poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 893 .



Destinația finală (18)
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [RiMoGa ]

2010-08-11  |     | 



CAPITOLUL 18

CAPUL ȘI SABIA


Într-o lună Aida Poienaru reuși să se dezbare de supărătorul sentiment al inferiorității ce făcuse parte din definiția personalității ei până atunci.
- Nu sunt cu nimic mai presus decât tine ciumele astea bătrâne cu facultatea lor cu tot, spunea de fiecare dată șefa ei, referindu-se la doamnele venerabile cărora Aida le zicea până nu demult „sărut-mâna”. Atâta doar că ele au profitat de norocul pe care tu nu l-ai avut. Nu sunt decât niște roboți programați să facă o anumită treabă, iar în viața de zi cu zi poți să fii sigură că n-au nici un fel de inteligență, ba chiar sunt cu mult mai proaste decât orice secretară de aici. Totul e să știi cum să le iei, să fii dură și intransigentă cu ele. Să nu uiți că acum ești o personalitate în firmă ... ești secretara Directorului General. Ești de fapt a doua persoană ca importanță – după mine.
Aida o privi emoționată. Cât de recunoscătoare îi era! Nu îi venea să creadă că i se întâmpla ei minunea asta.
- Și ce trebuie să fac? întrebă ea ca un copil mirat, căruia i se punea în mână o jucărie cu care nu știe să se joace.
- Ai să vezi ... Vă rog să așteptați afară! se adresă ea pe un ton dur, tăios, unei doamne care tocmai intra în anticameră, cu un dosar în brațe. Secretara mea are de dat un telefon confidențial, urmă ea și femeia, umilită, se retrase pe culoar, închizând ușa și așteptând în spatele ei.
- Ai văzut? Așa trebuie să procedezi. Scofâlcita asta se consideră o mare cercetătoare, o savantă renumită. O să le tai eu din pretenții și din ifose. Societatea pe care o conduc va deveni în curând eficientă și profitabilă. O să vezi. În ceea ce privește problema cealaltă ... ei bine, ia aminte, așa trebuie să te comporți de aici încolo. Zâmbi și înclină din cap. Aida făcu și ea întocmai, ca o marionetă.
Prima dată când repezi o ingineră, Aida avu un imens sentiment de plăcere; cu numai o lună în urmă, nici măcar n-ar fi îndrăznit să viseze un asemenea lucru. Cu doar o lună în urmă înghițea ifosele și aroganța celor „deștepți” iar ea, umilă, părea că își cere – prin fiecare gest – scuze că există. Asta îi făcuse pe cei din fosta secție să o poreclească în chip nu prea măgulitor, „Aida-Omida”.
- Aida, o întrebă într-o zi d-na Tănase, parcă ghicind gândurile ce umblau prin mintea secretarei ei, pe cine urăști tu cel mai tare în institutul ăsta? Cine ți-a făcut cel mai mult rău?
Aida stătu o clipă pe gânduri.
- Cred că ... inginerul șef al atelierului unde am lucrat. Spunea mereu că am tot atâta minte cât o broască. Când eram gravidă, mă punea să așez de zece ori piesele în cuptor pe motiv că nu înțelegeam desenele și le așezam taman pe suprafețele care nu trebuiau ... până când mă vedea gata să leșin în dogoarea aia cumplită ... El ...
- Să-l chemi la mine, chiar acum! răspunse Doamna de Fier și strălucirea din ochii ei nu prevestea nimic bun.
- Dar ce-i puteți face? întrebă Aida. E genul care se iubește suficient de mult pe sine și de puțin pe alții încât să-și facă treaba de nota 10.
- Ai să vezi. Ca s-o parafrazez pe mama – fie-i țărâna ușoară – nu există elevi eminenți, ci numai profesori proști.



- E incredibil d-nă Manu, ce se întâmplă, zise Silvia neagră la față, către colega ei de birou.
În cursul ultimelor luni, d-na Manu îi devenise singura confidentă pe probleme de servici și nu numai. Ea era veterana care rămăsese din vechea gardă; dacă înainte, când trăia d-na Maxim, când Ada era cu ei și de părintele Gabi n-o despărțea decât o ușă, Silvia nu cultivase în mod special relația cu d-na Manu. Acum însă, cu toate că se temea un pic de dânsa, venise momentul ca ele două să se apropie și să lupte împreună. Vremea neîndurătoarelor lovituri începuse și Silvia, care în naivitatea ei de om cinstit, obișnuită să trăiască după vechile reguli își închipuise că lucrarea pe care o obținuse era suficientă pentru a-i asigura ei și colectivului ei împuținat o oarecare stabilitate și liniște, constată că se înșelase.
