poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1294 .



noiembrie cu o voce pe fundal
proză [ ]
povestire cu iz erotic

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [andivl ]

2010-12-09  |     | 



1.

Era o dimineață de noiembrie, puțin trecut de ora nouă. Afară, o ceață lăptoasă și o temperatură suportabilă. Mă aflam în mașină, pe faleza superioară a Dunării, în drum spre locul de muncă. Câțiva angajați ai primăriei curățau faleza de frunzele căzute pe jos. Se mai vedeau și sportivi amatori intrând și ieșind din ceață.
Conduceam încet, fără grabă. Deodată, sunetul telefonului mi-a tăiat liniștea în felii, felii lungi ca de pepene, cărnoase. “O fi cineva de la firmㅔ Am ridicat telefonul cu atenție, aruncând o privire fugară pe ecranul lui. Era un număr pe care nu-l aveam în agendă. Am lăsat telefonul pe scaunul din dreapta, în ideea de-a nu răspunde. Totuși persoana de la celălalt capăt insista. Semnalizând cu atenție, am oprit pe dreapta. Am răspuns la telefon cu o voce somnoroasă: „Alo...” „Bună”, s-a auzit o voce feminină, „te pot reține câteva momente?” „Da”, am replicat eu, „e în regulă. Sunt în mașină, însă am tras pe dreapta.” „Voi încerca să nu mă întind prea mult”, continuă vocea, pe un ton studiat și plăcut. „Silvia sunt. Ne cunoaștem din vedere. Dacă-ți aduci aminte, am făcut cunoștință cu ocazia lansării volumului tău de poezii, acum două săptămâni.” „?!?” „Am fost acolo împreună cu Victor, fostul tău coleg de facultate...” „Parcă mi-amintesc ceva...”, i-am răspus vocii, cu lentoarea aducerii aminte. Mă aflam într-o antiteză totală cu sportivul care tocmai trecea pe lângă geamul mașinii atunci. „Nu te supăra, dar eram foarte emoționat la acel eveniment. Știi... debutul... Totuși îmi amintesc că a venit și Victor la eveniment, însoțit de cineva, și că i-am dat o carte cu autograf la sfârșit. Era însoțit de o doamnă elegantă, cu un zâmbet melancolic. Atât am reținut.” „De mine e vorba”, a adăugat vocea, cu un surâs în ton. În acel moment, pe capota mașinii a căzut o frunză. Sportivul de mai devreme s-a topit în ceață.
„M-ai sunat pentru ceva anume?” Între cele două telefoane se lăsase prea multă liniște. „Da... Dar nu aș putea să-ți spun la telefon...” „...” „Nu e ceva, nu știu cum să formulez, foarte important sau grav. Crezi că e prea mult din partea mea să încerc să-ți răpesc jumătate de oră? Atunci când preferi tu, nu e nicio grabă pentru mine.” Ceața dimprejur s-a strâns toată în jurul meu. Dacă răspundeam afirmativ acelei voci suave, nu va ști nimeni. Atunci, de ce să n-o fac? Ce aveam de pierdut? „Bine”, i-am răspuns, mimând hotărârea. „Pot ieși la o cafea la ora prânzului, e bine pentru tine?”, i-am propus. „Desigur!” „Undeva pe faleza Dunării? E interesant peisajul cu ceața asta de noiembrie, cu toate că nu cred să persiste până la prânz.” „Sună foarte bine! O să te sun pe la unsprezece și jumătate să-mi dai mai multe detalii.”

Cu titlu de amănunt: când am părăsit locul cu pricina, ceața m-a urmat, ghemotoc împrejurul meu. Sportivii au rămas într-un aer limpede, sticlos și destul de cald pentru un început de noiembrie. La fel și angajații primăriei.

2.

