul preaplinului și până la cel prin care se scurgea apa. Imediat ce am închis ochii, primind mângâierea apei pe față, am început mai întâi să râd și mai apoi să plâng de fericire...


*

Ziua 0

Stau la cafenea cufundat adânc în gânduri amare, uitându-mă neatent la trecători. Au trecut aproape treizeci și cinci de ani de când am ajuns în Urb Binaria. O țin de mână pe Uwe, care a sosit paisprezece ani mai târziu, plecând numai două zile după mine. Am consimțit amândoi ca prima noastră existență să o trăim împreună încă de atunci, din ultima noapte petrecută la cafeneaua Complexului.


Uwe mi-a destăinuit atunci că era un copil orfan, crescut de societate. Așa mi-am putut cumva explica dăruirea, grija și dragostea ce le nutrea pentru semenii ei, precum și faptul că nu se grăbea deloc să ajungă în Urbe, părăsind Pământul cu „ultimul tren''. Și asta numai după ce s-a asigurat că întreaga omenire era pusă la adăpost.
Nu m-am plictisit deloc așteptând-o pe Uwe, căci în tot acest răstimp am vizitat o parte din lumile în care urmează să ajung. Cei de aici au ajuns cu adevărat foarte departe, Uwe nici nu își putea imagina, la momentul instrucției mele, unde se aflau deja... În ultimii ani, rolurile chiar s-au inversat, eu am devenit călăuza ei. De fiecare dată când simțeam că îmi este dor de ea, mă retrăgeam, închideam ochii și îmi aminteam fiecare episod în care am fost alături de ea. Trăirea acestor amintiri este echivalentul, pot spune fără să greșesc, a retrăirii evenimentului în sine din postura unui observator tăcut...
Aici, acum, ne găsim în Lumea Centrală, nivelul în care fiecare dintre viețuitori se întoarce după fiecare nouă existență trăită. Este vatra și noua noastră casă părintească. A tuturor ființelor umane... Este lumea nouă care seamănă cel mai bine cu cea veche, cea de pe pământ. Și, totodată, este cea în care am și sosit aici de prima dată.
Lângă noi stă la masă, sorbindu-și sucul, fata noastră, Ar Kisa. Are douăzeci și unu de ani deja. Până la doisprezece ani, vârsta majoratului, a semănat leit cu Uwe, aceasta fiind opțiunea noastră. Dar asta oricum nu mai are nici o importanță acum, deoarece și-a modificat înfățișarea cu una aleasă de ea. Ca părinte am înțeles-o, deși nu mă simt foarte confortabil când o privesc. Ei, dar am să mă obișnuiesc și cu asta, am tot timpul înaintea mea...
Pe Terra nu au trecut decât exact cinci zile, iar motivul pentru care stăm adunați cu toții aici, în cafeneaua din Piața Mare, este unul cu adevărat special. Și în același timp foarte trist.
Despre acest eveniment, o hologramă gigant vorbește mulțimii adunate, în vreme ce mai multe proiectoare construiesc în spațiu o imagine tridimensională a Terrei, așa cum ai vedea-o dacă ai privi-o din cosmos. Fiind deja seară, afară s-a întunecat, așa că imaginea ei se vede extrem de clar, dându-mi senzația că frumoasa noastră planetă a venit și ea cu noi, în Urb Binaria.


