poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 850 .



Destinația finală (15)
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [RiMoGa ]

2010-07-09  |     | 



CAPITOLUL 15

CELE DOUÃ REVANȘE ALE SILVIEI LINOIU

- D-nă Maxim, vă rog, nu pot îndura să vă văd plângând, zise Silvia, în timp ce mergeau pe bulevard.
O luă de braț și îi mângâie mâna.
- Vă rog ...
- M-am simțit ca ultimul om, fetițo, ca unul ai cărui bani nu sunt la fel de buni ca ai celorlalți.
- Oh, nu, nu trebuie! Chestiile astea se întâmplă în fiecare zi. Þineți minte ce a spus funcționarul de la ambasadă? Că ieri au fost trimiși la plimbare un sfert din cei care au venit pentru viză. A fost o întâmplare că azi am fost doar noi.
- Asta nu mă încălzește cu nimic – că mai sunt și alții ca noi. Voiam atât de mult să mergem. Îmi făcusem atâtea vise ...
- Și eu, dar vă promit că tot o să mergem undeva în străinătate, unde nu se cere viză sau unde se obține mai ușor. Cum se întoarce Ada din excursie, o rog să-mi dea și mie numărul agenției cu care a plecat ea. Și dacă nu s-o putea și nu s-o putea într-o țară cu viză, putem merge în Turcia, în Ungaria ... Sunt atâtea locuri frumoase pe care merită să le vezi. Toate țările au ceva aparte.
- Și Gerri? Ce-o să creadă despre mine?
- Ei bine, o să-i scrieți și o să-i explicați situația. Sunt convinsă că va înțelege.
- Tocmai ăsta-i necazul, că n-am unde să-i scriu. A plecat deja cu copiii într-o excursie în Scoția, de unde vin direct la Londra. Nu mai trece pe acasă.
- Dvs. scrieți-i! Până la urmă o să găsească scrisoarea.
- Și omul acela! Cum a putut să-și închipuie că voiam să emigrez în Anglia! Ce dacă nu am copii și nu sunt o bogătașă și am vrut să cunosc pe cineva, asta însemna că mi-aș fi părăsit țara și căminul și m-aș fi mutat acolo hodoronc-tronc? Nici prin cap nu mi-a trecut una ca asta!
Se pregătiră să traverseze bulevardul. Silvia o luă înainte; semaforul arăta încă verde.
- Nu trebuie să vă faceți probleme ...
Auzi în spate o bufnitură surdă și - cum culoarea semaforului se schimbase - mașinile claxonând. Se întoarse și o văzu pe d-na Maxim căzută la pământ, fără cunoștință. Unul din șoferi ieșise din mașină și spuse când văzu că Silvia se uită la el:
- N-am atins-o, nici n-am pornit de pe loc, ea a căzut și s-a lovit. Întrebați pe oricine!
Crezând că a fost un accident, lumea începu să se adune, comentând și întrebând. D-na Maxim se ridică, amețită, și se sprijini de Silvia, care furioasă, țipă la acei gură cască ce veniseră la spectacol:
- Gata, plecați! N-a murit nimeni! Circul s-a terminat!
Apoi întorcându-se către prietena ei care era congestionată la față și transpirase din cap până-n picioare, zise:
- D-nă Maxim? Sunteți teafără? V-ați lovit rău? Cum s-a întâmplat?
- Mi-a venit amețeală și am căzut. Afurisita de tensiune mi-a jucat o festă. De la supărare mi se trage.
O porniră încet, spre metrou. D-na Maxim se sprijinea de Silvia.
- Haideți să mergem la doctor!
- N-ar avea nici un sens, fetițo. N-am pățit nimic.
- Dar ați căzut și v-ați lovit.
- Eh, am încasat o trântă zdravănă, atâta tot. Am încasat eu altele, și mai și, la viața mea.
Înțelegând grozăvia cuprinsă în aceste puține cuvinte, Silvia se cutremură. Înțelegea la ce făcea aluzie d-na Maxim ...
- Cât despre treaba ailaltă, cu tensiunea, am acasă destule remedii. Asta e, completă ea, trist, poate că au și supărările rostul lor. Dacă am fi tot timpul fericiți, viața ni s-ar părea prea scurtă.
O conduse pe d-na Maxim până acasă. La intrarea în bloc o mai întrebase o dată dacă nu vrea să o însoțească la un control medical.
- N-ar avea nici un rost să mai fac o cheltuială inutilă, zâmbise dânsa ținându-se cu mâinile de balustradă. Gata, du-te acasă! îi spuse Silviei, care voia să urce s-o ajute. Gata! insistă ea, nu mă face și tu să mă simt ca un copil handicapat.
Și Silvia, sărutând-o pe obraz, zâmbind printre lacrimi, se conformă și plecă acasă.

