poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2877 .



Întreaga ființă e aprinsă durere
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Gustav_Meyrink ]

2010-10-17  |     |  Înscris în bibliotecă de miron stefan



La ora șase e de mult întuneric în celulele arestaților de la judecătoria regională, întrucît acolo lumînările nu sunt permise, iar pe deasupra era și o seară de iarnă - cețoasă și fără stele.
Paznicul pășea cu legătura grea de chei, de la ușă la ușă, luminînd încă odată prin micile fante zăbrelite – așa cum îi cerea datoria – și se asigura că barele de fier erau intacte. În cele din urmă pasii săi se estompaseră, iar liniștea suferinței se lăsa asupra tuturor năpăstuiților lipsiți de libertate – cîte patru la un loc – care dormeau în celulele nemiloase, pe băncile lor de lemn.
Bătrînul Jürgen ședea pe spate și privea în sus, înspre mica fereastră a ocnei care licărea precum ceața palidă a obscurității. – Numără loviturile domoale ale clopotului distonant din turn și pregetă ce are să spună mîine în fața juraților și dacă are să fie eliberat.
Sentimentul indignării și al urii sălbatice pentru întemnițarea prelungită la care fu supus, fiind pe deplin nevinovat, îl urmărise, în prima săptămînă, pînă și în vise, iar, din pricina disperării, ar fi urlat cu poftă.
Zidurile groase, însă, și spațiul îngust – de-abia cinci pași lungime – împing durerea înlăuntru și nu o lasă afară; - îți proptești doar fruntea de perete, ori te ridici pe banca de lemn pentru a zări, prin zăbrelele închisorii, un petec de cer albastru.
Aceste neliniști se evaporaseră, iar acum alte griji, necunoscute omului liber, îl copleșeau.
Dacă mîine are să fie eliberat sau condamnat, nu îl mai zdruncina acum în felul în care, fără îndoială, îndură pe deplin mai înainte. – Fiind nedorit, ce îi mai rămînea în afară de a cerși sau a fura!
Odată pronunțat verdictul, are să se spînzure – cu proxima ocazie – iar visul său, cel pe care îl avuse, în prima noapte, între zidurile acestea blestemate, are să se împlinească.
Cei trei tovarăși ai săi se liniștiseră de mult; - nu mai aveau nimic nou de sperat care să îi țină trezi, iar lungirea arestului preventiv nu scurta decît somnul. – El, însă, nu putea dormi, viitorul tulbure și plăsmuirile tulburi ale amintiri se rostogoleau înaintea-i: la început, cînd mai avea cîțiva creițari, își mai îmbuna soarta, putea să-și cumpere, ici și colo, cîte un cîrnat sau ceva lapte, ori, cîteodată, un capăt de lumînare, atît timp cît îi i-au permis să rămînă cu învinuiții. – mai apoi l-au zvîrlit la condamnați, din motive de comoditate – iar în celule astea se făcea repede întuneric – la fel și-n suflet.

