Snagov: ultimul bal

Se spune că telepatia funcționează între ființele care se iubesc. Probabil că și cele între care există o ură adâncă „beneficiază” de o asemenea legătură. Ce altceva ar fi trezit-o pe Laura Tănase în puterea nopții tocmai când Silvia Linoiu, vechea sa obsesie își trăia porția ei de fericire? Cum i se întâmpla adesea de-a lungul anilor, primul gând i se îndreptă spre ea. Dar acum era altfel. De mai mult timp trecea printr-un fel de criză existențială. La nici 34 de ani avea tot ce-și putea dori o femeie: doi copii frumoși și cărora le insuflase de mici aere de vedetă; un soț căruia îi datora aproape totul: bogăție, carieră și o nespusă măgulire a orgoliului. Avea o vilă la Snagov (în altă parte a lacului decât a doctorului Marcoș), una la Poiana Brașov și una la Eforie; văzuse toate țările importante ale lumii și multe altele ale căror nume nici nu le învățase vreodată la geografie; fusese în insule îndepărtate și exotice; se plimbase pe cinci continente. Nu i-ar fi lipsit nimic să fie fericită. Dacă bogăția ar fi lăsat-o rece, măcar bucuriile ochiului, minții și inimii ar fi trebuit să însemne enorm. Dar astea nu erau decât vise furate altora. Altora le puteau umple viața, dar nu ei. Nefiind o fire nici contemplativă, nici analitică, nici empatică, spectacolul vieții o lăsa indiferentă. Să fie cu adevărat existența o cumplită zădărnicie, să fi fost așa cum spusese mama ei pe patul de moarte, că singura bucurie adâncă pe care viața ți-o oferă e răul ce i se-ntâmplă semenului?
Se revedea mireasă, la nici 21 de ani; ce spusese oare atunci cea care-o zămislise?
- Sunt o mamă fericită și răzbunată. Tu ești revanșa vieții mele, spusese cu un rictus de mândrie, căci fiica ei se căsătorea cu fiul unui „tovarăș” de la partid, ambițios, cu perspective de ascensiune extrem de promițătoare, o partidă pe care și-ar fi dorit-o orice femeie pentru odrasla ei.
Apoi îl revedea peste ani pe tatăl ei, bolnav, implorând-o cu ochii în lacrimi:
- Te rog, fata mea, ... mai am atât de puțin în pahar ... în paharul vieții ... Fă pace cu Silvia. Ea va fi în curând singura ta rudă în viață.
Ea îl privise calmă și răspunsese:
- Am vrut să-i dovedesc cine sunt. Am vrut să-i arăt și ei, și ție, și lumii-ntregi că sunt mai valoroasă ca ea, că sunt în fața ei cu 100 de kilometri.
- Ai reușit. I-ai dovedit-o. Dar acum oprește-te ... e destul ...
Iar ea gândise atunci:
„Niciodată. Niciodată.”
Apoi aflase după un timp, cum toate se află pe lumea asta până la urmă că tatăl ei o trădase. Mai aflase și altele. Aflase cum îi adusese verișoara ei pe străini la IREEN, cum împreună cu cel ce-i era acum soț uneltiseră pe la spate și îi dăduseră papucii. Multă vreme nu i-a venit să creadă. Apoi și-a dat seama că totul se leagă. O crezuse pe Silvia Linoiu la pământ după fiecare lovitură. Dar până să se întoarcă bine cu spatele, era din nou în picioare. Iar destinul îi ținuse în mod miraculos partea.
„Copiii diavolului au noroc drăcesc”, gândi, amintindu-și o frază celebră din istorie.
Desigur, existau arme. Încercase să împiedice unirea lor, a Silviei cu Ariel Beller Aranda. Apoi într-un moment de disperată furie după asasinarea lui Paul trimisese acel denunț la poliție. Dar soarta i se dovedise potrivnică. Așa că nu-i rămăsese decât arma ei dintotdeauna: batjocura. Numai că dincolo de toate astea, avea un sentiment de zădărnicie. Iulian Marcoș putea să-i pună în cutia poștală zeci de caricaturi ale „Zânei” devenite între timp „Perversa”; puteau s-o imite până în zorii zilei strâmbându-se de râs la petrecerile lor; între ea și Silvia Linoiu se ridica un zid în aparență de netrecut: Ariel Beller. Oare nu putea fi dărâmat nicicum? Sau să fie cumva, ziua mult așteptatei victorii mai aproape ca oricând?


