8. VRAJA IERNII

“Pace vouă șesuri, crânguri despuiate,
Tămâiați cu miere fruntea mea un pic!
Eu primesc cu zâmbet ale voastre toate
Dar din toate , vouă, nu vă cer nimic.”
Serghei Esenin, trad. George Lesnea

E viscol și crivățul aspru biciuiește fără milă tot ce întâlnește în cale, spulberând zăpada în toate direcțiile. Ninge mult, ninge abundent, iar plumbul cerului s-a albit de atâta ninsoare. Casele și grădinile sunt încovoiate sub nămeți, iar copacii golași, preschimbați în crengi uscate ca o mână uscățivă de bătrân întoarsă a îndurare, se unduiesc trosnind , cu pieptul deschis în fața furtunii.
Mugetul mării cu valurile sale uriașe, este de-a dreptul înfricoșător. Câteva păsări dezorientate se luptă să reziste curenților turbionari care le năucesc.
Oameni grăbiți, îmbrăcați în cojoace groase își acoperă cât mai bine corpul, protejându-se de rafalele nimicitoare și merg, din obișnuință, pe unde știu că este trotuarul. Nu se mai vede nimic, nici strada, nici gardurile și apariția unei mașini sperie acele ființe înfundate în cizme, mănuși și căciuli. Printre gene privirea își face pârtie. Numai copiii, cu obrajii roșii și năsucuri înghețate sunt cei mai fericiți, căci iarna cu ger și ninsoare bogată le stimulează imaginația în lumea de basm a jocului pe care îl trăiesc intens.
Aș vrea să mă pot transforma într-un URS, să-mi răresc bătăile inimii, sângele să-mi curgă foarte încet și să mă las toropită de somn într-o hibernare lungă, cu vise de flori și fluturi și să mă trezesc ca Eva la susurul unui izvor sub razele soarelui de primăvară în grădina veșnic verde.

Să fie iarnă și să mai ai și de făcut injecții este deja prea mult! Toți copiii se tem de injecții, dar nu au ce face. Eu am fost învățată să am încredere în medici și să urmez cu strictețe tratamentul indicat pentru a mă vindeca. Așadar, deși eram mică, înțelegeam că trebuie să suport un asemenea chin ca să fiu sănătoasă din nou.
Într-o iarnă, pentru a face zece injecții, în fiecare zi câte una, mergeam cu mama undeva foarte departe, pe jos. Aveam mănuși albastre legate cu o ață împletită pe după gât, ca să nu le pierd, aveam un paltonaș evazat lucrat de mână la Școala de Arte și meserii (mă îmbrăcam de la Casa de Modă), iar căciulița era la fel cu fularul. Refuzam cu înverșunare să pun la gură fularul și respiram adânc. Zăpada era cât munții, așa mi se părea. De altfel când ne jucam, făceam un tunel prin care puteam să trecem pe rând, mai mulți copii. Cel mai plăcut era când zăpada îngheța și puteai să mergi fără să te afunzi și să fii undeva sus și să pari foarte mare, sau să mănânci țurțuri de gheață începând de la vârf, până la bază. Nimeni nu era ca noi . Toată lumea era a noastră. Și tot așa mergeam cu mama. Pe drum îmi spunea că dacă sunt cuminte îmi va da o prăjitură, sau chestii de-astea care incântă copiii, dar eu nu eram atrasă și mă temeam de injecția care urma.
Casa la care trebuia să ajungem era pe o stradă în pantă si gardul avea fiecare segment mai sus. La casa aceea locuia un bătrânel care se pricepea să facă injecții. Nu am înțeles de ce tocmai acolo trebuia să mergem, dar multe lucruri sunt de neînțeles pentru copii.
Domnul acela avea o voce foarte plăcută și ne conducea printr-o verandă într-o cameră foarte încărcată cu tablouri, bibelouri, carpete, mobilier vechi de când lumea. Era ceva de-a dreptul sufocant. Eu însă mă gândeam numai la injecție. Păream calmă și ascultătoare, dar eram în sufletul meu revoltată când vedeam seringa de metal și sticlă , cu acul acela înfiorător, prea lung și prea ascuțit, dușmănos din cale-afară. După ce trăgea serul , ridica seringa și țâșnea ca o minusculă fântână arteziană în aer, apoi urma coșmarul. Îmi infrânam teama cu măiestrie.
-Ce cuminte ești! Spunea încântat bătrânelul. Alți copii plâng și se zvârcolesc.
Mama era foarte vorbăreață, dar nu țin minte nimic din ceea ce spunea atunci. Cum mereu am avut o lipsă de calciu, presupun că erau injecții cu calciu Sandoz. Încă de la prima injecție, domnul acela a știut cum să îmi distragă atenția. Printre lucrurile din camera erau multe bibelouri. Consideram încă de pe atunci că aceste obiecte sunt lipsite de sens, nu sunt frumoase.
-Nu sunt decât cuib de praf- așa spunea mama. După cum nici mama nu le suporta, mai târziu, nici eu.
Însă atunci, acolo, în camera aceea supraîncărcată, exista ceva miraculos, ceva care mă captiva. Era un pește din sticlă colorată. Avea o gură căscată, iar la exterior înotătoarele și coada erau tot din sticlă. Domnul care îmi făcea injecții(Ce înjositor! Un bărbat să facă injecții unei fetițe. . . )m-a încurajat să iau peștele din sticlă și să îl pun la ochi. Prin gura deschisă a peștelui m-am uitat în interiorul său. O lume mirifică mi se deschidea. Culorile sticlei se amestecau ca valurile mării, mai ales că predomina albastrul. Eram fascinată de simfonia de culori și uitam de toți și de toate, , și de înțepătura unei blestemate de injecții, și de gerul de afară, și de drumul lung pe care îl aveam de parcurs cu mama.
Numărătoarea inversă a injecțiilor se desfășura ca la NASA: după prima injecție, urmau 9, apoi 8, 7, 6 și așa mai departe. De fiecare dată uitându-mă prin gura peștelui de sticlă vedeam ceva deosebit. Citisem cărți despre balene care puteau înghiți o barcă întreagă cu tot cu oamenii din ea și îmi închipuiam cum ar fi să mă trezesc în gura unei astfel de balene .
Astfel de întâmplări din copilărie sunt adunate ca un buchețel de lăcrămioare în sufletul meu.