poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 934 .



Destinația finală (23)
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [RiMoGa ]

2010-08-18  |     | 



Capitolul 23

Revoluție de catifea


- Luați loc, d-ră Linoiu, o pofti dl. Beller. Pentru că veni vorba, cum trebuie să mă adresez corect, d-nă, sau d-ră?
Ea învățase să pareze asemenea întrebări cu substrat prea personal, așa că răspunse evaziv:
- Îmi puteți spune Silvia.
- Îți mulțumesc, Silvia. În cazul acesta poți să-mi spui Ariel. Am reanalizat balanțele contabile. Cred că nu putem s-o menținem în continuare pe d-na Tănase în executivul nostru. Nu suntem mulțumiți de modul cum a condus firma ca director general și de aici rezultă multe.
- Înseamnă că argumentele mele au fost foarte convingătoare, zâmbi ea.
- Nu e vorba de asta. Eu sunt obișnuit să fac propriile mele evaluări. Așa a rezultat negru pe alb din documente. Ceea ce mi-ai spus tu m-au făcut doar să știu ce să caut.
- Dar din bilanț rezultă că în timpul „guvernării” Laurei Tănase, profitul institutului s-a dublat.
- Asta nu contează în mod exclusiv. Contează și cum obții acest profit.
Și cum ea îl privea, oarecum nedumerită, căci nu-și imagina că cineva putea găsi nod în papură tocmai în alibiul cel mai tare al Laurei, Ariel Beller simți nevoia să se explice.
- Este o matematică simplă, spuse el, care sare în ochi fără să citești prea mult în detaliu. Þi se pare o treabă deșteaptă să închei niște luni cu pierdere și altele cu profit în decursul unui an, chiar dacă pe ansamblu contul rezultă cu plus? Să repartizezi cheltuielile conform unei strategii cel puțin stranii ca logică comercială? Asta înseamnă o politică de impozite dezastruoasă. Așa gândește orice om care administrează banii proprii și firma proprie. Numai unul care are motive străine de interesele firmei ar putea gândi altfel. Altceva: din prima lună când a venit la conducere d-na Tănase cheltuielile fixe – regiile și celelalte – au crescut spectaculos, la un volum mult mai mic al cheltuielilor din producția propriu-zisă, care au fost înlocuite de cele cu echipamentele cumpărate. Așadar, profitul vostru s-a dublat, dublându-se și cheltuielile. S-au dublat, evident, și veniturile, dar cum? Echipamentele s-au revândut la preț dublu. Într-o economie concurențială, transparentă, creșterea prețului poate scoate de pe piață produsul. Nu poți specula la nesfârșit naivitatea beneficiarului.
Trec mai departe. În fiecare an, din profit se constituie un fond de dezvoltare. Intră în atribuțiile directorului general să facă propuneri Consiliului de Administrație privind întrebuințarea lui. Am fost ieri prin birourile voastre, după ce au plecat toți salariații. Cum puteți să lucrați pe asemenea planșete? N-am mai văzut planșete cu contragreutate din anii ’60 când am fost în vizită cu școala la o fabrică de avioane. În toate instituțiile care se respectă, se folosesc planșete cu ghidaje perpendiculare. Ca să nu mai vorbim că deja se folosește la scară extinsă tehnica de calcul pentru elaborarea și multiplicarea desenelor. Am încercat și eu să trag două linii paralele la planșeta ta, la o distanță cam de 20 de centimetri între ele. Vreau să-ți spun că oricum aș fi reglat șurubul și riglele, liniile astea n-au ieșit paralele cum nu sunt eu femeie.
Silvia râse. Acum putea spune lucrurilor pe nume.
- Asta m-a forțat să trec la proiectarea pe calculator. AutoCAD -ul mi-a fost un bun prieten.
- Apropo de proiectare, Silvia, aș vrea să te întreb: câți ați mai rămas să vă ocupați efectiv de proiectare? Dincolo de ceea ce scrie pe listele oficiale.