Dacă judecând după vechile principii, suma respectivă i-ar fi ajuns in extremis să asigure manopera – adică salariile – ei și oamenilor ei timp de un an, avea să înțeleagă că acum regula jocului se schimbase. Nu mai trăia fiecare laborator din ceea ce câștiga, după ce, bineînțeles, dădea tainul regiilor, ci toți banii obținuți din lucrări se puneau în aceeași căciulă urmând să fie împărțiți după propriile criterii de direcția institutului.
La toate exista însă o explicație. Pentru a obține tronul pe care stătea acum, Doamna de Fier făcuse nenumărate promisiuni și acum venise clipa răsplatei. Rezultatul fu că asupra IREEN-ului se abătură, precum un nor de lăcuste, o armată de soții, amante și fiice ale celor care o propulsaseră aici. Firește, faptul în sine de a angaja pe cineva printr-o relație nu era neapărat un lucru rău, căci în multe locuri au pătruns așa oameni de valoare. Nenorocirea era că în cazul de față, mai toate persoanele nou venite se dovediră a fi aidoma celei ce le deschisese porțile. Iar lucrul și mai rău fu acela că în timp avea să aibă loc o multiplicare în cascadă: fiecare își mai aduse o soră, o cumnată ori vreo altă rudă sau cunoștință. Cum angajările se făcură mai cu seamă în aparatul administrativ, acesta aproape că depășea ca număr de oameni multe din sectoarele productive, subțiate de precedentele concedieri. Toate aceste angajări noi trebuiau evident, cumva susținute material, căci salariile – nu tocmai mici ale persoanelor în cauză – nu puteau fi suportate doar din fondul actual de lucrări, chiar dacă per total numărul salariaților rămăsese cam același. Cu alte cuvinte: plecaseră oameni cu lefuri mici, veniseră alții cu lefuri mari.
Atunci Doamna de Fier avu o sclipire de geniu: înțelese că ceea ce propunea Petre Mazilescu era o mină de aur ... pentru cine avea inteligența să profite; chiar dacă asta însemna distrugerea activității de cercetare.

- Don’șoară Linoiu, rânji Petre Mazilescu, alias domnul Director Tehnic, îți înțelegem atașamentul față de fostul d-tale șef, dar am ajuns la concluzia că proiectul Hidromonitor este ... o aberație tehnică. Te anunț că am hotărât sistarea lui.
Silvia, în picioare, asculta sentința. Așa cum își dăduse cuvântul în fața d-lui Marcu, nemernicul ăsta scosese din plan toate lucrările lui. Ceea ce se desfășura acum în sala de consiliu – rediscutarea temelor pentru anul în curs – era continuarea, episodul 2 la tragicomedia concedierilor. Mai auzise ea într-o împrejurare cuvântul „linșaj moral”, dar acum înțelegea pe deplin ce înseamnă. Se întrebă dacă mai avea sens să spună ceva, sau se afla pe locul inculpatului într-un proces ca cel al lui Ceaușescu.
Răspunse totuși:
- Părțile din proiect care au fost testate în exploatare au mulțumit pe toată lumea.
- Da, desigur, interveni Laura Tănase, asta fiindcă la noi merge orice. Ai studiat prospectele aparatului pe care vrem să-l achiziționăm pentru a înlocui traductoarele de nivel proiectate de dl. Marcu?
Silvia se întunecă la față.
- Da, și îmi mențin părerea pe care v-am spus-o și prima dată când m-ați întrebat. Precizia în sine a echipamentului nu folosește la nimic. Densitatea apei variază cu adâncimea, după o lege foarte greu de stabilit matematic. Prin acest simplu fapt, aparatul este impropriu pentru acest gen de măsurătoare.
Atunci Petre Mazilescu interveni rânjind:
- D-ră Linoiu, chiar ai naivitatea să crezi că o firmă din vest, cu renume și experiență de atâția ani nu s-a gândit la aspectele astea?
- N-am spus că traductorul nu e bun – în anumite condiții. Dar modul în care vreți să-l folosiți este impropriu.
Ceea ce urmă fu un fel de dialog al surzilor, ca la acele interviuri cu politicieni versați unde se pun întrebări fără răspunsuri și se răspunde – dar nu la întrebare. În afară de dl. Mazilescu și de Laura, în comisia de discuție nu mai era nici un alt inginer. Toți ceilalți erau economiști. Era limpede că ei erau precum jurații dintr-un proces, care habar n-au să judece acuzatul ori fondul problemei și judecă de fapt pe unul și pe altul dintre avocați. Verdictul favorabil se acordă celui care a fost mai convingător, nu celui care a avut dreptate.
