poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3259 .



Cafeneaua Klößchen
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Alfred_Lichtenstein ]

2010-10-11  |     |  Înscris în bibliotecă de miron stefan



I

Lisel Liblichlein venise din Provincie la oraș întrucît dorea să devină actriță. Acasă, totul i se părea burghez, sufocant, neghiobesc. Domnii erau stupizi. Cerul, sărutările, prietenele, după-amiezele însorite deveniseră insuportabile. Nu-i rămînea decît să plîngă. Să fii actriță însemna pentru ea : să fii inteligentă, să fii liberă, să fii fericită. Ce însemna asta, ea nu știa. Nu încercă să afle dacă are talent.
Era înnebunită după vărul Schulz pentru că locuia la oraș și făcea poezii. Cînd, la un moment dat, vărul i-a scris că s-a săturat de drept și că își va trăi talentul de scriitor, ea le împărtăși părinților îngrijorați că i-a ajuns pînă la gît viața aceia strîmtă și că își va urma idealurile fiind actriță. Au încercat toate mijloacele de a o întorce de la acest plan. Nu le reuși. Se făcu și mai hotărîtă și chiar amenințătoare. Au cedat fără voie, au condus-o la oraș, au închiriat o cameră mică, într-o pensiune mare, și au înscris-o la o școală ieftină, de artă dramatică. Vărul Schulz fu rugat să aibă grijă de ea.
Domnul Schulz era des împreună cu verișoara Liblichlein. O ducea la cabarete, îi citea poezie, îi arătă odaia lui boemă, o prezentă în cafeneaua literaților Klößchen, mergeau de mînă, ore întregi, pe străzi, noaptea, o atingea, o săruta. Domnișoara Liblichlein fu, la început, plăcut năucită de toate aceste lucruri noi ; curînd își dădu seama că majoritatea lucrurilor nu erau tot atît de frumoase pe cît și le imaginase. Încă de la început era iritată că directorul școlii, colegii, literații de la cafeneaua Klößchen – toți bărbații cu care se întîlnea mai des - găseau plăcere să o atingă, să-i mîngăie mîinile, să-și lipească genunchii de ai ei, să o privească fără jenă. Chiar și drăgostelile lui Schulz îi deveniseră o povară.
Pentru a nu-l supăra și, de asemenea, să nu pară provincială, își arăta rar discomfortul. O dată, însă, îl pocni tare peste față. Erau în camera lui, tocmai îi explicase ultimile versuri ale poeziei sale « Oboseală ». Acestea erau :
Seara e în fața ferestrei mele, omule cenușiu!
Cel mai bine ar fi să mergem să dormim –
După care încercă să-i desfacă bluza. Schulz fu de-a dreptul zăpăcit de lovitură. Spuse, aproape plîngînd, că trebuie să fi observat că o iubește. Pe lîngă asta îi este văr. Ea spuse că nu-i place ca cineva să-i scoată bluza. Mai mult, i-a rupt un nasture. El spuse că nu mai suportă. Cînd iubești pe cineva, trebuie să i te dăruiești. Are să caute uitarea, la cocote. Ea nu găsi ce să răspundă. El se gîndi oftînd : O, o. Ea stătea lîngă el, mîhnită.
Zilele următoare, el nu se arătă la față. Cînd reveni era palid și sur. Ochii lui roșii, fără sînge, zăceau înlăcrimați în umbre unsuroase. Vocea lui nu poseda decît un ton cîntat ce suna într-o manieră melancolică. Schulz vorbea tînguitor, visător, despre disperare, tîrfe și zdruncinare lăuntrică. Că s-a săturat de bucuria de a trăi. Că are să-și caute moartea. Evită gesturile de tandrețe, dar suspina adesea îndurerat. Cocheta teatral cu un dor după moarte. Își conduse prietena la tragedii pline de cadavre, la filme dramatice, sumbre, la concerte serioase, în săli întunecate.