- Puțini, jalnic de puțini, răspunse ea. Cei care am rămas ducem o povară extrem de grea. Facem munca a cel puțin 3-4 oameni.
- Și sunteți plătiți cât o jumătate de om.
- Nu asta mă supără, ci faptul că nu mai am cu cine să îmi fac lucrările.
- Vom mai vorbi despre asta. Deocamdată îți pun o întrebare directă, sau mai bine zis îndrăznesc să-ți fac o propunere. Ai dori să preiei postul d-nei Tănase? Mă refer, desigur, la cel de Director Comercial.
- Sunteți așadar deciși să o înlăturați? Vor fi repercusiuni dacă o demiteți, soțul ei este senator și un om de afaceri foarte influent.
- Ne-am gândit și la acest aspect. Nu o vom demite, ci o vom avansa. I se va propune un post la o agenție guvernamentală, un post pe care n-o să-l poată refuza, după câte am reușit eu s-o cunosc. Am și aranjat asta cu un prieten al nostru din guvern. Important e să scăpăm de ea, fără să curgă sânge. Va pleca de aici în sunetul fanfarei, în postură de eroină de film, ca salvatoare a institutului. Exact așa cum și-ar dori să fie percepută.
Silvia se gândi că dl. Beller era primul care o caracteriza atât de exact pe verișoara ei, printre puținii care nu se lăsaseră îmbătați cu apă rece. Puținii pe care nu-i impresionase aerul ei sigur, de femeie de afaceri, dând dispoziții, înconjurată de telefoane, de tehnică de calcul, de trepăduși. Ori de diplomele care atârnau pe pereți, de doctoratul ei sau de bursa din Anglia.
- Așadar, repet întrebarea, accepți postul pe care ți-l oferim?
- Oh, eu nu sunt bună de manager. Nu pot fi omul care iese în față și reprezintă imaginea firmei. Eu sunt genul care mai degrabă pot să muncesc anonim, din umbră, sunt omul din spatele cortinei. Nu am autoritate.
- Ceea ce ai spus adineaori e un mare fals. Ai avea autoritatea pe care ți-o dă pregătirea în fața unor oameni care știu să respecte o ierarhie. Și ai fi un bun manager. Ceea ce ai făcut pentru oamenii tăi într-o situație pe care mulți ar fi considerat-o fără ieșire – sau mai degrabă ar fi văzut transferul în altă parte – ca singura ieșire personală – o dovedește din plin. Dar eu îți voi respecta dorința. Îți ofer ca variantă alternativă un post de consilier pe probleme de strategie și dezvoltare. Va fi oarecum similar unui post de director adjunct tehnic. Ai aflat probabil că l-am demis azi dimineață pe dl. Mazilescu. Ca să nu ni se poată imputa nimic, am desființat și postul – momentan. Vreau să te ocupi în continuare și de proiectul „Hidromonitor” ca șef de proiect. Aș dori însă ca tu să te ocupi de partea de ansamblu, iar părțile de detaliu, de execuție strictă odată ce soluția de rezolvare s-a conturat – să le poată prelua colectivul pe care-l vei avea. Asta e prima sarcină pe care ți-o încredințez în mod oficial. Doresc ca în cel mai târziu o lună să-ți formezi colectivul.
- Vă mulțumesc. Voi încerca să nu vă dezamăgesc, d-le Beller.
- Ariel.


Așa cum se stipula în contractul de privatizare încheiat între partea română și cea franco-britanică, concernul ACAB nu avea voie să facă concedieri. Se convenise de asemenea că nici nu se vor face noi angajări din exterior – într-o primă fază. Cum firma străină preluase doar o parte din institut se pusese, desigur, problema împărțirii patrimoniului. Cele două societăți rezultate prin diviziune urmau să se numească IREEN-ACAB, respectiv IREEN S.A., la fel ca fostul întreg. Partea străină preluase o parte relativ mică, deși importantă din punct de vedere al activităților. În fapt preluase activitatea cea mai profitabilă, singura cu viitor asigurat. În consecință, corpul laboratoarelor, o parte din secția de producție, câteva magazii și clădirea administrativă deveniră parte din IREEN-ACAB, iar restul, ca suprafață și personal – de două ori mai mare, rămăsese firmei de stat.