De la biroul ei din lemn de nuc, în casa din Snagov, Silvia îi scria aproape în fiecare săptămână lui nea Gabi. Se întorsese în chilia lui într-un scaun cu rotile și ea se ruga în fiecare seară pentru el. Era convinsă, în adâncul inimii că într-o zi se va ridica din nou. Uneori, Colț i se vâra printre picioare și ea îl mângâia în treacăt. Se apropia toamna. Merii cei pitici își ofereau rodul. La fel și nucul din fundul livezii. Un miros îmbătător izvora de peste tot. La fel și amintirile. Din extraordinara lor călătorie.
La întoarcerea în Paris (merseseră cu „Eurostar”-ul, trenul ce străbate Eurotunelul – alt prilej de uimită admirație – de data asta pentru inginerul din Silvia) avuseseră loc câteva evenimente demne de reținut – prilej de visătoare meditație acum.
Mai întâi Ariel voise să se reculeagă la mormântul soției și al fetiței lui. Ea îi respectase intimitatea. Nu îl însoțise, deși el o invitase. Discreția ei înnăscută, instinctul o avertizau că așa era mai bine. Știa că în inima lui cele două iubiri, pentru cea care nu mai era și pentru actuala sa soție, coexistau fără să interfereze. Erau în compartimente diferite ale sufletului. Silvia își imagina treaba asta ca pe partiția hard-discului de la computer. Și accepta totul cu cea mai firească înțelegere. În curiozitatea ei feminină, îi ceruse lui Ari, de câteva ori, amănunte despre Andalín, prima lui nevastă. Dar niciodată nu-l întrebase despre Monique. Poza ei și a fetiței lui – aceea pe care Silvia o văzuse prima dată – se afla tot pe biroul său, acum alături de fotografia lor de la cununie. Aveau o copie a ei și la Snagov.
Apoi fusese întâlnirea cu Ricardo. De data asta îl așteptaseră la aeroport. El pilotase cursa Madrid – Paris și îndată ce își recunoscuse prietenii așteptându-l, le sărise în brațe cu o bucurie de copil. Îl invitaseră la ei acasă și Ariel îi povesti despre călătoria în Anglia. Schimbaseră impresii: Ricardo fusese acum un an la ceremonia de reconciliere.
- Și tu bătrâne, ia zi, îl interpelase grăsunul, cu propria ta patrie, când ai de gând să te reconciliezi?
Ariel avusese o crispare. Cuvintele loviseră neașteptat și adânc.
- Îmi cunoști părerile, murmurase el. Știi bine cât de tare urăsc dictatura ... dictatura minților. Istoria oficială ... și celelalte.
- Ești rămas în urmă cu 20 de ani, Rillo, și asta pentru că așa ai vrut să rămâi. Argentina nu mai e țara pe care ai părăsit-o la un an după război. Acum mulți gândesc ca tine ... în problema aceea. E altă generație. Cei tineri le-au luat locul celor de vârsta noastră. Cei care au acum 20 de ani sunt altfel. Hai să-ți arăt ceva.
Îl pusese să deschidă calculatorul și navigaseră pe Internet. Se plimbaseră pe site-uri felurite și în final ajunseseră într-un forum de discuție bilingv – în spaniolă și engleză, pe tema insulelor. Erau o puzderie de anunțuri, impresionante prin conținut și număr; unele apăreau pentru a treia sau a patra oară, fără ca să primească vreun răspuns.
„Tânăr din Buenos Aires. Aș dori să-mi fac un prieten în insule. Războiul a fost un lucru rău, dar eu abia eram născut pe atunci. Sper să-mi răspundă cineva.”
Nici un răspuns.
„Student la drept din Argentina. Mi-ar plăcea să corespondez cu tineri din Falklands. Vreau să ne putem înțelege unii pe alții. Cred că războiul a fost o prostie.”