Trecu aproape o săptămînă. O femeie cîntă. Mîinile ascultătorilor bubuiră abundent și zgomotos. Gottschalk Schulz strînse cu ardoare degetele Liselei Liblichlein, le așeză curtenitor pe una din coapsele picioarelor lui, spuse : « Este ciudat cum cîntecul unei femei zdruncină sufletul ! » Apoi începu iarăși să vorbească, rugîndu-se și plîngîndu-se, despre iubire și dăruire. Lisel Liblichlein spuse că asta o plictisește sau o dezgustă. Din mil㠖 și pentru că dorea să urce sus – îi explică pînă la urmă, la ușa casei, că este de acord cu iubirea, dacă el renunță la partea cu dăruirea. Schulz o cuprinse fericit. Zăbovi acolo îndelung, visînd. Cîntă : « O, lacrimi, o bunătate, o Dumnezeu, o frumușețe, o dragoste, o dragoste, o dragoste… » O zbughi printre străzi. Dispăru în cafeneaua Klößchen.
Lisel Liblichlein zăcea, însă, în mica ei cameră, zîmbind încurcată în lumina roșiatică a unei lumînări de seu. Nu-i înțelegea pe oamenii ăstia de oraș care îi păreau animale stranii, periculoase. Se simțea și mai părăsită și mai singură decît înainte. Pregeta, tînjind după căminul nevinovat, : la cerul străveziu, la domnii tineri și voioși, la turneele de tenis, rîvnind la după-amiezele de duminică… își dădu jos jartierele, își așeză corpușorul pe un scaun. Era de neconsolat.

II
Într-o seară senină de vară, cafeneaua Klößchen se scălda în lumină. Cerul orașului, din mătase de un albatru închis, pe care zăceau luna albă și multe stele mici, învăluia clădirea. În fundul cafenelei se afla, cu mult timp înainte de a muri subit, singur și fumînd la o masă micuță, poetul cocoșat Kuno Kahn. Oamenii se ghemuiau în jurul altor mese. Între ele se mișcau cranii galbene și roșii : muieri, literați, actori. Peste tot se repezeau chelneri umbriciosi.
Kuno Kohn n-avea gînduri anume. Murmură pentru el : » O negură nimici lumea, atît de duios. ». Îl salută poetul Gottschalk Schulz, un jurist care, la toate examenele pe care le dăduse, pică dureros. Era însoțit de o femeie frumoasă. Amîndoi se așezară lîngă Kohn. Schulz și Kohn erau colaboratori ai micului entuziast Lutz Laus la producerea revistei lunare « Basetul » pentru ridicarea nivelului de imoralitate. Schulz îi povestea lui Kohn că Basetul – Laus va inventa curînd o nouă religie fără Dumnezeu, bazată pe principii neo-juristice pentru care dorea să convoace o întrunire organizațională într-un cinema apropiat. Kohn asculta dînd din cap. Frumoasa domnișoară mînca prăjituri. Kohn spuse trist : « Laus impresionează și face. Dar niciun Iisus nu ne mai poate face credincioși. Cu fiecare zi murim mai adînc în hăul morții veșnice. Suntem frînți fără de speranță. Viața noastră are să rămînă un teatru fără rost. « Cu o mină veselă, domnișoara mîncăcioasă se uita prin ochii căprui, fără să înțeleagă. Schulz era cufundat în gînduri melancolice. Domnișoara spuse că și pentru ea viața este teatrul. Și că de asta nu i se părea fără rost. La școala de teatru unde se pregătește pentru o carieră de iubită sentimentală, se muncește mult. Domnul Kohn să treacă pe acolo ca să se lămurească. Kuno Kohn o privi ardent pentru o vreme. Se gîndi : « Ce muierușcă prostuță… » Dar plecă imediat.
Afară îl prinse brusc de braț, ferm și agitat, poetul liric Roland Rufus Müller, acesta strigă : » Ați citit articolul unui anume Bruno Bibelbauer, din revista medicală lunară, în care afirmă că paranoia mea constă în faptul că îmi închipui că am paralizie ! » Toți se uită la mine ciudat, sunt celebru. Editorul mi-a dat un avans consistent. Dar – ah, n-ar trebui s-o spun – sunt incurabil. Fugi cît mai repede înspre un restaurant de vinuri mai bune.