Deși mulți nu pricepură pe moment regulile jocului, Silvia înțelese strategia d-lui Beller (și cei de aici aveau să-l numească tot așa, ca și oamenii de la Timișoara) – aceea de a le lăsa o portiță de scăpare tuturor celor incompetenți pe care nu avea voie să-i concedieze, dar de care, evident, avea interesul să scape cât mai curând.
Și legat de acest lucru se pusese problema cea mai delicată – aceea a împărțirii personalului. Formal, dintre cei angrenați în activitățile preluate, fiecare avea dreptul să decidă liber unde dorește să lucreze. Era însă lucru cert că la IREEN-ACAB nu numai că lefurile vor fi probabil duble, dar și siguranța salariului va fi asigurată, căci majoritatea lucrărilor care aduceau profit rămăseseră aici. Și tot atât de evident era că aici plimbătorii de hârtii, șefii peste șefi și toți aceia care baletaseră comod pe vremea d-nei Director Tănase – nu mai aveau ce căuta.
Așa că acei angajați care aveau cât de cât simțul realității și care își cunoșteau valoarea, deși nu le convenea nicidecum, se retraseră de la sine și optară pentru firma de stat. Dar fură și mulți care știind că străinii nu aveau voie să facă concedieri și închipuindu-și că lucrurile vor merge ca și până atunci – rămaseră cu tupeu. Aici veni însă partea tragicomică a lucrurilor, parte la care mulți șefi de colective, terorizați pe vremuri de reaua voință și pilele subalternilor lor, asistară cu oarecare plăcere cinică. Prin intermediul lor, dl. Beller începu să le dea sarcini încă din prima zi conform postului pe care figurau încadrați – și nu conform activității pe care o desfășuraseră până atunci. Silvia zâmbi când află că o oarecare d-nă Mihăilescu, fostă colegă cu nevasta lui Jigodel și înveterată persecutoare, o individă a cărei gură se auzea de la parter la etajul II și invers și care de ani de zile nu făcuse decât să plimbe hârtiile și să bârfească inginerii – se trezise în fața planșetei (era doar încadrată ca tehnician proiectant) având ca temă să releveze și să coteze o piesă.
Cum femeia nu făcuse așa ceva niciodată, se uita de la planșetă la piesă și de la piesă la planșetă ca și cum ar fi așteptat să-i vină inspirația. În cele din urmă izbucnise într-un potop de drăcuieli și se dusese cu mare scandal la șeful ei. Acesta, după cum avea instrucțiuni clare, o trimisese la domnul Beller. Silvia se nimerise să intre în biroul acestuia chiar când conflictul era în plină desfășurare. Cu o respirație gâfâitoare și strigăte isterice, doamna în cauză se plimba prin încăpere ca un taur furios, în timp ce dl. Beller, cu translatorul lângă el (admitea că știe românește numai când îi convenea) – se tot retrăgea abia abținându-se să nu izbucnească în râs.
- Eu n-am făcut așa ceva niciodată! țipa femeia. Nici măcar nu văd bine, sunt bolnavă cu ochii. De ce îmi dați să fac ceea ce nu știu?
- Calmați-vă, d-nă, spuse translatorul. Dl. director spune că acesta este postul pe care ați fost angajată. Dacă doriți să vă angajați pe un alt post, va trebui să dați concurs.
- Concurs? Ce concurs? Ce-i aia concurs? se isteriză doamna în culmea disperării.
Și Silvia, privind dansul acela în jurul încăperii ce semăna cu un fel de corridă cu strigături, abia se abținu să nu zâmbească văzându-l pe Ariel Beller cum repeta cu prefăcută nevinovăție în glas:
- Madame, please, calm down! Please, take a seat .