Nici un răspuns.
„Salut, sunt Marcelo. Acesta este al treilea mesaj pe care-l las; am obosit să aștept. Dar dorința de a mă apropia de cineva din insule e mai mare decât oboseala”
Silvia urmărea literele pe ecran peste umărul lui Ariel. Ricardo se întorsese spre ei.
- Ei vezi, spusese el, vezi ce inimă mare are poporul ăsta al nostru despre care tu ai o părere așa de rea? Vezi cât de mult s-a schimbat mentalitatea în anii ăștia?
Și cum soțul Silviei dădea din cap cu aerul celui convins doar pe jumătate, dar părând că pune la păstrare informația ca s-o rumege mai târziu, grăsunul încheiase pătimaș:
- Pe tine, testarudo , nu pe Silvia, ar trebui să te fac să te îndrăgostești de Argentina ...


Anul ăsta ziua lui Ariel căzuse sub auspicii cât se poate de rele. Dacă Silvia avusese presimțiri nu tocmai optimiste legate de vecinul de peste lac, prezentul le confirmă în mare măsură. Și nu era vorba de vreo „scrisoare de amor” azvârlită peste gard, căci Ariel avusese grijă ca ea să nu afle. Erau anumite lucruri, aparent fără importanță și fără legătură directă cu familia ei. Puțini ar fi considerat un atac la persoană „expoziția” pe care o organiză domnul doctor – sau senator – cum vreți să-i spuneți, în curtea vilei sale de vânător. De la un capăt la altul al domeniului său, pe malul lacului zăceau înșiruite pe puțin o sută de animale de toate felurile, moarte: prepelițe aproximativ de aceeași mărime; iepuri, așezați unul lângă altul. În spate erau niște hoituri mai mari, nu-și puteau da seama exact ce erau, probabil căprioare. Era atât de înfiorător acest spectacol al morții, că Silvia nu mai voi cu nici un chip să stea în acele zile la fermă. Era de fapt o bătaie de joc la adresa vieții înseși și ea știa că „expoziția” era pentru ochii celor de vizavi. Ca un fel de etalare a puterii de a face orice, fără nici o limită.
Alteori, dr. Marcoș se plimba cu barca pe lac și împușca rațele sălbatice ori alte păsări ce-și făceau veacul pe acolo. Nu odată se întâmplase să împuște orătăniile sătenilor. Silvia începuse la propriu să se teamă ca nu cumva vreo alică „rătăcită” să nimerească în caii lor ce pășteau pe islaz, ori chiar pe vreunul din ei, deși casa era la suficientă distanță de lac. Aveau să fie nevoiți să înalțe un gard în partea aceea și să fie ca într-o închisoare.
Dar nu ăsta era singurul motiv de îngrijorare pentru Ariel. Silvia avea să afle noutatea chiar cu puțin timp înainte de ziua lui. Cei de la IREEN SA acuzau societatea franco-britanică de furt intelectual. Se făcuse vâlvă în presă: liderul sindicatului de la „SA”, Petre Mazilescu, vechiul „prieten” al Silviei, afirma sus și tare că la elaborarea proiectului Hidromonitor și la altele participase cel puțin o persoană de la ei. Se poate ghici, desigur, la cine se referea vajnicul sindicalist. Prin urmare, dreptul de folosire ca și banii obținuți din exploatarea proiectului trebuiau – în opinia lui – împărțiți. Nu se ajunsese încă în justiție, dar Jigodel se bătea cu pumnul în piept că avea dovezi suficiente și că va sili conducerea s-o facă.
Bineînțeles că Silvia intui imediat sensul jocului.
- E o manevră pentru ca fraierii să cotizeze, el trebuie să arate că se preocupă de binele societății ca să fie menținut în funcție. Salariul lui provine din cotizații, îi spuse ea între patru ochi lui Ariel.
