poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3755 .



Cîrciuma lui Bicuță
proză [ ]
sărbători

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [anton ]

2011-01-06  |     | 



- Am făcut rost de niște bani, înainte de sărbători, începu să povestească Poetul, așa că am cumpărat o juma de porc întreg și m-am dus la soră-mea, la București, că ea nu avea liber de la patron să vină să și-l ia. Am mai luat și o sticlă de țuică și un bidon de vin roșu, de Troianu, să aibă și ei ce pune pe masă de sărbători. Și cu cine credeți că mă întîlnesc în gară? Ia ghiciți!
- Cu Moș Crăciun? îndrăzni Bicuță.
- Cu Profesoru’, dom’le. Mergea și el la București, să-și cumpere pantofi.
- Ghete, îl corectă Profesoru’. Am constatat, acum, după prima zăpadă, că mi s-au rupt ghetele și îmi intra apă în ele. Trebuia să mă aștept, le am de zece ani.
- Și cum stam noi așa, pe peron să se formeze personalul ăla de cinci jumate...
- „Zambilica”? Întrebă Săndel. Ãla nu e „Zambilica”?
- Nu. Ãla e mai tîrziu și e cu navetiști. Ãsta duce țărani cu brînză din Peretu, Scrioaștea și Măldăieni. Femei cu gălețile pline de telemea și zer, „fetele Danone”, cum le zice pe numele conspirativ. Deci, cum stam noi așa să se formeze trenul, cu cine credeți că ne mai întîlnim?
- Cu Moș Crăciun? întrebă Micăle.
- Nț! Cu Pandele. Voi nu-l știți pe Pandele, dar eu îl știu bine. Chiar foarte bine, domnilor. Pandele ăsta a fost coleg cu mine de liceu și e un tip tare neserios și superficial. Adică și una și alta. Dar este și un vizionar, un adevărat patriot, mai ales după ce bea o sticlă de „săniuță”. Are el o teorie foarte progresistă și revoluționară, că dacă ar fi aflat-o și americanii, precis n-ar mai fi intrat în criză. Zicea așa, Pandele: „Nimic nu se naște din nimic, ba dimpotrivă. Adică o reformă trebuie să reformeze ceva anume dar pentru asta trebuie o revoluție care să distrugă acel ceva anume.” Ne-a spus chestia asta imediat după revoluție, cînd ne-am strîns mai mulți amici la o votcă, de Sfîntul Ion. Și cum ne holbam la el, ca școlarii din prima zi de școală la învățătoarea grasă și știrbă, se uita la noi, ne privea adînc în ochi și spunea: „Deci...” așa începea el mereu, cu „deci”. „Deci, trebuie să vă dau exemple, nu-i așa?” Și pentru că noi dădeam din cap că „da”, el continua cu exemple concrete: „uite un exemplu concret: știm cu toții, din presă, dar și din alte discuții cu diferite persoane, că avem un sistem de irigații prost și o industrie la fel de proastă. Un morman de fier vechi, cum spunea și tovarășul Roman, Dumnezeu să-l țină sănătos, că e și el jumate român de-al nostru. Ca să le refaci, trebuie mai întîi să le distrugi. Așa e? E logic, nu?” „Așa e! Confirmam noi. E foarte logic.” „Păi atunci, ca un patriot ce sînt, m-am hotărît să acționez pentru binele patriei și în interesul logicii. Și cum credeți că am acționat? Ia să vedem dacă ghiciți!” Cum noi nu prea ghiceam și ca să nu părem tîmpiți duceam repede paharul de votcă la gură și îl goleam încet, el continua: „Am luat toate țevile de metal și pompele pe care le-am găsit în plimbările mele pe cîmpiile pîrjolite ale patriei și le-am vîndut la fier vechi. În felul acesta împușcam doi iepuri. Primul, distrugerea sistemului. Al doilea, reciclarea lui, deci renașterea, reformarea lui. Uneori apărea și al treilea iepure, de la braconierii care umblau pe cîmpuri”. Băiat deștept, Pandele ăsta, pînă l-a prins și la băgat cinci ani la pușcărie, unde s-a reciclat și el nițel. Dar unde e minte multă, e și prostie multă, că din prostie l-au prins. Că v-am spus că era neserios și superficial. Într-o zi, a uitat sticla de votcă, din care băuse trei sferturi, lîngă o stație de pompare din care furase niște motoare și de acolo i-au luat urma, că „săniuță” nu aducea atunci decît la Gostat la Roșiori. Oricum cinci ani au trecut repede, cum spunea și un neam de-al lui Bicuță, citez din memorie: „nu te dai de cinci ori cu sania și nu mănînci de cinci ori cireșe”
- Asta am înțeles, zise Săndel. Neserios și superficial ca un manual de istorie de-a VII-a. Și de fapt, și-a meritat soarta, cum să lași o sticlă de votcă în urmă, plină pe sfert? (Săndel, fiind un optimist din fire, prefera să spună „plină pe sfert” decît „goală trei sferturi”). Dar ideile sale îmi par sănătoase și pline de miez. Și ce-ați făcut pe urmă? Că erați pe peron.