Sărind de la una la alta, răstălmăcind fiecare cuvânt, cei doi o încolțiseră pe Silvia, care obosise vorbind. La un moment dat tăcuse și ascultând, se mira de idioțeniile pe care le spunea – cu o elocvență care ar fi convins și un președinte de stat – verișoara ei. Știuse desigur, dintotdeauna că Laura fusese o oportunistă și o superficială. Tot ceea ce spunea părea pentru un necunoscător – perfect logic. Era vorba de acea logică de suprafață, care îi face pe oamenii nedotați cu vreo profunzime a minții, pe semidocți – să ia drept adevărat tot ceea ce pare evident.
La sfârșitul discuției, nici una din părți nu reușise s-o convingă pe cealaltă. La un moment dat Silvia întrebă:
- Și unde veți lua legătura cu firma producătoare? Are vreo reprezentanță în București?
- Nu, ne vom duce în Germania ca să încheiem contractul, spuse Petre Mazilescu.
- Și ai să faci și tu parte din delegație adăugă Laura, dacă renunți la obstinația cu care aperi niște idei învechite, niște ambiții absurde.
- Și reversul medaliei? Ce mi se va cere să fac pe urmă?
- Pe urmă ți se va cere să faci un memoriu justificativ prin care să dovedim beneficiarului că din punct de vedere tehnico-economic, aceasta e soluția cea mai potrivită. Apoi, bineînțeles, să faci proiectul de instalare și interfața cu ceea ce există deja.
- Și dacă beneficiarul nu va fi de aceeași părere cu mine și nu va accepta să cheltuiască banii pe ceva inutil și costisitor?
- Ascultă, Silvia, o interpelă enervată d-na Tănase pierzându-și răbdarea, tu cu cine ții, cu vânătorul sau cu ursul? Tu ții cu firma la care ești angajată, sau încerci să-i faci economii beneficiarului? Încep să cred că sunt și alte interese în spatele încăpățânării tale prostești.
Silvia nu mai fu în stare să rostească nici un cuvânt. Ar fi fost inutil. Începu să-și strângă foile de pe masă.
După ce ea plecă și ceilalți plecară și ei, Petre Mazilescu, rânjind cu ipotetica lui căciulă în mână, făcu o plecăciune până în pământ Laurei și spuse:
- Stimată doamnă, sunteți un geniu al afacerilor, o adevărată mană cerească pentru institutul nostru care dintr-o pepinieră de savanți cu capul în nori va deveni sub bagheta dvs. o veritabilă societate comercială ... dar nu credeți că ați fost oare prea blândă, prea generoasă cu Silvia Linoiu?
- Domnule, zâmbi Laura, eu sunt precum diavolul, mai întâi seduc și apoi ameninț. Dar te asigur că rezultatul e același: persoana vizată oricum va ajunge în iad. Și te mai asigur că pe oricine vizez eu, n-are scăpare.
Îl conduse până la ușă și adăugă:
- Faptul că ea știe adevărul o să-i facă traiul greu, oricum ar alege. Și ăsta nu e decât începutul.



- Și tu ce le-ai răspuns, draga mea? se interesă d-na Manu.
- Ei bine, cred că sunt un șef de colectiv dezastru, răspunse Silvia. Am refuzat un asemenea compromis. Ar fi putut avea consecințe fatale, căci dintr-o lucrare nu ne scoatem – după împărțelile lor – salariile. Dar nu puteam accepta, așa că ni se vor da să rezolvăm niște lucrări interne, fără beneficiar din exterior.
- E foarte bine așa. De ce să fii complice la escrocheriile lor? Din ceva rău nu iese niciodată ceva bun.
- Oricum nu va ieși nimic bun din tot ce se întâmplă.
Atunci ușa se deschise și Ada Telinschi, elegantă ca de obicei și zâmbitoare ca în vremurile de care celor rămași aici li se părea că îi desparte o veșnicie, intră în fostul ei birou, însoțită de o aromă plăcută. Silvia îi sări de gât și o sărută, iar d-na Manu, mai rezervată, îi zâmbi și o pofti să stea.
- Am un pic de timp liber, m-am învoit la „șef”, râse Ada scoțându-și pardesiul.
- O, și patronii au timp liber? întrebă Silvia, uitând pe moment de necazuri și probleme.
- Din păcate sau din fericire, eu și cu Edi suntem și patroni și salariați. Ascultă, Sil, am venit să te iau la un hamburger și la un cartof prăjit. Pe d-na Manu nici n-o mai întreb, știu că dânsa ține regim și în plus are și niște principii ... mai dure.
- Nu mănânc eu – după cum bine spuneți, d-ră Ada – decât preparate gătite cu mâna mea. Nu țin să umflu buzunarele unor speculanți.