Un cal șonticăia la cupeu ca un om bătrîn. Kohn cel cocoșat se sprijini leneș de o biserică catolică, gîndindu-se la existență. Își spuse : « Cît de bizară e totuși existența ! Și totuși te proptești ; undeva ; oricum ; fără legătură ; futil ; ai putea, tot la fel de bine, tot la fel de rău să continui mai departe, oriunde. Asta mă face nefericit. » În fața lui se oprise un cîine mic, de tîrfă, ascultînd umil, cu ochi aprinși.
O trăsură de nuntă, din sticlă, dupăi prin apropiere. Înăuntru, într-un colț, văzu chipul palid, închis al unui mire. Trecu o droșcă goală, Kohn rămase în urmă. Spuse încet: „Un căutător fără țel... un nestatornic... neștiutor cu toate.... un așa cumplit dor. De ar ști omul după ce.”
Străzile licăreau deja albicioase cînd deschise ușa casei în care locuia. În camera lui văzu portretele oamenilor morți de mult, care erau agățate de perete, tăcute și solemn de triste. Apoi începu să-și dea hainele jos de pe cocoașă. Cînd nu mai rămase decît în chiloți, cămașă și șosete, spuse, murmurînd și oftînd: „Cu timpul înnebunești„
În pat își goli mintea. Adormind, îi sări în minte ochii căprui ai domnișoarei din cafeneaua Klößchen.
Acești ochii i-au strălucit straniu în minte și zilele următoare. Asta îl zăpăci. Îl înspăimîntă. Relația lui cu femeile era aparte. În general avea chiar o aversiune față de ele ce îl mîna spre băieți. Dar în anumite luni de vară cînd era profund răvășit și trist se îndrăgostea adesea de o o femeie tînără, copilăroasă. Pentru că, din pricina cocoașei, de cele mai multe ori era respins, chiar batjocorit, amintirea acestor femei și fete îi era atroce. Așa că, pe un asemenea timp, se supraveghea atent. Cînd simțea primejdia, se ducea la prostituate.
Lisel Liblichlein îl luă prin surprindere, fără să aibă cea mai mică bănuială. Zadarnic se gîndi la chinurile unui refuz. Zadarnic își imagină că Lisel Liblichlein era una din numeroasele ființe drăgălașe, într-o minunată neștiință, rătăcite în dorința aprinsă după fericire, care se găsesc peste tot pe Pămînt, toate la fel... Într-o seară blîndă, plină de felinare verzi-gălbui, plină de umbrele și mizerii stradale stătea temător un omuleț cocoșat, așteptînd lîngă firma unei școli de teatru.

III
Uneori bătea vîntul, o potaie veninoasă și dogoritoare. Soarele zăcea peste case, peste străzi și peste oameni, ca un ulei vîscos și strălucitor. Omuleți fără sex, cu picioarele îndoite, țopăiau fără sens în jurul grădinii cu gard de fier din fața cafenelei Klößchen. Înăuntru se băteau Kuno Kohn și Gottschalk Schulz. Alții se întîmplă să se uite. Lisel Liblichlein stătea serioasă într-un colț.
Pricina e aceasta: Domnul Kohn a însoțit-o, de mai multe ori, pe domnișoara Liblichlein, de la școala de teatru, acasă. Cînd Schulz află deveni gelos fără temei. Începu să-l vorbească pe Kohn de rău. Lisel Liblichlein care vedea prin vărul său, îl apără pe cocoșat. Iar Schulz se înfurie și mai tare. Lămuri convingător că are să se împuște. Nu o făcu, dar amenință că are să o împuște și pe ea. Astfel ea încetă să se mai întîlnească cu el.
- Lisel Liblichlein avea nevoie de un bărbat cu care să poată discuta despre importantele ei banalități. După răfuiala cu Schulz, ea îl alese, dintr-un oarecare instinct nedumerit, pe Kohn. Așa se întîmplă că a fixat o întîlnire la amiază, în ziua bătăii din Klößchen, pentru a se sfătui probabil asupra alegerii vreunei rochii, ori asupra interpretării unui rol, ori a vreunui mic eveniment. La momentul venirii lui Kohn, voind chiar atuncea să se informeze asupra dorințelor domnișoarei, se năpusti asupra sa Gottschalk Schulz, cu fața congestionată, numindu-l un seducător nerușinat de fete. Kohn încercă să lovească de jos fața lui Schulz. Apoi s-au pocnit unul pe altul, tăcuți și mînioși. Firma celui ce se îngrijea de baie pe care mai înainte puteai citi: „Institutul meu e aici, intrarea acolo” – zăcea zdrobit la podea. Deodată mîna lui Schulz lovi puternic cocoașa lui Kohn. Mîna avea o rană sîngerîndă, iar cocoașa era și ea afectată. Schulz, palid ca un cadavru, strigă: „Cocoașa e în pericol de moarte!” Apoi se lăsă înșoțit de un chelner pînă la primul ajutor. Pe Lisel Liblichlein n-o luă deloc în seamă.
