poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 864 .



Destinația finală (30)
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [RiMoGa ]

2010-09-10  |     | 



Precepte biblice

Se spune că atunci când ești fericit nici nu-ți dai seama când trece timpul, și Silvia putu să probeze ea însăși această zicere. Anul ’97 se încheiase; primul prototip complet al sistemului Hidromonitor – cu parte hard și soft fusese montat într-o cascadă de hidrocentrale. Acesta era proiectul pilot care – fără îndoială avea să fie extins la toate amenajările din țară și – sperau cei de la IREEN-ACAB – poate și în alte țări. Sfârșitul anului îi prinsese pe toți la probele din centrală. Dar totul fusese bine și se terminase cu bine.
Silvia avea acum mai mult timp liber și descoperi un lucru inedit: începuse să-i placă să se uite la televizor. Fusese, fără îndoială, anul telenovelelor. Pe toate posturile, deveniseră un fenomen de masă. La început, Silvia, influențată de părerile celor ce se credeau prea deștepți pentru asemenea filme – le tratase cu un dispreț suveran. Apoi fusese curioasă să cunoască lumea din care venea Ari, cea căreia îi aparținuse cândva. Și curiozitatea ei înnăscută – curiozitatea cunoașterii – o făcuse să își învingă prejudecățile. La început, obișnuită mai mult cu spiritualitatea anglo-saxonă și cu manifestările ei, respectivele seriale i se păruseră teatrale și exagerat jucate. Apoi înțelese că nu puteai să judeci particularitățile unei lumi după regulile alteia.
Ariel îi explicase că, pur și simplu, așa sunt ei, latinoamericanii, în viața de toate zilele: gălăgioși, expansivi, ușor exagerați și teatrali în gesturi – asta dacă îi priveai cu ochiul europeanului obișnuit ca toată lumea să se poarte rezervat și calculat.
- Argentinienii sunt probabil ceva mai europeni decât restul, râsese Ariel, pe care Silvia reușise arareori să îl corupă să se uite și el. Câteodată, Ari îi ținea companie, doar din plăcerea de a-și auzi limba maternă, alteori, doar fiindcă voia să stea lângă ea, cu capul pe genunchii ei, și cu gândul aiurea.
Și astfel, pe calea undelor vizuale, între Silvia și Argentina se stabili primul contact, temelia unei legături care – e drept, mult mai târziu – avea să devină de o mare profunzime. Era pentru prima dată când un alt gen de a percepe viața – altul decât cel britanic – își făcuse drum spre inima ei.
Și Silvia ajunse să înțeleagă de ce criticau cu atâta vehemență unii, în special titrații de vârsta sa aceste filme – atât de inofensive în filosofia lor simplă, cu mesajul lor atât de frumos și de logic – și în fond același cu concluzia la care orice om ajunge când i se termină viața – aceea că numai dragostea contează, că doar pentru ea merită să trăiești și să lupți. Își aminti de ultimii ei ani de facultate, de prima ei căsătorie și de căsătoriile colegilor ei de generație, încheiate în pripă sub amenințarea repartiției. Pentru această generație de intelectuali – familiști de conveniență și părinți de nevoie – asemenea filme erau o palmă permanentă trasă peste obrazul lor de economi sentimentali, de escroci amoroși cu acte în regulă.
Cum ea se simțea cu adevărat împlinită ca femeie, putea trăi alături de personaje naivele lor povești de dragoste, își putea privi soțul fără teamă ori vinovăție.
„Poate că ar fi timpul să avem un copil ... anul acesta, la anul ...”, se gândea ea adeseori. Era următorul pas, firesc într-o căsnicie fericită. Împlinea 33 de ani și perioada ei de nubilitate se apropia de marja critică. Fulgerător, de câteva ori îi revenise în minte, aducând un fior de gheață, amintirea tristei ei maternități de câteva săptămâni, aceea de demult, din tinerețe. Pe atunci nu se gândise prea mult la moralitatea ori imoralitatea gestului, iar evenimentele zguduitoare și neașteptate ce urmaseră, ca și ura ei pentru Paul, șterseseră totul. Numai că acum el era mort, iar ura ei se estompase. Se întreba dacă nu cumva făcuse atunci ceva ireversibil, dacă nu omorâse în ea însăși fecunditatea, dacă nu cumva distrusese, pe lângă vlăstarul lui Paul și germenii copiilor viitori. Nu se gândea atât la mutilare anatomică, ci mai degrabă la o posibilă mutație în destinul ei. „Poate că viața o să-mi dea, totuși, o a doua șansă. Aș înnebuni dacă aș crede altfel. Și poate că nici nu e momentul chiar acum”. Gândindu-se la problemele de serviciu, revenea din acea lume terifiantă a temerilor și întrebărilor. În ultimul an, avusese loc o schimbare în poziția ei în firmă. Prin căsătoria cu Ariel, ea nu mai putea face parte, evident, din executivul lui. Acum avea un post chiar în cadrul reprezentanței, fiind unul din degetele mâinii drepte a domnului Lacey.
Lucrând cu el și luând parte împreună la anumite evenimente „neoficiale” – dineuri, mese de afaceri etc, Silvia avu ocazia să-l cunoască și altfel decât până atunci, ca om adică. „Avu ocazia” e un fel de a spune, fiindcă ea căutase acele ocazii. Nu-i plăcea să urască și de aceea căuta să-i ofere antipaticului ei boss o șansă de reabilitare. Șansă de care nu s-ar putea spune că Sir William se grăbea să profite.
Micul drăcușor ce zace în fiecare dintre noi (și care la unii devine un Scaraoțchi veritabil ) o îndemnă pe Silvia să-l imite cumva pe dr. Marcoș, aducând mereu în discuție acel subiect delicat care la ea în casă – și nu numai – era la ordinea zilei. Evitând cu grijă orice aluzie la fiul său și orice l-ar fi putut răni personal, ea voia doar să-i cunoască părerile despre motivațiile părților în respectiva înfruntare. Voia să vadă și fața cealaltă a monezii, căci pe cea mai puțin strălucitoare i-o evocase, destul de sugestiv, Ariel.