- Ei bine, atunci n-o să insist ca să vă produc o gaură în buget ... și în principii, zise d-na Telinschi râzând.
O jumătate de oră mai târziu, așezate față în față la masă într-un cunoscut fast-food, cele două ex-colege își împărtășiseră noutățile. Silvia povesti despre suspendarea – spera ea temporară – a proiectului Hidromonitor.
- Ascultă, Sil, mi-a venit o idee și o să zici că sunt puțin nebună. Ce-ar fi să-l executăm la firma mea, nu acum bineînțeles, ci când o să am într-o zi foarte, foarte mulți bani, zise Ada dând impresia că glumește doar pe jumătate.
- O, știi bine că e un proiect de mare anvergură. Și știi că din păcate el nu-i aparține autorului ci instituției. Dacă în privința softurilor legile privind dreptul de autor nu sunt atât de clare, în ceea ce privește proiectele ... e cu totul altfel. În plus, beneficiarii noștri sunt îngrădiți de regulamente să nu poată face lucrări – în domenii atât de vitale – decât cu firme ori instituții acreditate special pentru așa ceva. Iar ca să obții o asemenea acreditare ...
- Ei, atunci presupun ... și sper ca și tine, că lucrurile se mai pot schimba. Nimeni nu e bătut în cuie pe posturi.
- O, ba da, verișoară-mea a venit cu intenții mari. Nu lasă ea osul din dinți, cu una cu două.
- Într-o zi o să te rog să mi-o prezinți, spuse Ada. Cred că o s-o invit ... la o partidă de box.
- Ai pierde. Ea lovește pe la spate.
- Și eu la fel, când e cazul. Ceea ce te sfătuiesc și pe tine să faci, dacă se va ivi ocazia.
Silvia o privi lung.
- Mă rog, continuă Ada, cu tine îmi bat gura de pomană.
- Cum vă merge vouă? întrebă Silvia voind să schimbe subiectul.
- Oh, am terminat toată partea de hârțogăraie care necesită atâta alergătură. Vreau să-ți spun că am și contractat prima noastră lucrare și la asta muncim de dimineață până seara.
- Despre ce e vorba?
- Este un proiect de panouri de reclamă, așa că e suficient de lucru atât pentru departamentul creație (adică Edi) cât și pentru serviciul tehnic al cărui șef și subaltern am onoarea să fiu.
Silvia râse.
- Calcule de rezistență, verificări, desene. Cred că s-ar putea da o rezolvare elegantă prin metoda elementului finit, zise ea, căci mintea ei era subjugată de metodele numerice de calcul.
- Nu zi de două ori, că acuși îți fac o propunere să vii la firma mea și să facem un soft de genul ăsta. Mă bat gândurile, cu timpul, când lucrurile se mai așează să înființez și un astfel de compartiment.
- O, Ada ... Vise ... Dar eu mă refeream când te-am întrebat cum merg treburile la relația ta cu Edi.
Pe chipul Adei trecu un fior de tristețe.
- Știi, Sil, de câte ori ți-am vorbit despre Edi, cred că ți-am lăsat impresia că am avut în trecut o iubire ca-n filme, chiar dacă dincolo de asta a fost o căsnicie cu chichițe. Ei bine, cât timp am fost departe, dorul de el m-a făcut să uit că nici măcar din acest punct de vedere nu m-am simțit niciodată împlinită ca femeie. A lipsit ceva. Nu-mi dau seama ce. Poate că am vrut, ca oricare, o dragoste nebunească, o pasiune fără limite. Relația noastră a fost poate prea liniară, prea liniștită – asta bineînțeles, exceptând hârtoapele ce s-au ivit în cale datorită firilor noastre diferite și fatala prăpastie din final. Știi, Silvia, mă gândesc uneori că eu nu pot fi fericită nicicum. Am cunoscut de când ne-am despărțit o mulțime de bărbați, iar de unii am fost chiar îndrăgostită. Dar de câte ori am fost aproape gata să inițiez o relație serioasă cu vreunul din ei, imaginea lui Edi s-a interpus între noi. Iar acum, când îl văd din nou în fiecare zi – deși suntem departe de a fi altceva decât prieteni, amintirea acestei neîmpliniri mă chinuie din nou. Între noi a fost o barieră.
- Asta poate fiindcă tu l-ai considerat mereu un om slab. Poate că tu, fiind bărbat în casă, nu i-ai lăsat niciodată șansa să se schimbe.
- Slab? Nu, în nici un caz. Doar lipsit de voință în lucrurile pe care le consideră fără importanță. Și extrem de încăpățânat în celelalte. În multe privințe îți seamănă ție. Dar nici o clipă n-aș putea crede despre tine că ești un om slab. Și nici despre el.