Pentru această seară doar, Urbea a făcut ceva excepțional. A încetinit scurgerea timpului nostru, făcându-l să curgă cu aceeași măsură cu care o face acolo, pe frumoasa noastră planetă albastră. Pentru câteva zeci de minute, timpii noștri vor fi perfect sincronizați.
Holograma cu plete albe a persoanei care ne vorbește acum, de la tribuna pieței, despre această relativitate a timpului este cea a lui Einstein. Îl privim încântați deoarece este chiar el, Einstein, cel care ni se adresează în această seara în Piața Mare a Urbei.
Da, chiar Einstein. Una dintre cele mai mari surprize pe care le-am încercat de la sosirea mea în Urb Binaria a fost aceea de a mă afla față în față cu personalitățile marcante ale omenirii, readuse la viață. Practic, le-au fost reconstruite conștiințele de sine care au fost învățate și instruite încă din primele luni de existență că sunt reconstrucțiile unor anumite personalități, încărcându-li-se totodată și toate informațiile despre tot ceea ce se cunoștea despre viața și munca acestora. Niciunul dintre ei nu are pretenția că este chiar persoana originală, dar toate aceste „copii speciale“, odată ajunse la maturitate, au continuat să ducă existența și munca personalităților pe care le întruchipau odinioară într-un mod extrem de asemănător cu felul în care ar fi dus-o originalele. Sunt mulți care spun că, de fapt, nu ar fi nici o diferență reală între unii și alții. Că nici noi nu mai suntem ceea ce am fost, ci tot copii ale originalelor, și că și unii și alții suntem la urma urmelor niște stări energetice conștiente de sine. Așa o fi... În plus de toate astea, asemănarea fizică perfectă completeză impresia că sunt chiar originalele.
Ideea a fost îmbrățișată atât de părinții îndurerați care își pierduseră copiii, cât și de către copiii care și-au readus aici părinții sau rudele pierdute cândva, reușind să-i reconstruiască cu ajutorul informațiilor din propria lor memorie, retrezindu-le conștiințele de sine și redându-le amintirile pentru ca în final să se bucure din tot sufletul de viața alături de ei.
În această modalitate, a reconstrucției bazată pe biografie – Cartea Vieții, cum o denumesc unii, au fost readuși la viață, în Urb Binaria, scriitori renumiți, care au continuat să scrie romane în același stil care i-a consacrat, pictori celebri, savanți, filosofi, personalități religioase, profeți, regi, faraoni... Practic, toți cei scriși în Biografia Civilizației Omenești au fost readuși la ființare, fiindu-le reconstituită personalitatea în conformitate cu informațiile minuțios consemnate. Întotdeauna, însă, au fost readuși la noile vieți doar cei care au influențat mersul omenirii în bine. Toți ceilalți, care au cauzat moarte și distrugere, au fost lăsați să se dezintegreze o dată cu Terra, pentru ca focul lavei să mistuie urmele și amintirile îngrozitoare ale spiritelor lor, murind astfel încă o dată. Moartea definitivă, cea de-a doua, după cum a fost denumită.
Motivul pentru care întreaga suflare stă adunată în această seară grupuri-grupuri uitându-se la monitoarele holografice gigant și, totodată, cauza pentru care Urbea a hotărât să încetinească curgerea timpului pentru aproape o întreagă oră este acela de a ne lua rămas bun de la Terra, frumoasa noastră planetă albastră. Hologramele ne vor arăta, iar noi vom percepe în timp real chiar tragica sa dispariție. Altfel, vizualizarea evenimentului în direct nu ar fi fost posibilă.
Holograma vorbitoare a lui Einstein tocmai și-a încheiat discursul. Următoarea hologramă care se pregătește să ne vorbească din întunericul pieței este cea a lui Socrate. Alături de el se află, cine altul? decât... Platon. Ei vor avea ultimul cuvânt, cel de rămas bun adresat casei noastre părintești.
Lumea, așezată direct pe pavajul pieței, stă înghețată în tăcere. Unii dintre ei lăcrimează fără să se ascundă.
Mica sferă învelită în titan și denumită Sol Invictus, Soarele Neînvins, s-a depărtat la o distanță ce-i asigură protecția de explozia ce urmează să aibă loc peste câteva momente pe Terra, poziție din care poate capta imagini de pe suprafața terestră. După ce totul se va termina, va porni pe drumul ei veșnic prin spațiul cosmic. Camerele video exterioare sferei captează imagini proiectate mai apoi pe monitorul holografic uriaș. Pe celelalte monitoare care sparg întunericul pieței sunt redate imaginile însumate, transmise atât de sateliții de pe orbita pământului, cât și de la numeroasele camere amplasate în diverse locuri pe Terra, situate pe amplasamente muntoase, pe nave ancorate în oceane, pe monumente și clădiri importante, pe mici nave robotizate ce vor monitoriza și transmite detalii, urmărind din zbor efectele undei de șoc. De câteva momente, suma acestor mii de imagini este procesată și transferată și în holograma uriașă din centrul pieței ce înfățișează planeta noastră rămasă fără copiii ei obraznici. Premianții care au supărat-o atât de mult... Informațiile captate sunt uriașe și rolul lor nu este doar acela de a fi urmărite de noi în seara aceasta ci, după câte se pare, vor fi de folos într-un viitor proiect extrem de ambițios, despre care nu cunosc mare lucru. Cine știe, poate vor încerca să reînvie și planeta cândva! Virtual, desigur, așa ca și pe noi...