Dar cu toate eforturile Silviei de a descoperi un punct comun, o punte între ei doi, ca oameni, o cât de mică asemănare de opinii, de fiecare dată, era nevoită să recunoască, efortul ei era zadarnic. Dacă ar fi trebuit să-l caracterizeze pe Sir William, ca om, în câteva cuvinte, cele care s-ar fi potrivit cel mai bine erau: pătimaș, subiectiv, naționalist. „Jingoist”, gândea Silvia, înlocuind ultimul termen, aparținând secolului 20 cu sinonimul său victorian. Exact opusul lui Ariel. Dacă exista un summum al celor mai antipatice însușiri ale națiunii britanice, Sir William le întruchipa, cu siguranță.
În ceea ce privea războiul, părerile sale erau clare și fără echivoc, spre deosebire de soțul ei care – ca și ea de altfel – considera că dreptatea fusese undeva pe la mijloc, dl. Lacey nu acorda vreo justificare ori circumstanță adversarilor. Dreptatea fusese în mod absolut de partea Angliei. Nu numai că aceasta își pusese dușmanii cu botul pe labe, dar încălecase și calul alb. Argentinienii erau singurii vinovați pentru tragedia care fusese și n-aveau nici un drept la compasiune ori înțelegere.
Firește, se grăbea el întotdeauna să adauge, n-avea nimic personal cu Ariel Beller. Dimpotrivă, îl aprecia foarte mult. Dar în cealaltă problemă, nu era de admis nici o altă interpretare. „Sigur că da, principiile – bune, rele – așa cum sunt, înaintea vieții, nu sir?” Acesta să fie secretul, așadar? Secretul supraviețuirii și al succesului? Al succesului istoric, al supraviețuirii ca națiune? Imposibil, exemplarul ăsta e unul periferic, nu e un prototip, un average. Lucrurile au stat taman invers: puterea Angliei s-a născut tocmai din faptul că viața a fost pusă înaintea principiilor; în plină epocă a monarhiilor absolutiste, la ei exista Magna Charta; în secolul Inchiziției, țara asta era un pământ liber”.
Obosită, doamna Beller trânti pe birou raportul Financial Analyst-ului, închise calculatorul și își schimbă ochelarii.
„Fir-ai să fii, Sir William!”


Extras din articolul despre “VIP” al unei reviste săptămânale pentru femei – ianuarie’98
„Eroina pe care v-o prezentăm astăzi este una întru totul deosebită. Elevă de premiul I, fotomodel, câștigătoare a trei concursuri naționale de miss, vedetă de televiziune la numai 11 ani, aceasta este cartea ei de vizită. Ați recunoscut-o, desigur, pe micuța Ana-Maria Tănase. De ceva vreme, o putem admira pe micul ecran, la emisiunea „Casa Păpușilor”, transmisă pe „Canal 9” (un post de televiziune prin cablu). În fiecare săptămână, Ana-Maria ne-a încântat cu marionetele ei, personaje inspirate din viața reală. Cu verva moștenită de la tatăl său, eminentul și integrul om politic Răzvan Tănase și șarmul mamei ei – o cunoscută femeie de carieră, micuța zână este temută de toate falsele personalități ale momentului: politicieni corupți, savanți de doi bani, oameni de afaceri „pătați”, vedete care pretind că sunt altceva decât în realitate. Nimeni nu scapă limbii ei ascuțite, spiritului ei critic precoce, demn de un veritabil analist. O întreagă comedie umană, cu ridicolul ei fără seamăn încape în „Casa Păpușilor”. Vă mai amintiți de personajele de la debutul emisiunii din vara trecută? De nunta lui Aiurel Belosu cu Sisilica Gunoiu?
Și totuși, Ana-Maria e un copil obișnuit, care merge la școală și învață ca oricare altul. O școală obișnuită, din centru. Nu se consideră o vedetă. Dar toată lumea – colegii și profesorii o iubesc deopotrivă. Cu asemenea copii țara noastră va arăta lumii că poate avea și o altă imagine.
Bravo, Ana-Maria și ține-o tot așa”

Un tânăr tocmai intră în biroul redactorului șef cu o hârtie în mână.
- Ce-i asta?
- A venit prin e-mail, de la un cititor. Am tipărit la imprimantă scrisoarea.
„După părerea mea, ceea ce merită această Ana-Maria Tănase e o bătaie bună. Nu mă aștept la asta din partea tatălui ei, dl. senator cel „eminent și integru”, căci firește, cei ce cad în dizgrația genialului copil sunt adversarii dumnealui, ori alte persoane ce au nenorocul să-l încurce. Nu mă aștept nici din partea maică-sii, al cărei spirit de mahala îl moștenește pe deplin. Dar absolut nimeni nu-i poate face nimic acestei mucoase de 11 ani care are tupeul să-i facă cu ou și cu oțet pe oamenii în toată firea? Iar domnii și doamnele profesoare – care din câte am auzit – i se adresează cu d-ră – chiar nu mai au nici o demnitate? Cum mai pot acasă, să-și privească în ochi proprii copii? Unde o să ajungem, oameni buni?”
- Ce facem, trebuie s-o publicăm nu? N-avem încotro, altfel se va spune că nu dăm drept la răspuns cititorilor noștri.
- E semnat e-mailul?
- Nu.
- Foarte bine. Atunci răspunde-i și cere-i să-și dea numele, adresa și numărul de buletin. Spune-i că astea sunt uzanțele. Altfel nu putem publica scrisoarea. Ai să vezi că o să dea bir cu fugiții.
Tânărul ieși și se duse să facă ce i se spusese. Redactorul-șef rămase o clipă pe gânduri. De când își pusese pana în slujba suspusei familii, conștiința lui suferise o operație: începuse să creadă ce scria. O reacție de autoapărare. Aproape că acela care devenise se indigna sincer la orice afront adus comanditarilor săi. Și totuși, ceva ce mai rămăsese din vechea lui personalitate ar fi vrut ca cineva să aibă curajul să spună odată lumii întregi adevărul.
„Din păcate în țara asta numai ticăloșii au curaj”, murmură el cu părere de rău.




Martie ’98, Snagov
Partida de tenis se încheiase și cei patru jucători de dublu-mixt o porniseră spre casă. Începuse o ploaie măruntă și fetele o luaseră înainte.
- Nu știam, Ada, că te pricepi atât de bine la tenis, o tachină Silvia. Se întoarse apoi și strigă:
- Ariel! Edi! Haideți mai repede! O să răciți!
- Venim și noi acum! se auzi răspunsul.