- Atunci înseamnă că tu ai așteptat ca el să facă un gest, ceva anume, ceva ce el n-a putut face, dintr-un motiv sau altul. Iar tu, încercând să treci peste acel ceva, ai ajuns să nu mai conștientizezi, să nu mai știi despre ce era vorba.
- Poate, oftă ea. Într-adevăr, nu mai știu. Și nici nu cred că mai contează. Probabil că relația dintre noi va rămâne așa cum e acum: frate și soră ...


- Aida, sunt gata delegațiile?
- Da, doamnă.
- Să faci rezervările la avion.
Doamna Tănase își aranjă minijupul care abia îi acoperea pulpele. Prin decolteul taiorului roz i se zăreau sânii pe jumătate ieșiți din sutien. Avea genul de senzualitate comună – picioare dezgolite, piept opulent. Dacă ar fi fost așezate una lângă alta, ea și cu Silvia, complet goale și cu fețele acoperite, orice amant cu oarecare clasă ar fi preferat feminintatea tulburătoare a celei din urmă farmecelor de stradă ale celeilalte.
Dar Laura era obișnuită cu admirația bărbaților din aceeași tagmă ca și ea, adică vulgari în gusturi, fără scrupule în purtări și având ca ideal de viață puterea și banul. Acesta era de fapt prototipul „omului de afaceri” ce începuse să se încetățenească în subcultura urbană a tranziției. De altfel, ea însăși încerca să-și impună o imagine, una preluată din filmele nord și sud-americane, imaginea femeii puternice și hotărâte, cea care face și desface, concurându-i pe bărbați în domeniul viril al afacerilor.
Aida o privea cu un aer de adulație prostească. Și-l aminti pe fostul ei șef chemat aici, învârtindu-se ca un șoarece prins în cursă și zâmbi.
- Ce acoperiri galvanice se fac, domnule, la d-ta în secție? îl interpelase Doamna de Fier. Beneficiarii se plâng că toate piesele aparatelor făcute la noi se corodează după câteva luni. Ia uită-te aici – și îi întinse o lamelă de tablă găsită la depozitul de fier vechi din curte.
Inginerul o luase, se uitase lung la ea, o sucise pe toate părțile și spusese:
- O să iau personal legătura cu beneficiarul. Vreau să văd aparatele. Cel puțin vreau să văd ceva scris, buletine de observație ...
- O să-ți arătăm, ... domnule, tot ce vrei să vezi. Până una alta, legătura cu beneficiarii o țin eu. Și tot până una alta , cererea d-tale de concediu nu ți se aprobă, așa că stai în secție să supraveghezi oamenii și să vă faceți treaba cum trebuie.
După ce bărbatul ieșise furios și umilit, trântind ușa, Laura spusese:
- Ei, ai văzut? Acum domnul inginer își va trimite soția și copiii singuri în vacanță. Asta e, suspinase ea, ce crudă poate fi viața!
Revenind cu mintea în prezent, Aida se trezi din visare, încetă să mai zâmbească și îl văzu pe Petre Mazilescu intrând cu veșnicul său aer de câine ce dă din coadă.
D-le Mazilescu! exclamă Laura cu ironie în glas. Ei, te-ai hotărât? Crezi că te descurci cu engleza sau luăm și translatoarea cu noi?
- Stimată doamnă, eu, eu ... înțelegeți ... se bâlbâi Jigodel.
- Stai liniștit, domnule, oricum îi promisesem că o iau și pe ea.
Petrică bâlbâi niște scuze confuze și ieși. Laura se întoarse spre secretara ei.
- Ascultă, Aida, tu rămâi acum șefă peste toți fraierii ăștia timp de o săptămână. Ai reținut ce ai de făcut, nu?
- Da, doamnă.
- Să nu uiți să-i chemi aici, discret, pe câte unul din oamenii din secția de producție, pe prietenele tale de la „administrativ”, pe femeile de serviciu și să-i întrebi dacă sunt mulțumiți, dacă îi supără ceva și pe ultimele în special – dacă atunci când intră prin birouri au auzit pe cineva vorbind de rău conducerea. Ai înțeles? La întoarcere, dacă semnăm contractul, intenționez să măresc lefurile celor care sunt loiali firmei. Tu ești, bineînțeles în capul listei. O, și să nu uit, încă ceva: ai văzut-o pe individa care a ieșit mai adineaori din biroul d-lui director tehnic?
- Aceea înaltă, slabă și cu ochelari?
- Exact. Știi cine e?
- Da, o cheamă Silvia Linoiu. Am o prietenă la personal care mi-a zis că e o tipă deșteaptă. În foaia ei matricolă de la facultate, zicea că are numai zece.