De undeva, din spatele clădirii ce adăpostește cafeneaua unde stăm, apare în imagine tridimensională, uruind cu un muget grav, Lancea. Urâtă și arsă la suprafață, plină de lovituri ale altor meteoriți mai mici care au luat-o la țintă în ultimele câteva miliarde de ani, trece peste capetele celor adunați în piață, lăsând o urmă fumegândă. Ca la un semn, ne-am ridicat cu toții în picioare... Odată cu noi se înalță și un murmur general.
În piață, holograma Lancei se îndreaptă direct spre frumoasa planetă albastră încet, ca un prădător. În realitate, însă, asteroidul se deplasează cu o viteză uriașă, de zeci de mii de kilometri pe oră.
Holograma arată cum Lancea , ce poartă cu ea o cantitate enormă de energie, se oprește brusc în suprafața Terrei, înfingându-se adânc în corpul ei. În numai câteva fracțiuni de secundă, cedează toată această energie direct suprafeței lovite a planetei. Aceasta ia forma unui val de materie topită ce se înalță și se îndepărtează grăbit de locul impactului. Valul de foc a început să curețe planeta de scoarță, pe o adâncime de zece kilometri, așa cum ai curăța un măr copt, răsturnând continentele cu tot ce se află pe ele și aruncându-le în spațiul orbital.
De acolo, resturile cad înapoi aprinse, bombardând furios suprafața cu bucăți uriașe de foc și flăcări.
Unda de șoc se deplasează cu viteză hipersonică, lăsând în urma ei o gaură ce se umple rapid cu lavă. Camerele secundare surprind acum topirea rocilor din care un vechi monument grecesc fusese reconstruit pe vârful unui deal.
Planeta albastră a căpătat acum o culoare roșu-portocalie. Un fum gros a învăluit scena distrugerii, apărând ca o cortină. Gata, parcă ar spune, spectacolul s-a încheiat! Acum să lăsăm planeta să o ia, de una singură, de la început.


*

Considerații finale

Știu că în acest moment Sol Invictus, trupul creat de om pentru omenire, suportul Urb Binariei, părăsește pentru totdeauna zona în care s-a născut, cea din jurul Pământului, pornind în drumul său prin eternitatea spațiului și a timpului.
În piață, lumea care a privit împietrită sfârșitul planetei dragi începe acum să se dezmorțească. De acum suntem singuri. Doar noi, singuri. Am rămas fără planetă... Am rămas doar noi singuri în lumea noastră cea nouă, de noi înșine creată.
De fapt, nu suntem chiar singuri. Și nici nu am fost vreodată singuri, pentru că am mers pe un drum ce exista, fiind creat în mod special pentru noi. De către cine? De aceeași forță care a putut hotărî și ca raționalitatea să existe în univers. Este greu de răspuns...
Oricum, pe Dumnezeu ca persoană, așa cum și l-au imaginat străbunii noștri, nu l-a întâlnit nimeni, niciodată, în nici una dintre expedițiile făcute în cosmos sau în dimensiunile virtuale de aici... Și nici nu s-a găsit vreo entitate fizică inteligentă asemănătoare cu „chipul” omului. Singura asemănare găsită a fost cea dintre spiritul rațional al ființelor umane și cea a „spiritului organizator” din univers... Ființele umane sunt făcute după chipul și asemănarea acestui spirit misterios al universului. Un spirit creator alcătuit din legi universale atotputernice. Isaac Newton spunea că Gravitația este Dumnezeu, și se pare că știa perfect ce spune... Ființa umană este singura întruchipare conștientă a acestui spirit creator. Întruparea Legilor Universului!
Omenirea este adevăratul copil al acestui spirit, iar spiritul universului este cu adevărat tatăl omenirii. Al ființelor umane... Al sumei de suflete și de spirite... Omul ce a reușit să se refugieze în ultimul moment în această arcă. În arca numită Sol Invictus...