- Spuneam că n-aș fi crezut că te-au pasionat și alte sporturi în afară de alea unde dai cu pumnul, reluă ea râzând către prietena ei.
- Dacă vrei să știi, am făcut și balet la viața mea.
- Ei da, nu mă mir, baletul și karatele îți cer câteva aptitudini comune: extensia picioarelor, flexibilitate, elasticitate, nu? Când îmi mai dai și mie lecții, Ada?
- De balet?
- Nu, de karate.
- Când vrei, zâmbi Ada. Și acum. Deși nu cred că mai ai atâta nevoie. Ai mai progresat de la prima noastră întâlnire. Vezi cazul hoțului din autobuz. O mai fi trăind?
- Nu râde de mine. Eram așa de speriată atunci, mai ții minte?
Intrară pe terasă și Silvia puse rachetele pe o măsuță de bambus. Amintirea unui trecut comun, a eforturilor și sacrificiilor, a tuturor suferințelor îndurate împreună, dădea prieteniei lor o valență în plus, o latură aparte. Erau camarade de arme, veterane într-un război pe care îl câștigaseră în cele din urmă; fiecare în felul ei își văzuse visul împlinit.
IREEN-ul avea anul acesta cinci comenzi de sisteme Hidromonitor pe lângă alte contracte intermediate de Silvia și obținute în condiții de concurență dură. Numele ei și realizările colectivului său erau un gir de valoare.
Cât despre Ada, firma ei, TelinConstruct avusese în anul ce se încheiase o cifră de afaceri cu multe zerouri. Își diversificaseră domeniile de activitate și „piețele de desfacere” ca să zicem așa, fiindcă în ultimul timp construiseră și deveniseră cunoscuți nu numai în București, ci și în Brașov. Pe lângă asta, își mai adăugaseră în sfera de preocupări și restaurările de obiecte de artă și mobilier. Reușiseră să atragă niște specialiști renumiți în domeniu și acum aveau un modern laborator de restaurare și conservare. Achiziționaseră în ultimul an un teren în afara capitalei, înspre șoseaua de centură, unde aveau acum un depozit sigur și spațios.
- Cel puțin, voi lăsa ceva în urma mea, Sil, spuse Ada. Dacă mergem nu mai departe – aici în perimetrul lacului Snagov, pot să-ți arăt vilele ridicate după proiectele noastre.
- Cum trece timpul, Ada! Parcă mai ieri abia împrumutaseși banii de la tatăl tău ca să demarezi afacerea. Ai reușit extraordinar. În doi ani, numai. Și pe la noi s-au schimbat multe în timpul ăsta. Știi că d-na Manu a ieșit la pensie?
- Nu, n-am știut. Nu s-a serbat?
- Ba da, te-am căutat atunci să-ți spun, dar erai plecată.
- Posibil. Fac multe delegații.
- Se duce în Germania, la o fostă vecină de-a ei, care e stabilită acolo și are nevoie de îngrijire. Un fel de „baby- sitter”, atâta doar că bebé-ul e de fapt o băbuță, spuse râzând Silvia.
- Frau-sitter, va să zică. Ascultă, Sil, ghici cine m-a sunat mai deunăzi?
- Nu știu.
- Fostul tău prieten. Dan Vlasiu. Are o fetiță de câteva luni.
- O, e extraordinar, exclamă ea, cu sinceră bucurie.
- Mi-a spus să te felicit din partea lui. A aflat că te-ai căsătorit.
- Ce drăguț!
- Și tu, Ada? întrebă deodată prietena ei. Ce ai de gând? Ce mai puneți la cale tu și cu Edi? Fiindcă, după cum te privește, sunt convinsă că pune ceva la cale.
- Ei aș! De fapt am prea multă treabă ca să mă mai gândesc și la ... altele. Mi-e destul de greu să fiu și Project Manager, și director de firmă, și persoană de contact cu clienții, și toate cele. Nu prea mai am timp să filosofez pe ... alte teme. În plus, el are pe cineva, adăugă ea cu glas scăzut.
- Cred că e vreo legătură de conveniență, Ada.
- Nu știu și nici nu mă interesează. Uite-i că vin și ei.
- Servim masa înăuntru, nu? i se adresă Silvia lui Ariel care tocmai își ștergea nădușeala de pe frunte.
Afară începuse să plouă de-a binelea. Se așezară și mâncară zdravăn, inclusiv doamnele, ca orice persoane ce se respectă și nu-și fac complexe. La desert, Ada dădu să-și aprindă o țigară, apoi aducându-și aminte de regula impusă de stăpâna casei, dădu scaunul la o parte și spuse râzând, în timp ce se ridica să iasă pe verandă:
- Fumătorii „out”! Și în străinătate se procedează la fel – e o veritabilă campanie!
Ariel o urmă, resemnat.
- Credeam că totuși campaniile sunt împotriva fumatului, nu împotriva fumătorilor, spuse făcându-i cu ochiul Silviei și zâmbind, ieși pe terasă la rândul lui.
El și cu Ada erau fumători pătimași, în schimb Edi și Silvia, care n-aveau tangență cu problema, rămaseră pe canapeaua din sufragerie. Silvia se uită la el și zâmbi. Îi plăcea oricând să converseze cu bucovineanul ăsta molcom la vorbă și blând. Mai în glumă, mai în serios, îl poreclise „zimbrul” și ea și cu Ada îl tachinau când erau împreună pentru barba lui blond-roșcată.
- Și zi așa, Silvia, va să zică tu chiar n-ai pus în gură niciodată vreo blestemăție din asta? o întrebă el.
- Vreo țigară? Sadicul de Paul, fostul meu soț, obișnuia să fumeze în camera unde dormeam, deși știa că mi se întoarce stomacul pe dos. Uneori mă obliga și pe mine să aprind câte una pe la vreo petrecere, că să nu râdă lumea de noi că nu sunt emancipată. Nițel noroc că țigările astea se fumează singure: tragi sau nu pe nas, se consumă. Cam ca și viața.
- Ha, ha, drăguță comparație. Important e să rămână ceva mai mult decât scrum de pe urma ta.
- Asta discutam adineauri și cu Ada. Cum mai merg demersurile pentru căsuța ta bucovineană?