Chiar dacă am avut multe lucruri de rezolvat la firmă, nu am uitat de vocea misterioasă de la telefon, „Silvia”. Încercam să mi-o amintesc atunci, în momentul lansării primului meu volum de poezii, însă doar zâmbetul ei îmi rămânea. Am căutat și printre fotografiile din sală: nu apărea. Cu Victor am ținut foarte puțin legătura după terminarea facultății. M-a surprins că a fost prezent în sala în care am lansat prima mea carte de poeme. Ne înțelegeam bine în facultate. Era un tip fantezist, deschis la minte, plăcut de femei, superficial și puțin profitor, aș putea spune. Avea mereu mai multe iubite deodată. Reușea să se descurce de minune, cel puțin eu n-am auzit vreodată ca una dintre ele să afle de cealaltă. Știindu-mă interesat de situații picante, îmi arunca uneori câte o pastilă. Uneori îl credeam, alteori mi se păreau cusute cu ață albă povestirile lui. Cert este că fetele îl găseau un tip atractiv.
La ora unsprezece și jumătate fix, m-a sunat Silvia. I-am spus la ce restaurant mă gândeam și mi-a dat asigurări că va fi acolo până la doisprezece și un sfert.
La ora convenită eram la o masă de pe „Malnaș”, un restaurant-bar făcut dintr-un ponton acostat pe malul Dunării. Când trecea câte un vapor, mesele se legănau ușor în ritmul valurilor. Pe geam se vedeau până și munții Măcinului, ceața părăsise Dunărea odată cu mine, în dimineața acelei zile.
Vocea de dimineață a venit glonț spre mine, zâmbitoare. „Scuză-mă pentru curaj”, m-a abordat prietenoasă, hotărâtă. „Nicio problemă”, am mimat eu nepăsarea. „Ia loc, te rog.” La prima vedere mi s-a părut o femeie modernă, frumoasă, brunetă, cu tenul măsliniu, părul până la umeri, ușor cârlionțat. Figura puțin colțuroasă, pătrată, însă cu un zâmbet cuceritor și ochi alungiți, căzuți, blânzi. Avea o costumație în roșu și negru, cu o rochiță dintr-un material asemănător cu lâna și un palton negru deasupra. Părea să aibe undeva între treizeci și trei și treizeci și șase de ani (e greu să spui vârsta unei femei ca ea, care arăta clar că știe să se întrețină). Am avut timp să observ toate astea cât s-a făcut comodă la masă.
„Deci...”, a punctat ea după ce și-a scos o țigară. „Deci”, am adăugat și eu, zâmbind plăcut surprins de prezența ei. „Te deranjează dacă fumez?”, a întrerupt brusc firul de discuție care dădea să se înfiripe, stând cu țigara între degetele mâinii stângi și cu buzele aplecate asupra ei, pe punctul de-a o aprinde. „Nu mă deranjează, te rog...” Au urmat câteva momente de tăcere, în care ea și-a aprins o țigară, iar câțiva copii s-au născut, abstract, undeva departe. „Am citit cu mare plăcere volumul tău de versuri! Ești talentat, pe bune!” „Mersi frumos”, am îngăimat eu. „Ți-o spun cu toată sinceritatea, meriți aceste laude!” „Să fie!” „Ți-am recitit cartea de câteva ori. Nici nu i-am dat-o lui Victor. El nu prea e cu poeziile, a venit la eveniment mai mult să te vadă pe tine. Mi-a spus că te aprecia în facultate.” „...” (Trebuie să recunosc: nu mă pricep să primesc laude!)