*

Pentru a deveni o ființă umană, noul născut trebuie să dobândească atât conștiință de sine, cât și conștiință de cele din jurul său, asta îmi era clar. Și mai știam, încă înainte de a veni aici, în Urb Binaria, că, dobândind conștiință de sine, acesta devine un suflet. Odată ajuns aici am înțeles și restul, anume că dobândind și acumulând conștiință de cele din jur, sufletul evoluează devenind un spirit. Practic, la nașterea sa copilul este un pui de animal. Acesta devine un suflet odată cu apariția conștiinței de sine, iar după ce adună experiență, dobândind conștiință de cele din jur, devine un spirit.
Atunci când eu însumi m-am trezit în Big Dad eram doar o simplă conștiință de sine. Un suflet curat, ca să nu spun gol. După ce mi-am recăpătat amintirile, acestea alăturându-se conștiinței de sine, mi-am recăpătat conștiința de cele din jur. Am redevenit spirit...
Ajuns aici, în Urb Binaria, am înțeles că acea scară a evoluției construită de Legi în jurul energiei de care îmi povestea Uwe atunci, demult, există de fapt pentru a susține încă o scară, cea a nașterii și a devenirii spiritelor. Acesta cred că a și fost principalul scop existențial al planetei noastre: o creșă de spirite conștiente de sine și de cele din jur... O creșă de suflete și de spirite! Pentru mine, cel de astăzi, sintagma „trup și suflet” capătă o cu totul și cu totul nouă dimensiune decât a avut vreodată...

*

Am întrebat-o, nu demult, pe Uwe despre ce crede ea că este dragostea? Și ea mi-a răspuns: „Ascultă-mă! Închide ochii și ascultă-mă. Dall, noi suntem ființe umane. Noi, cei ce vorbim acum, ce raționăm folosind cuvintele, suntem spirite cu conștiință. Conștiința noastră, atentă la cele din jur, ne construiește în minte, în timp, cu fiecare nouă experiență, o nou㠑entitate’ virtuală, cu care intrăm mai apoi în legătură. Dragostea înseamnă o rețea de legături cu aceste ‘entități virtuale’. Nu suferi cu adevărat, din tot sufletul, de pierderea unei alte ființe decât dacă o iubești, decât dacă ai multe astfel de legături cu ea. Cu cât ai mai multe legături, cu atât o iubești mai mult. Sol este plin de legături, Dall. Sol este plin de dragoste acum. Sol este plin de suflete. Sol Invictus este cu adevărat salvatorul sufletelor. Vezi tu, această conștiință de cele din jur induce, o dată cu experiențele, și sentimentele. Iar acestea se găsesc într-o gamă variată, ce acoperă întreg spectrul de la dragoste la ură, trecând obligatoriu prin punctul de origine, cel al indiferenței. Spiritul astfel format este unul mai bun sau mai rău, mai mare sau mai mic. Unele astfel de spirite sunt influențate de inspirații ale binelui, ce pot fi numite divine, altele de inspirații ale răului, ce pot fi numite demonice. Acestea stabilesc traseul devenirii fiecărui spirit în parte. Istoria noastră este plină de spirite care, deși nu mai există fizic de foarte multă vreme, încă își mai fac simțită influența din plin“.
Avea perfectă dreptate Uwe. Tocmai această conștiință de cele din jur este responsabilă de crearea în mințile ființelor umane a diverselor entități spirituale cu care acestea purtau un dialog în gând. Așa cum conștiința de sine generează propriul tău eu, cu care te poți sfătui tot timpul, conștiința de cele din jur creează entități virtuale spirituale ce îmbracă diverse forme, de la locurile dragi ale copilăriei la prieteni și colegi, și de la membrii familiei la entități divine personificate. Acumularea sentimentelor aduse de conștiința de cele din jur conduce spre dragoste, indiferență sau ură. Pentru ca noi să ne fi îndeplinit destinul ar fi trebuit să acumulăm dragoste. Nevoia de credință, resimțită interior de fiecare ființă umană, trebuia să îndeplinească aceste deziderate, de a deveni mai buni și mai iubitori. Credința ne-a unit, însă religia ne-a dezbinat... Omenirea a ratat astfel o primă șansă de a-și atinge menirea și, dacă nu ar fi reușit să își prelungească existența în Urb Binaria, le rata și pe toate celelalte. Din fericire, firescul ce stabilește drumul devenirii noastre avea pregătită și această nesperată ultimă șansă.