Ne amintim că Eduard Telinschi se zbătea de ceva timp să aducă în muzeu o gospodărie românească din partea de nord a Ucrainei de astăzi. De fapt, visul lui țintea mai sus: să creeze în sectorul nou un colț al românilor de pretutindeni. Numai că tratativele – cele interne – durau de ani de zile și la fiecare schimbare de conducere totul trebuia luat de la capăt.
- La anul s-ar putea să o aducem. Mă bazez foarte mult pe noua mea șefă care are o sumedenie de relații. S-ar putea să reușim, Silvia! Ce zici, ne sponsorizați? întrebă el râzând.
- S-ar putea. Din câte știu, ACAB-ul a avut câteva acțiuni de binefacere la activ. De ce n-ar face ceva și la nivel de interes național?
- O, Silvia, treaba asta cu interesul național e moartă din născare. Nici măcar la noi, în mediul cultural, lucrurile nu sunt privite așa. Mai degrabă se crede că e vorba de un interes al meu, personal, să ies în față și să mă remarc. Tu ai trăit printre ingineri, continuă el râzând. Intelectualii umaniști sunt ca starurile de la Hollywood: se ceartă și se gelozesc tot timpul. Un arhitect printre istorici și filologi e deja prea mult.
- O, și printre ingineri sunt destui care corespund descrierii tale, remarcă Silvia zâmbind la rândul ei. Mai ales inginerii care fac orice altceva în afară de inginerie. Aceia au ... prea multă energie nealocată.
- Deocamdată nu discuta nimic cu sir Lacey. Mai întâi să obținem toate aprobările. Altfel pățim ca și cu alte sponsorizări pe care a trebuit să le returnăm.
„De ce oare nu discută cu Ada despre asta? N-ar trebui să fie mai aproape cămașa decât haina? Ciudați mai sunt și bărbații ăștia. Ciudat de mândri. Sau ciudați pur și simplu”, gândi Silvia.
Perdelele se dădură la o parte și jumătatea ariană a cvartetului intră în cameră.
- Ia te uită, porumbeii, făcu Ada.
- Ai grijă, Edi, râse Ariel așezându-se, să nu care cumva să-i faci curte Silviei. Să știi că sunt foarte gelos.
- Curtea lui Edi s-a limitat la o plicticoasă discuție de afaceri, răspunse d-na Beller.
- Apropo de afaceri: luna viitoare se ține la Brașov un fel de târg – știi, similarul TIB-ului de aici, vorbi Ada. Pentru firme de construcții. Expunem și noi. Ce zici, vă dau o invitație?
- Cu mare plăcere. Abia aștept să-l revăd pe domnul Marcu, printre altele. Și sper că o să mi-l prezinți pe tatăl tău.
- Evident. Atunci, batem palma?
- Așteptăm invitațiile.
Își luară rămas bun. Silvia, de pe verandă, îi urmări cu privirea pe cei doi Telinschi. Fiecare se urca în mașina lui.
„Indiferență, indiferență, ce tare-mi frigi inima”, fredonă ea zâmbind. Se întoarse și nimeri în brațele deschise ale lui Ariel.


Brașov, câteva săptămâni mai târziu

Soarele era la asfințit și frumoasa vilă de pe colina Universității își aprinsese luminile. Ca în orice casă plină de oaspeți, veselia era stăpână. Ada tocmai făcuse prezentările. Ochii de cărbune ai micuței și delicatei bătrânici ce-i stătea alături gazdei, sclipiră de bucurie când Ada îi recomandase simplu:
- Tatăl și mama mea.
Cât despre tatăl Adei, un bărbat impozant, aproape de 70 de ani, Silvia l-ar fi recunoscut pe stradă imediat. Semăna leit cu fratele său mai mic, domnul Marcu „junior”, fostul ei șef. Atâta doar că era și mai înalt; îl depășea cu un cap și părul ce-i mai rămăsese era tuns scurt: nu purta plete și nici barbă, precum „mezinul”.
„Cu el seamănă Ada la statură”, gândi Silvia, care plăcu instantaneu domnului Marcu senior.
Ușa se deschise și un bărbat atât de cunoscut ei i se repezi în brațe:
- Ia te uită, cine-i aici, fetița mea dragă!
- Ușurel, unchiule Eugen, o sufoci pe Silvia! Pe mine nu mă pupi?
- Cum să nu, fata mea?
- Iar acesta e micul meu verișor, Sil! arătă Ada spre mogâldeața înfofolită ce se agita în brațele lui Edi.
Silvia tocmai îi strângea mâna Mariei, tânăra soție a d-lui Marcu (pentru a evita confuziile îl vom numi „dl. Marcu” doar pe fostul șef de la LCPH).
- Pe băieții mai mari i-am trimis într-o tabără, explică aceasta timid. Silvia observase încă de la nuntă că ele două aveau multe în comun, chiar și ca fizic; în consecință se plăcuseră reciproc de la prima vedere și acum erau bucuroase că se revăd.
Doamna Marcu preda mecanica la Universitate și acolo își cunoscuse soțul; după cum vă amintiți, desigur, fostul șef al Silviei devenise profesor asociat.
Se așezară cu toții pe scaune, pe canapea ori pe fotolii. Frații Marcu îl interpelară pe Ariel: își aminteau de uzinele Bel-Air; înainte de război, atelierele din Brașov și cele din București erau foarte cunoscute; un unchi de-al lor chiar lucrase la unul din ele.

- Nu-i de mirare, dragul meu, că bunicul d-tale a emigrat în Argentina: Bel-Air – Buenos Aires, înseamnă același lucru în limbi diferite, nu? întrebă dl. Marcu stârnind o furtună de râsete.
- Da, răspunse Ariel, Bel-Air înseamnă și „aer bun” în traducere liberă, dar e aici și un joc de cuvinte; numele nostru de familie se accentuează corect, la fel ca Bel-Air. Pronunția ca în germană sau engleză, pe care am adoptat-o și eu ca să nu-i contrazic pe colegii mei români și britanici e de fapt incorectă.
- Cam cum e la Turnul Eiffel, nu? interveni tatăl Adei.
- Exact.