Fața d-nei Director se albi.
- Ascultă, Aida, vezi diplomele astea de pe pereți? Ai auzit că ea ar avea așa ceva? Ai auzit că are doctoratul luat? Ai auzit că Silvia Linoiu a câștigat vreodată o bursă în Anglia? Ai auzit că are vreun masterat în administrarea afacerilor? Și atunci? Þi-am mai spus eu cum e cu notele, în facultate: e suficient să iei un zece, la primul examen. Apoi, la al doilea, deși știi numai de 9, profesorul, văzând că cel dinainte ți-a dat un 10, face și el tot la fel. Apoi, la al treilea examen, nu știi decât de 8, dar asistentul care vede în carnet 2 de 10, insistă pe lângă șeful de catedră să îți mai pună o întrebare, fără să știe că și precedenta notă a fost rotunjită tot așa. Astfel ajungi la sfârșitul celor 5 ani să ai 10 pe linie, fără ca de fapt să fi strălucit prin ceva. Aida, spuse Laura pe un ton dintr-o dată grav și solemn, Silvia Linoiu a fost coșmarul copilăriei mele. E ființa pe care o detest cel mai mult pe lumea asta. O persoană de o perfidie de neimaginat.
- Oh, exclamă Aida uimită, atunci pentru ce n-o dați afară?
- Deocamdată e imposibil. Din nefericire, e verișoara mea primară. Tatăl meu s-ar supăra, căci a reușit să-l îmbrobodească cu ipocrizia ei. În plus, are spatele asigurat. Dar asta nu mă poate face s-o detest mai puțin.
- Atunci o detest și eu! izbucni Aida cu o spontaneitate care o uimi până și pe d-na Tănase. Figura de copil a Aidei se schimbase, pielea i se încrețise de supărare în jurul ochilor și gurii.
D-na Director își luă rămas bun de la secretară, zâmbind în sinea ei. Sămânța fusese aruncată pe un teren fertil.


Dacă Silvia și-ar fi închipuit prin absurd că scăpând de lucrările “externe” și de delegații, viața urma să fie mai ușoară, ar fi constatat cu prisosință că s-a înșelat amarnic. A lucra cu și pentru oameni care știu meserie, profesioniști adevărați, e cu siguranță o treabă dificilă pentru că îți cere exigență cu tine însuți, îți cere să cumpănești bine înainte de a trage o linie pe hârtie. Silvia știa lucrul ăsta. Avea, de aici înainte, să trăiască însă o experiență cu totul diferită, la antipozi ; ce înseamnă să ai o relație de muncă directă, ce presupune a lucra pentru oameni incompetenți, dezinteresați, răuvoitori. Avea să înțeleagă, descumpănită, că asta era de 10, de 100, de 1000 de ori mai greu. Și la capătul acestei zbateri crunte, nici măcar n-o mai aștepta bucuria efortului împlinit ca în trecut, ci un amar sentiment de frustrare și de nimicnicie. Era într-un fel, o reiterare a experienței trăite la primul ei loc de muncă, dar la cu totul alte proporții.
I se dăduse să facă un sistem informatic de gestiune internă, ce pornea de la urmărirea documentelor de intrare și ieșire prin toate compartimentele instituției, începând de la faxul prin care venea o comandă până la fișa de pontaj a ultimului om din secție ce contribuia la executarea ei ; pe baza acestei urmăriri se dorea sistematizarea întregii activitatăți economice și administrative.
Silvia, care se ocupase ani de zile de modelări numerice și informatica de proces, habar n-avea de înregistrări contabile, de corelațiile funcționale între diferitele departamente și nu cunoștea prea bine nici măcar organigrama IREEN-ului, așa cum arăta ea la ora actuală. Știa însă că a refuza lucrarea însemna sinucidere – pentru ea și oamenii ei, însemna desființarea colectivului. Știa că al doilea refuz, primul fiind cel al lucrării cu aparatele străine, nu se admite niciodată. Și așa, David și Axente se ocupau și ei mai mult de întreținerea apararturii interne, cea care se experimenta aici, ori asigurau service, când și când la echipamentele proiectate de IREEN și aflate în exploatare la beneficiar. D-na Manu fusese nevoită să învețe să bată la mașină, devenind un fel de dactilografă, căci nemaifăcându-se proiectare în secția lor, nu prea mai avea ce face la planșetă. Prin urmare, Silvia acceptă lucrarea și așa cum era firea ei, se angrenă în rezolvarea problemei cu toată seriozitatea. Numai că întotdeauna, o lucrare ce implică comunicare și colaborare între oameni cu pregătire și calitate umană diferită are toate șansele să întâmpine dificultăți și probleme uneori insurmontabile. Dacă în trecut avusese de-a face oarecum tangențial cu persoane de acest gen și impactul nu fusese tocmai cel între un fulg și un covor de pluș, acum intui că ceea ce a fost înainte era o glumă pe lângă ce se prefigura în fața ei.