- Am ajuns la Caracal.

***

- Parcă trebuia să ajungeți la București, interveni Micăle.
- Da, dar Pandele avea treabă la Drăgănești Olt și ne-a convins că găsim și acolo pantofi. Iar eu i-am trimis soră-mi porcul cu mecanicul de pe locomotivă. Care, am aflat mai tîrziu, și-a tras și el partea lui de șorici, că pînă la București se plictisea. Băutura n-am trimis-o, că, așa cum mi-a spus și Pandele, „hai nene, că Bucureștiul e mare, curge băutura gîrlă pe acolo, nu stă sor’ta în țuica și zaibărul tău”. Și avea dreptate într-un fel, mai ales că mi se cam făcuse sete între timp. Dar probabil și lui i se făcuse sete, mi-am zis eu în gînd, fapt confirmat nițel mai tîrziu.
- Păi, dacă avea treabă la Drăgănești Olt, ce-ați căutat la Caracal? Și parcă nici nu oprește trenul în halta aia, trebuie să tragi semnalul de alarmă.
- N-am terminat țuica. Pînă la Drăgănești face o juma de oră trenul, nici nașul n-a apucat să vină, se încurcase cu niște drojdieri, un vagon mai în spate. Și ăla prea, că era personal, dar cum ziceam, nu se terminase țuica. Așa că am mers pînă la Caracal, că avea el acolo un verișor pe care nu-l mai văzuse de vreo șapte ani. Am ajuns repede la verișorul lui Pandele dar nu era acasă, era doar nevastă-sa cu un copil. Copilul avea figură de cretinoid și îi curgeau mucii pe care îi ștergea cu mîneca de la pulover apoi îi întindea pe piept. Mînecile și tot pieptul puloverului deveniseră scorțoase de atîția muci, dar asta nu-l deranja nici pe el nici pe maică-sa. Aia nu ne-a primit în casă, că nu ne cunoștea, nici nu avea de unde, că vărul lui Pandele divorțase de prima, asta era a doua nevastă. Era o femeie tînără, slabă, vopsită blond, așa ca Micăle și părea foarte fericită că ne vede, așa că, după ce l-a trimis pe ăla mic după taică-su, la cîrciuma de vizavi, a venit și ea cu un pahar pe care i l-am umplut ochi de cîteva ori. Între timp, Profesoru’ plecase în tîrg să-și caute ghete, pînă nu se închideau magazinele. Cît l-am așteptat în curte, am terminat țuica și am început și bidonul de vin. „Drăguț copil, seamănă cu dumneavoastră”, am spus eu după ce plecă după taică-su. „Și pare și foarte inteligent”, forțai eu nota. Maică-sa îmi aruncă o privire lungă, așa cum privești de exemplu un gîndac de bucătărie, din ăla mare și negru care se plimbă în chiuvetă, peste farfuriile nespălate. „Seamănă cu tac-su, e deja alcoolist, bea două beri pe zi, uneori și tărie. Acum e răcit, îi curge nasul, cred că o să-i dau o cană de vin fiert. De la dumneavoastră, dacă-mi permiteți”. „Da, cum să nu” am asigurat-o eu, zîmbind. „Cu condiția să mai rămînă ceva pînă s-o întoarce” gîndii eu. „Ieri am fost cu el la serbarea de Moș Crăciun, la grădiniță. Brad, bomboane, iesle cu Isus prunc, poezii, cîntecele... I-am dat un pachet de batiste să-și sufle nasul și el le-a pus în ieslea pruncului, îl loc să le le arunce la coș. În rest, e cuminte”. Îl dau și la germană, la meditație. După vreo juma de oră au apărut și vărul lui Pandele cu fi-su. Pe vărul lui Pandele îl chema Sandu, așa o să-i și spun de-acum înainte. Þinea o sacoșă într-o mînă care părea plină. La pupat pe Pandele pe obraji și parcă, din colțul ochilor am zărit și o lacrimă de emoție. Sau poate m-am înșelat și era de la frig, că se lăsase frigul.