Domnul Marcu observă că Ariel devenise întrucâtva absent: privirea îi era îndreptată spre soția lui: așa cum stătea în fața lor pe fotoliu, alături de Maria Marcu, în rochia fină, lungă și mulată pe corp – o combinație de mohair roz, bleu și crem, jucându-se cu copilașul care râdea fericit pe genunchii ei, Silvia părea o imagine a maternității. Era întru totul absorbită de acea comunicare fără cuvinte. Simțind privirea lui Ariel, își ridică capul și-i zâmbi. Domnul Marcu surâse la rândul său. Avusese oare el intuiția când o văzuse prima dată pe fătuca slăbănoagă și cu ochelari de atunci, că ea va deveni cea care avea să finalizeze munca lui de o viață, atacantul care va înțelege pasele lui de geniu și va înscrie golul victoriei?
Simți dintr-o dată nevoia să vorbească despre sistemul HM și timp de câteva minute se încinse o aprinsă discuție împănată cu tot felul de termeni tehnici, la care Edi și mama vitregă a Adei asistau amuzați: nu pricepeau o iotă, dar îi distra pasiunea vorbitorilor. Se puse la un moment dat problema oportunității plecării de atunci a d-lui Marcu de la IREEN. Silvia era convinsă și-n ziua de azi că ar fi putut rămâne.
- Nu, fetițo, rolul meu se încheiase. Și nu mai credeam că se putea schimba ceva. În plus, eu nu sunt genul care să dau satisfacție dușmanilor: nu obișnuiesc să întorc și obrazul celălalt.
- Eu da, răspunse Silvia. De multe ori în viață n-am avut o altă opțiune posibilă.
- Și eu, adăugă Edi, bucuros că discuția alunecase spre subiecte mai inteligibile.
- Ei, interveni tatăl Adei, ginerele meu e un împăciuitor. Eu tot ginerele meu îl consider, spuse învăluindu-l într-o privire afectuoasă și luându-l pe Edi pe după umeri.
- Eu am tendința să ripostez, întări domnul Marcu. Și în conjunctura respectivă n-o puteam face fără să-i afectez pe ceilalți.
- Ei bine, interveni și Ariel, cred că aici e vorba de o nuanță în interpretarea preceptului Biblic. Din păcate, fiecare interpretează Biblia așa cum îi convine – de aceea există și atâtea secte, nu? Fiecare își face o religie a lui, mai blândă, mai îngăduitoare. Legea adevărată e însă una singură și e la fel de dură în relația cu „tine însuți” ca însăși viața.
- Cum adică? întrebă Silvia. Ce vrei tu să ne spui de fapt?
- Că sintagma „a întoarce și celălalt obraz” se referă, ca să zic așa, la obrazul tău personal. Când însă tu reprezinți o autoritate, ori aperi o lege sau un principiu, atunci e altceva. „Dă-i Cezarului ce-i al Cezarului”, nu? Atunci ai nu numai dreptul, ci și datoria să ripostezi și să lupți. Implicit atunci când accepți provocarea te expui, nu-i așa, unor noi lovituri ale adversarului – cu alte cuvinte, îi întorci, personal, și obrazul celălalt. Evident dacă când refuzi lupta din lașitate e una, iar dacă faci asta pentru a nu aduce necazuri unor persoane apropiate e altceva. Așa că, din acest punct de vedere, dl. Marcu a avut dreptate. Din punct de vedere moral și Biblic.
- Ei, da, admise tatăl Adei, foarte interesant punct de vedere.
- Și chiar în sfera personală, a nu împiedica pe cineva să-ți facă rău atunci când poți s-o faci și când acest rău trece dincolo de „obrazul” tău – adică de orgoliul tău lumesc, înseamnă a păcătui împreună cu răufăcătorul; iar a mai crede și că ai făcut bine, e un păcat și mai mare, concluzionă Ariel înfierbântat. Și Silvia își aminti că ei doi mai discutaseră ceva în genul ăsta. „Catehismul bisericii catolice apologizează autoapărarea”, îi spusese odată și nea Gabi.
- Da, și asta-i foarte adevărat, interveni din nou dl. Marcu senior, la argumente se răspunde cu argumente, la violență cu mijloacele de rigoare. Și tu, Aduță, ce crezi despre asta? Nu te-am auzit vorbind astăzi prea mult! zise bătrânul către fiica lui care fusese plecată din încăpere câtva timp și părea posomorâtă. Ea tresări și chipul îi redeveni vesel.
- Vai tată, știi că detest diminutivele. Dacă vrei să mă mângâi, mai bine îmi spui Adelina. Cât despre ce-ai spus adineaori, întreab-o pe Silvia. Ea știe.
Silvia se execută prompt și răspunse:
- Dacă îi dai Adei o palmă, ea îți dă un pumn.
Toți cei de față începură să râdă; știau povestea.
- Și chiar ai avut, curaj, Silvia, să-i dai o palmă fiică-mii? Să știi că eu n-am mai avut privilegiul ăsta de când era o mogâldeață. Mai are din când în când nevoie de o bătaie, prea face doar ce vrea ea.
- O, răspunse Silvia, râzând, în ceea ce privește nevoia de bătaie, vă înșelați, domnule Marcu, nu eu am bătut-o pe Ada, ci invers, ea pe mine.
- Vrea să spună că meciul s-a terminat unu la unu.
- Lasă, Ada, că te știu eu pe tine. Să știi, Silvia – o pârăsc acuma – a fost un copil foarte rău. Mereu eram chemat de dirigintă și muștruluit ca un școlar din pricina ei. O bătaie celebră în curtea liceului cu fiica secretarului de partid pe județ, o broască pusă în poșeta profesoarei de biologie, o minge în plină față unui profesor de sport care se cam uita după domnișoare ... astea sunt numai câteva din isprăvile dumneaei ... ca să nu mai spun despre fuga de acasă și transferul la București. Pe urmă nu mai știu ce-a mai făcut ... cred că a chinuit-o pe soră-mea.
- Ba deloc, cu mătușa Adela m-am înțeles perfect. În plus, nici nu e așa cum spune, i se dezvinovăți ea prietenei ei, eu nici măcar n-am fost rea – doar am răspuns la provocări.
- Și profesoara de biologie? întrebă Silvia.
- A ținut să mă facă de râs în fața întregii clase fiindcă mi-a fost milă să disec o broască. Așa că eu i-am dovedit că dacă pe mine mă speriau moartea și suferința – lucru perfect normal – pe ea în schimb a îngrozit-o forța vieții însăși – lucru absolut ridicol – s-o fi văzut cum urla când i-a sărit din poșetă sărmanul batracian!
- Nu ți-a fost frică? întrebă Silvia, râzând în hohote.