Scena se termină când cucoana, obosită de atâta țipat se trântise pe un scaun și își luase capul între mâini. Ariel, grijuliu pentru angajata sa, îi oferise un pahar cu apă și îi prelungise termenul de predare a temei cu două săptămâni. În acest timp îi recomandase să studieze o carte de desen și proiectare – în timpul liber – evident. Și Silvia află că atunci când termenul expirase, d-na își prezentase – în locul desenului – cererea de transfer la IREEN S.A. Pe care de altfel dl. Beller i-o semnase cu multă solicitudine și urări de bine.
La fel o pățiseră și ceilalți „figuranți” în piesă, unii infiltrați în institut pe vremea D-nei de Fier, alții veterani ai unei clase parazitare preexistente, pe care colectivele de proiectare îi întreținuseră din munca lor ani de zile și cărora le înduraseră ifosele și lenea ori bețele în roate pe care aceștia, în inconștiența lor le puneau celor de pe urma cărora își primeau salariile.
Pe câteva asemenea personaje feminine, figurând pe schemă ca muncitoare, Ariel le trimisese în secție. Când se văzuse în fața strungului, una dintre domnițe leșinase. A doua zi venise cu cererea de transfer. La fel făcuseră mai devreme sau mai târziu cam toate, așa că în mai puțin de trei luni personalul se cernuse. Cei care nu aveau ce căuta aici se autoeliminaseră. Totul decursese absolut legal și în această revoluție de catifea, nu cursese în aparență nici un pic de sânge – în sensul că nimeni nu rămăsese fără slujbă. În plus, chiar și dintre aceia care făcuseră la IREEN altceva decât meseria lor de bază, fuseseră opriți cei ce dovediseră de-a lungul anilor dragoste de muncă și respect pentru ierarhie.
Dar scena cea mai grotescă, cea mai penibilă și cea mai josnică din toată această comedie umană – cea care ar fi putut primi premiul Oscar pentru interpretare o făcu – cine credeți? Domnul Petre Mazilescu, fostul director tehnic pe vremea Laurei Tănase, fostul „Jigodel” pe vremea d-lui Marcu. Destituit din funcția pe care o deținuse, dl. Mazilescu primise un post de simplu inginer în proiectare. Când se trezise în fața planșetei, stimabilul domn, precum un condamnat la moarte în fața plutonului de execuție, făcuse ca d-na Mihăilescu, se dusese glonț la domnul Beller.
- Știți, domnule Director General, eu știu să conduc o echipă, știu să organizez oamenii, știu să-l motorizez și pe cel mai leneș angajat, știu să ...
Se uitase la figura impasibilă a d-lui Beller în timp ce translatorul traducea.
- Știți, continuă el, de treburile astea mărunte, de chițibușuri, nu m-am ocupat niciodată.
După un timp, i se traduse răspunsul directorului:
- Tocmai de aceea dl. Beller e de părere că ați făcut greșelile pentru care ați fost demis. Ca să fii un bun șef, trebuie mai întâi să fii un bun executant. Dânsul consideră că o practică de câțiva ani în proiectare vă vor fi de un real folos dacă, cu timpul, veți dori să solicitați din nou un post de conducere.
Atunci se petrecu scena de care vorbeam mai înainte. Văzând că nu e chip să-l înduplece pe străin, Mazilescu căzu în genunchi și izbucnind în plâns se lamentă printre lacrimi:
- D-le Beller, vă rog, o să fiu sluga dvs. cea mai devotată, o să spionez personalul și o să vă raportez tot ce mișcă, tot ce se spune, numai vă rog, nu mă puneți la munca de jos, vă implor!
Și atunci avu surpriza să-l audă răspunzând chiar pe dl. Beller, în cea mai pură limbă românească:
- Destul! Ridicați-vă imediat! Vă rog să vă faceți chiar acum cererea de transfer. În caz contrar sunteți concediat.