- Desigur, răspunse acesta. Probabil că el își închipuie că dacă pierde nu riscă nimic. Un asemenea proces durează la voi în țară ani de zile; în tot acest timp cotizația merge. Dacă noi am câștiga procesul, el nu pățește nimic, doar societatea, iar între timp dumnealui își va fi făcut plinul. Cunosc genul. Probabil că se imaginează un original. Habar n-are că asemenea cazuri sunt deja catalogate și că există rezolvări standard.
- Dar Ariel, mă gândesc că ar putea avea totuși niște atuuri: domnul Marcu a fost nevoit să-l accepte în secție vreo doi ani de zile; întrucât nu avea nici o lucrare a lui, a fost pontat pe lucrările noastre; din punct de vedere juridic, asta înseamnă că a participat la proiect.
- Nu se va ajunge la „juridic”. N-o să fie nici un proces.
- Dar cum o să procedezi? întrebă ea uimită.
- Foarte simplu. Deocamdată îl las puțin să se desfășoare. Să intre ca musca în borcanul cu miere, atât cât să-și prindă labele. Cu alte cuvinte, să se implice suficient încât să nu mai poată da înapoi. Pe urmă, îi voi răspunde cu propriile arme. Există și o altă cale, cât se poate de directă și de eficientă, care într-o societate normală, ar fi imediat luată în calcul. Știi care? întrebă zâmbind. Falimentarea IREEN SA-ului.
- Doamne, Ariel! Cum poți să spui așa ceva? Gândește-te la câți oameni ar rămâne pe drumuri, la ce ar însemna asta!
Spre cinstea ei, Silvia mai putea avea compasiune pentru cei ce o atacaseră cândva atât de dur.
- Draga mea, răspunse el zâmbind din nou și aprinzând o țigară, nu uita că eu sunt totuși uliu, nu porumbel. Sunt om de afaceri, nu umanist utopist și în peisajul privatizării românești am fost perceput ca un personaj destul de rău. În ciuda șarmului pe care mi-l atribuie unii.
- Nu-i adevărat! strigă Silvia indignată. Nu ești deloc ceea ce ai spus! Altfel n-ai fi fost cu mine la Belgrad!
Dacă altul și nu el însuși ar fi zis asemenea lucruri despre bărbatul ei, ar fi fost gata să muște și să zgârie.
- Nu amesteca lucrurile. Știi foarte bine că societatea e condusă nu după bunul plac al oamenilor, ci după legi obiective. Nu cred că e cazul să-ți aduc aminte cine au ajuns la IREEN SA, și pentru ce nu l-am preluat cu totul, de la bun început. Un organism bolnav ar trebui să moară de la sine, conform acelor legi obiective. Cât despre institutul din Serbia, acolo nu era vorba de așa ceva, ci de o acțiune arbitrară a oamenilor; a fost o moarte violentă, nefirească, pe care am voit s-o împiedic. Am acționat împins de rațiune și de un oarecare simț moral; din sentiment ai acționat tu.
- Da, dar n-o să te las să faci precum ai spus.
- Nici n-o să fac așa. Eu ți-am vorbit despre o societate normală. Sau o societate standard, ca să mă exprim politicos. În cazul de față, lucrul ăsta ar însemna să detonez o bombă în curtea vecinului. M-ar atinge cu siguranță și pe mine – pe mine, ca firmă, vreau să zic. Nu sunt atât de nebun.
Ea tăcu și îl evocă în minte pe Jigodel. Cu trecerea anilor, imaginea – nu cea de acum , ci aceea de pe vremea când lucraseră împreună – începuse să pălească. Își aminti că pe atunci ea nu găsise nici o breșă în răutatea lui de șacal, nici un punct slab în care să poată lovi la rândul ei. Intrase într-o defensivă disperată, în timp ce el, ca un păianjen isteț strânsese plasa în jurul lor toți. Probabil că nu genul ei de inteligență constructiv, creator, îl putea înfrânge definitiv. Era nevoie de o inteligență ca a lui Ariel, ușor distructivă, dublată de o tehnică de luptător de aikido, ca și de experiența duelurilor anterioare, pentru a-l pune cu botul pe labe.
Veni în sfârșit și ziua petrecerii, zi înăbușitoare și întunecată, cu totul altfel decât cea de acum 365 de zile.