- Ba da, vreau să zic de broască, nu de profesoară!
Apoi Ada li se adresă tuturor:
- Și în ceea ce o privește pe Silvia, să știți o treabă: zice ea că întoarce și obrazul celălalt și nu minte; dar dacă ai proasta inspirație să o mai lovești încă o dată, atunci să știi că în 9 cazuri din 10 ea va riposta!
Râseră cu toții, apoi fiecare se retrase spre camera lui. În ciuda veseliei pe care o arborase, Ada nu părea în apele ei. Silvia o ajunse din urmă și o întrebă. Erau oare emoțiile legate de prezentare?
- N-am nimic, Sil. Sunt doar obosită. Atâta tot. O să-mi revin. Noapte bună.
Și cu aceste cuvinte se despărțiră, dar Silvia se frământă până când adormi.


În acea noapte, nu-i fu dat Silviei să se bucure de somn. Avu un vis ciudat, scurt și terifiant. O visă pe Ada : mintea ei recompunea scena în care se cunoscuseră : erau din nou pe acea scară rulantă, la metrou. O auzi pe Ada râzând în spatele ei și așa cum se întâmplase în realitate, simțind acea furie oarbă, prostească, se întoarse și o lovi cu toată forța de care era în stare. Numai că ea, în visul ei, în loc să se apuce de balustradă se dezechilibră și se rostogoli până jos cu fața plină de sânge ...
Se trezi instantaneu și se întrebă, buimăcită, dacă a fost doar un vis. Întinse mâna să aprindă lumina, dar în spaima ei nu reuși decât să trântească veioza de pe noptieră. Nu se spărsese, dar Ariel se trezi speriat, apoi adormi la loc în aceeași secundă, și Silviei îi fu ciudă că l-a deșteptat.
Avea gura uscată și inima o durea de parcă nu mai avea loc între coaste. Desfăcu o sticlă de apă minerală și se duse la fereastră. Apoi se vârî din nou în pat și încercă să adoarmă. Dar îi fu cu neputință : rămase trează tot restul nopții ; abia spre ziuă se cufundă într-un somn greu, fără vise.
În dimineața aceea se duseră cu toții la expoziție. Între pereții de beton și sticlă, reperară imediat standul firmei TelinConstruct și o văzură pe Ada, care împreună cu Edi și cu alți angajați ai firmei împărțeau prospecte celor ce veneau să ceară informații. Il văzu și pe tatăl Adei care își reprezenta propria firmă – Marcon – firmă ce avea prestanța și puterea unui elefant pe lângă mica dar prospera afacere a soților Telinschi. Cum pe Ariel îl interesau construcțiile industriale și civile la scară mare, plecă cu dl. Marcu senior, specialistul cel mai indicat în domeniu, într-un tur al târgului. Ada, părăsindu-și pentru o jumătate de oră standul, o conduse pe prietena ei la o cafea. Cât timp stătuseră între pereții de placaj, aceasta primise vreo două telefoane scurte ; ea doar ascultase, fără să spună nimic ; apoi după câteva secunde convorbirea lua sfârșit și Ada, foarte palidă își reluase treaba, încercând să zâmbească. La un moment dat, celularul ei sună din nou și Silvia auzi acum foarte clar o voce de bărbat răstită și amenințătoare, proferând injurii ; la sfârșit, se auzi distinct :
„Te omor, cățeaua dracului!”
- Ada, ce se întâmplă? întrebă d-na Beller nemaiputându-și reține îngrijorarea. Cine era?
- Nimeni, bea-ți cafeaua.
Fie că era autosugestia, fie că într-adevăr se petreceau lucruri ciudate, Silviei i se păruse că niște indivizi la costum și cravată, care se fâțâiau prin expoziție, se opriseră de câteva ori în fața standului și se uitaseră la Ada vorbind între ei și gesticulând.
- Ada, despre ce e vorba? Te amenință cineva?
D-na Telinschi se uită în jur, apoi îi vorbi încet Silviei.
- Așa e, Sil, când lucrurile încep să-ți meargă bine. Întotdeauna deranjezi pe cineva. Tu mă știi pe mine: eu nu sunt omul care să cedeze în fața nimănui. Iar cui mă amenință, îi răspund cu asta. Își încleștă pumnul.
- S-ar putea să nu ajungă, Ada, zise Silvia îngrijorată. Ai anunțat Poliția?
- Vax! Și ce să spun la Poliție? Că primesc telefoane de amenințare? Toți patronii de firme primesc.
- Edi știe? Sau tatăl tău?
- Ce sens ar avea să le spun? Ca să-i tulbur și pe ei? Așa aș putea să-mi angajez un bodyguard. Dar nu vreau să le fac jocul. Nu vreau să ajung să nu mai dispun de mine însămi, de libertatea mea; să ajung să nu mai merg singură pe stradă.
- Ada, de când ai început să primești telefoanele?
- De când am licitat pentru un teren – în afara orașului; se pare că asta a deranjat o anumită persoană din lumea interlopă care organiza, acolo, ilegal un bâlci și care voia să cumpere terenul cu acte în regulă. Ceea ce încearcă să mă determine, e să-mi retrag oferta. Silvia, nu-ți mai face probleme. Da? Te rog, nu te mai gândi la asta. Uite, după-masă mergem la Poiană. Am auzit că mai e zăpadă pe pârtie, poate schiem, ce zici?
O luă de braț și se amestecară din nou cu lumea, prin vânzoleala generală. Între timp se întorsese și Ariel și în mijlocul discuțiilor care se încinseseră, Silvia uită de telefoane, de amenințări și de teamă. În mijlocul mulțimii atât de exuberante și vesele, era greu să te gândești la lucruri rele. Pe la vremea prânzului, Ada veni și le spuse:
- Trebuie să plec la București. A sunat un client – de la firma IRIX, știi Edi? Au făcut rost de bani și vor să încheiem cât mai rapid contractul. Mâine dimineață mă întorc, dacă totul va fi în regulă.
Silvia o însoți pe Ada în parcare.
- Ada, ai grijă. Nu vrei să venim cu tine? Unul din nou sau Edi.
- Edi are sarcini precise, râse ea. Și dacă ar veni cu mine, ce crezi că s-ar rezolva? În afară de faptul că l-aș expune și pe el.
- Ada, mă îmbolnăvești de îngrijorare.