- Dar ... dar ... va să zică știți românește? Dar ... dar ... nu mă puteți concedia. N-aveți dreptul să concediați pe nimeni. Ați semnat un contract.
- Vă înșelați, domnule, răspunse Ariel pe un ton rece. Am dreptul să fac concedieri în cazuri excepționale. Cred că dvs. sunteți o excepție printre excepții. N-am mai întâlnit așa ceva, și credeți-mă, am văzut destule de când sunt aici. Faceți-vă imediat cererea de transfer. Acum!
Cum Mazilescu îl privea ca la dentist, Ariel Beller se ridică de pe scaun și îi întinse o coală de hârtie.
- Nu mai pierdeți timpul! Vorbesc foarte serios.
În cele din urmă, individul își semnă sentința cu un aer de elev exmatriculat. Mazilescu fusese din nou mazilit. Când Silvia auzi povestea, preluată din gură în gură, își zise că imaginația populară adăugase probabil câteva înflorituri, dar nu se îndoia că scena era în linii mari, autentică. Oricum acesta fu ultimul transfer dinspre IREEN-ACAB spre IREEN S.A. Era paraziților luase sfârșit.


- Doamna Silvia, pot să vă rețin și eu cinci minute?
Cea strigată se uită peste gard în direcția de unde auzise timida voce; era în trecere spre blocul turn, cu niște treburi oarecare. Surprinsă, o văzu pe Aida Poienaru: ea era cea care vorbise. Era surprinsă pentru că de obicei, în zilele ei bune Aida nu i se adresase altfel decât cu „don’șoară Linoiu” , accentuând „don’șoară” ca și cum ar fi scuipat respectivul cuvânt. Acum se pare că o „avansase” pe Silvia în grad. Aida avea un aer umil și obosit. O așteptase probabil, toată ziua.
Cum gardul ce despărțea cele două societăți era din plasă de sârmă și se întindea de-a lungul aleii ce ieșea spre blocul turn și spre bulevard, Aida o văzuse de la distanță pe Silvia și când ea se apropiase, își făcuse curaj și o strigase.
- D-na Silvia, începu așadar să recite ea timid, un gen de introducere: știu că m-am purtat tare urât cu dvs. și trebuie că mă considerați o femeie foarte rea, dar ...
- Nu-i adevărat, Aida. Am știut dintotdeauna că ești o fată cumsecade. Te-am considerat doar o femeie sub o foarte rea influență, răspunse Silvia liniștită.
- Atunci aș îndrăzni să vă rog și eu ceva ... n-ați vrea să mă luați secretara dvs? Știu că e un tupeu din partea mea să ...
- Dar cum se face că prietena și protectoarea ta, d-na Tănase, nu te-a luat cu ea?
- Oh, m-a ocărât așa de rău că n-am fost în stare să observ că se petrecea ceva și s-o previn de parcă eu aș fi putut ghici în mințile oamenilor! De fapt au venit niște domni și doamne de undeva din minister să verifice niște dosare, dar parcă ce știam eu? Și apoi unde era să-i dau telefon?
„Iată că prostia Aidei s-a întors până la urmă împotriva lor”
- Și când am rugat-o să mă ia cu dânsa, mi-a spus să plec de unde am venit; a zis că la minister are nevoie de o secretară care să știe să deosebească un fax de o mașină de spălat.
Chiar dacă Silvia ar fi ținut să n-o creadă, cuvintele acelea erau prea în stilul Laurei ca să fi fost inventate.
- Și acum?
- Acum lucrez din nou în secție și cred că o să mor dacă o să rămân aici. Vă rog din suflet, luați-mă cu dvs.
- Asta nu se poate, Aida, răspunse Silvia oftând, căci pentru prima dată în viață împrejurările o sileau să fie crudă.
- Așadar nu mă puteți ierta? Glasul și ochii Aidei erau plini de lacrimi.