Discuțiile au continuat destul de formal, în jurul lansării volumului meu de versuri. Simțeam, totuși, că nu ăsta e motivul pentru care a vrut să ne întâlnim. Am luat-o mai tare la un moment dat: „Doar despre carte voiai să vorbim? Mă poți ajuta cu promovarea ei?” „Ah!, nu numai...”, a bătut ea în retragere. „Mai este ceva despre care aș vrea să-ți vorbesc.” „Te ascult”, am punctat eu. „Uite...”, începu ea schimbându-și mimica și tonul, „îmi plac versurile tale erotice... însă cred că le-ar trebui mai multă emoție, mai multă pasiune, veridicitate...” „...”, prelungeam eu mental ideea, brusc interesat de subiect. „Ca să trec direct la subiect, aș vrea să-ți propun să scrii o povestioară poetică, s-o scriem împreună mai precis...” „Interesant...” „Da, poate fi interesant. Dar, dacă crezi că ești interesat de subiect, poate că ar trebui să-ți povestesc mai multe despre mine... Cum se procedează, că nu mă pricep deloc?... Ce zici?” „Sunt deschis la un astfel de subiect...” Cred că la fiecare propoziție de mai sus expresia figurii ei s-a schimbat total, așa că nu mai avea sens să repet între replici asta.
Mi-a povestit multe. O ascultam cu atenție, încercând să intuiesc ce anume voia ea defapt. O ajutam ici colo cu mici întrebări. Povestea luxuriant, cu patimă. În rândurile care urmează voi încerca să redau câte ceva din ceeea ce mi-a spus ea atunci, fără a avea pretenția că-mi amintesc totul și fără a paria pe exactitatea detaliilor. Locuia în Brăila și era căsătorită cu un bărbat mai mare cu zece ani ca ea; avea doi copii cu el, însă relația cu soțul nu mergea bine. Era amanta, adică iubita lui Victor, pentru a păstra termenii în care a descris ea relația cu fostul meu coleg de facultate. Soțul ei, proprietar al mai multor restaurante din Brăila, pierdea nopți întregi prin locații obscure, lucru care a făcut ca, în timp, viața lor conjugală să eșueze. Pe Victor l-a cunoscut atunci când acesta a fost angajat la unul din restaurantele soțului pentru a implementa un program pe calculator. Întrucât ea se ocupa de treburile administrative în acea locație, au ținut legătura pentru probleme strict profesionale la început. Cu timpul s-au apropiat, relația lor a devenit una de iubire, una erotică, în ciuda diferenței de vârstă, Victor fiind cu aproape șapte ani mai tânăr ca ea.
S-a redescoperit ca femeie lângă Victor (îmi aduc aminte precis că a folosit această formulare). Din femeia casnică și închisă care era, a devenit o femeie modernă; a început să se aranjeze cu mai multă atenție și inspirație, să meargă la o sală, să facă gimnastică aerobică. Înainte să-l cunoască era dedicată familiei trup și suflet; după ce l-a cunoscut a devenit puțin egoistă, a început să-i pese mai mult de propria persoană, de propriile plăceri. Parcă a existat un declanșator invizibil în corpul și mentalitatea ei, pe care Victor l-a apăsat, cu gesturi de care nu era decât în parte conștient și responsabil.
„Erau niște partide extraordinare de amor între noi doi... Luam câte o cameră de hotel și ne aveam sălbatic unul pe celălalt! Era un sentiment de evadare, de încălcare a unor conveții scrise, care ne făcea să ne avem de fiecare dată ca și cum ar fi fost ultima oară”, mi-a spus relativ la nopțile petrecute alături de Victor. „Da, cred că ai experiență în direcția asta.” „Nu experiența contează, ci felul în care mă implicam și mă dădeam lui toată!” Aici și-a aprins o nouă țigară. „Victor m-a modelat... Știi ce mi-a pus odată? Că s-a concentrat asupra persoanei mele și m-a transformat în femeia pe care și-o dorea! El m-a inițiat în multe secrete ale plăcerii... Și acum vrea și mai mult...” A urmat o pauză