- Stai liniștită, Sil, o mângâie ea, scoțând mâna prin geamul lateral al mașinii ( se urcase la volan și era gata de plecare). Nu sunt o căcăcioasă. Mie nu mi-e frică de nimeni – nu trece nici unul la fapte așa de ușor. Și apoi să știi și tu, în viață sunt momente când orice-ai face ești absolut singur în fața pericolului, real ori imaginar.
Îi zâmbi prietenei ei, își puse centura și demară. Silvia se retrase un pas și mai rămase câtva timp pe loc. Apoi intră în clădire.


Preț de vreo jumătate de oră, Silvia n-avu liniște. Apoi se hotătrî brusc. Îl luă pe bărbatul ei de o parte și zise :
- Ariel, Ada e într-o mare primejdie. Te rog ... Am visat-o foarte rău. Mergem după ea. Acum !
Luat ca din oală, dl. Beller nu reuși decât să se uite la Silvia uimit.
- Haide, îl smuci ea de braț. Dacă nu vrei să mergi cu mine, mă duc singură, spuse ea și o luă înainte, descuie mașina lor și se așeză la volan.
- Stai puțin, Silvia, explică-mi și mie, despre ce e vorba, cel puțin, zise Ariel ajungând-o din urmă.
- Îți explic în timp ce mergem.
- Foarte bine. Atunci treci pe „locul mortului”.
După ce ea îl informă în câteva cuvinte, în timp ce se îndreptau spre ieșirea din oraș, Ariel îi ceru s-o sune pe Ada. Silvia formă numărul.
- Oh, nu! zise ea furioasă. Nu se poate. Și-a închis celularul.
- Mai așteaptă puțin. S-ar putea să n-aibă semnal, momentan.
- Îi spunem să oprească și să ne aștepte, nu?
- Nu. Mergem în spatele ei și păstrăm distanța. O distanță pe care o vom micșora. Dacă e să se întâmple ceva, e mai bine să fie acum. Altfel au s-o amâne pe altă dată, când ea va fi singură cu adevărat. Va merge înainte ca momeală. Trebuie doar să reușim să luăm legătura, iar în funcție de situație o să-i spun ce să facă. Deocamdată nici măcar nu suntem siguri că o urmărește cineva. S-ar putea să facem doar o plimbare până la București și atât.
Prin dreptul Timișului de Sus, reușiră s-o prindă la telefon pe Ada. Ea tocmai era în Predeal. Da, observase două mașini de Brașov care păreau să se mențină în spatele ei. Acum ea oprise ca să-și cumpere ceva de la un magazin și ca să se lămurească ce intenții au. Se pare că posibilii urmăritori se duseseră înainte.
- Întreab-o dacă are kit free-hands ... Spune-i să și-l activeze, ca să poată comunica liber.
Silvia făcu întocmai, apoi spuse:
- Ada părea destul de speriată. Când a auzit că am pornit-o după ea, nu i-a venit să creadă.
Ariel conducea în forță și serpentinele șerpuiau amețitor pe dinaintea Silviei; mâinile i se umeziseră. Nu îndrăznea să zică nimic. Aștepta să se termine dansul înnebunitor al munților, brazilor și cerului. Ajunși în Predeal, o sună din nou pe Ada. Da, cele două mașini erau din nou în spatele ei, la o distanță prudentă. În timp ce depășise pe una dintre ele, încercând să ia avans, îi văzuse pe cei ce le ocupau: într-una se aflau trei bărbați; în cealaltă i se păruse că sunt doi; când trecuse prin dreptul primeia, avu impresia că cei trei arătaseră spre ea și rânjiseră.
- Așteaptă un loc prielnic, ca să atace, presupuse Ariel. Un loc unde șoseaua trece pe la mare înălțime, un loc cu prăpăstii dedesubt.
- Vai, Ariel, hai să anunțăm Poliția, strigă Silvia, răsucindu-se pe scaun și stăpânindu-se cu greu.
- Și ce să le spui, când încă nu s-a întâmplat nimic? Până ajungem în Sinaia, trebuie să ne apropiem de ei. Spune-i Adei să meargă mai încet; pe porțiunea asta e în siguranță. E lume, e circulație, e Poliție. La ieșirea din Sinaia, trebuie neapărat să ajungem în spatele lor.
- Între Sinaia și Comarnic se circulă pe un singur sens, continuă Ariel. Se lucrează la drum undeva mai jos și pe sensul dinspre București, traficul e deviat prin Cheia, așa mi-a spus cineva în Brașov. Pe porțiunea aceea vor ataca.
Ariel cunoștea destul de bine Valea Prahovei. O străbătuse cu mașina de multe ori, pe când lucra la Timișoara, și putea anticipa evenimentele. Certitudinea sumbră din vocea lui o făcu pe Silvia să izbucnească în lacrimi.
- Hai să-i oprim cumva! Te implor, Ariel! Am visat-o așa de rău pe Ada!
Se apropiau de Bușteni și Crucea de pe Omul se vedea dintre nori. Ariel conducea concentrat, căutând să scruteze în față, șoseaua cu privirea. Vocea Silviei se frânse într-un hohot de plâns și atunci Ariel întrebă, calm:
- Ce ai visat?
- Am visat că a căzut și s-a lovit rău de tot. Sângele îi șiroia pe față și era la pământ.
- Și pe urmă?
- Pe urmă, nu mai știu, cred că m-am trezit ...
- Nu se poate, trebuie să mai fi fost ceva ... Nu te puteai trezi atunci.
- Ea se gândi o clipă ... încercă disperată să-și amintească ... care fusese ultima imagine?
- Ea și-a revenit și s-a ridicat.
- Atunci așa se va întâmpla și în realitate.
La ieșirea din Sinaia, Ariel opri. Îi dădu Silviei două pungi de plastic gri și zise:
- Acoperă numerele de înmatriculare din față și din spate cu astea. Pe urmă treci pe locul din spatele meu. Când îți zic eu, te culci pe banchetă. Haide, fă cum ți-am spus, zise el, văzând-o că ezită.
Silvia făcu ce i se ceruse; îl văzu pe Ariel cum își înfundă pe cap fesul și își pune ochelarii de schi. Atunci îi văzură. Veniseră pe partea cealaltă, prin oraș. Ada trecu prima prin fața lor și Silvia avu impresia că zărește la silueta aceea aplecată deasupra volanului strânsoarea buzelor și lucirea ochilor. Două mașini o urmară în mare viteză: le putuseră distinge clar. Erau un Cielo alb și o mașină străină, verde.