*

Hologramele îl arată acum pe un cântăreț la modă prin anii '70, din secolul XX, firește. Nu-l recunosc. Recreat și el din amintiri, cântă răgușit și melancolic una dintre melodiile sale, Midnight Lady, în timp ce holograma pământului se face din ce în ce mai mică, pe măsură ce Sol Invictus se îndepărtează cu viteză, în spațiu.
Întunericul pieței răsună pe ritmul melodiei, iar versurile cântecului său, nu știu de ce, capătă parcă un alt înțeles acum...
Stau încă amorțit în scaunul rece al cafenelei și privesc mulțimile cum forfotesc care încotro. Piața este încă plină de oameni. De femei, de bărbați și de copii. Uitându-mă la ei, în minte îmi vine gândul că mă așteaptă cel puțin câte o existență alături de fiecare dintre toate persoanele aflate în piață. De fapt, din întreaga Urb Binaria. Pare absurd, însă va avea grijă eternitatea să aranjeze fiecare dintre aceste întâlniri, la vremea lor. Cel mai probabil că voi ajunge, parcurgând o parte din drumul veșniciei, să cunosc fiecare suflet al noii lumi a omului. Să-i devin prieten sau chiar rudă prin alianță.
Uwe îmi spunea să nu mă mai preocup de felul în care voi umple eternitatea, căci acest gând mă poate strivi. Și asta pentru că acum îl pot percepe doar din punctul de vedere limitat al unui simplu muritor care și-a petrecut întreaga viață știind că va dispărea odată și odată. La un moment dat, însă, după parcurgerea câtorva existențe, acest punct de vedere al normalității morții va fi înlocuit de cel al normalității vieții. Copiii născuți în Urb Binaria, spunea ea, trăiesc fără să cunoască ideea de moarte. Deci se poate! Cu timpul și noi, ceilalți, vom uita, de la un moment dat încolo, de moarte. Cred că Uwe are dreptate și de data asta...

*

Mă întreb ce voi fi eu și ce va deveni întreaga suflare de aici atunci când fiecare dintre noi vom ajunge să iubim cu adevărat pe toți ceilalți, lângă și împreună cu care am trăit deja o viață. Când vom deveni cu adevărat o singură și imensă familie. Un adevărat mușuroi de furnici...
Da, avem multe căi de a ajunge în depărtatele zile ce se vor cufunda tot mai departe în timp, în eternitate... Vom deveni o familie, asta este sigur. O familie adevărată, și ne vom iubi cu adevărat. Oare ce nume va purta atunci omenirea? Oare vom ieși din Sol Invictus în vidul cosmosului, ca o singură entitate pur energetică? O entitate divizibilă în nenumărate părți, fiecare dintre acestea păstrând însă intactă conștiința întregului absolut? O entitate energetică ce va putea crea lumi, guvernând peste legi și principii? Aceasta să fie oare împlinirea destinului omenirii? De a da trup cuvântului devenit conștient? De a da trup legilor ce au construit și continuă încă să construiască Universul? Legilor care l-au construit pe om? De a închide perfect un cerc ce își desfășoară conturul simultan în trecut și în prezent?
În piață răsună versurile tristei melodii.
Se pare că devine deja o certitudine faptul că vom putea să începem să existăm fără a mai fi nevoie de sfera protectoare din titan și de toată tehnologia înmagazinată în ea. Pur și simplu ca o entitate energetică de sine stătătoare... Unii chiar afirmă că după acumularea a multe și multe existențe aici, în Urb Binaria, spiritele umane ajung la o formă existențială greu de înțeles pentru noi, cei de astăzi. Teoretic, vor ajunge să exploreze spațiul, ajutând viața din univers, ba chiar să poată genera propriile lor universuri virtuale, cu galaxii formate din sori și planete, în care locuitorii lor să înceapă să se întrebe, precum am făcut-o și noi dintotdeauna: cine sunt, de unde vin și încotro merg?
Cine poate ști? Avem însă toată vremea să aflăm. Cu adevărat toată vremea...