- Nu-i vorba de asta. Chiar dacă aș vrea, nu s-ar putea. Sunt lucruri prea importante în joc ca să cedez unui capriciu sentimental. Gândește-te că te-aș lua cu mine și ai fi secretara mea. După câtva timp, d-na Tănase ar veni la tine și ți-ar spune cât de rău îi pare că te-a alungat și că ar vrea să fiți din nou prietene, și ți-ar promite marea cu sarea. Și din vorbă în vorbă ți-ar cere informații despre mine și despre firma noastră. Și tu, ca un copil cuminte, bucuros că a fost iertat ...
- Oh, nu, nu-i adevărat, o întrerupse fosta secretară, nu v-aș trăda pentru nimic în lume! Nici pentru un milion de dolari!
- Știu, Aida, că n-ai face-o pentru bani. Dar tu ești ca un cățeluș credincios care își urmează stăpânul oriunde. Și Laura Tănase e suficient de diabolică ca să-ți joace din nou o comedie sentimentală și să se erijeze din nou în prietenă și protectoare. Chiar dacă nu i-ai da informații în mod deliberat, probabil că fără să vrei te-ai da de gol într-un moment de emoție ori de efuziune. Þi-am spus că sunt lucruri prea importante în joc ca să pot risca, e în joc munca de atâția ani a atâtor oameni. Nu-mi pot asuma – în numele altora – un asemenea risc. Îmi pare rău, Aida. La revedere, spuse ea cu glasul tremurat căci o înțelegea acum pe prietena ei – Ada Telinschi – când zicea că duritatea nu e tocmai o excursie de plăcere.
Aida Poienaru rămăsese cu mâinile agățate de plasa gardului, privind-o pe Silvia cum se îndepărta, admițând în cele din urmă adevărul din vorbele ei. Înțelegea abia acum – cu o amară și târzie înțelepciune – cât de mare era diferența între putere și aparența ei.


Aida Poienaru nu era singura care avea să înțeleagă că adevărata putere aparține până la urmă celui care face și tace, constructorului și că cel care distruge sau consumă are în general un destin efemer într-o lume cu reguli normale. Și totuși nimeni nu avea să afle exact ce rol jucase Silvia în această restaurație a normalității deși bănuieli și speculații existau, care mai de care mai absurde ori fanteziste. Ascensiunea ei rapidă fusese deja atribuită de bârfitorii profesioniști unor presupuse relații sexuale între ea și dl. Beller: se ajunsese chiar să se zvonească despre imporantul personaj că o agățase pe Silvia într-un bar, înainte de a cumpăra institutul.
Cum zvonurile o iau mereu înaintea oamenilor și evenimentelor – uneori având straniul dar de a le anticipa – nu e de mirare că într-o zi ele ajunseră și în elegantul birou cu podea de marmură al d-nei doctor inginer Tănase, consilier ministerial, de curând întoarsă dintr-o superbă vacanță în Insulele Baleare.
Cum doamna în cauză își propusese ea însăși, de când avusese loc suspecta – în opinia sa – privatizare a institutului pe care îl condusese, să facă oarecare lumină în problema respectivă, prima temă de studiu pe care o dădu noii ei camarile fu Ariel Beller. Cine era de fapt și de unde venea? În cercul soțului ei, se învârtea de la un timp un personaj destul de ridicol și idiot dar foarte dornic să se remarce; clasica metodă a pupatului în locul acela care miroase rău era una din specialitățile personajului – un oarecare doctor Marcoș, medic ratat și director al unui ziar de scandal, coleg de partid, dar pe o poziție mult inferioară, cu senatorul Răzvan Tănase.
Așa că Laura nu fusese nevoită să îi dea de două ori tema acestui slugoi caraghios; băiatul mușcase din prima. Era ca un Postelnicu pentru familia Ceaușescu; un fel de Aida Poienaru bărbat, dar fără a avea loialitatea sinceră și naivă a acesteia; semăna întrucâtva la josnicie cu fostul lacheu de la IREEN, Petre „Jigodel” Mazilescu. Numai că acesta din urmă avea un extraordinar instinct de conservare și o mare doză de șmecherie avocățească.