Se luară imediat după ei și îndată ce trecură de cimitir și de camping, spectacolul începu să se desfășoare sub ochii lor. Totul fu așa cum intuise Ariel. Silvia nu-și putu reține un țipăt de groază când mașina verde lovi din lateral BMW-ul Adei ce se afla pe partea parapetului. Apoi ei dispărură din câmpul lor vizual; la curba următoare îi văzură pe cei doi încercând s-o prindă la mijloc pe Ada și s-o facă sandviș.
Văzură BMW-ul țâșnind ca o săgeată înainte printre ei și cele două mașini atacatoare aproape ciocnindu-se între ele; auziră scrâșnetul înfiorător al roților. În clipa aceea, Ariel se întoarse spre ea:
- Există până în Comarnic vreo curbă la 90 de grade, fără vizibilitate dinspre sensul din care venim și cu centrul pe partea muntelui?
Silvia se gândi o clipă, apoi răspunse.
- Există, chiar la ieșirea din Valea Largă. E un izvor acolo.
- E și vreun drum care urcă în munte prin apropiere?
- E o potecă, da.
- Foarte bine. Atunci spune-i Adei, când ajunge acolo să abandoneze mașina perpendicular pe șosea și să fugă spre pădure; între noi și ei nu mai e nimeni și nici în spatele nostru nu vine nimic. Acum e momentul. Afacerea se va termina astăzi și aici. „Mama lor de nemernici”.
Înjurătura fusese rostită în spaniolă și Silvia cam așa și-o traduse în minte. Ceea ce urmă, se desfășură cu o precizie înspăimântătoare conform calculelor lui Ariel. Silvia, precum un automat, făcu ce i se ceruse. Mulțumi lui Dumnezeu că Ada mai avu puterea și sângele rece să răspundă la telefon, să înțeleagă și să execute manevra. Sau poate că acționase acel spirit disperat de conservare ce ne determină să acționăm coerent în cele mai deznădăjduite situații. Apropiindu-se curba fatală, cei din Cielo-ul alb văzură abia în ultima clipă mașina lăsată pe lung în mijlocul șoselei. Încercând să evite impactul, șoferul trase de volan spre dreapta, acroșă totuși BMW-ul și îl azvârli cât colo și se izbi violent de parapetul șoselei; apoi Silvia văzu cum mașina efectiv se înalță în aer așa cum sar floricelele de pop-corn puse la prăjit, pentru ca să fie în clipa următoare înghițită de hăul de dedesubt.
Mașina verde, rămasă puțin mai în urmă, se opri la timp și ei îi văzură pe cei doi bandiți cum ies și studiază împrejurimile cu prudență. Se uitară înspre prăpastie, acolo unde Cielo-ul rupsese parapetul; în acel moment se auzi o explozie înspăimântătoare. Ariel încetini și îi spuse Silviei să se lase în jos; ochii îi scăpărau plini de o satisfacție pătimașă.
- Așa, spuse încet, la terorism nu se poate răspunde decât așa.
Scoase pistolul și îl așeză alături pe banchetă. Nu-i scăpă din ochi pe cei doi tâlhari care dădeau târcoale mașinii avariate ce fusese azvârlită din mijlocul drumului. Undeva pe margine, unul din ei păruse că observă gestul lui Ariel, apoi văzu ceva mișcându-se pe deal și se luă după umbra foșnitoare. Celălalt îl urmă.
Silvia amuțise de spaimă. Auzi o detunătură, apoi alta îi explodă aproape, în urechi, și parbrizul se făcu țăndări; o ploaie de cubulețe de sticlă, netăietoare, se împrăștiară peste ei.
„Trag, avu timp să-și spună. Au pistoale. Doamne, apără-ne!”
Ridică puțin capul și îl văzu pe Ariel deschizând portiera. Luând capota mașinii ca pavăză și ca punct de sprijin, trase la rândul său în direcția din care veniseră împușcăturile. Silvia avu chef să țipe, dar nici un sunet nu ieși dintre dinții încleștați. Limba i se lipise de cerul gurii. Toată energia i se adună în mâini și reuși de-a bușilea să iasă pe partea unde era Ariel și să se ascundă, la rândul ei, după mașină. Schimbul de focuri mai continuă un timp; auzea gloanțele piuind pe tabla mașinii. Apoi încetă: cel din pădure nu mai trăgea. Silvia se ridică pe jumătate și îl văzu: era rănit la picior sau la șold, nu-și dădea seama prea bine, dar se vedea clar că sângera din abundență.
„L-a nimerit”, gândi ea. Apoi îl văzu pe Ariel reîncărcându-și arma. În timpul acesta, individul se retrase șchiopătând spre pădure și se făcu nevăzut printre tufișuri. Rănit, fără muniție și fără mijloc de transport ori comunicare, nu mai era un pericol pentru cei trei. Totul durase mai puțin de cinci minute; în tot acest timp, nu trecuse nici o altă mașină. Auziră dinspre potecă un suspin, un hohot de plâns ori ceva în genul ăsta, ceva ce semăna mai degrabă a scâncet de animal rănit, decât a glas omenesc. Silvia se repezi înainte și Ariel o urmă, cu pistolul încărcat și pregătit. O văzură pe Ada ridicându-se de după un tufiș. Avea fața zgâriată și urechea îi sângera. La picioarele ei zăcea un bărbat.
- E mort? strigă Silvia.
- Aș. Doar leșinat.
Avusese probabil inconștiența să se apropie prea mult de Ada: și nu știuse că-n lupta corp la corp, puțini erau bărbații care-i puteau face față. Silvia ajunse lângă ea și văzu că din ochi îi curgeau lacrimi ... lacrimi de spaimă. De durere ... Era prima dată când o vedea pe Ada plângând ... Și avu un moment de intensă tulburare când descoperi dincolo de coaja dură feminitatea și vulnerabilitatea ...
- Doamna Shaterhand, șopti ea cu emoție, strângând-o la piept. Apoi îi sărută obrazul plin de sânge și când Ada o privi o clipă, oarecum surprinsă de efuziunea din gest, ea spuse încet, ca pentru sine:
- Voiam să șterg pentru totdeauna o amintire din trecut ...

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!