*

Mă gândesc acum că toate celelalte forme existențiale din jurul nostru, de la electroni și atomi la planete și la viață însăși – cu excepția omului – nu au avut de ales în drumul lor. Cu adevărat, numai nouă, oamenilor, ne-au fost date două posibilități: de a ține drumul devenirii noastre sau de a ne abate de la el. Pentru toate celelalte manifestări ale vieții, drumul a fost trasat clar, fără putință de abatere, de un destin implacabil. Noi însă am fost guvernați cu o grijă specială de legile universale. Drumul nostru a fost, și probabil că încă va fi și de aici încolo, unul copleșit de obstacole, de greutăți și de probleme...
Drumul nostru, al ființelor umane, este cel mai greu dintre toate celelalte pentru că implică și voința noastră conștientă, a liberului nostru arbitru, de a-l străbate... Drumul este unul singur și sigur, obstacolele sunt de fiecare dată altele. Noi nu trebuie decât să rămânem pe acest drum, să înaintăm pe el și să rezistăm tuturor împotrivirilor.
Îmi revin în minte vorbele lui Uwe de pe vremea când mă instruia: „Noi ne vom abate de la destin doar dacă încetăm să mai existăm. Câtă vreme omenirea rezistă încercărilor, continuând să existe, înseamnă că nu ne-am abătut deloc de la destin!“
Adevărat a grăit cel ce a spus c㠄Cea mai eroică faptă a omenirii este că ea există și că are de gând să reziste în continuare“.
Singuri sau nu, pe drumul rezistenței, cel puțin de-acum, am scăpat de rău.
De acum suntem liberi!




EPILOG
sau prolog?

Cum poate fi încheiat acest roman fără a pune în evidență tulburătoarea asemănare ce există între lumea Urb Binariei și cea descrisă de ultima profeție a Bibliei?
Oare despre Urb Binaria încerca să ne povestească profetul Ioan? Cine poate ști cu siguranță? Asemănările sunt, dincolo de orice dubiu, mai mult decât uimitoare...

„Și m-a dus pe mine, în duh, într-un munte mare și înalt și mi-a arătat cetatea cea sfântă, Ierusalimul, pogorându-se din cer [...].
Și am văzut cer nou și pământ nou. Căci cerul cel dintâi și pământul cel dintâi au trecut; și marea nu mai este.

Fericit și sfânt este cel ce are parte de învierea cea dintâi. Peste aceștia moartea cea de a doua nu are putere [...] și vor împărăți cu El mii de ani.

Și am văzut cetatea sfântă [...] și zidăria zidului ei este de iaspis, iar cetatea este din aur curat, ca sticla cea curată. Iar cele douăsprezece porți sunt douăsprezece mărgăritare; fiecare din porți este
dintr-un mărgăritar. Și piața cetății este de aur curat, și străvezie ca sticla.

Și am auzit, din tron, un glas puternic care zicea: Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii și El va sălășlui cu ei și ei vor fi poporul Lui și însuși Dumnezeu va fi cu ei.

Și va șterge orice lacrimă din ochii lor și moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut.
Și în cetate nu va intra nimic pângărit și nimeni care e dedat cu spurcăciunea și cu minciuna, ci numai cei scriși în Cartea vieții Mielului.
Afară câinii și vrăjitorii și desfrânații și ucigașii și închinătorii de idoli și toți cei ce lucrează și iubesc minciuna!
Iar partea celor fricoși și necredincioși și spurcați și ucigași și desfrânați și fermecători și închinători de idoli și a tuturor celor mincinoși este în iezerul care arde, cu foc și cu pucioasă, care este moartea a doua.

