poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1002 .



Destinația finală (31)
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [RiMoGa ]

2010-09-13  |     | 



Amintiri dintr-un război aproape uitat

Până la venirea Poliției, cei trei considerară ca necesare câteva măsuri. Prima fu legată de banditul ce zăcea leșinat: îi imobilizaseră mâinile și picioarele, folosind un ghem de sfoară de care Ariel nu se despărțea niciodată când circula cu mașina. Apoi îl legară la ochi și îi înfundară urechile cu vată din trusa medicală. Astfel că legat fedeleș, orb și surd, individul nu va putea în veci să știe cine s-a aflat în mașina salvatoare; nici nu va auzi vreun glas pe care l-ar putea recunoaște cu cine știe ce ocazie (Ariel se gândea la Silvia, mai ales).
- I-aș vârî și o batistă în gură, dar mi-e să nu se sufoce, zise el cu scârbă. Nu prea e moral să omori prizonierii, nu? Oricum, adăugă, frumos bilanț: trei morți, un rănit și unul bătut măr. Asta o să-i vindece de gustul aventurilor sângeroase. Cel puțin în ceea ce te privește, Ada, le-ai dovedit că ești cam incomodă ca victimă. Nu le rămâne decât să-i terorizeze pe alții, cu care le merge mai ușor. Și că tot veni vorba, adăugă el cu umorul lui negru, vreau să vă felicit, fetelor. Ați fost la înălțime. Tu Silvia, ai dovedit că ești o adevărată soție de militar.
Ea i se cuibări la piept, înfrigurată și îl tachină, făcând haz de necaz.
- Ia nu te mai lăuda atâta! Ce crezi, că numai tu ai îmbrăcat vreodată uniforma? Eu și cu Ada suntem sublocotenenți în rezervă ai armatei române. Da! Nu știai că studentele făceau pregătire militară? Deși purtam ochelari, pe mine nu m-a scutit nimeni, că n-am avut nici o pilă.
- Nici pe mine, făcu Ada, încercând să uite de durere și să facă față situației.
Rana ei era, din fericire, superficială: glontele „ștersese” lobul urechii înainte ca o ashi-gatana să-i zboare pistolul din mâna agresorului și o alta să-l doboare la pământ.
- Tentativă de omor, concluzionă Silvia și buzele i se albiră. Nu scapă fără 10 ani.
- Cred că intenționau să mă răpească, odată ce planul cu accidentul căzuse baltă. Individul ținea pistolul întins, dar n-a apăsat pe trăgaci decât în momentul când am lovit. Poate că toată chestia n-a fost decât să mă sperie.
- Ei, în cazul ăsta misiunea le-a reușit, glumi Ariel, sumbru. Te-au speriat, într-adevăr.
La scurt timp, veni Poliția și veni, alertată, și familia Adei. Din drumul de întoarcere, în mijlocul întrebărilor și declarațiilor, Silvia reținu un lucru, unul care o interesa în mod deosebit. Edi o ținuse tot timpul pe Ada de mână.
Trebuie spus că de data asta – era doar vorba de fiica d-lui Marcu de la Marcon – Poliția și Parchetul își făcură în mod exemplar datoria. În nici o săptămână, rețeaua era decapitată și criminalii trimiși după gratii. Fu prins și cel de al doilea agresor, cel rănit de Ariel, care ieșise la șosea să ceară ajutor, aproape leșinat de durere și de pierderea de sânge. Oricum, oamenii legii dădură dovadă de inteligență și dacă se cunoscu identitatea salvatorilor, ea nu fu dată nicicând publicității. De altfel toată afacerea avea să fie ținută departe de ochii și urechile presei, iar Ada nu îi cită pe Beller-i ca martori în proces.
Ineditul situației (ce avea și o latură comică) fu însă acela că în rândul mafiei, Ada își câștigase un veritabil renume. Nimeni nu-și închipuia că Ariel fusese altceva decât garda ei personală. Iar faptul că ea plecase singură, înainte – o remarcabilă și organizată atragere în capcană.
Așadar, imaginându-și că întotdeauna în spatele ei se afla cineva invizibil, nimeni nu mai îndrăzni vreodată să monteze un atentat asemănător. Precum spusese Ariel, Ada se dovedise o victimă incomodă. Și tot așa cum spusese el, cu altă ocazie, legenda o luase înaintea omului. Numai că Ada și ai ei habar n-aveau de legenda ce luase naștere.
Într-o zi, nu la mult timp de la evenimente, Silvia și Ariel primiră în micuțul lor apartament din centru o vizită neașteptată. Chinuit de gânduri negre, Eduard Telinschi veni să le ceară sfat și ajutor prietenilor săi. Un teribil sentiment de vinovăție plana asupră-i. După ce le mulțumi din toată inima soților Beller, le mărturisi că se simțea „ca un vierme”.
- Eu ar fi trebuit să fiu alături de Ada, să înțeleg ce se petrecea cu ea. Eu trebuia să fi mers în spatele ei. Era de datoria mea s-o apăr ... N-am fost în stare niciodată s-o apăr pe Ada ... În fond, firma e și a mea și fie chiar numai din acest motiv ar fi trebuit să împărțim și riscurile.
- Nu-ți mai face sânge rău, Edi, interveni Ariel, n-ar fi servit la nimic. N-ai fi avut ce să faci.
-Ei vezi? Tocmai asta e. Tu ai avut și mijlocul și tăria s-o aperi. De aceea am venit la tine ... fiindcă vreau să-mi dai lecții.
- Lecții? Ce fel de lecții? întrebă amuzată Silvia.
- Lecții de ... pistol.
- Oho, făcu ea, prăpădindu-se de râs, am auzit de lecții de pian, de vioară, de engleză, de tot ce vrei, dar niciodată de lecții de „pistol”.
Ariel însă rămăsese cât se poate de serios. Părea sincer impresionat.
- O, Silvia, nu râde, spuse Edi. Nu e comic de fapt. Ada s-a bazat dintotdeauna pe forța și tehnica ei, dar viața a dovedit că nu e suficient în anumite situații.