- Bine că ți-aduseși și tu aminte de mine, măi Pandelică, arză-te-ar focu’, zise Sandu. Ea e Milica, nevastă-mea, iar ăsta e fi-miu, Biju.
Pandele mă prezentă și el lui Sandu, care păru foarte încîntat, mai ales cînd văzu bidonul cu vin.
- Ia uite ce adusei de la cîrciumă! Zise el, scoțînd din sacoșă o sticlă de votcă. Votcă „Adio Boc!”. Cică e produs nou, se vinde ca pînea caldă. Cine dracu avuse ideea asta om se face. Mai e una cu „Adio Băse!”, dar se vîndu de la prima oră, nu mai apucai decît un pahar. E la fel ca „săniuța” doar că are mai puțină glicerină și probabil ceva odicolon că miroase ca parfumu’. Am văzut și niște femei că se stropeau cu ea pe haine și își făceau cruce. Dar merge, important e să fie proaspătă, să nu afecteze ficatu’. Hai să ne cinstim!
Apăru și Profesoru’ cu o cutie sub braț. În cutie era o pereche de ghete negre, pe care l-am pus să le încalțe și, firește, să le ude. Se făcură și prezentările, lumea fericită. Și așa am ținut-o pînă pe seară, cînd Sandu ne zise direct: „Auzi, Pandele, de ce nu plecați voi înapoi mîine dimineață? Am două camere libere, face Milica focul și rămîneți la mine. Oricum, trebuie să terminăm votca asta”. Zis și făcut. Eu, împreună cu Sandu și cu Pandele ne-am dus în oraș să cumpărăm ceva de mîncare. Profesoru’ rămase acasă, să taie lemne.
Evident, am trecut și prin cîteva cărciumi recomandate de Sandu. Una din ele avea și lăutari, cînta unul mustăcios la acordeon. Muzică lăutărească tradițională/internațională. Cînd am ajuns noi, cînta „pipăl, pipăl, sistăr pipăl” cu o voce tînguitoare și tristă că toată atmosfera din local era mohorîtă, oamenii aveau ochii înlăcrimați și se ștergeau cu fețele de masă, că avea și fețe de masă, la origine albe, acum alb-izabel. Coniacul nu ne-a plăcut, era prea dulce pentru gustul nostru așa că am dat pe goarnă un fel de rom și pe urmă ne-am dres cu whiskey (e-ul vine de la irlandezi, dar ăsta cred că era distilat prin Liban). Mîncare n-am mai găsit, că închiseseră toate magazinele alimentare, așa că am luat de la non-stop cinci șaorme. „Dar sîntem șase, zise Pandele. Pe copil nu-l numărarăm”. „Copilul nu mănîncă hidrocarbonați d’ăștia, ne liniști Sandu. Îi prăjește maică-sa cartofi și mai are niște acadele de la serbare. Dar uneori îl mai lăsăm pe la vecini, că are prieteni și îl mai opresc părinții lor la masă”.
Am ajuns și acasă după vreo trei ore. Copilul era plecat în vecini, Milica prăjea cartofi, iar Profesorul era roșu la față și ne privea ciudat. Mă luă deoparte și-mi spuse la ureche: „trebuie să plecăm imediat, asta s-a dat la mine”.