punctată de gesturile ei fumând melancolică. „Aș vrea să scrii o poveste după o idee care mă urmărește. Nu am pus-o încă în practică, trebuie să recunosc, nici eu, nici Victor (cel puțin așa mi-a spus...)” „Te ascult... ” „Mi-ar plăcea să-i trimit într-un plic o povestioară fantezistă despre un el și o ea. Inițial cei doi sunt doar amanți, apoi iubiți; fiecare este căsătorit, însă formează un cuplu pentru a face dragoste cu alte cupluri...” „Sună... bine...” „Inițial formează un cuplu convențional, care sunt împreună doar pentru a cunoaște astfel de plăceri în patru, după care se îndrăgostesc unul de celalt. Vreau un final fericit, e mult prea multă tristețe împrejur!” „E inspirată din relația ta cu Victor ideea?” „Într-un fel... Poate... Ne-am iubit foarte mult în primii doi ani, însă nu mai merg la fel de bine lucrurile între noi. Îl simt rece, distant, prea pasionat de mine ca amantă și prea puțin de mine ca iubită. Ar vrea să mergem mai departe cu fanteziile noastre, dar nu-i pot face față...” „O scrisoare de adio, asta ai vrea să fie această povestioară?” „Nu... Mai degrabă o povestioară despre cum mi-aș fi dorit să fiu și nu sunt, cu toate că l-am iubit enorm!” „Înțeleg: o melancolie, un mister...” „Undeva pe acolo!”
A fumat mult cât am stat de vorbă. Faptul că mi se confesa părea s-o ajute. Era totuși puțin ciudat felul direct în care m-a abordat cu o astfel de propunere, felul în care mi s-a confesat atât de sincer (cel puțin așa părea); însă, în același timp, ceea ce spunea era picant, veridic, plin de emoție. Îi priveam ochii în timp ce vorbea și se citea o melancolie adâncă în ei. Ar fi vrut, într-un fel, să se dedice numai relației cu Victor, însă asta ar fi însemnat distrugerea familiei pe care o construise timp de zece ani. Trecuse de momentul decisiv, hotărârea era luată: relația ei cu Victor era undeva spre sfârșit, însă nu era un sfârșit brusc, ci unul lent, ca o moarte survenită prin crestarea venelor de la mâini. Erau perioade în care nu o suna deloc, la fel cum erau și perioade în care o căuta nebun pentru o partidă de amor și pentru care mima un interes de îndrăgostit... Ea încă i se dăruia cu pasiune, dar o pasiune lucidă, stinsă, ca un vin de Tohani din struguri culeși târziu în noiembrie; era departe, ca tonalitate, de momentele de intimitate de la începutul relației lor.
Mă interesa ceea ce-mi propunea Silvia. Am mai discutat despre ceea ce-și închipuia ea ca povestire și ceea ce vedeam eu că ar fi posibil. Oricum, mi-era greu să mă concentrez pe subiect; totul era prea brusc, prea nou pentru mine. De la vocea care mă contactase în acea dimineață, la întâlnirea de la ora prânzului cu Silvia și cu povestirile ei, aveam mult material de digerat, de analizat, de triat, de pus cap la cap. Ea voia multă poezie în acel text, eu însă încercam să mă concentrez pe firul narativ. Avea niște idei Silvia, se vedea că se gândise mult timp la ele, că le trăise în gând, însă erau naive pe alocuri. Eu eram exterior universului ei, cu ceva experiență într-ale scrisului și mi se păreau că scârțâie pe ici-colo. Dar, până la urmă, de asta apelase la mine... I-am promis ca în două săptămâni să ne întâlnim în același loc și să-i prezint măcar o parte din povestire. „Bine, așa facem”, a pus ea punct, hotărâtă. „Ne revedem peste două săptămâni.”