- Și ce vrei să faci? Devii bodyguardul ei? Știi bine că ea n-ar accepta niciodată.
- Ea nu va ști niciodată, sublinie el. Dar eu voi fi tot timpul pregătit și cât mai mult în jurul ei.
- Ai măcar permis de port-armă?
- Nu, asta vreau în primul rând să-l întreb pe soțul tău, cum se obține. Apoi vreau, bineînțeles, să învăț să trag. Știi, zise el pe un ton de scuză, eu nu mă pricep la arme, prea bine. Am fost fiu de transfug și în consecință, armata am făcut-o la o mină din Banat. „Armată” e practic un eufemism, fiindcă ce am făcut noi era mai mult muncă decât instrucție.
Silvia oftă. Ea știa ce înseamnă să ai un tată fugit din țară.
- Uite ce zic eu, propuse Ariel. Improvizăm un poligon de tragere la Snagov. Vă învăț pe amândoi, și pe tine și pe Ada. E bine așa?
- O fi legal? întrebă Silvia.
- Habar n-am, răspunse Ariel, ridicând din umeri. Și ca să fiu sincer, nici nu-mi pasă.


Un gând dătător de fiori îi răpea uneori somnul Silviei, altfel tihnit și adânc în cercul dragostei ei pentru Ariel, în pavăza de oțel a brațelor lui. Se împlinea aproape un an de când erau căsătoriți și deși nu se feriseră în mod special, nu rămăsese niciodată însărcinată. Firește, ea era prea cerebrală ca să dispere numaidecât, ori să facă presupuneri catastrofice, numai că acel gând care o tulburase și mai demult, revenea mereu, pe măsură ce în înlănțuirea vieții nu se ivea nimic care să-l infirme definitiv.
Înainte de a merge la un specialist în medicină, Silvia se hotărî să consulte un bioenergetician. Nu credea propriu zis în bioenergie ca metodă de tratament, dar o socotea demnă de încredere ca instrument de investigație. Fiindcă teoria câmpurilor cu interacțiunile lor subtile, i se părea destul de coerentă și de solid construită, gândi că un astfel de clarvăzător ar putea face mai mult decât o simplă diagnosticare fiziologică și anatomică.
Cu alte cuvinte, voia să știe, atât cât îi e permis unui muritor să-și cunoască viitorul, dacă era în destinul ei să mai aibă copii. „Dacă e scris în cartea vieții mele”, cum se obișnuise să spună.
Nu-i mărturisise lui Ariel din pudoare; n-ar fi vrut ca el să-și pună (din nou!) vreo întrebare inutilă și jenantă cu privire la propria lui virilitate: era convinsă că dacă unul din ei avea vreo problemă, aceea era ea.
Apelă la un cunoscut terapeut basarabean, autor a mai multor cărți în domeniu, ce avea un cabinet de medicină alternativă în București. Înainte de a-l contacta personal, îi trimise o fotografie a ei din copilărie; el pretindea că putea diagnostica de la distanță și ea ar fi vrut să știe precis, astfel, dacă eventuala schimbare în destinul ei s-a produs atunci când bănuia.
Nu mică îi fu uimirea când, prezentându-se la consultație, bărbatul o recunoscu imediat.
- Dumneavoastră. sunteți copilul din fotografie.
După trăsăturile fizice numai, i-ar fi fost imposibil unui străin să facă identificarea. Silvia se schimbase enorm din copilărie și nu se poate spune că în bine. Fusese un copil drăguț, armonios dezvoltat până pe la cinci ani. Abia de atunci începuse să poarte ochelari. Apoi probabil că efortul intelectual, încet încet îi consumă toată substanța trupului încât bobocul nu înflorise niciodată la capătul tulpinii viguroase. Fizic, dezvoltarea ei începuse de atunci să fie inegală. Crescuse destul de înaltă și bine făcută, dar trăsăturile chipului i se distorsionaseră.
Și totuși, Iuri (așa se numea bioterapeutul) o recunoscuse imediat. La întrebarea ce o frământa atât de mult, el nu răspunse pe loc ci o întrebă la rândul lui câteva lucruri. De fapt, erau mai mult niște afirmații decât întrebări, iar Silvia, uimită, nu putea decât să recunoască adevărul din ele.
- La 25 de ani, ați avut o înterupere de sarcină. Apoi mama dvs. a murit la scurt timp în condiții neelucidate. Cum ea dădea din cap, șocată, el continuă:
- Tatăl acelui copil a murit și el.
Privi încă o dată fotografia Silviei, cea din copilărie.
- A existat cineva care v-a urât mama și v-a urât și pe dvs. extrem de adânc.
- Un alt copil?
- Nu. Cineva al cărui gând a fost deosebit de viguros. Acel gând a interacționat cu câmpurile dvs. și v-a influențat evoluția, creșterea, dezvoltarea. V-ați lovit de el ca de un zid. Ați avut însă suficientă forță vitală să i-o luați înainte. O femeie. Acum nu mai e. Boala care a răpus-o în cele din urmă s-a declanșat în mare măsură ca efect al rezistenței pe care dvs., inconștient, i-ați opus-o la nivelul câmpurilor subtile.
Adăugă după o pauză, încet:
- Și acum vă urăște cineva. Dar ura se manifestă în plan fizic. Gândul ei n-are putere. Și acum a venit momentul să vă răspund la întrebare.
Cum ea era așezată pe scaun, cu ochii închiși, mâinile lui se plimbară de-a lungul corpului ei, la câțiva centimetri de piele. Silvia simțea un curent cald de-a lungul șirei spinării, în creștetul capului, ori în diverse puncte ale trupului, după cum palmele lui își schimbau poziția.
Îi spuse să deschidă ochii.
- Am simțit o distorsiune a câmpului în dreptul ovarului stâng. E ceva ce se rezolvă prin tratament. Fizic, sunteți perfect aptă pentru a avea copii, sau mai bine zis, veți fi în scurt timp.