- Canci! I-am trîntit-o eu. Numai după ce terminăm băutura. Oricum, tren nu mai avem înapoi decît dimineață.
- Bine, dar nu mă lași singur, zise el.
- Ba n-am zis așa, interveni Profesoru’. Chestia este că eram pus într-o situație delicată. Femeia aia era pornită rău, cred că de la alcool, a intrat peste mine în magazie cînd tăiam lemne și pînă n-am făcut o „ghidușie” chiar acolo, pe buturugi, nu s-a potolit. Acu’, vorba aia „o dată nu se pune și spălată e ca nouă”, dar se pare că are intenția să repete figura și la noapte așa că mai bine o ștergeam.
- Și ați plecat? întrebă Bicuță.
- Nu imediat, zise Poetul. Adică am mai băut ceva și ne-am povestit una alta. A venit și copilul acasă și la pus maică-sa să ne recite ceva în germană. Evident în fața bradului. „N-am avut bani de brad, am luat un molibden" ne zise Milica. Și ne-a recitat copilul: „cămășuțăn ghemaht/cărămidăn ghefraht/aine claine holșurubăn/zibănacht de gros pasione". Ceva în genul ăsta adică. Apoi „abracadabra moșu' și baba/ciribi ciribaboi să dăm în cîine cu un pietroi și să-l lovim direct în coi". L-am aplaudat, i-am dat bomboane, țigări și un o cană de vin fiert, care era de fapt un fel de carcalete (vin fiert+bomboane de mentă+cincizeci de grame de votcă+cincizeci de grame de american cola) după care s-a culcat fericit. "Nu-i al meu" ne zise Sandu, „Sper că se vede asta.Am încercat s-l dau pe brazdă, să-i fac educație, dar n-am cu cine". „Și n-ai mai încercat nimic?" îl întrebă Pandele. „Ba da, l-am dus în obor la Craiova, în tîrgul de vechituri și m-am făcut că-l uit acolo. Da' cît de tîmpit pare, nu e chiar așa. A reușit să ajungă în gară și să se urce în tren, așa că a juns acasă chiar înaintea mea, că eu mă oprisem la cîrciumă să cinstesc evenimentul cu o rachetă adică rom cu bere sau invers".
Asta îmi amintește de o întîmplare cînd, împreună cu alți doi poeți pe care îi cunoscusem la sindrofie culturală, ne-am lansat într-un fel de cenaclu, evident, la o cîrciumă, cu cîteva beri în față, că era vară. De fapt, era o combinație de bere cu rom, pentru că fără tărie nu se poate susține niciun gen literar. Fiecare își recita din creațiile proprii, adică din poeziile publicate sau nu care le socoteam noi reprezentative și inspirate. Mai puțin eu, care nu le știu pe de rost, mai mult de o strofă n-am fost în stare să rețin din tot ce-am scris. Adică, de ce să nu recunosc, mă străduiam, îmi storceam creierii, dar nimic. Îmi păreau în fața ochilor (mai precis în spatele lor) niște semne. Puncte de suspensie (...), semne de întrebare (???), de mirare (!!!) și alte semne, unele dintre ele necunoscute și necuprinse în niciun dicționar, cioclopedic sau de alt fel.Și după cîteva beri, să fi fost vreo șapte, mi-a venit așa un drac, să încep să le critic poeziile. Și le-am tot criticat, dar critică serioasă, susținută cu argumente de genul „căcat", „vax_albina_crema_flora" sau „asta scria și Păunescu/Stănescu/Sorescu/Eminescu", încît m-am pomenit cu o halbă în cap. Sau poate două, că după prima am avut cîteva clipe de confuzie. Nici eu n-am stat pe gînduri și am dat în ei cu am găsit pe mese, adică solnițe și oliviere. Cineva a dat cu spray cu piper și ne-am mai liniștit. Ochii au început să ne lăcrimeze, dar noi credeam că de emoție pentru creațiile noastre, așa că ne-am împăcat și ne-am pupat. A venit însă și poliția și i-am pupat și pe polițiști, care păreau și ei emoționați, dar pînă la urmă tot ne-au urcat în dubă și ne-au dus, așa, într-un plîns general, la secție și ne-a pus să dăm declarații. Pe care le-am dat cu toții în versuri, dar să nu-mi cereți să vi le recit că v-am spus că nu-mi memorez poeziile și nici copie după declarație nu am.