Succesorul său la sărutatul papucului era ca și acesta, lipsit de rușine, dar – spre deosebire de el – și de teamă: nu avea nici măcar acea prudență elementară ce îl caracteriza chiar și pe cel mai prost exemplar al rasei umane. Dacă „stăpânii” i-ar fi cerut să apuce de coadă un leu înfuriat, d-rul Marcoș n-ar fi stat pe gânduri.
În timp ce biografia d-lui Beller era cercetată în amănunt, acesta, fără să aibă habar de interesul al cărui obiect ajunsese, își continua liniștit programul de reforme.
Dacă personalul tehnic fusese triat din rândurile angajaților institutului, în sectorul economic, juridic și cel al resurselor umane, Ariel Beller își adusese o parte din propriul staff. Spre amuzamentul unora, dl. General Manager nu avea secretară, ci un „secretar”: translatorul său îi era și asistent. Și cei doi șoferi fuseseră aduși tot de la Timișoara: unul din ei era englez.
Silvia se achitase de prima ei sarcină: își alcătuise aproape integral echipa. În primul rând, ridicase problema reangajării d-nei Manu. Domnul Beller fu întru totul de acord și când Silvia îi relată împrejurările în care aceasta fusese dată afară, ordonă o anchetă. Se constată că la dosar exista doar un proces verbal în care Aida Poienaru declara că fusese „molestată”, iar Laura Tănase că i se aduseseră „injurii grave”. Cum contractul colectiv de muncă prevedea că în asemenea situații, hotărârea de sancționare trebuie luată de către comisia de disciplină – iar sancțiunile trebuie să fie gradate, de la mustrare, avertisment, retragerea unui număr de clase la salariu, până la desfacerea contractului de muncă – în cazuri excepționale, numai după ce salariatul își recunoaște vina și având dreptul să se apere în fața comisiei – era evident că disponibilizarea în cazul de față fusese nedreaptă și arbitrară.
Dădu apoi din pură întâmplare peste dosarul Păunei Airinei, femeia de servici care o agresase. Pe ultimul act atașat scria „transferat în interesul serviciului” la fundația „Ochiul Dimineții” despre care știa că era patronată de vărul ei, Răzvan Tănase. „Exact cum mă așteptam” își zise Silvia în timp ce punea la loc dosarele în sertar, împreună cu Christien Létrier, șeful departamentului juridic.
Cât despre d-na Manu, aceasta – în prezent îngrijitoare la un spital, singura slujbă pe care o găsise, cu handicapul vârstei și al sincerității (ea nu știuse niciodată să spună minciuni frumoase și să facă impresie artistică) – acceptă cu bucurie propunerea Silviei.
- Știți, doamnă, că ați putea s-o dați în judecată pe verișoară-mea? Ați putea s-o obligați să vă plătească salariile retroactiv și despăgubiri pe deasupra!
- N-am nevoie, fetițo, de nimic de la asemenea oameni. E mare lucru și-așa că au plecat și că am scăpat de ei în sfârșit. Aproape că îmi pierdusem orice speranță, nu mai credeam că e posibil.
- Ei bine, cel puțin acum avem din nou în echipă un tehnician proiectant pe care ne putem baza, spuse Silvia zâmbind.
Tânăra femeie se gândi apoi la alți doi membri ai fostei echipe – David și Axente – care plecaseră în ultimele zile ale dictaturii Tănase la o firmă particulară. Dar ei aveau acum deja un nou angajament; nu se făcea să pleci la câteva săptămâni după ce patronul ți-a întins o mână și te-a angajat; o asigurară însă pe fosta lor șefă că oricând putea apela la firma unde lucrau acum pentru un contract de colaborare.
Cât despre dl. Marcu, acesta avea o veste extraordinară de împărtășit: urma nu peste mult timp să devină tătic. Soția lui aștepta un copil.