Ea se pregăti să asculte sentința până la capăt.
- Va trebui însă să treceți peste un hop. Un anumit lucru. Ceva ce n-are legătură cu vreo procedură medicală, ori cu altceva din prezent. O încercare a destinului, pentru a avea urmași viabili.
Cum ea îl privea cu ochii tulburi, oglinzi ale unui necruțător zbucium interior, el îi dădu răspunsul pe care-l aștepta:
- D-nă Beller, veți mai avea copii. Vă e scris în cartea vieții.
Zâmbi; îi plăcuse metafora și și-o însușise.
Și ea, ridicându-se și plecând, tulburată, își puse în treacăt o întrebare, în timp ce privea, fără să vadă, casele și oamenii:
„Cine era acea persoană care o urâse atât de mult încât îi perturbase structurile cele mai intime?”


Vara anului ’98 se anunță plină de evenimente. La IREEN SA tulburările sociale ajunseseră la paroxism. „Lupta de clasă” condusă eroic de vajnicul lider sindical Petre Mazilescu, îmbrăcă forma unui război autentic. Război care – dacă n-ar fi fost adevărata și adânca disperare a celor mulți ce luau parte la el – ar fi purtat acea amprentă de cacialma ordinară specifică tuturor acțiunilor întreprinse de Jigodel.
De trei ori, în numai doi ani, conducerea societății fusese alungată cu scandal, iar un al patrulea director fugise precum Ceaușescu – nu luând elicopterul de pe acoperiș – ci mașina care venise să ridice gunoaiele în „curtea din dos”. Zvonurile tot mai insistente privind închiderea instituției și concedierea angajaților îi adusese din nou pe oameni în stradă. Manifestanții protestaseră în fața Guvernului, apoi porniseră într-un marș prin centrul capitalei; în dreptul sediului ACAB se opriseră și timp de zece minute scandaseră „Hoții, hoții”, pentru ca în sfârșit, întorși „la cartier”, să ocupe o porțiune din șoseaua de centură ce trecea prin apropierea institutului.
Aceasta se dovedi însă o greșeală, căci departe de capitală, de privirile reporterilor și trecătorilor, cagulații bătură la ei ca la fasole, nefăcând discriminare între bărbați și femei, muncitori ori savanți. Sub deviza „scapă cine poate” fugiră care încotro, iar bravul Mazilescu, care stătea în spatele frontului precum orice general care se respectă, se retrase în siguranță. Ce mai contau câțiva răniți, nu-i așa, când el avea să obțină victoria? Ca în zicala cu radio Erevan, aceea cu fundul și cactusul, Petre dovedise că se poate ședea pe cactus; cu singura condiție să nu fie fundul lui.
Așa cum era de așteptat, victoria, într-adevăr, îi aparținu: guvernul renunțase la lichidarea societății și oamenii își primiră în continuare lefurile din subvențiile statului; instituția n-avea practic ce să le dea de lucru, iar cele câteva contracte pe care le mai avea erau ca un pai ce trebuia împărțit la 1000 de măgari. IREEN SA era ca un mort clinic. Îl mai susținea doar teribila forță a disperării celor ce n-aveau altă alternativă. „Lucrul trist e că întotdeauna în asemenea situații nu se caută rădăcina răului, ci așa-zișii vinovați ce n-au legătură cu problema, țapii ispășitori” – avea să spună Ariel, ca fiind unul dintre ei.
Prin contrast, pentru IREEN-ACAB, anul se dovedi extrem de fast. Printr-o dibace „inginerie financiară” a domnului Beller, firma britanică reușise să cumpere și un număr semnificativ din acțiunile ce le mai deținea statul român, asigurându-și practic controlul deplin asupra investiției. Așa cum intuise Ariel, compania națională de electricitate se divizase, iar societățile comerciale nou create dădură în lucru o mulțime de teme de cercetare și proiectare, precum și comenzi pentru prototipurile deja existente. Nu mai era acum vorba de bani smulși cu chiu cu vai statului pentru a asigura o supraviețuire la limită a institutului, cum fusese în anii vechilor conduceri, ci de cele mai pragmatice interese comerciale; atât beneficiarul cât și executantul erau companii funcționând după legile concurenței.
În plus, se vorbea tot mai des de alinierea sistemului energetic național la normele europene și se impunea modernizarea tuturor centralelor producătoare, așa că și de aici începură să curgă temele și banii. Ușurat de balastul salariilor fostului personal parazit, având specialiști de marcă și renume și un colectiv de tineri ce se adapta ușor la orice noutate, institutul devenise un competitor serios pe piața internă.
Găsiseră apoi câteva piețe de desfacere externe pentru aparatura lor și Silvia fusese de câteva ori plecată în acest scop la Chișinău, Kiev și Sofia. Deși pe plan profesional se putea spune că era mai realizată ca oricând, serviciul trecuse în gândurile ei pe planul al doilea: nu mai era o prioritate absolută. Altceva, sau mai bine zis altcineva îi stăpânea mintea. Uneori avea impresia că nu mai exista nimic pe lume în afara iubirii dintre ea și Ariel: pentru el era fiecare bătaie a inimii, fiecare secundă a vieții.
Câteodată, stând singură la geamul compartimentului de tren, în lungile delegații, avea senzația că îl vede pretutindeni; în soarele ce o gonea de la fereastră – era ceva din zâmbetul lui; în nopțile cu cer albastru ca cerneala îi simțea flacăra la fel de albastră a privirii. Iar când trenul se apropia de București, îi percepea fluxul vital cu o intensitate aproape fizică.
În vara aceea, mai precis în iulie, Silvia avu parte de primul ei concediu occidental. Străbătură jumătate din Europa cu mașina pentru a ajunge la Paris în ajunul marii finale a campionatului mondial. Budapesta, Viena, Strasbourg (unde își avea rădăcinile familia Beller), ori însuși „Orașul luminilor” încetară a mai fi pentru ea simple abstracții teoretice. Dar mai presus de toate fu contactul cu o altă mentalitate, un alt modus vivendi. Exact ce spusese Ariel cândva: că viața se poate trăi și altfel, fără frică și ură, ori dispreț pentru cel de lângă tine.