Apoi ne-a povestit și Sandu o aventură din tinerețe, cînd era student. Plină de învățăminte, desigur.

Urmează povestea lui Sandu din vremea cînd era student

***

- Pînă să ne povestească Sandu vreau să lămuresc niște chestiuni, zise Profesoru’. Mie nu-mi plac ipocriții, mai ales alcoolipocriții.
- Ãia ce mai e? întrebă Bicuță.
- Sînt ăia care se dau fițoși în baruri și beau Lagavulin sau Oban amestecat cu pepsi și dacă te duci la ei acasă, te servesc cu țuică de corcodușe pe motiv că este mai curată și ecologică. Ce-o fi în mintea și în sufletul lor, nu-mi pot imagina, dar sigur sînt pierduți, n-or să ajungă niciodată în Rai.
- Adică sînt proști, intervene Bicuță. Bine că n-am băuturi d’alea în bar.
- N-aș zice, răspunse Profesoru’. Prostie înseamnă conformism, și de aici rezultă că uneori toți sîntem proști. Dar individual care bea whisky amestecat cu pepsi (știind că așa ceva nu se face) încalcă un tabu, deci nu e conformist, deci nu e nici prost, e pur și simplu diferit, poate chiar revoluționar. Însă am văzut tot mai mulți bînd whisky cu pepsi, prin urmare există o comunitate a băutorilor de whisky cu pepsi și atunci ei nu mai sînt revoluționari, nu mai sînt inovatori, prin urmare sînt proști pentru că sînt deja anacronici, cad în conformism. Ah, dacă ar bea de exemplu whisky cu altceva, cu tămîioasă de Pietroasele sau cu votcă săniuță, ar fi altă gîscă în altă traistă. Na, că scăpai și eu ditamai prostia cu gîsca, mai ales că nici nu mai are vreo semnificație, la fel cu „dresul busuiocului" pe care-l spun toți dar nimeni nu știe ce înseamnă de fapt. Uite, de exemplu și eu sînt cam prost că vorbesc atîta și se știe, cînd vorbești mult spui și prostii multe.
- Atunci e mai bine să tăcem ca surdo-muții? întrebă Săndel Să comunicăm doar prin semne de frică să nu fim socotiți proști? Să trăim într-o tăcere vegetală? Nu mi se pare o soluție, pînă la urmă prostia trebuie exprimată și din contradicție iese pînă la urmă și ceva bun, cite o idee deșteaptă. Drumul spre progres înseamnă un război al ideilor, nu? Al ideilor exprimate, desigur. Prefer să mă exprim cu riscul de a debita locuri comune și tîmpenii.
- Aici, în Caracal, lumea are credință, zise Sandu, încercînd să revină la poveste. Nu neapărat că ar fi bisericoasă, dar orașul ăsta le-a oferit modele. Orașul însuși este o legendă, dacă vorbim de minunile lui. Dacă socotim numai faptul că biletul de autobuz costa un leu de la gară pînă în centru și un leu cincizeci din centru pînă a gară, spune ceva despre sufletul și temperamental caracaleanului, care nu e orice fel de oltean pîrît ca ăia din Gorj de exemplu sau, mai rău, ca teleoltenii, nici cai, nici măgari. Tradiția s-a păstrat, chiar dacă nu mai există linie de transport în comun pe ruta mai gară-centru și retur. Și taximetriștii au aceleași tarife diferite. Dar Caracalul a dat personalități, a dat modele pe care toți locuitorii orașului visează să le ajungă. Tucă, Diaconescu... învățătoarea aia cu greva…Dar învățătoarea nu e chiar model, nu am auzit pe nimeni doritor să facă de voie greva foamei și să-i bată recordul. Și nici măcar nu cred că bea votcă, deci iese din discuție, nu poate fi model. În schimb, pe pereții blocurilor scrie clar „Forța Diaconescu!”. Acu’, sincer, cine n-ar vrea un Rolls Royce? Și să știți că caracaleanul este și filozof și mă dau exemplu chiar pe mine, care sînt alogen.