Stă omul o zi întreagă și chibzuiește, cu coatele proptite pe genunchi – contenind doar, în unele momente, cînd temnicerul deschide ușa, iar un condamnat tăcut aduce un ulcior cu apă ori o oală de tablă cu fasole fiartă.
Ore întregi pregetă la cine ar fi putut săvîrși crima și îi devenea din ce în ce mai clar că doar fratele său era bun de făptaș. – Flăcăul nu degeaba se volatiliză așa repede.
Apoi se gîndi iarăși la întrunirea de mîine, de la tribunal, și la avocatul care ar trebui să-l apere.
Nu ținu nimic pentru el. Omul fusese mereu împrăștiat, ascultase numai c-o ureche și era atît de cucernic, încît, atunci cînd apărea magistratul, se mlădia de tot, ca o pisică. – Dar era limpede că așa îi era felul.
Jürgen auzi de departe răpăitul droștei care, la acea oră, circula mereu pe lîngă clădirea tribunalului. – Cine ar putea să șadă înăuntru? – Un medic – ori poate vreun funcționar. - Cît de ascuțit sunau copitele pe macadam.
— — — — — — — — — — —
Jurații l-au eliberat pe Jürgen – din lipsă de dovezi – iar acum cobora pentru ultima dată în celulă.
Cei trei condamnați se holbau buimăciți cum își potrivește, cu mîinile tremurînde, gulerul vechi la cămasă și cum îmbracă un costum, jerpelit, subțire de vară pe care i-l aduse supraveghetorul. – Hainele de penitenciar, în care suferise opt luni, le aruncă, cu o sudalmă, sub bancă. – Apoi se prezentă la biroul de la ușa de ieșire – temnicerul scrise ceva într-un registru și îi dădu drumul.
De pe stradă, totul se răsfrîngea asupra lui atît de înstrăinător: oamenii grăbiți, cărora le era cu putință să se ducă încotro pofteau și pentru care totul era înțeles de la sine – și vîntul glacial care aproape te răsturna.
Din cauza slăbiciune trebui să se țină de un copac de pe alee, iar privirea îi căzu pe incripția de piatră de pe arcul porții:
„Nemesis bonorum custos. “ - Oare asta ce mai înseamnă?
Răcoarea îl vlăguise; se tîrî la o bancă, dîrdîind, lîngă arbuștii din parc și adormi frînt, aproape leșinat.
Cînd se trezi, era la spital – îi amputaseră piciorul stîng fiindcă îi înghețase.
— — — — — — — — — — —
Din Rusia îi parveniseră două sute de guldeni – limpede că de la fratele său pe care, probabil, îl chinuia conștiința, iar Jürgen închirie o prăvălie ieftină pentru a vinde păsări cîntătoare.
Trăia sărăcăcios și singur, și se culca după un perete de scînduri, în dugheana sa ponosită.
Cînd, diminețile, soseau în oraș copii de țărani, achiziționa de la ei, pe cîțiva creițari, micile păsări pe care le prinseseră în laț ori capcane și pe care le vîrau cu celelalte, în cuști mizerabile. — — —
De un cîrlig de fier, din mijlocul cupolei, era agățat de patru corzi un pat vechi unde se înghesuia o maimuță rîioasă pe care Jürgen o luă la schimb pe o gaiță, de la vecinul său – peticarul.
Zi după zi, școlarii rămîneau, ore întregi, în fața ferestrei goale și se holbau la maimuța care se zbenghuia neliniștită, dintr-un loc în altul, și își arăta colții mîrîind în vreme ce clienții deschideau ușa.
După ora unu, de obicei, nu mai venea nimeni, iar atunci bătrînul se așeza pe scaun, clipea melancolic înspre piciorul său de lemn și pregeta la ce oare făceau acum condamnații și domnul magistrat, și dacă avocatul mai stătea pe burtă în fața lui.
Cînd, din timp în timp, ofițerul de poliție care locuia în apropiere trecea prin apropiere, lui cel mai mult i-ar fi plăcut să sară și să-l izbească cu ranga peste însemnurile lui colorate.
O Doamne, dă odată poporului să se scoale și să-i răpună pe mișei, pe dracii mărunți să-i înhațe și să-i osîndească după vinele lor la care s-au dedat în ascuns și cu plăcere.
Lîngă pereți stăteau așezate unele peste altele coliviile, aproape pînă la tavan, iar, cînd te apropiai prea tare de ele, micile păsări se zburătăceau. – Multe erau aproape triste și molcomite, iar dimineața devreme, le găseai zăcînd, cu ochii stinși, moarte pe spate.
Jürgen le zvîrlea nepăsător la gunoi – nu costau prea mult – și întrucît erau păsări cîntătoare, nu aveau nici măcar un penaj frumos de care te-ai mai putea folosi.
De fapt în prăvălie nu era niciodată liniște – un veșnic zgrepțănat, răcăială și un piuit domol - pe care bătrînul, însă, nu-l auzea – se obișnuise prea mult cu el. – Chiar și putreda duhoare de nesuportat, nu-l mai deranja.
— — — — — — — — — — —
Într-o zi un student ceru o coțofană, iar cînd plecă, Jürgen observă, căci în acea zi se simțea cu totul nefiresc, că mușteriul lăsase o carte.
Deși era în germană, chiar dacă tradusă din indiană, așa cum aflai pe prima pagină, înțelesese atît de puțin, încît trebui să bîțîie din cap. – numai o singură strofă o recita mereu, șoptind, pentru că îi stăruia în minte atît de amar :