Kuno nu dădu atenție cocoașei rău tratate. Se așeză iarăși la masă, lîngă Lisel, comandă ceai cu lămîie. Ea văzu cum sîngele se prelingea mereu mai pronunțat pe redingota sa zdrențuită. Îl făcu atent la redingota-i sîngerîndă, iar el se înfioră. Îl întrebă dacă ar trebui să lege rana – Replică amar că să atingă o cocoașă, n-are să fie ei pe plac. Ea spuse, înroșindu-se de milă, că o cocoașă este ceva omenesc - îi zise să vină la ea. Cocoașa trebuie curățată și răcorită. Apoi are să o lege. Că poate să-și petreacă după-amiaza la ea...
Kohn, timid și fericit, îi urmă sfatul. Au stat în mica odaie a Liselei Liblichleins pînă în noapte. Au discutat despre suflet, cocoașe, iubire. –
Scriitorul Schulz fu dat dispărut în acea zi. Ultima dată l-a văzut un cunoscut, într-o seară, prin vitrina unui magazin de papuci. Trebuie să fi privit melancolic fiecare pantof.
« Eroii calzi » - un ziar al decadentei romantice – primi curînd o telegramă în care Schulz făcea cunoscut că are de gînd să-și ia viața din motivațiuni sufletești. Cîtorva, acest mesaj nu le spuse nimic nou. Majoritatea erau fascinați. Ziarele aduceau însemnări palpitante.
Fu deschis un fond pentru căutarea corpului lui Schulz. Proprietarul unei fabrici donă un sicriu minunat.
S-au cercetat păduri și cîmpii. Au căutat prin lacuri cu prăjini lungi. N-au găsit nicio urmă de a lui Schulz. Plănuiau deja să renunțe la căutări cînd l-au găsit răvășit într-un hotel medicru, situat într-o suburbie îndepărtată. Prinsese o gripă puternică, pe un iaz vîntos, care l-a țintuit la pat timp de săptămîni. Îl întîlniră pe treptele scîrțîitoare ale hotelului, învelit în multe fulare și coverturi, dorind să adeverească experimental încercările lui de sinucidere. Fără dificultate, l-au făcut să renunțe la ele, conducîndu-l triumfător înapoi în oraș. Sicriul a fost dat mai departe. Din profiturile și restul fondului de căutare a corpului lui Schulz au organizat un chef al boemilor.---
Gottschalk Schulz însuși trona precum Faust – obosit de lume – într-un colț. Înzestratul doctor Berthold Bryller apăru ca unul din literații care s-au îmbogățit. Lutz Laus îl jucă pe papă. Profesorul Spinoza Spass – clovnul cafenelei – își turnă pe el un costum de Siegfried și se friză precum Goethe. Poetul Müller se trînti grabnic ca un cadavru verde și beat. Kuno Kohn, care se împăcase formal cu Schulz, veni așa cum e. Lisel Liblichlein veni și ea cu el, purtînd un costum tradițional. Ceilalți treceau drept chinezi, cimpanzei, zei, gărzi de noapte, oameni de lume, călcîndu-se unii pe alții. Era prezentă Toată lumea cafenelei.
Lisel Liblichlein dansă în acea noapte pestriță, țipătoare doar cu poetul cocoșat. Mulți urmăreau ciudata pereche, dar nu își permiteau să rîdă. Cocoașa lui Kohn se ciocnea tare și fără menajamente precum colțul unei mese de cei cu spatele blajin. Părea că îi produce plăcere să-și înfingă cocoașa în dansatori. Nu rata niciodată să spună cu o voce fluierată, nerușinat de politicos « pardon » cînd vreo femeie nebună țipa, ori cînd unul scrîșnea din beatitudine « fir-ar… » Lisel Liblichlein îl ținea pe poet cu o mînă sub cocoașă, parcă de un mîner, cu cealaltă îi ținea strîns capul ascuțit al lui Kohn, lipit blînd de pieptul ei. Așa dansaseră în timpul multor ore de beție.