Într-o stațiune germană pe care o vizitară, Silvia, atentă la detalii ca întotdeauna putu reface acel experiment pe care-l propusese soțul ei pentru diagnosticarea unei comunități. Spre a se feri de frigul ce se lăsase odată cu înserarea (era o zonă submontană), unii turiști nu se sfiau să apeleze la canadiană ori căciulă, deși era miezul verii. „Fiecare se îmbracă cum simte și nimănui nu-i trece prin cap să râdă de celălalt”, gândi ea nevenindu-i să creadă.
Și mai umită avea să fie când la granița Germaniei cu Franța nu văzu nici măcar un soldat: trecerea era la fel de liberă ca de la Bolintinul din Vale la Bolintinul din Deal. Regulile Uniunii Europene erau desigur, aceleași peste tot, dar aici desființarea granițelor părea stranie având în vedere contextul istoric.
- Nu ne-am urât destul, două secole? spuse Ariel amuzat de uimirea ei.
- Care strămoș de-al tău a vorbit acum prin tine, franțuzul sau neamțul? se interesă ea.
- Cred că și unul și altul. Sper că o să te fac să-i iubești și să-i înțelegi pe amândoi.
Și în fapt, la capătul drumului ea avea să-și dăruiască cu prisosință iubirea și înțelegerea. Dar altora și în chip neașteptat.


Vizitaseră în Paris tot ceea ce Silvia văzuse prin fotografii ori cunoștea din istorie. În ziua aceea se aflau a doua oară la Luvru, privind totul mai în tihnă și mai în amănunt.
Pe lângă ei trecu un grup de turiști gălăgioși și veseli și văzu că Ariel asculta cu atenție ce spuneau. Vorbeau între ei în spaniolă.
- Ãștia sunt argentinieni, exclamă el. Au rămas probabil să vadă marea finală. Da, îi explică Silviei, care îl privea uimită, noi ne recunoaștem după vorbă. Cam cum îi recunoașteți voi pe moldoveni.
Făcuse remarca în engleză – el și cu Silvia vorbeau uneori așa din pură plăcere – pentru că era nevoie de mult mai puține cuvinte ca să exprime o idee. Și în plus, le amintea de prima lor întâlnire. Observară că una din fetele din grup se întoarse, îi privi și le zâmbi : auzise și înțelesese observația lui Ariel. Apoi vorbi ceva cu ai ei.
Din grup se desprinse un bărbat brunet și rotunjor ; venea spre cei doi Belleri cu brațele întinse.
- Ia te uită, cine-i aici ? Ariel Aranda ! Ce faci bătrâne AA ?
Ariel avu un moment de surpriză, apoi recunoscându-l deschise brațele la rândul său. Se îmbrățișară îndelung.
- Ce mică e lumea ! După opt ani, auzi, nici dacă ne dădeam întâlnire nu cred că ...
Era ca o zvârlugă grăsunelul cu obraji ca de copil care îl ținea strâns în brațe pe Ariel. Avea lacrimi în ochi ; Silvia privea scena zâmbind. Ea, care nu era o expansivă, găsea mereu prilej de afectuoasă uimire în fața celor ce se puteau exterioriza atât de ușor. Înțelegea spaniola destul de bine, chiar dacă n-avea curajul s-o vorbească. Ariel o prezentă simplu:
- Soția mea.
Și ea roși când bărbatul spuse : „Ay, que guapa!”, căci știa că era un compliment; însemna frumoasă, elegantă, îndrăzneață, ceva în genul acesta.
- Silvia, ți-l prezint pe Ricardo Gomez Borlini, fost camarad de arme ... veteran în război ... și un mare povestitor, spuse Ariel râzând.
- Ricky, se recomandă grăsunul, sărutându-i mâna.
- Ca Ricky Martin? îl întrebă ea în glumă, în englezește.
- Sau ca „Ricchi e Poveri” ... era o formație în vogă pe vremea tinereții noastre, răspunse Ariel în locul lui. Apoi se întoarse spre fostul său camarad.
- Ai venit ca suporter, Ricky?
- Nu tocmai. Ei sunt veniți ca suporteri, spuse arătând spre grup. Eu ...
... El lucra de câțiva ani la o companie spaniolă de aviație. Firma avea o sucursală în Paris și le făcuse cadou angajaților o vacanță. El locuia în Spania, se căsătorise acolo, iar fetișcanele acelea gălăgioase erau nepoatele lui din Argentina. Spre deosebire de Ariel, Ricardo ținea legătura destul de des cu patria de origine. Silvia avea să afle toate amănuntele astea când, în zilele următoare, ieșiră împreună. Ariel îi duse pe toți la restaurantul El Gaucho.
O amuză faptul că fetele – nepoatele lui Ricky o sărutau de câte ori o vedeau; Ariel îi spusese că așa era obiceiul în Argentina, mai ales la fetele de liceu. În general, Silvia nu agrea în mod deosebit reprezentanții „vârstei ingrate”. Poate fiindcă propriile ei amintiri din adolescență erau destul de dureroase sub aspectul relațiilor umane. Ori poate fiindcă în țară, mai târziu, nu odată fusese ținta ironiilor unor grupuri de puștani îmbătați de mirajul agresivității verbale și gestice. Nu era vorba de cei din cartierul ei, ci de unii care nici măcar n-o cunoșteau.
De aceea resimți cumva dureros această întoarcere la normalitate. Adeseori, de-a lungul anilor, Silvia ajunsese să se considere pe sine anormală. Cu prețul unor traume adânci, încercase să fie bună într-o lume unde batjocorirea semenului era din ce în ce mai mult o dovadă de putere. Nu fusese totalmente singură; avusese norocul să strângă în jur pe câțiva aidoma ei. Și acum, cu acești oameni de la zeci de mii de kilometri depărtare, putea sta de vorbă ca și cum se cunoșteau de o viață, ca și cum ar fi fost prieteni dintotdeauna.
