poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 5209 .



La cules de rodii în cartierul Rahova 20
proză [ ]
despre îngrijirea părului și diferența dintre Regat și Ardeal

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Almalo ]

2010-10-20  |     | 



Astăzi părul poate fi vopsit oricând, oricum și de toată lumea.

În anii șaizeci-șaptezeci nu am văzut nici un om cu părul violet, verde sau albastru.

Mama își pieptăna cu mare atenție părul în fiecare dimineață, care îi ajungea până peste talie. Un ritual ce mirosea a curat, de peste o jumătate de oră la care nu lipsea pieptănul din os, adus din R.D.G. pe care îl păzea cu sfințenie.

Îl peria apoi cu o perie cu griful (mâner din lemn la vechile perii de păr) și lacul crăpat și scrisul șters primit de la Tante Gode (nașa de botez), - care la o vârstă matusalemică avea voie să plece anual la unele „Tante” la Boston, - iar cand mama nu mai putea respira de atâta mișcare, îl prindea cu multe agrafe - precum un jongler sau cofetar care își stăpânește meseria, - în formă de melc, în spatele capului: o tradiție ardelenească.

Era cel mai lung păr pe care l-am văzut în copilărie.

Femeile din cartier își făceau permanent, toate la fel, crețe și vâlvoi, iar unele exagerau la finele săptămânii cu așa numitele colonii sau apă de trandafir bulgărească, încât te abțineai să nu cobori la următoarea stație.

În Ardeal parfumul cel mai des întâlnit a fost 4711. Nu exista pervaz, sertar sau noptieră să nu fie patrulate de sticluțe mai mari sau mai mici, unele chiar pitice, cu marea inscripție „4711 Kölnisch Wasser”, iar literele erau atât de curbate că la început credeam că sunt mâzgălituri.

De fapt era o imitație a scrisului gotic, pe care toate tantilele și omamalele născute încă în Austro-Ungaria îl puteau citi.

Ce nu știam eu: așa se învățase la școală până târziu dup㠓războiul cu nemții și rușii”: în gotică.

Pe certificatele de naștere pe care mama le ascunsese pe raftul cel mai de sus din dulap tot în scrisul acela cambrat era scris în cerneală neagră.
Iară hârtia certificatelor nu era mică sau în formă funcțională, nu, era cât un cearceaf. Pe ea erau înscriși toți nașii – iar la protestanți pot fi uneori până la șapte! - fini, cei care au fost de față, date de naștere, doar, doar nu s-or pierde din ochi pe firul vieții.

Bigudiurile erau din plastic strâmb. Cine avea de metal se putea considera fericit. La coafor, când te uitai pe geam, femeile arătau ca niște marțieni arestați, cu priviri terne, cu o mică speranță contra unui preț mare: „merită chinul fierbinte sub casca de cosmonaut naufragiat, la ieșirea din coafor voi fi cea mai frumoasă!”

Părul scurt era un semn de tinerețe, doar cele în vârstă îl țineau strâns la spate.

Pe căruțele care treceau sâmbăta pe la apusul soarelui prin cartier, din care se auzeau strigatele precupeților călători, ce opreau aerul și praful de pe stradă, erau femei îmbrăcate colorat, cu părul lung, împletit în cozi negre, groase și legate cu funde roșii.

Și azi ne-am putea întreba: oare ce uleiuri misterioase foloseau pentru a avea atâta frumusețe de păr? În nici un caz ape bulgărești sau cele ce sunt azi prin rafturile sterile ale mallurilor.

Ardealul era o lume la fel de departe de viața din București precum era cam toată străinătatea și nu apărea decât în poveștile mamei.

Nu am văzut la Biserica Lutherană nici o Tante din Ardeal cu permanent sau fără o eșarfă înfoiată la gât. Unele chiar primeau pălării bavareze de la rude, cu pană la pălărie după tradiția bavareză. Atunci să fi auzit și văzut râsul umflat pe sub bănci al copiiilor, îmbrânciturile mamelor, cu ochii țintă la popă, care nu știau de ce râdem.

Preotul trebuia să-și dea o mare silință în zilele când apărea câte o Tante cu pană sau gulere cu piciorușe de la diverse rozătoare, din care în plină slujbă apărea o molie sătulㅅ

Noi copiii încercam să o prindem, ne alegeam cu câte o palmă scurtă din senin și liniștea se lăsa din nou printre băncile tocite de picioarele neobosite în ale credinței.