De data asta invitații erau mult mai mulți. Casa era plină. Tot staff-ul de la ACAB era prezent, printre ei, bineînțeles, Sir William, pe care Ariel voia să-l abordeze în chestiunea lor personală.
- Ce aer sobru și-a luat, draga mea, spuse Ada, arătând în direcția d-lui Lacey și ținând-o pe Silvia de braț.
- Oh, așa e el întotdeauna. Că e la bal sau la spital, n-o să-i vezi niciodată un mușchi tresărind.
- Cred că o să aibă un infarct dacă îi spui că ai fost în scumpa lui țară. I-ai violat fata virgină.
- Vai, Ada! Mă faci să roșesc.
- Zău? Credeam că te-ai obișnuit cu limbajul meu colorat.
- Ce mai face Edi? întrebă Silvia încet.
- Bine. E la Cernăuți. Se pare că vor aduce până la urmă căsuța.
- Cum de nu-l dau afară geloșii ăia de la Muzeu? Au aflat că are propria lui firmă?
- Nu scrie nicăieri asta negru pe alb. De altfel, firma noastră nu face concurență Muzeului și în plus, mulți de acolo au firme. Iar ale lor, spre deosebire de a noastră, sunt de genul „căpușă”. Oricum, adăugă ea, sigur că în final o să trebuiască să aleagă. Îndată ce își va vedea visul cu ochii, se va retrage.
- O aripă a românilor de pretutindeni ... spuse Silvia gânditoare. Un fel de 1 decembrie 1918 moral și simbolic ... Ascultă, Ada, schimbă ea subiectul, ce mai face soacra ta?
- Am văzut-o într-o zi. A îmbătrânit. Gata gata să ne întâlnim nas în nas. M-a zărit și a traversat pe partea cealaltă.
- A aflat ... despre voi?
- Nu există nici un „noi”, deocamdată, Sil.
Anul trecut, Silvia se întâlnise cu Ada la puțin timp după acea noapte de dragoste al cărei inițiator fusese. Aflase, contrariată că cei doi nu se mutaseră împreună. „Þi-am spus, între noi a fost o barieră, declarase Ada oftând. Am simțit-o din nou.” Silvia dusese atunci oarecari tratative de lămurire și ea dăduse semne că ar vrea să se lase convinsă.
- Nu există nici un „noi”, spuse însă din nou Ada acum.
- Așa ceva nu pot să cred, decretă prietena ei râzând. Ascultă, îmi place cum îți stă părul. Să nu te mai tunzi. Lasă-l așa, lung și încrețit. Și prins la spate. Și roșul ăsta îți vine grozav la ten.
Ada purta o rochie roșie, deasupra de genunchi. Într-adevăr, îi scotea minunat în evidență tenul alb și ochii albaștri. Toți bărbații se uitau după ea. Silvia își aduse aminte de un portret al Adei, pe care îl văzuse la ea acasă. Era făcut de Edi, în acuarelă, pe vremea când erau colegi de liceu. Ea îl păstrase. Pieptănătura ei de acum și aerul îi evocau acel tablou.
„Mi-o pot imagina ușor pe rebela de atunci, niciodată pe deplin cumințită de trecerea anilor, ori de suferințele vieții. Îmi pot imagina generația lor la vremea adolescenței; pe când eu eram în ciclul gimnazial, ei erau liceeni, ascultau Beatles și se duceau la cenaclu. Cântau la ghitară, dansau la ceaiuri și făceau câte o escapadă cu clasa, la munte.”
Îi venea uneori greu să creadă că Ada împlinise 38 de ani ...
„Iar eu am împlinit 34. Și Ariel astăzi, împlinește 45”.
- Ce-i, ce s-a-ntâmplat? o întrebă prietena ei.
Silvia realiză că zâmbea propriilor amintiri și gânduri.
- Nimic! Hai să-i căutăm pe Ariel și pe dl. Lacey.
Îi găsiră angrenați într-o discuție despre România, mai exact despre români. Sir William compara poporul nostru cu un copil care și-a omorât tutorele cel rău și care de atunci inconștient își caută un altul. Aluzia la Ceaușescu era clară.