Tulburată, îi spuse asta lui Ari. Era ultima zi a șederii lor la Paris.
- O, nu te lua după aparențe, zise el. Argentinienii sunt mult mai prietenoși cu străinii decât sunt între ei. Exact ca și compatrioții tăi. Nu face mutra asta, Sly. Marele meu necaz e că nu pot vedea lucrurile altfel decât sunt. Uneori aș vrea să fiu idealist măcar o zi pe an.
- Ești subiectiv, spuse ea clătinând din cap. Oamenii ăștia sunt minunați, cei cu care am fost. Să știi că eu am intuiția caracterelor.
- Nu spun că nu sunt.
- O să-i mai vedem?
- Am să-l invit pe Ricardo și pe soția lui la Snagov, la sfârșitul lui august. De ziua mea.


La „Pequeña Argentina” musafirii sosiseră deja. Nu erau mulți, căci Ariel – ca și nevasta lui dealtfel – nu avea mulți prieteni. La ei doi contase întotdeauna calitatea celor din jur și nu numărul.
Se ținuse de cuvânt și îl invitase pe fostul său camarad și pe Graciela, soția sa, o femeie brunetă, micuță și la fel de durdulie pe care Silvia o însoțise cu o zi în urmă, timp de vreo cinci ore la cumpărături, prin magazine ; Ada Telinschi și Edi, Christien Létrier și Manager Assistant-ul său erau de asemenea prezenți. Aceștia erau toți oaspeții. Petrecerea era mai degrabă intimă decât formală.
Se așezaseră țigănește, pe malul lacului; după obiceiul locului făcuseră friptură, mici și porumb copt pe grătar în aer liber. Se lăsa, încet, înserarea.
- Se pare că la anul vom avea un vecin, spuse Ariel.
De ceva vreme, dincolo de lac se ridica o vilă. Muncitorii veneau dimineața și plecau târziu, abia când înserarea îi gonea de pe șantierul împrejmuit cu plăci de metal pe partea dinspre pădure. Zgomotul nu-i lăsa deloc să doarmă – când Ariel și Silvia veneau aici în cursul săptămânii.
- Probabil vreun alt bogătaș căpătuit peste noapte și dornic s-o termine repede, până nu i se află matrapazlâcurile, făcu Ada. Am cunoscut o mulțime de asemenea specimene.
- Cu alte cuvinte Ada e geloasă că nu i s-a încredințat ei lucrarea, zise Silvia și toți ceilalți râseră.
Când înserarea începu să coboare peste lac și pădure, pișcăturile țânțarilor îi alungară pe oaspeți în casă. Silvia însă avea chef să mai stea pe mica plajă artificială ce amintea de mare. Își scoase pantofii și se așeză pe nisipul fierbinte. Renunțase la ținuta de seară. Îmbrăcase o fustă pantalon aurie, largă și lungă până la glezne, cu imprimeu gen blană de leopard și o bustieră în aceeași culoare. Cerceii, brățările și mărgelele de chihlimbar îi dădeau un aer exotic, de prințesă gitană. Cum stătea așa, visătoare, ronțăind din pumn câte o alună, simți cum cineva se apropie din spate. Se întoarse și îl văzu pe Ricardo venind spre ea cu o halcă zdravănă de friptură între două felii de pâine, mușcând cu poftă din sandvich-ul supradimesionat. Îi zâmbi și îi făcu semn să se așeze lângă ea. În ultima lună spaniola ei progresase spectaculos, sau poate că abia acum își dădea seama. Studiase limba lui Cervantes cu aceeași pasiune cu care, odinioară, în copilărie, o învățase pe cea a lui Shakespeare.
Acum avea ocazia să comunice cu prietenul lui Ariel în limba lor maternă. Acolo unde unul nu știa, ori nu înțelegea, recurgeau la un haios idiom „spanglez”.
- Rillo a rămas înăuntru cu ceilalți, spuse Ricky („Rișo” pronunțase el, sau cumva în felul ăsta).
- Rillo? Cine e Rillo?
- Bărbatul tău. Așa îi spuneam noi. Tu cum îi spui?
- Eu îi spun Ari.
Grăsunelul oftă.
- Așa îi spunea și Monique.
Un moment se lăsă tăcerea între ei. Tăcerea grea a amintirilor. Silvia fu aceea care o rupse.
- Ai cunoscut-o?
- O, da ... Mă bucur tare mult că Ariel și-a găsit din nou fericirea, spuse Ricky voind să schimbe subiectul. Chiar ești româncă, Silvia?
- De ce? replică ea zâmbind. Sunt prea urâtă pentru o țară de femei frumoase?
- Vai de mine, exclamă el roșind până-n vârful urechilor, nu, nicidecum. Nu asta am vrut să spun. După cum arăți, aș fi jurat că ești franțuzoaică ori englezoaică. Am văzut femei în genul tău prin respectivele capitale. În plus ai ceva ... aristocratic în modul cum te îmbraci, cum te porți. Nu știu ... ai clasă. Cred că Ariel e nebun după tine.
Ea luă vătraiul improvizat și răscoli cărbunii de sub grătar ca să-și ascundă stinghereala. Roșise ca o adolescentă.
În clipa aceea pe alee îl văzu pe Ariel venind spre ei.
- Ai grijă, Sly, amicul meu e un vrăjitor, o preveni el râzând. Nu te lăsa îmbrobodită. Nu ți-a spus o poveste din război?
Grăsunelul sări în picioare și îi arse, în glumă, un pumn între umeri.
- Și care-i problema ta? Faptul că ție ți s-a părut chestia asta o idioțenie înscenată de un satrap nu înseamnă mai puțin că eu sau tu n-am trăit-o și că n-avem ce povesti.