Cocoașa lui Kohn deveni din ce în ce mai dureroasă pentru restul dansatorilor. Lumea îndrăzni să-și exprime enervarea. Conducerea îl informă pe Kohn că i se cere să renunțe la dans. Cu o așa cocoașă nu ar trebui să dansezi. Kohn nu se opuse. Lisel Liblichlein văzu cum i se înnegri chipul.
Îl conduse într-o nișă ascunsă. Unde îi spuse:
„De acum înainte am să-ți spun „tu“. Kuno Kohn nu răspunse nimic, dar îi resimți ca un dar privirile ei miloase, în ochii lui albastrii, apoși de trubadur. Ea îi spuse tremurînd că îi este deodată atît de drag încît nu o poate înțelege… că n-o să-i mai dea drumul mîinii sale spășite… Că nu a știut deloc că poți să fii atît de nespus de fericit. Kuno Kohn o invită să îl viziteze seara următoare. Ea consimți cu plăcere.
Kuno Kohn și Lisel Liblichlein fură primi să iasă de la acea petrecere amețitoare. Mergeau șoptind pe străzile unui cer senin, luminate de lună. Poetul îndrăgostit arunca pe macadam umbre aventuroase cu ghebe.uriașe.
La despărțire, Lisel Liblichlein își aplecă capul înspre Kohn. Îi sărută de mai multe ori gura. Astfel se despărți Kuno Kohn și Lisel Liblichlein... El spuse că se bucură că ea are să-l viziteze seara următoare. Ea zise foarte încet : « Aa…Oo… și eu. »
Casele stăteau pe străzile îngrijite ca niște cărți, frumos aranjate pe raft. Luna cerni pe ele praf albăstrui deschis. Puține ferestre erau treze, străluceau împăciuitor asemeni unor ochi de oameni singuri care aveau mereu aceiași privire aurită. Kuno Kohn mergea spre casă gînditor. Corpul îi era periculos de înclinat înainte. Mîinile îi stăteau ferm la capătul spatelui. Capul îi era foarte aplecat. Deasupra se ridica cocoașa, o piatră aventuros de ascuțită. Kuno Kohn, la acea oră, numai era om, își avea forma proprie.
Pregetă : « Mi-aș dori să mă feresc din a deveni fericit. Asta înseamnă : să renunt la dorul de deasupra oricărei împliniri, ce reprezintă conținutul meu cel mai prețios. Sfînta cocoașă, pe care o soartă fericită mi-a dăruit-o, prin care eu resimt existența cu mult, mult mai profund, mai nefericit, mai minunat decît o simt oamenii, pentru a o înjoși într-o superficialitate apăsătoare. Vreau să scot la iveală din Lisel Liblichlein ființa ei superioară. Vreau să o fac cu totul nefericită… »
Cînd poetul Kohn se gîndea la aceasta, poetul Schulz se împunse, în sfîrșit, cu un cuțit de salată. Îi urmări pe Kuno Kohn și pe Lisel Liblichlein în timpul discuției lor intime din nișă. Văzu cum plecaseră împreună. Încercă să-și bea și să-și mănînce amarul, fără să ajute. După ce a mîncat și a băut timp de cîteva ore, își pierdu mințile. Cîntă : « Moartea-i chestiune serioasă… Cu moartea n-ai timp de glume… Moartea-i nevoie urgentă… » Apoi se înțepă în piept, timid și ezitant, cu primul cuțit ieșit la iveală. Peste tot țîșniră sînge și resturi de salată însîngerate. De data asta tentativa de sinucidere fu încununată de succes.