Molia dispărea repede. Avea gulere și paltoane din păr de cămilă, basmale din kașmir și blănuri înnecate în naftalină la alegere.
Biserica Lutherană era un fel de paradis al moliilor, o bursă de paltoane și un schimb permanent de marfă de la „pachet”.

Occidentul apărea și el din când în când în poveștile celorlalți, în șoaptă și cu o mare admirație, când vreo Tante revenea din Germania sau America și împărțea punguțe cu nimicuri bine mirositoare. Și el, occidentul, mai apărea din „pachet”, care apoi dădea „ocolul orașului” aș putea spune, pe la doctori, dentiști, croitorese, profesori și meditatori, adică peste tot unde puteai da o „atenție de la pachet”, „de dincolo”…adică din străinătate, de preferat occident, și în cel mai rău caz din Rusia sau Bulgaria.

Cei ce veneau doar din Ardeal și treceau pe la Biserica Lutherană nu împărțeau nimic. Stăteau sfătoși la masa noastră, povesteau cum că merele acolo la ei erau mult-mult mai mari decât cele din Regat, iar oile mult mai albe, fetele mult mai grase, adică totul era „mult mai”.

Verii mamei au fost o dată la noi înainte să plece definitiv în Germania la unchiul mamei, Onkel Andreas, care rămăsese după război în Germania.

Ei au fost singurii care au adus cu ei „honklich”, un fel de cozonac cu mult mai multe stafide și cu mult mai multe nuci decât cozonacii pe care-i puteam cumpăra noi la alimentara din La Bariera și de atunci am început să cred, că acolo în țara aceea „Ardialul nostru” chiar că toate erau mult mai mari și lumea era mai veselă și înțelegeam, de ce nu vor să aibă contact cu Regatul, unde oamenii „ioi, ioi, meninche semințe de floarea soarelui și scuipe pe jos”.......

- Onkel Fredi, la voi semințe nu există?
- Ba da, dar le-or mânca doar paserile, că nu-s pentru oameni.

Și așa am început să înțeleg ce-i cu „Ardialul lor” , unde se făcea mare diferență între oameni și păsări, acolo unde se vorbea cu vacile precum cu oamenii și duminica era sfântă, unde părul se purta melc de la căsătorie până la moarte, pentru că de tăiat oricum nu se încumeta nimeni.

- Moter, tu ai fost vreodată la coafor? am întrebat-o pe bunica mea, după ce intrasem la facultate și doream să-i povestesc cum a fost la examene.
- Nu, ce sa caut eu acolo la Herrinen (doamne), care miros a dulap de haine, părul meu îl țin bine „unterm Tuch” (sub basma), așa cum o făcut și meine Moter (mama mea).
Și Moter a mea (bunica mea) se pieptăna în liniște dimineața, avea o farfurie plină de agrafe frumoase, unele din os, agat, chichlimbar sau plastic maron, se vedea că nu erau de la piață și văzuseră mai multă străinatate decât mulți dintre noi pe vremea aceea.

Femeile după ce se căsătoreau purtau o basma și nu pentru că le-ar fi tras curentul. Duminica aveau o basma mai scumpă și mai groasă. Bărbații purtau bască sau iarna căciulă din blană de oaie. Rar câte un domn trecut și printr-o viață de oraș, avea și o pălărie de catifea, pe care o ștergea de praf doar să o plimbe la biserică.

- Mama, bunica a murit, nu mai trebuie să asculți pe nimeni, îi spuneam, când o vedeam în ultimii ani ce se chinuia cu spălatul, pieptănatul și apoi cu prinsul părului, când se rărise, iar „coada de cal” nu se mai lăsa împletită și întoarsă în toate felurile.

- Acum eu i-am luat locul, zicea, acum eu trebuie să fac ce făcea ea, ca să fie bine, va trebui să faci totul bine așa cum ai văzut la noi.

Bărbații nu aveau voie să aibă părul lung. De barbă nici vorbă.