Datele problemei erau așadar următoarele : Silvia era executantul lucrării, iar funcționarele cu pricina erau beneficiarul. Numai că în loc ca acestea să privească eforturile pe care le făcea Silvia ca pe un demers menit să le ușureze munca în viitor, întâmpinau lămuririle pe care ea le cerea lor cu strâmbături din nas, căci asta însemna o întrerupere de la o țigară pe hol, de la o șuetă cu cafea, ori de la vopsitul unghiilor. Ele se simțeau foarte bine așa cum mergeau lucrurile acum, cine naiba a mai trimis-o și pe asta să le bată la cap ?
Silvia se afla într-o poziție foarte problematică, căci, pe de o parte, acestea – nefiind subordonatele ei – nu puteau fi constrânse în nici un fel să fie cooperante, iar pe de altă parte, ea avea sarcina – primită pe cale ierarhică – să facă lucrarea.
Era prinsă ca într-un clește și dacă n-ar fi avut din fire un oarecare dar de a nu intra imediat în panică, un grăunte de optimism, o credință că totul va fi bine până la urmă – ar fi înnebunit cu siguranță.
Dar, revenind la „colaboratoarele” ei, chiar și cele care aveau un pic de bunăvoință ( și astea, avea să constate, erau întotdeauna cele mai slabe profesional, deci nu era ceva firesc, venit din suflet, ci o armă de supraviețuire) nu reușeau s-o lămurească pe deplin. Nu aveau un limbaj comun, nu știau ce vor și ce să ceară de la un asemenea program și Silvia cu greu reuși să descâlcească încurcatele ițe ale problemei. Multe din ele nu aveau noțiuni elementare despre munca cu calculatorul și ea pierdu o groază de timp explicându-le ce trebuia făcut dacă hârtia se cocoloșea în imprimantă, ori anumite operații de bază cum ar fi de exemplu să formateze o dischetă, ori să oprească corect calculatorul, ceea ce nu însemna, așa cum crezuseră ele, o simplă apăsare pe buton.
Dar astea nu erau problemele cele mai grave, lucrurile cele mai umilitoare. Căci nu o dată Silvia fu pusă față în față și fără posibilitate de ripostă cu ironia, sarcasmul și chiar bădărănia fără margini. Încerca să se mențină însă tare, să nu se supere, să nu urască, fiindcă știa că o izbucnire din partea ei ar fi fost fatală: era întru totul la mâna lor. Nu își pierduse cumpătul nici chiar în acel cumplit moment când, intrând în sectorul unde se multiplicau documentele și găsindu-le pe toate operatoarele adunate ciopor într-unul dintre birouri, vorbind și râzând, una din ele zisese:
- Ia te uită, cine mai e și asta? De unde ai răsărit și tu, frumusețeo? Ia uitați-vă, a venit Nana Muscouri la București! și toate celelalte râseseră, iar cea care vorbise știa în mod sigur cine e Silvia, fiind o amică nouă a Aidei Poienaru și văzând-o de multe ori pe cea dintâi cu acte la semnat în anticamera d-nei Director.
Iar Silvia, transpirată din cap până-n picioare, încercase să glumească ca să salveze situația și rezolvând treaba pentru care venise plecase aproape plângând de umilință. Și episodul, deși ieșit din comun, nu era în esență singular. Aida Poienaru se dovedi unul dintre cei mai îndârjiți persecutori ai Silviei. Nu exista venire a ei în „cabinetul 2” fără să i se adreseze o răutate. Odată Silvia o rugase să trimită un fax la una din filialele hidro unde domnul Marcu instalase aparatură, fără să mai treacă prin furcile caudine ale zecilor de aprobări. Știa că și alții apelaseră la ea pentru lucruri asemănătoare. Dar nu refuzul, ci modul extrem de dur în care o făcuse o șocă pe Silvia. Altă dată, îi ceruse voie să dea un telefon din biroul ei. Se pornise o ploaie torențială și ea n-avea umbrelă pentru a o folosi pe drumul de întoarcere, lung de un kilometru, prin curtea institutului, până la clădirea laboratoarelor. Voise să-l roage pe unul dintre băieți, pe David sau pe Senti să vină să o ia.
- Da’, ce credeți, don’șoară, că aici e Gara de Nord? o repezise Aida, deși în primul moment fusese tentată să o lase, dar apoi își amintise ce spusese d-na Tănase despre ea.