- Știi, Ricardo e un patriot, zise Ariel și în gura lui cuvântul suna ciudat de ironic. Unul clasic, vreau să spun. El crede și astăzi fără putință de tăgadă că Malvinele sunt ale noastre și numai ale noastre. A fost un elev silitor la disciplina propagandă. Mai ții minte, bătrâne, când învățătoarea ne punea să colorăm în albastru insulele desenate cam de cinci ori mai mare decât sunt ele în realitate?
- Și ce-are a face? sări mititelul aprins. Malvinele sunt ale noastre și așa vor rămâne întotdeauna. Știu ce-ai să-mi spui, o să pui veșnica placă cu „los kelpers” . Că e o tâmpenie să-i impui cuva modul tău de viață când el trăiește de secole pe un pământ furat și a prins drag de pământul respectiv. Și ce? Asta nu-nseamnă că furtul e mai puțin furt. N-am nimic cu englezii, au femei drăguțe, dar asta nu-i împiedică să fie niște mari hoți.
Tot timpul cât grăsunelul gesticulase și vorbise, Ariel, în picioare își luase o mutră resemnată, cu un mic zâmbet reținut în colțul gurii.
- Uite ce e, Rillo, concluzionă amicul lui, cu tine n-o să mă-nțeleg niciodată pe tema asta.
- Calmează-te, Ricky. Nu scoate foc pe nări. O sperii pe Silvia. Prefer să-i spui o poveste din război, spuse Ariel zâmbind și punând o mână afectuoasă pe spatele prietenului său.
- Foarte bine, asta o să și fac.
- Știi, i se adresă Ariel Silviei, Ricardo e un rapsod înnăscut. La el, payadele nu sunt despre gauchos și cai, sunt despre avioane și aviatori. Dacă mai adaugi la lăudăroșenia gauchescă, neaoșă și limbuția napolitană moștenită de la bunicul lui, o să ai o imagine completă a lui Ricardo Gomez Borlini.
- Nu cred că e așa cum spui tu, îl apără Silvia. Ascultă, Ricky, ai fost cu Ariel în același ... mă rog, nu știu cum se spune la aviație – echivalentul unui regiment de la infanterie ...
- Nu, nu, răspunse el înțelegând în cele din urmă ce a vrut să spună. El – aviator naval; eu – la FAA .
- Ricardo și cu mine am făcut pare dintr-o escadrilă combinată, dar am fost în corpuri de armată diferite. El a luptat pe un avion „clasic”.
Cu numai câteva luni înainte, povestea unei bătălii aeriene i s-ar fi părut Silviei o simplă abstracție teoretică, o istorie romantică ca acelea pe care le citise în cărți; cam așa reacționase când Ariel îi dezvăluise prima dată câte ceva din ceea ce trăise personal. Numai că între cele două povești, cea de atunci și cea de acum se interpusese atentatul asupra Adei și explozia de la ACAB. Iar ea, ea aflase ce înseamnă confruntarea cu arme ori spaima unei morți violente. Putea de data asta să-i întoarcă povestitorului mai mult decât o încântare copilărească.
- Presupun că Ariel ți-a vorbit despre cele două misiuni ce au făcut înconjurul lumii, cele reușite în mod spectaculos. Eu o să-ți vorbesc despre una care în versiunea oficială, cea a adversarilor, nici măcar n-a existat.
Povestea lui Ricardo începea undeva în lumina înghețată a sudului ... cu 17 ani în urmă.
- ... În ziua de 30 mai 1982, patru avioane A-4C Skyhawk din FAA și două Super Etendard ale Marinei își luau zborul de la baza noastră aeriană din Rio Grande. Unul din ele avea la bord ultimul proiectil Exocet AM ce exista în țară. Þinta era una majoră: cele două portavioane britanice ale flotei de intervenție, cheia succesului operațiunilor. Navele cele mai bine apărate din întreaga flotă.
- Ricardo vrea să spună că șefii noștri cei mari au înțeles în ceasul al 12-lea cum trebuie purtat un război, făcu Ariel completarea de rigoare. Atâta doar că înțelegerea asta venea prea târziu.
Povestitorul ignoră comentariul.
- Era o zi cumplit de rece, tristă și cenușie. Sau poate că așa mi-o amintesc eu acum. Ne-am îndreptat spre punctul de întâlnire cu alte două avioane ghid și de realimentare ce își luaseră zborul de la o altă bază mai nordică. Cele două avioane Super Etendard s-au cuplat la unul din avioanele-tanc, iar doi dintre noi – la celălat. Totul s-a făcut din mers.
Silvia își imagină atunci cele șase avioane legate între ele cu acele cordoane ombilicale prin care pulsa combustibilul vital; îl văzu aievea pe Ariel într-unul din aparatele acelea, singur în cabina de pilotaj, singur cu emoția ce trebuia să și-o stăpânească; singur cu teama de a nu greși ... și cu teama de moarte. La fel ca și camarazii lui ; nu vorbeau între ei prin radio.
Se simțea ciudat, ca și cum ea ar fi trăit acum în două timpuri, cel prezent și cel trecut. Ariel era aici lângă ea. Dar și acolo, atunci. Se concentră iar să înțeleagă ce spunea Ricardo.
- ... zburam în formație deschisă, cu cele două avioane navale la mijloc. Noi ceilalți, îi încadram pe fiecare latură. Treceam prin zone cu nori și zone cu ploaie. Ariel și celălalt pilot naval au luat-o puțin înainte explorând cu radarul. Am făcut o corecție de drum și apoi după un timp, am auzit în căști vocea lui Rillo: „Þintă la 20 de mile în față”. Aproape în același moment am văzut prețiosul proiectil țâșnind înainte; îndată cele două Super Etendard virară la stânga și se îndreptară spre bază. Misiunea lor se terminase. Nu aveau alt armament și avioanele trebuiau să se întoarcă în siguranță: erau de neînlocuit.