De exemplu, stau cu Milica la masă și îmi pun un șpriț. Și îmi apare un bănuț în pahar. Știți voi...ăla cu noroc. Și zic așa: „Uite, a apărut un bănuț în pahar! Bănuțul înseamnă că voi cîștiga niște bani zilele astea, pe care îi voi bea, bineînțeles”. Și nevastă-mea îmi răspunde: „Ba, mai bine să-i aduci acasă, că avem facturi neplătite și întreținerea”. Vedeți voi? Ea nu înțelege cum ar veni devenirea, spirala aia în care mereu ne întoarcem însă la un alt nivel, superior. Dar dacă e inferior? Asta nu mai spune nimeni, cred că de frică. Nevastă-mea nu pătrunde în esența lucrurilor, nici măcar în esența paradoxurilor. Așa că îi zic: „Așa cum omul se naște din țărînă și ajunge tot în țărînă, așa cu și cu bănuțul. Din alcool a apărut, e normal să se ducă tot pe alcool”. Și cu asta i-am închis gura că ea nu are habar de Hegel și Descartes. „Beau deci exist! Sau, mă rog, variante”. Asta da, filozofie, ce Sartre și Beauvoir, frecții... E drept, te transformi mai repede după ce bei o sută de votcă Romulus, sau Maxim sau și mai bine, Kazak în care pui puțină zeamă de lămîie, o juma' de pahar de suc de roșii, o linguriță rasă de boia iute și un strop de zeamă de varză, pentru digestie. Îi zice "Adio mamă", dar nu știu de ce.
- Caracalenii au și scriitori talentați, zise Poetul. Pe unii îi cunosc personal, de alții doar am auzit. Unul dintre ei chiar scrisese un sonet despre praz din cuvinte compuse, praznic, năpraznic, ceapraz... Pînă și cu arhitectura stau bine, dacă au ajuns și țiganii să copieze clădirea judecătoriei. Dar hai, odată cu povestea aia din studenție, că ne-ai omorît cu parantezele.

Povestea lui Sandu, din studenție

- Eram student și îmi făcusem o gagică, mai mare ca mine. Eu eram anul doi, ea era profesoară de spaniolă. Ea avea garsonieră, eu locuiam la cămin și nu aveam voie să lipsesc, pe atunci, prin ’81 era strictețe. Așa că într-o seară, să fi fost pe la zece, era sfîrșit de noiembrie, m-am culcat. Bine, o să vă întrebați „Da’ de ce așa devreme?” Iar eu am să vă răspund: pentru că așa a fost să fie. Am căutat, ca în fiecare vineri, ceva de băut, de obicei beam vin Murfatlar „Corăbioară” la treișpe lei sticla de un litru și votcă poloneză, dar n-am găsit decît votcă rusească Krepkaia (strong, scria pe etichetă) și nu ne-a dat decît o sticlă, că era recesiune. Am băut-o împreună cu colegii mei de cameră și ne-am culcat. Nici n-am apucat să ațipesc că bate cineva la ușă. Era femeia de servici care făcea tură de noapte. Deschid eu, că eram mai aproape de ușă și ea întreabă: „care ești Icsulescu?” „Păi, cam eu sînt!” îi răspund. Și ea: „Aoleu, băiatule, îmbracă-te că te caută securitatea!” Așa că mi-am tras un trening peste pijama și am coborît la parter. Pe drum, adică în timp ce coboram scările de la etajul trei, încercam să fiu lucid, mă întrebam de ce m-or fi căutînd ăia. Încercam să-mi aduc aminte ce bancuri spusesem în ultima săptămînă. Bine, mai avusesem un episod, cînd, un coleg de liceu a scris la Europa liberă și a pus scrisoarea la poștă, semnată „Mircea cel Bătrîn”. De aici i-a luat urma și de la el a ajuns și la mine, că obișnuiam să ascultăm Europa liberă, în special programele muzicale. Șef la securitate, era Radu Tinu, ăla care a ajuns în Timișoara și a fost condamnat în procesul revoluției, apoi a ajuns scriitor. Mă gîndeam că de acolo mi se trage. La parter, mă aștepta un tip brunet și mustăcios, îmbrăcat într-un cojoc de oaie, care s-a recomandat: „Maior Dinu, vă rog să mă urmați!”.