Cu titlu de amănunt: când își încheia nasturii de la paltoni, am privit cu atenție pachetul din care a fumat tot timpul țigară după țigară, fără să mai scoată altul din poșetă (am fost atent la asta!). Era aproape plin! Și a fumat cel puțin douăzeci de țigări din acel pachet care, în cel mai bun caz, putea conține doar zece!

3.

În zilele care au urmat m-am recules cu greu. Gândurile îmi reveneau mecanic, redundant, la întâlnirea de mai sus. Mi-era dificil să mă așez la masa de scris; iar când reușeam asta, față în față cu foaia albă, nu făceam altceva decât să ne mințim, eu și hârtia, reciproc.
A doua săptămână abia am reușit să însăilez câteva gânduri. Cuvintele se adunau greu, chinuite, trase de păr, ca și cum ar fi fost gândite într-o limbă străină. Nu reușeam încă să fiu natural. Scriam, rupeam foile de hârtie, apoi reluam. Sisific, banal. Deja mă apăsa gândul că trebuia să mă vad cu Silvia și nu aveam nimic gata. Îmi venea să-i propun o amânare... Situație jenantă, dar mai onorabilă decât aceea de a mă prezenta cu mâna goală.
Abia cu două zile înainte de termenul stabilit cu Silvia am reușit să găsesc tonul potrivit. Voiam să fie cât mai bogată în imagini povestirea, în imagini curgătoare, dar totuși să aibă și un fir narativ, care să o facă mai ușor de parcurs în momentul lecturii. Am conturat așa cum m-am priceput personajele sugerate de Silvia, le-am aranjat ca niște păpuși de paie în situațiile pe care mi le-am imaginat și pe care mi le mai aminteam din discuțiile cu Silvia. Sentimentele, ideile, viețile lor, erau în vârful pixului care mâzgâlea hârtie; și mă distra la culme asta! Chit că n-o făceam, din respect pentru Silvia, dar aș fi putut să-i pun să facă orice, într-o ordine numai de mine controlată. Aș fi putut să-i pun să facă dragoste de zeci de ori pe zi, până la tocirea fizică a organelor sexuale; a fi putut să-i fac să urle de plăcere unii în fața celorlalți, fără a avea voie să se atingă; aș fi putut să-i fac să descopere, într-o dimineață, în fața oglinzii, livizi, încremeniți, că sunt androgini.
Ziua convenită a început pe la orele zece, cu un telefon din partea Silviei. „Salutare... crezi că ne putem vedea azi?” „Desigur!” A rămas să ne întâlnim în același restaurant-bar de pe faleză.
A ajuns la cinci minute după mine. Foiam hârtiile dintr-o mână într-alta când a intrat vocea cu zâmbet melancolic. Era binedispusă, probabil datorită curiozității. Mi-a confirmat imediat bănuiala: „Mor de curiozitate! Ai reușit să scrii ceva?” „Citește”, i-am spus întinzându-i manuscrisul. „Și eu sunt curios ce crezi!” M-a rugat să-i comand orice vreau, cu o fracțiune de secundă înainte de a plonja în text. Am rămas singur la masă, alături de un manuscris al unui autor-păpușar și de un lector captiv.
„Ai scris la persoana a doua!”, a ridicat ea un ochi peste zidul foilor. „Da... însă mut când pe el, când pe ea. Alternează punctele de vedere.” „Interesant”; atât a replicat, după care iar am pierdut-o.
„Aha, îmi place cum începe”, reveni Silvia după câteva minute în lumea concretă, citindu-mi:

„tu-el”:
Când ai ridicat receptorul s-o suni, nu era nimic care să-ți garanteze că acel număr de telefon era real. Era un risc pe care ți-l asumai și n-ai ezitat. Ai format numărul de telefon, construindu-ți în minte tot felul de formule alternative, pentru cazul în care ar fi fost doar o glumă proastă. Ai salutat-o, iar ea ți-a răspuns timid: „bună”. Ai întrebat-o dacă anunțul din ziar este real, ea ți-a confirmat, după care i-ai spus „Și eu caut același lucru. Ai vrea să ne întâlnim mâine seară la cinci pentru a discuta mai multe?” Ea a răspuns la fel de timidă, după care ai adăugat „Îți mulțumesc pentru încrederea acordată. O seară frumoasă!”

„tu-ea”:
Când a sunat telefonul în acea dimineață, nu era nimic care să-ți garanteze că cel de la capătul „firului” era o persoană serioasă. Și totuși ai făcut-o, mizând pe intuiție și pe noroc poate. Totuși ți-ai construit în minte câteva formule alternative, pentru cazul în care vocea lui ți-ar fi dat de înțeles că sigur nu este persoana potrivită. El te-a salutat ferm, tu i-ai răspuns timid, după care el te-a întrebat: „Este real anunțul din ziar?” „Da, este real. Nu îmi permit să fac astfel de glume! Caut o persoană seriosă, curată, de încredere. Căsătorită!” Ți-a confirmat că și el caută același lucru, după care ți-a propus o întâlnire pentru a doua zi, la ora cinci. Vocea lui îți conferea suficientă încredere să accepți. „Bine”, ai îngâimat timid, după care el ți-a mulțumit pentru încredere acordată și ți-a urat o seară frumoasă.

„Îți mulțumesc pentru aprecieri, Silvia...” Dar nu cred c-a auzit, plecase deja departe în text, înainte ca eu să termin propoziția de mai sus.
Au trecut vreo două barje pe Dunăre, câteva puștoaice de liceu pe lângă masa noastră, câteva avioane sus, departe, câteva cutremure mici undeva pe glob aiurea, până când ea să binevoiască să mai respire: „E superb aici, unde descrii din perspectiva fiecăruia cum s-au văzut goi pentru prima dată:”