- Ei văd în NATO un asemenea pater spunea dl. Lacey. Un fel de „deus ex machina” care să-i salveze de la situația disperată. N-am văzut un popor mai neloial, mai inconsecvent și mai lipsit de încredere în sine ca acesta.
- Uitați, sir, îl auziră pe Ariel spunând, că cei ce l-au făcut să fie așa au fost națiunile puternice care i-au hotărât destinul. Printre ele aflându-se și propria dvs. țară. În raport cu circumstanțele, cred că dimpotrivă, românii au fost prea consecvenți și prea loiali. Cui? Occidentului, care – extrapolând ceea ce spunea un politician, compatriot al dvs., despre Anglia – nu are nici dușmani, nici prieteni, ci numai interese.
Silvia îi fu recunoscătoare. Cu atât mai mult cu cât știa că Ariel n-avea, la rândul lui o părere prea bună despre subiectul în cauză. Dar era suficient de cavaler să n-o arate în public. Nu demult, Silvia avusese încă o dată prilejul să constate clasa omului de lângă ea, când la un interviu pe un post francez de televiziune, dl. Beller driblase cu dibăcie, evitând în mod delicat să dea răspunsuri categorice la întrebările tendențioase ale reporterei. Fără să spună vreo minciună, ori să afirme altceva decât credea, arătase în principal jumătatea plină a paharului. Dar să revenim la prezent ...
Ada fu invitată la dans, iar Silvia li se alătură celor două importante personaje, care în ciuda divergenței de adineaori păreau în cele mai amicale relații.
„E ceva ireal, nefiresc în seara asta, gândi ea. Poate pentru că eu am fost pentru prima dată prefăcută și amabilă. Atunci când l-am rugat să-mi spună „Silvia”. El e ultima persoană din lume cu care am ceva în comun. În aer plutește o tensiune: am făcut febră musculară la obraji zâmbind; e ca în după amiaza aceea de demult când Paul a venit să mă ceară în căsătorie. De ce naiba mă gândesc acum la asta? Poate fiindcă, la fel ca atunci, îmi doresc cu ardoare ceva ce e posibil să mă facă teribil de nefericită?”
Îi făcu semn din priviri lui Ariel și acesta începu să îndrepte conversația spre problema lor. Ea își simțea inima bătând din ce în ce mai tare.
Se așezară cu toții pe canapea, cu paharele în mâini. Ariel aduse vorba pe departe, apoi atacă frontal. Îi povesti în câteva cuvinte despre ce era vorba și Silvia completă restul. Dl. Lacey își cuprinse bărbia cu mâna, scărpinându-se gânditor.
- E destul de ciudat, my dear, ceea ce mi-ai relatat, i se adresă el d-nei Beller. Nu prea era posibilă la vremea respectivă, în anii 60-70 emigrarea în Anglia. Politica în problema refugiaților, a imigranților din afara Commonwealth-ului nu era atât de permisivă ca acum.
„Permisivă, gândi Silvia ironică. Va să zică asta numește el o politică permisivă”. I se părea culmea cinismului.
- Dacă spun așa și sunt la curent, reluă dânsul, e pentru că m-am lovit de o problemă de același gen în perioada respectivă ... Am încercat să ... ajut pe cineva într-o situație oarecum similară. O să mă interesez totuși. Cum spui că se numea tatăl d-tale?
- Se numea Șerban Livadaru. Știți, eu am purtat numele mamei. Numele meu adevărat e Silvia Livadaru. Sir William, ce-aveți, vă e rău?
Dl. Lacey se făcuse alb ca hârtia. Ariel sărise în picioare, iar ea îi luă paharul din mână și îl puse pe măsuță. Instalația de climatizare se defectase în cursul serii; cu toate ferestrele deschise, era o atmosferă ce te apăsa. Mai devreme, unei alte persoane (o doamnă) i se făcuse rău. Dar Sir William își reveni într-o clipă. Reluându-și în primire aerul sobru, se descheie la gât și spuse imperturbabil:
- E foarte cald aici. Haideți să ieșim pe terasă.
În clipa aceea, Ada se uită țintă la el.