- Din ăla din piele de Delon? întrebă Bicuță. Erau la modă atunci. Hai, zi mai departe!
- Și cu gîndurile astea neclare și învălmășite în cap, am traversat toată curtea institutului pînă la parcare, unde m-a invitat într-un Renault Gordini alb. De ce Gordini și de ce alb, să nu mă întrebați că nu știu să vă răspund. Deschid ușa din spate, intru și pe cine văd?
- Pe Moș Crăciun? îndrăzni Micăle.
- Ei, na! Era chiar prietena mea, profesoara de spaniolă. Și ea mă întreabă: „Unde vrei să mergem?” Eu eram total buimac. Adică de ce să mergem undeva? Ce caută ea aici? E și ea securistă? I-am spus vreun banc politic? „Mergem la Eforie?” mă întreabă ea. „Ce să facem la Eforie?” îi răspund eu tot cu o întrebare (cea mai inteligentă metodă de a trage de timp este să răspunzi tot cu întrebări). „Mergem la Mamaia?” mă întreabă ea din nou. „Ce să facem la Mamaia?” o întreb și eu. „Atunci mergem la mine acasă”! Hopa! Mi-am zis. Deci garsoniera ei este casă conspirativă, sediul securității. Și cu toate aceste gînduri care-mi tulburau mintea mai mult decît votca Krepkaia am pornit spre casa ei. Dar nu am ajuns direct. Ne-am oprit să luăm niște bere Okocim și două sticle de votcă poloneză Zubrovska. Pe alea le-am găsit ușor că maiorul avea relații. Și după ce am ajuns la ea acasă și ne-am magnetizat bine, pe la 3 dimineața, după ce au plecat ceilalți invitați (am uitat să vă spu, în mașină mai era o tipă iar acasă ne mai așteptau doi) m-am cam dumirit și eu cum devine treaba. Făcuseră și ei o glumă cu mine. N-am mai avut chef de nimic, de sex nici atît. Dimineața, îmbrăcat în trening, m-am întors la cămin. Ãia toți erau în fierbere, doar mă arestaseră, nu?
- Și pe urmă ce s-a mai întîmplat? întrebă Profesorul.
- Nu ne-am mai văzut o perioadă mai lungă. A venit sesiunea apoi vacanța... Pe urmă, am mai vizitat-o, dar din ce în ce mai rar. Atunci n-am realizat prea bine, dar mai tîrziu, peste cîțiva ani, cînd mi s-au sedimentat amintirile, am realizat ce influență a putut avea fata aia asupra mea. Pozitivă, bineînțeles. Ea m-a deschis ochii spre literatura universală și mi-a direcționat fundamental lecturile. Citeam și pînă atunci dar pe apucate și fără discernămînt. Au fost ani frumoși, acum nu prea mai am chef de citit, doar cînd mă duc la veceu, țin mereu o carte la îndemînă.
- Am văzut, zise Poetul. Citești „Inamici publici” de francezul ăla cu nume de nepronunțat.
- Cam nasol să fii pus în așa impostură zise Bicuță. Cu securitatea nu știai niciodată cum s-o dai, erau parșivi rău de tot. Apropont, vrea cineva o votcă rusească? E produs nou, de ultimă degenerație. Dar unele lucruri chiar că nu le poți controla. E ca atunci cînd te piși și strănuți. Împrăștii peste tot cu toate că ți-ai propus să ferești colacul.
- Acum două zile, într-o recreație, am întrebat o elevă dintr-a opta la ce lecție au ajuns la română. Îmi răspunde că la „Bancul și anaconda". Mă tot chinuiam să fac legătura între anacondă șilimba română pînă m-a lămurit o colegă de-a ei „anecdota, fată, nu anaconda".
(va urma)

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!