Silvia răsuflă ușurată. Ariel scăpase. Pe buze îi înflori un mic zâmbet, căci Ariel se afla în mod absolut aici, spaima ei era o absurditate; și totuși avusese nemijlocit impresia că totul se petrecea în timp real. Se uită la el și în acel moment văzu ceva în privirea lui ce o uimi. Era transfigurat. Dispăruse acea mască ironică, acea detașare filosofică. Era aproape aceeași flacără albastră ce i se aprinsese în ochi cu ocazia atentatului asupra Adei, când auzise mașina bandiților explodând. Observând că ea îl privea, expresia i se schimbă; într-o clipă redeveni liniștit și impasibil. Iar Silvia, la rândul ei se întoarse din nou spre povestitor.
- Noi însă ne-am continuat drumul, reluă acesta. Ne-am apropiat de țintă cu viteză maximă. Eu zburam cam la zece metri în spatele șefului de escadrilă. Și atunci am văzut ...! Mai întâi o dâră de fum. Apoi din imensitatea cenușie a oceanului a răsărit o navă. Părea ca o insulă gri ascunsă între apă și cer. Fumul ieșea din măruntaiele ei. „A fost atinsă! A fost atinsă!” Și am simțit o emoție intensă, cred că niciodată inima nu mi-a bătut mai tare. Dar era oare nava pe care o căutam? Era „Invincibilul”? Nu puteam ști decât într-un singur mod: apropiindu-ne și atacând-o. Atunci s-a petrecut ceva îngrozitor: îmi amintesc că, reușind să mă desprind de hipnoza ce mi-o provocase vederea navei, m-am uitat înapoi cu coada ochiului. Mi-era teamă să nu mă ciocnesc cu șeful escadrilei ce zbura la câțiva metri în spatele meu. Atunci i-am văzut avionul dezintegrându-se în aer: mai întâi s-a desprins o parte din aripa stângă, apoi motorul și pe urmă partea din spate a fuselajului. În secunda următoare dispăruse în hăul de sub noi. Fusese prietenul meu cel mai bun; știam că n-aveam să-l mai revăd niciodată ... Cu un nod în gât și îmbibat de sudoare mi-am continuat drumul. Eu conduceam acum formația. Câteva secunde mai târziu avionul ce încheia escadrila avu aceeași soartă. Fusese la rândul lui atins de un SAM . Mai rămăsesem doar doi. Ne-am avântat în corrida finală. De acum vedeam foarte clar nava. Nu mai era nici un dubiu. Era „Invincibilul”. Mare cât un stadion de fotbal. Am distins perfect puntea de decolare, de formă dreptunghiulară. Fumul cel negru ieșea din centrul suprastructurii și mai jos de puntea de zbor, ca și cum Exocet-ul ar fi atins-o între linia de plutire și punte.
Ce urmase apoi? Silvia nu înțelese fiecare cuvânt dar pricepu esențialul. Cât timp durase acel tangou al morții, acea corridă la limita limitelor? Cei doi piloți erau de acum deasupra navei. O atacaseră mai întâi cu tunurile de 35, apoi lansaseră bombele în picaj, de la câțiva metri. Nava era de acum complet ascunsă de fum. Nu era aceeași coloană de fum pe care o zăriseră înainte: era ca o pătură compactă. Evitând șocul exploziilor, cele două avioane viraseră, luând înălțime. Câteva minute mai târziu se reîntâlniră în aer, recunoscându-se reciproc, dar păstrând tăcerea radio. Se îndreptară spre punctul de întâlnire cu avioanele - rezervor. Combustibilul era la limită. Când văzură în sfârșit pe tovarășii lor așteptând în aer înțeleseră că odiseea se terminase. Erau de acum în siguranță.
- Pilotul avionului tanc m-a întrebat atunci prin stație despre rezultatul misiunii. I-am relatat în câteva cuvinte. „Și ceilalți doi? se interesase el. Nu se vor mai întoarce ...” a fost răspunsul .
Ochii grăsunelului își pierduseră vivacitatea copilărească. Acum, ca și atunci, cu mai bine de 16 ani în urmă, erau plini de lacrimi.
- Englezii aveau să spună mai târziu că în ziua de 30 mai un proiectil Exocet a încercat să se apropie de „Task Force” și a fost deviat, apoi doborât undeva în largul mării ... Dar eu știu ce-am văzut ... Am atins „Invincibilul” ...
Povestea se sfârșise. În ultimele cinci minute Graciela se alăturase grupului și Ricardo își isprăvise relatarea cu mâna în mâna ei. Silvia o privi: era ca și ea, „soția de după război”. Prima lui señora și cei trei copii rămăseseră departe, ..., în Argentina ... și într-un trecut ce nu se va mai întoarce.
Tot timpul cât durase istorisirea, fusese ceva, un fluid emoțional care trecuse de la unul la altul, prinzându-i ca într-o plasă de paianjen. Trecuseră câteva secunde bune de când ultimul cuvânt fusese rostit și nici unul nu se putea desprinde. Fluidul nu se destrămase. Ariel fu primul care-și reveni. Pocni scurt din palme:
- Hei, ce-ați rămas ca la dentist? Gata! Ricardo, mai bine ne-ai fi spus o poveste mai veselă. Au fost și din astea ... I-ai spus vreodată Gracielei cum ai fost doborât?
- Eu? replică grăsunul, recăpătându-și verva. Eu n-am fost doborât niciodată. Doar avionul meu.
- Era gata-gata să fii și tu – la propriu, nu la figurat. Într-o misiune, aparatul i-a fost lovit de antiaeriana inamică. Imediat după ce el s-a ejectat, avionul rămas fără pilot s-a răsucit și a trecut milimetric pe deasupra lui, aproape acroșându-i parașuta, li se adresă el celor două doamne. Ricardo a reușit in extremis să scape, dar blestematul de avion ce părea că se transformase într-o ființă vie se întorsese din nou și venea spre el. Atunci, una din bateriile noastre din insule a deschis focul și a doborât avionul. Așa se face că Ricky a ajuns în siguranță pe pământ. Așa a luat contact prima dată cu pământul insulelor. Asta se întâmpla după ce el împreună cu alți doi piloți scufundaseră o fregată britanică în strâmtoarea San Carlos. Nu-i așa Ricky?