„tu-el”:
În camera scundă și austeră, cu un covor în mijloc, stăteai alături de partenerul celuilalt cuplu, goi amândoi, având fiecare câte un pahar de vin roșu în mâini, așteptându-le. Era prima dată când, peste câteva momente, o vei vedea goală pe „iubita” ta, însă ceilalți doi nu trebuiau să știe asta. Ele au apărut din camera de alături ca două eve într-un paradis al cuplurilor. Ciudat lucru (pentru cine nu știa de „convenția” voastră), prima ai privit-o pe „iubita” ta. Era adorabilă: încă puțin timidă, îmbujorată, dar foarte frumoasă. Sânii erau fermi, linia șoldurilor se unduia precum linia unui vas de flori, abdomenul plat lăsa să se întrezărească grija față de siluetă, iar buricul, cu un cerceluș mic înfipt în mijlocul lui, puncta locul de unde a început să-i fie desenat corpul. Și cealaltă doamnă arăta bine, însă a trebuit să recunoști onest, spre plăcerea celuilalt bărbat, că partenera, pardon, „iubita” ta, arăta clar mai bine!

„tu-ea”:
Camera în care v-ați dezbrăcat amândouă era extrem de îngustă. Ei vă așteptau în camera de alături, goi, cu câte un pahar de vin în mână. Cele câteva bețișoare fumegânde răspândeau un miros de mosc în toată casa. Încă erai puțin timidă, dar hotărâtă să faci pasul ăsta. Ați pășit împreună în camera în care ei vă așteptau. Obrajii îți ardeau, probabil se vedea și din exterior asta. Ai surprins ambele priviri ațintite asupra ta. O mică jenă față de cealaltă evă te-a cuprins. Nu erau doar două persoane cele care te vedeau goală prima dată, ci trei. Ai reușit cu greu să te stăpânești atunci; plutea în aer un imbold care-ți spunea să-l iei în brațe pe singurul dintre ei pe care-l „cunoșteai”. Ceva din convenția dintre voi se rupsese pentru tine și deja ți-era greu să concepi că va fi celălalt bărbat cel care te va avea și nu „iubitul” tău.

Am dat să-i mulțumesc pentru aprecieri Silviei, însă deja era departe. M-am oprit la timp: învățasem asta din experiențele anterioare.
Textul i-a plăcut Silviei. A avut totuși câteva mici remarci de făcut, în special la adresa unor pasaje „tu-ea”. Se simțea mai comod acolo, pentru că-i era mai ușor să se pună în pielea personajului feminin. I-am acceptat mai toate remarcile, întrucât reușea să mă convingă c㠄așa e mai veridic”. În fața argumentului „crede-mă, sunt femeie, știu ce spun”, nu aveam foarte multe de comentat. Textul nu era terminat, spre dezamăgirea Silviei. Mă opream după momentul primei aventuri, atunci când fiecare dintre ei începea să fie atras puternic de „iubitul” convențional. I-a plăcut felul în care am descris cum s-a desfășurat partida de amor, fără a intra prea mult în detalii anatomice, dar reușind să creez și să susțin o tensiune erotică (după cum a remarcat Silvia). Iar a fumat mult, și când citea textele și când vorbea cu mine, de data asta comandând un pachet de țigări de la bar.
Am mai discutat despre felul în care urma să continui povestea. Ea ținea morțiș să fie un final fericit. Pe mine mă atrăgea mai degrabă un final ciudat, în coadă de pește, în care el, spre exemplu, să nu mai dea niciun semn de viață sau ea să nu-i mai răspundă la telefon. Mi-a explicat că e foarte important pentru ea să fie un final fericit, așa că i-am făcut, formal, această concesie. Desigur, mă gândeam, tot voi strecura eu o bizarerie, astfel încât să fie doar în aparență un final fericit.
A pus capăt întâlnirii smulgându-mi o promisiune: „Ne întâlnim peste alte două săptămâni, e bine? Tot aici. Poate reușești să termini până atunci...” „E foarte bine”, i-am răspuns încrezător pe inspirația mea, în timp ce-o ajutam, galant, să-și îmbrace paltonul.

Cu titlu de amănunt: când am ieșit de pe pontonul-restaurant, un cuplu tocmai trecea pe faleza inferioară prin fața noastră. Semănau izbitor cu personajele descrise de mine în manuscris. Atât eu, cât și Silvia, ne-am oprit brusc câteva secunde bune, privindu-i insistent. După care ne-am întors unul către celălalt. „Ciudat, nu?” „Ce concidenț㔠Și-n ochii ei blânzi, înguști, ușor căzuți, am văzut atunci continuare povestirii.