Și Silvia, cu capul gol și părul lipit de cap din care se scurgeau torente de apă, încercă să nu se mai gândească la nimic, pe lungul drum de întoarcere. Ar fi vrut să creadă că nu era vorba de un atac concertat asupra ei, își zicea mereu că nu era nimic personal, ci doar lipsa de educație ce exacerbează uneori contradicțiile dintre clasele sociale. Precum făcuse Aida odinioară, se refugia în amabilitate. Dar Silvia nu era nici slugarnică, nici o persoană cu un intelect oarecare și nici umilă în inima ei, și faptul că cei care o călcau pe grumaz nu îi ajungeau, ca minte, nici la unghia degetului mic, o rănea adânc, în înseși rădăcinile ființei. Din fiecare asemenea confruntare, eul ei ieșea tot mai împuținat, tot mai ciuntit. Uneori îi era rușine că există. Sau poate că din contră, trebuia să spună „îmi e rușine, deci exist”? Poate că rușinea e ultimul bastion al umanității din om, e ceea ce rămâne după ce a pierdut tot. E ceea ce îl împiedică să umble gol pe stradă ori să-și facă nevoile în public, diferențiindu-l astfel în ultimă instanță de animale. Sau poate că, din contra, era așa cum îi spusese nea Gabi cândva: rușine nu trebuie să-ți fie pentru ce îți fac alții, ci numai pentru ce faci sau nu faci tu însuți.
În fiecare noapte, Silvia se culca cu capul plin de gânduri care mai de care, dar somnul binefăcător îi dădea puterea ca a doua zi să o ia de la capăt. Ceea ce nu știa ea era faptul că în timp ce ochii i se închideau, obosiți, undeva, la sute de kilometri depărtare, pe plaiurile Dunării, într-un schit pierdut printre păduri cu frunze ce nu cad niciodată, la ceas de taină, un evlavios monah cu nume de arhanghel se ruga pentru sufletul ei.


- Vă mulțumim încă o dată, domnule Mazilescu, pentru că ați apelat la serviciile băncii noastre, îi spuse funcționara zâmbind, privindu-l cu sincer respect, căci o persoană ce valora atâtea milioane nu putea fi decât una respectabilă. Nici vorbă de nervii și ifosele cu care erau tratate, să zicem, bătrânele venite să-și depună pensia și care puneau nesfârșite și enervante întrebări, nepricepând nimic din procedura bancară.
Petre zâmbi la rândul lui, mulțumit. Va să zică banii intraseră în cont. Ridică pe loc o parte din ei, atâția câți încăpeau în mapa diplomat. Restul rămâneau la loc sigur. O porni pe jos, fluierând, către casă. Avea și alte motive să zâmbească, mai puțin legate de bani. Își amintea niște scene haioase, ceva despre cum muncesc unii și alții. Cu vreo trei zile în urmă, o auzise pe Laura Tănase spunându-i secretarei:
- Aida, ții tu la mine ?
- Vai, doamnă, știți că aș face orice pentru dvs.
- Ei bine, Aida, mâine va fi aici un reprezentant al unui potențial beneficiar, dl. inginer Terjeu. Trebuie să îl convingem să contracteze o anumită lucrare cu noi, în modul în care ne convine nouă s-o facem. Vreau să fii pe fază, să faci totul ca să fie mulțumit și lucrurile să iasă bine.
- Desigur, doamnă.
- Când servești cafelele, mie îmi pui din plicul ăsta, iar pentru tine și pentru dl. Terjeu îl poți folosi pe celălalt. Eu nu beau cafea cu cofeină. Da ?
- Da, doamnă.
- Și, ascultă, vreau să te îmbraci cu ceva ... sexy. Știi ce vreau să spun. Să nu te mai văd cu fusta asta până-n pământ. Și nici cu bluze încheiate până la bărbie. Ne-am înțeles ?
- Da, doamnă, desigur, răspunsese Aida cu naivitate, nebănuind nimic.
Ieri, Petre Mazilescu se dusese din nou cu treburi în biroul directoarei. O văzuse pe Aida în picioare, în fața d-nei Tănase, tristă, palidă și cu privirea pierdută.
- Sunt mândră de tine, Aida, te-ai descurcat minunat. Am încheiat contractul, i se adresase ea lui când îl văzuse.
Jigodel îi șoptise ceva la ureche Laurei. Aceasta zâmbise, îi făcuse cu ochiul și el ieșise. Aruncându-și instinctiv privirea în coșul de gunoi din colț, ceva îi atrăsese atenția, ceva ca un tub subțire și lung de plastic. Rânjise, dându-și seama ce era : un prezervativ folosit.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!