- Oh, și eu care îmi făcusem de-acum iluzii că o să moștenesc averea unchiului! râsese Ada când auzise. Cine a zis că nu există pensionari fericiți?
Nici nu se punea prin urmare problema ca dl. Marcu să vină din nou la București. Trecutul nu mai era pentru el decât o amintire vagă, nu prea plăcută. Viața mergea înainte. O apucase pe un alt drum, care n-avea să se mai intersecteze cu cel al IREEN-ului.
Știind cât de mult contează experiența pe parte mecanică și cât de importantă e tinerețea imaginativă pe partea de soft, Silvia alese doi ingineri în vârstă rămași cu succes la IREEN-ACAB în cadrul unor alte laboratoare, cu vechime și rezultate în proiectarea de aparate și pe care îi cunoștea după reputație, iar pentru elaborarea de programe angajă o mulțime de tineri. Perioada în care firma nu avea voie să facă angajări din exterior trecuse, așa că Silvia avu mână liberă.
Experiența o învățase că într-o echipă în care s-ar fi strecurat vreo „femeie fatală” de genul Anei, ori un „bărbat al tuturor femeilor”, un craidon rafinat ca Dan Vlasiu, puteau lua naștere serioase tensiuni și frecușuri care ar fi afectat nu numai soliditatea și coeziunea grupului ci însuși procesul muncii, activitatea de zi cu zi. Așa că deschise bine ochii: toți tinerii admiși în echipă fură persoane cu picioarele pe pământ, cu situație familială stabilă, fără înclinații spre fantezii sentimentale și flirturi la servici. Silvia se pricepea de-acum destul de bine la oameni și începuse să intuiască de la primele cuvinte și de la prima vedere cu cine avea de-a face.
Angajă și două fete, pe ambele împreună cu soții lor. Echipa era completă. Mai lipsea șeful ei, cel care urma să îi țină locul Silviei în problemele de rutină sau când ea avea alte însărcinări, cel care urma să asigure legătura cu beneficiarul și cu furnizorii, să urmărească producția și să se ocupe de bunul mers al actelor. La interviu se prezentară patru candidați și Silvia hotărî că adjudecarea postului se va face prin concurs. Cei patru erau întru totul diferiți ca motivații și ca fire, dar foarte apropiați ca valoare profesională. Punctajele obținute erau aproape egale.
Silvia își făcuse deja o impresie, dar ținu să se consulte (era de altfel și obligată s-o facă deși oricum, tot ea urma să aibă ultimul cuvânt) cu dl. Beller. Șeful de personal (sau cum i se spunea, Human Resources Manager) își făcuse și el propriile evaluări la testul psihologic.
Când îi spuse domnului Beller care era – după părerea ei – cel mai potrivit candidat, fu surprinsă să afle că și el se gândise la aceeași persoană. După ce Silvia își motivă alegerea pe criterii profesionale, dl. Beller îi mărturisi:
- Eu, citind pe deasupra lucrările, l-aș alege pentru modul în care a abordat întrebările. Uită-te la ceilalți trei. Uită-te în ce ordine au răspuns. Doar el singur a început cu subiectele cele mai grele. De un asemenea om avem nevoie. Care să înceapă cu ce e mai greu. Care să nu se piardă în fleacuri.
- În plus e vorba și de motivație, interveni dl. John Foster, HRM . Noi nu vrem pe cineva interesat doar de salariu, cineva care trece de la o firmă la alta după cum i se flutură banii prin față. Vrem pe cineva dornic să se afirme, creativ, gata de luptă și care odată ce a găsit oportunitatea de a-și împlini aspirațiile să devină devotat companiei.
Așa că Miron Burcea – acesta era numele lui – fu angajat prin decizie unanimă și o mare parte din povara pe care o dusese Silvia de mai bine de doi ani trecu pe umerii acestui băiat tânăr, slăbuț și pus pe treabă.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!