IV
Lisel Liblichlein apăru, în seara următoare, mai devreme decît conveniseră. Kuno Kohn deschise ușa, ținînd în mînă flori. Se bucura vădit, spuse că nu nădăjduise că are să vină. Ea își întinse mîinile în jurul corpului său osos. Îl lipi de trupul ei cu o smucitură, zise : « Cocoșat mic și prostuț … îmi esti așa de drag –«
Mîncară o masă simplă de seară. Îl mîngîia cînd ceva îi plăcea la gust. Spuse că vrea să rămînă la el pînă la miezul nopții. Apoi poate să sărbătorească cu el începutul aniversării celor optsprezece ani ai ei…
Turnul unei biserici anunță începutul noii zile. Primele răsuflări zgomotoase răsunau în camera crepusculară a lui Kohn ca niște rugăciuni gemute. Tînărul corp sufletesc al Liselei Liblichlein devenise un templu; pentru a se sacrifica preotului cocoșat, îndură suferințele cu o naturalețe emoționantă. Spuse: „Acum ești fericit - „ Zăcea dizolvată în vis și simțămînt. Pielea subțire a pleoapelor o înfășurau.
Corpul îi fu cuprins deodată de teamă. Spaima îi era pe chip ca o gheară. Ochii ei, holbați, stăruiau, țipători, pe cocoșat. Lisel Liblichlein spuse searbăd: „ Asta – a fost – fericirea-” Kuno Kohn plînse.
Ea spuse: »Kuno, Kuno, Kuno, Kuno, Kuno, Kuno ...ce am să mă fac cu restul de viață? Kuno Kohn suspină. Privea serios și duios în ochii ei necăjiți. Spuse „Sărmana Lisel! Sentimentul ăsta de completă neajutorare care te-a cuprins eu îl încerc adesea. Unica consolare: să fii trist. Cînd tristețea degenerează în disperare trebuie să devii grotesc. Trebuie să trăiești mai departe de dragul jocului. Trebuie să încerci să-ți găsești propășirea în știința faptului că existența constă în niște farse brutale și răpănoase.” Își șterse sudoarea de pe frunte și de pe cocoașă.
Lisel Liblichlein zise: „ N-am habar de ce te ții de discursuri lungi. Nu înțeleg ce spui tu acolo. N-a fost drăguț din partea ta Kohn să îmi iei fericirea. » - Cuvintele cădeau precum hîrtiile.
Spuse că vrea să plece. Să-și pună hainele pe el. Îi e jenă de cocoașa lui…
Kuno Kohn și Lisel Liblichlein nu-și mai rostiseră niciun cuvînt pînă cînd s-au despărțit, pentru vecie, în fața ușii casei în care se afla pensiunea. Îi privi chipul, îi ținu mîna, zise : « Adio » - ea spuse încet « Adio - »
Kohn se retrase în cocoașa lui. Zdrobit, plecă mai departe. Lacrimile îi pătau fața. Îi simțea privirile triste pe spinare. Apoi fugi după colțul următorului șir de case. Zăbovi, ștergîndu-și lacrimile cu o batistă, se grăbi, plîngînd mai departe.
Ca o boală, ceața se tîra murdar în orașul ce orbea. Luminile stradale erau flori crepusculare de mlaștină ce pîlpîiau pe lujeri întunecați, licăritori. Lucruri și ființe aveau doar umbre înfiorate și mișcări încețoșate. Aidoma unui monstru, pe lîngă Kohn se clătină un omnibuz de noapte. Poetul țipă : » Acum, iarăși, pe deplin singur. » - Apoi dădu peste o cocoșată grasă, cu niște picioare de paianjen lungi, într-o diafană rochie fantomatică. Bustul îi semăna cu o bilă așezată pe o mescioară înaltă. Îl privea milos și ispititor, cu un zîmbet iubitor care în ceață se contorsiona într-o strîmbătură smintită. Kohn dispăru imediat în cenușiu. Ea gemu, apoi se cără mai departe.
Oloaga zi șonticăia mai aproape. Zdrobea cu o cîrjă de fier rămășițele nopții. Un crîmpei luminos, Cafeneaua Klößchen, pe jumătate stinsă, zăcea în dimineața amuțită. În spate stătea ultimul client. Kuno Kohn își cufundă capul în cocoașa sa tremurîndă. Degetele subțiri ale mîinii sale acopereau chipul și fruntea. Tot trupul țipa amuțit.

.  | index











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!