4.

Textul curgea de la sine. Nu eram decât un vehicul care-l scria. Mă îndopam cu zeci de cafele, mă făceam că privesc foaia de hârtie, iar textul se scria singur. De multe ori nici nu eram atent: îmi aruncam ochii pe geam sau deschideam televizorul la o emisiune de știri.
În toată atmosfera asta bucolică, de conviețuire ideală cu eul meu scritoricesc, am primit un telefon care mi-a inversat polii magnetici. Un telefon care a transformat un sărut într-o mască de gaze, un ou ideal într-o formă neregulată, dizgrațioasă, un gând altruist despre lume într-o meschinărie egoistă. Era vocea, „Silvia”. Redau întru tocmai discuția cu ea, pentru a nu fi „acuzat” de un eventual cititor al rândurilor de față de „inveții” sau cine mai știe ce alte bazaconii. Totuși, nici nu urmăresc să mă disculp. Nu există nicio vină aici. Redau pur și simplu ceea ce a fost, așa cum a fost.
Urmăream pe geam o frunză căzând. Mâna dreaptă scria singură, cea stângă alerga după un pișcot pe-o farfurie. Eu alunecam lent, cu frunza. Deodată, exact ca la începutul acestei povestiri, a sunat telefonul. Nu am mai tras pe dreapta, pentru că nu eram în mașină; totuși „conduceam” ceva. Conduceam un text, iar asta m-a făcut să fiu mai nepăsător, mai ignorant, decât dacă aș fi condus o mașină reală, cu motor murdar de ulei și haină de tablă. Telefonul suna. Suna insistent. Suna agasant. Suna oribil! Mâna mea dreaptă nu a mai îndurat chinul, a aruncat pixul și-a răspuns. Era ea, redusă din nou la propria voce: „Ce faci?”. Tonul era anemic, scăzut. „Scriam ceva. Tu?” „Sunt tristă.” (precizare inutil㠖 se simțea în telefon asta). „Adică?” „Victor. Victor... m-a părăsit.” „?!?” „Definitiv!”
Abia atunci m-am trezit din reveria frunzei, ca izbit, în locul ei, de asfalt. „Poftim?” „Totul a fost un aranjament, așa cred!” „?!?” „Ne-a făcut cunoștință special ca eu să iau legătura cu tine, iar el să mă acuze că mă văd cu altcineva. Știa că mi-ar plăcea să stau de vorbă cu un poet și a profitat de noi. M-a somat să-i spun cu cine mă întâlnesc și am refuzat. A simțit în atitudinea mea că mi-a fost gândul la altceva săptămânile astea.” „...” (eram mut) „Nu vreau să-ți spun mai multe, nu vreau să te încarc inutil... Vreau doar să știi că din momentul ăsta nu mă mai interesează nicio povestire. Te rog enorm de mult să nu te superi, dar înțelege-mă: nu-și mai are sens micul nostru proiect. Știu că am profitat de tine, dar sper, din tot sufletul, să mă înțelegi!” Oare altcineva în locul meu nu ar fi „înțeles-o”? „Poți face orice vrei cu povestirea în cauză.”, asta am mai reținut din ce a mai precizat după. Abia de-am articulat mai multe cuvinte ca un nou născut. Astfel de situații mă blochează complet, sunt perfect obtuz în a da sfaturi „de inimă”.
Am lăsat mâna dreaptă să-și continue dicteul automat. Nu am intervenit cu nimic. Ce a ieșit, am trimis direct la o revistă spre publicare. Nici nu am avut curaj să citesc înainte. Toate planurile, cu sfârșit așa și pe dincolo, au picat. Am lăsat povestirea să se scrie singură.

Cu titlu de amănunt: după publicare, m-a sunat vocea să mă felicite. A fost scurtă și la obiect. Citise povestirea în revistă. I-a plăcut „enorm de mult”. Peste câteva zile m-a sunat și Victor, cu un text similar. Ciudat e că m-au sunat de pe același număr de telefon. Să fi fost chestia cu despărțitul doar un pretext pentru a ieși onorabil din povestirea mea?


Andrei Velea

.  | index











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!