Întreaga ființă e aprinsă durere
De vezi aceasta cu înțelepciune,
Te-ai săturat de-al vieții chin
Găsit-ai astfel iluminata cale!

Iar cînd privirea îi căzu asupra multitudinii de captivi mărunței ce zăceau pleoștiți, în coliviile înguste, se sfîrși la inimă și se tînguia cu ele de parcă el însuși ar fi fost o pasăre care plînge după meleagurile pierdute.
O suferință adîncă îi străpunse sufletul, năpădindu-i ochii cu lacrimi. Le dădu animalelor apă proaspătă și le umplu iar cu mîncare, lucru care, altminteri, îl făcea doar în zori.
Concomitent, îi dădură ghes amintirile după pădurile verzi, foșnitoare de sub lumina aurie a Soarelui, de care uitase de mult, ca de niște basme străvechi din frageda copilărie.
O doamnă însoțită de un servitor care căra cîteva privighetori îl smulse din aducerea-aminte.
„Am cumpărat aceste păsări de la dumneavoastră,” spuse ea, „dar de vreme ce cîntă atît de rar, trebuie să mi le orbiți.”
„Ce? Orbite?” se bîlbîi bătrînul.
„Da, - orbite – Să le scoateți sau să le ardeți ochii sau cum s-o face. – Dumneavoastră ca păsărar, cu certitudine, vă pricepeți mai bine. – Dacă cîteva au să mierlească, nu-i mare pagubă, supliniți-mi doar cele lipsă cu altele. – Și trimiteți-le iute la mine. – Știți doar adresa mea? – Adieu.”
Jürgen cugetă mult după aceea și nu se duse la culcare.
Toată noaptea se tolăni în scaun – nici nu se ridică atunci cînd veciunul său – peticarul -, căruia îi păru ciudat că prăvălia rămase deschisă atît timp, bătu la geam.
Ascultă, în întuneric, cum se fluștura în colivii și avu împresia că niște aripioare moi îi băteau la inimă solicitînd intrarea.
În faptul dimineții, deschise ușa, se duse, fără pălărie, pînă în centrul orașului și privi îndelung văzduhul deșteptat.
Pe urmă se întoarse liniștit în prăvălia sa, deschise agale coliviile – una după alta – iar dacă o pasăre nu-și lua zborul pe loc, o scoatea, din chișiță, cu mîna.
Fîlfîiau împrejurul bătrînei bolte, micile privighetori, toate, scatiile și prigoriile pînă cînd Jürgen deschise ușa rîzînd, și le dădu drumul în aerul liber, în eterica libertatea dumnezeiască.
Se uită după ele pînă le pierdu din vedere, și se gîndi la pădurile verzi, foșnitoare de sub lumina aurie a soarelui.
Pe maimuță o dezlegase, luînd placa de pe plafon astfel ca marele cîrlig de fier să-și de-a drumul.
Funia pe care o atîrnase acolo o transformă într-un laț, și și-o puse în jurul gîtului. – Din nou îi trecu prin minte frîntura din carte, apoi împinse cu piciorul de lemn scaunul pe care era ridicat — — — — — — — — — —

.  | index











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!