Și porțile cetății nu se vor mai închide ziua, căci noaptea nu va mai fi acolo; și nu au trebuință de lumina lămpii sau de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu le va fi lor lumină și vor împărăți în vecii vecilor. Și iar mi-a zis: Făcutu-s-a! Eu sunt Alfa și Omega, începutul și sfârșitul. Celui ce însetează îi voi da să bea, în dar, din izvorul apei vieții.
Și vor aduce în ea slava și cinstea neamurilor.

Și în mijlocul pieței din cetate, de o parte și de alta a râului, crește pomul vieții, [...] și frunzele pomului sunt spre tămăduirea neamurilor.

Și îngerul mi-a zis: Aceste cuvinte sunt vrednice de crezare și adevărate și Domnul, Dumnezeul duhurilor [...] arată robilor Săi cele ce trebuie să se întâmple în curând.“

Profețiile lui Ioan Teologul, din Apocalipsă



*

Un ideal de neatins ori adevăratul nostru destin?


Într-un ou se afl㠄împachetat㔠o întreagă ființă. Există, înăuntrul cojii, tot ce este necesar pentru ca această nouă ființă să aibă un corp perfect funcțional, „praful magic” necesar pentru a se trezi la viață odată ce corpul său s-a dezvoltat pe deplin, o pungă cu suficient aer pentru efortul spargerii cojii și tot ce trebuie să cunoască pentru a se putea descurca ulterior, de-a lungul întregii sale vieți, sub forma instinctelor...
Dar oamenii? Ei cum apar?
Și ei pornesc dintr-un ou, denumit ovul, și ei au un corp, și ei au instinctele necesare existenței. Cu toate astea, dacă copilul nu ar fi învățat să fie om prin educarea sistematică oferită de părinții săi, care la rândul lor au fost educați de către părinții lor și tot așa, până hăt departe în negura timpului, puiul de om nu ar deveni o ființă umană, ci ar rămâne o sălbăticiune incapabilă să se ridice măcar în două picioare, incapabilă să vorbească vreuna din limbile oamenilor, să gândească, să raționeze și astfel să se achite de partea ce-i revine din marea creație ce formează adevărata „împărăție a cerurilor”, societatea omenească.
Societatea omenească, cu civilizația ei specifică, este singura „împărăție a cerurilor” cunoscută cu adevărat. O împărăție a gândurilor, o civilizație a gândurilor, „împachetat㔠și ea într-o dimensiune virtuală, paralelă cu cea materială a existenței propriilor noastre corpuri.
Gândurile noastre sunt, cu adevărat, sala motoarelor civilizației umane. Ele fac să se împlinească destinele noastre.
Dar oare putem ști cu adevărat care este destinul omului? Sau destinele lui, căci poate avea mai multe...
Pentru om, printre atâtea alte posibilități, cel mai firesc pare a fi acela de a forma fizic omenirea, în timp ce fiecare individ își trăiește, mai mult sau mai puțin fericit, propria sa viață.
Pentru ființa umană rațională, cel mai firesc destin ar fi acela de a interacționa în pace și de a trăi în dragoste cu semenii și natura din jur, astfel încât omenirea să poată exista ca un organism funcțional.
Dar care ar putea fi destinul omenirii? Idealul unui organism perfect orânduit ar putea funcționa ca o forță creatoare în univers, putându-și astfel întrupa creatorul, acea incomprehensibilă forță care organizează totul atât de firesc în univers, Divinitatea care i-a aprins spiritul conștiinței de sine și a celor din jur încă de la început!
Dacă așa o fi sau altfel, nu putem ști acum. Dar dacă va fi să fie așa, atunci acest deziderat se va putea împlini doar atunci când ființele umane vor ști să trăiască în dragoste unele față de celelalte.
Acesta este principalul mesaj al poveștii Urb Binaria.

Octav Chivulescu



.  | index











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!