- Am impresia, observă Silvia, că ați fost o mână de oameni care ați executat toate misiunile astea.
- Nu știi ce spunea un general de-al lui Napoleon? „Mereu aceiași se-aruncă-n calea morții ...” Acest gentleman rotunjor și guraliv are la activul său patru nave scoase din luptă.
În acel moment, îi văzură pe Ada și Edi urmați de Christien și de secretar și de soțiile lor. Se săturaseră de jucat biliard; cele două grupuri se reuniră. Dansară în picioarele goale, pe nisipul încă fierbinte, la lumina focului de vreascuri, sub strălucirea rece a stelelor. Era ceva ațâțător, straniu, ca o conjurație tainică, ca un dans tribal. Noaptea lui Ariel. În care împlinea 44 de ani. Noaptea amintirilor. Ricardo adusese o casetă cu muzică indiană. Era sălbatic ritmul muzicii, cu acei „ahé” care punctau frazele. Silvia avea impresia că un lucru se schimbase în alchimia ei sufletească. Parcă legătura dintre ea și Ariel era altfel acum .. sau poate că nu cunoști pe cineva cu adevărat până când nu-i cunoști prietenii?
Se adunară cu toții în jurul focului (se făcuse frig, se simțea apropierea toamnei) și Ricardo vorbea acum despre frumusețile patriei lui cu verva și ardoarea unui ghid turistic. Ariel traducea amuzat, acolo unde engleza prietenului său devenea neinteligibilă.
Silvia părea pierdută în gânduri. Ricardo și Ariel – amândoi suferiseră în țara lor. Și amândoi trăiau „în exil”, fiecare din alte motive. Totuși, unul vedea jumătatea plină a paharului, celălalt pe cea goală. Chestie de atitudine. Sau poate, de fire? Și totuși, ceea ce văzuse în ochii lui Ari astăzi ...
La un moment dat, Ariel zise cu voce tare, acoperind râsetele celorlalți:
- Cred că Ricardo și-a propus să vă facă să vă îndrăgostiți de Argentina. Mai ales pe tine, Silvia. Ai absorbit fără să clipești tot ce a spus.
- Sunt îndrăgostită de Argentina, răspunse ea zâmbind. Ricardo n-are nici o „vină” în treaba asta. E ușor să iubești o țară unde n-ai decât prieteni.
Se ridică în picioare și se sprijini de soțul ei. Era obosită. Cu toții erau obosiți.
- Ei, dragii mei, spuse Ariel privind ceasul, cred că ar fi cazul să ne facem „somnul de frumusețe”. Haideți să vă arăt camerele.
- Vai de mine, strigă Silvia, revenită brusc la chestiuni practice.
Își dădu seama că în prostia ei, le rezervase Adei și lui Edi o singură cameră. Faptul că ea îi socotea o pereche nu însemna mai puțin că era pe cale să comită o gafă ... sau ... sau ... se uită lung la ei ... sau poate nu. O idee ștrengărească îi dădu prin minte la acea oră târzie și spuse, oprindu-i:
- Ascultați ... nu mai am decât o cameră de oaspeți disponibilă. E prea târziu ca să vă las să plecați la ora asta, dar mă gândesc cum putem face alt aranjament ...
- Lasă, Sil, o întrerupse Ada căscând, nu-i nici o problemă. Am fost „colegi de cameră” timp de opt ani. Știm unul despre celălalt cum arată în pijama. Nu e vreo noutate.
- Da, Silvia, n-are rost să te deranjezi, adăugă Edi, în ochii căruia se aprinsese o lumină ciudată.
Îi conduse în aripa musafirilor și le arătă camera cea mai frumoasă – apoi peste câteva minute fu în pat, lângă Ariel. Erau prea obosiți ca să se gândească la altceva decât la un somn bun. Dar ei îi stăruia un lucru în minte.
- Ascultă, Ari, știi, pe când Ricardo povestea, m-am uitat la tine. Am avut impresia că, în ciuda lucrurilor nu prea plăcute pe care le-ai spus despre țara ta ... pentru o clipă ai redevenit argentinian.
El se întoarse surprins, făcând așternutul să foșnească.
- Am redevenit? Nici n-am pretins vreodată că aș fi altceva. Îmi face plăcere să cred că am moștenit câte un pic din spiritul francez ... ori din rigurozitatea nemțească ... dar ... m-am născut argentinian și tot așa o să mor.


Ada intră în cameră și aprinse lumina. Eduard Telinschi o urmă, închizând ușa după el. Mâinile îi tremurau ușor, căci era prima dată după atâta timp când viața părea că se reînnoda în punctul unde se oprise.
„Opt ani de când ne-am despărțit, gândi. Unde s-au dus acești ani? Cine mi-i va da înapoi? Vom rămâne veșnic, fiecare închis în tristețea și singurătatea lui, ca într-un turn de cristal? Abia când fusese în pericol s-o piardă pe veci, când ea fusese la un pas de moarte a înțeles că aparenta lui detașare ... era o iluzie, că fără ea nu mai exista nimic pe această lume ori în cea viitoare.
Stinse lumina și razele lunii rămaseră stăpâne pe interiorul odăii. Ada stătea în fața ferestrei și aștepta. El îi atinse șnurul cu care rochia se încheia la gât și îl desfăcu dintr-o mișcare. Ea se dădu un pas înapoi și șopti gâtuit:
- Nu!
- Te rog ... nu vreau decât să te privesc. Atât.
Atunci mâinile femeii desăvârșiră ceea ce degetele lui tremurătoare începuseră și din mătasea ușoară a rochiei se ivi trupul alb și feciorelnic căruia timpul nu-i adăugase vreo hidoasă sluțire. Părul revărsat în inele aurii pe umeri scânteie în razele lunii. Era exact așa cum și-o amintea când făcuseră dragoste prima oară.
- Doamne, ... ce frumoasă ești ... aproape că uitasem cât ești de frumoasă ...
Plângând o culcă pe pat și sub lumina ce se revărsa din ceruri, cele două jumătăți deveniră din nou un întreg.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!