Mama si tata plecasera, nici pana acum nu stiu unde, dar nu era ca si cum as fi putut sa-i opresc, cine eram eu sa-i contest ? Timpul plecase si el, eram singur pe lume, dar niciodata nu m-am plans, sa zicem ca mi-a fost frica; dar oare acum regret trecutul sau incerc sa ma scuz de clipa asta numita viata ? Poate ca nici asta nu stiu, dar am invatat ca singuratatea inseamna fericire si ca eu nu contez deloc; atat - doua lucruri inutile, dar sincere.
Am trecut si pe langa lac, tot la fel era : negru si de nerecunoscut, nu ma mai tinea minte, peste mine trecuse viata, el inca era tanar.M-am oprit si langa munti, cei mai mari si albi, nici ei nu ma mai cunosteau,am aruncat cu gandurile mele in ei, dar n-am primit nici un raspuns.
M-am resemnat dupa tot si toate, am trecut peste pod si o alta apa, si am urcat incet si trist catre casa. Acum la final, am dat la schimb tot ce cunosteam ca sa invat un singur lucru : Nietzsche a avut dreptate.