- Uite, un barbat care nu e tuns scurt e un bărbat leneș „ein Faulpelz” (o blană leneșă în traducere cuvânt cu cuvânt, dar care înseamnă pur și simplu „leneș”), ca un om care nu-și face pantofii și are tocurile tocite, adăuga mama uneori când traversam Cișmigiul.

Tocurile noastre de la pantofii majoritatea făcuți la comandă aveau plachiuri, nu cumva să se tocească și să ne facem de râs. Uneori, când mă lăsam trasă de mâna fermă a mamei, auzeam plachiruile pe aleea proaspăt spălată a parcului și aveam impresia că nu aud nici o diferență între tropăitul cailor pe Șoseaua Măgurele și plachiurile care treceau unul pe lângă celălalt.

Căruțele erau da, pe vremea aceea , ca un fel de mașina mică. Cu ea ajungeau țăranii din împrejurimi în zori de zi până în la Barieră de unde mai departe se mergea în cărucioare, furgonete sau se dădea ciubuc la polițaiul din intersecție și se trecea până la piață. Dar unii nu dădeau or nu aveau or se gândeau că își sperie caii.
În jurul pieții era un cordon de căruțe mai mici s-au mai mari si cai cu un sac atârnat de gât din care puteam mânca și în spatele lor era un morman de paie ca să nu murdărească trotoarul, dacă își făceau nevoile.

Ochii cailor însă nu păreau triști, ca cei pe care i-am văzut acum vreo cinci ani , tot în piață , înainte de aderarea la UE. După aderare caii au părăsit Bucureștiul, iar propietarii lor , oameni cu bani și fără carnet, și-au cumpărat în loc de cai un șofer pe care îl strunesc acum cam cu aceeași „sensibilitate”.

Să mă întorc la tunsorile copilăriei, că iar m-am pierdut printre plachiuri și căruțele pieții Rahova!

Băieții erau tunși la fel, scurt, cu un breton mic, parcă tuns cu fierăstrăul și tunși impecabil pe ceafă. Mașina era un fel de mașină de tuns iarbă, doar mult mai mică. La început erau fără curent, aveau mânere metalice și cred că proveneau din Rusia sau R.D.G. Apoi au apărut cele cu curent și băieții erau scalpați pe ceafă cât ai clipi din ochi. Tare mă bucuram în acele clipe că sunt fată. După ochii mici ai puștilor și buzele strânse pișcăturile treceau precis mai departe de ceafă…..Mă întrebam dacă nu le-o fi frig, așa cu ceafa goală, pentru că noi fetele toate aveam părul lung și la școală purtam bentiță.

Unele aveau bentițe din stofă altele din elastic special, iar dacă aveai noroc, de undeva, cineva îți făcea rost de o bentiță din plastic, albă și lată și erai altfel decât ceilalți.
Când am ajuns la vreo 28 de ani prima oară în Occident și vedeam că tinerii vor să se îmbrace la fel, n-am mai înțeles lumea. Noi cei uniformizați visam să avem cel puțin o pensă mai altfel decât ceilalți, să nu purtam toți aceeași bentiță sau bască, iar aici în curțile școlilor occidentale fetele vor să aibă toate jachete la fel……

Să nu mai vorbim că am întâlnit autobuze întregi de pensionare la „Kaffeefahrten”, „călătorie în care primesc o cafea și se fac reclame”, care aveau aceeași coafură și același permanent și aceeași formă de pantofi……doar culorile difereau de cele ale copilărie, și parfumurile.

Deosebirile vestimentare erau rarisime, când te gândești că purtam uniformă, la care doar unele mame acceptau să facă o pensă, două, să se întrevadă o talie, o oarecare formă umană.

Bărbații aveau în semn de libertate poate o buclă pierdută pe mijlocul capului. Unii mai în vârstă chiar o treceau de pe o parte a capului pe cealaltă și o dădeau cu apă și săpun să stea fixă până seara, fiindu-le rușine de pata de chelie din mijlocul capului.

Dar libertatea nu ajungea mai departe.

Poate aceste detalii par ciudate, dar acum, când avem voie să purtăm pe cap ce dorim, am uitat acele vremuri în care, când auzeam:
- Să vii cu tata tuns la școală!
era semn că ceva nu e în ordine, și nu doar cu ținuta vestimentară sau că cineva trebuie să se ducă la frizer.


.  | index











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!