A doua zi, în timp ce mergea cu autobuzul la servici, o cuprinse o neliniște ciudată. Vorbise seara trecută cu d-na Maxim la telefon și aceasta îi confirmase că se simte bine. Își făcuse un ceai pentru tensiune și voia să se culce. Silvia se culcase și ea și abia acum își aminti că avusese un vis ciudat : se făcea că trebuia să aducă un teanc de farfurii aranjate curios : cele mai mici se aflau dedesubt, iar spre vîrful teancului urmau farfurii din ce în ce mai mari. La un moment dat, farfuria din vârful teancului zburase și se făcuse țăndări. Abia acum însă întrevedea, șocată, semnificația visului. Farfuria cea mai mare. Farfuria maximă. D-na Maxim!
Ajunse la servici și văzu că prietena ei nu venise încă. Trecu o oră și d-na Maxim tot nu veni. Silvia avea de scos urgent ceva la imprimantă, dar îndată ce termină, puse mâna pe telefon și sună acasă la dânsa. Nu răspunse nimeni. O tulburare din ce în ce mare o cuprinse. Se învoi la domnul Marcu, care fu și el îngrijorat când îi povesti, și se duse la dânsa acasă.
Sună îndelung la ușă, dar în zadar. Într-un târziu, de la apartamentul vecin ieși o băbuță în baston care o recunoscu imediat, și Silvia, auzind cuvintele, rămase fără glas :
- S-a simțit rău aseară, chiar după ce a vorbit cu tine. A venit la mine și am chemat Salvarea. Acum e la spitalul „Sfânta Maria”.
Când ea ajunse pe coridorul spitalului, spre încăperea ce îi fusese indicată, doi brancardieri tocmai scoteau un trup acoperit complet într-un cearșaf alb. Printre bufniturile ritmice ale inimii ei înnebunite ce i se amplificau în urechi, auzi pe cei doi spunând:
„Congestie cerebrală ... deja în comă când au adus-o ... nu s-a mai putut face nimic ...”
Sprijinindu-se de perete ca să nu cadă, căută în buzunar o fisă. Apoi agățându-se de telefonul public ca și când picioarele ar fi refuzat s-o mai susțină, îl sună pe șeful ei.


La înmormântare, pe tot parcursul procesiunii, domnul Marcu și părintele Gabriel o ținură, fiecare de câte o mână. Nu își închipuiseră niciodată cât de iubită fusese d-na Maxim, sau mai bine zis, abia acum, când vedeau mulțimea de oameni – colegi de la IREEN și de unde lucrase înainte, precum și vecinii de bloc ori cunoștințe din cartier – aveau o reprezentare materială.
Silvia era extrem de palidă și chipul ei avea o expresie de furie rece: trăsăturile erau crispate, iar ochii străluceau ca două flăcări în spatele ochelarilor.
- Fetițo, vorbi încet domnul Marcu, nu-ți mai face sânge rău, tu știi ce-a spus doctorul care i-a făcut autopsia: că avea metastaze la ambii plămâni. N-ar mai fi trăit decât cel mult câteva luni, la repeziciunea cu care a avansat boala, probabil că ar fi mers și mai repede. Ar fi fost nedrept ca o ființă așa de bună să moară în chinuri.
- D-na Maxim a murit pentru că nu avea bani suficienți în bancă, pentru că era româncă și pentru că a visat un vis interzis unor amărâte ca noi, răspunse Silvia cu vehemență, uitându-se în jur ca să-și dea seama dacă nu cumva țipase, căci nu mai știa dacă vorbește tare sau nu. N-am să uit asta niciodată!
Părintele Gabriel îi vorbi și el cu blândețe, încercând să-i aducă alinare, dar ea nu dădea semne că l-ar fi auzit. Încrâncenarea nu-i dispăruse de pe față, mult timp după aceea. Peste o săptămână, când Ada, întoarsă din excursie, află grozăvia celor întâmplate, își îmbrățișă prietena și spuse:
- Înțeleg, Sil, ce simți, dar să știi că la un moment dat, cândva, viața îți va oferi o revanșă. Să nu te-ndoiești de asta.
Abia atunci furia de pe chipul ei începu să se estompeze.


Nu se uscă bine cerneala pe certificatul de deces al d-nei Maxim, că Silviei îi fu dat să treacă printr-o nouă încercare. În săptămâna următoare înmormântării, bătrânica din bloc care îi deschisese Silviei, o rugase să treacă pe la ea. Era vorba de fatidicii bani pe care d-na Maxim îi scosese de la bancă pentru plănuita excursie. Ultima ei dorință – exprimată în timp ce așteptau să sosească Salvarea, fusese ca aceștia să-i parvină Silviei.
Totodată – ținu s-o avertizeze pe tânăra femeie – se pare că rudele soțului defunctei erau în drept să emită pretenții asupra averii rămase – ei fiind moștenitorii legali ai tuturor bunurilor.
- S-ar putea să ai probleme, draga mea, o preveni bătrâna doamnă, dar eu cred că așa e corect : să ți-i dau ție. A fost ultima dorință a Vioricăi. Mai departe, ai să faci cum crezi tu că e mai bine.
Din păcate, vorbele bătrânicăi se dovediră rău prevestitoare. La scurt timp după vizită , în timp ce se ducea la servici, Silvia fu abordată de doi indivizi tineri, un bărbat și o femeie. Bărbatul purta o pereche de ochelari negri, dar ea avu impresia că figura lui îi era cunoscută. Femeia purta o basma pe cap, avea ochii mici și buzele subțiri și ea fu cea care vorbi.
Cei doi sperau să se înțeleagă „cu frumosul”. Dacă nu – ei bine, femeia îi dădu de înțeles că ea și soțul ei nu glumeau. Cum Silvia, care, uitându-se în jur, nu zări pe nimeni care i-ar fi putut veni în ajutor, spuse cu jumătate de glas că nu are banii – referindu-se de fapt la chestiunea de moment – aceea că nu-i avea la ea, cei doi se porniră pe un potop de amenințări și injurii. Când ea se întoarse, vrând să fugă, bărbatul o apucă de braț și o îmbrânci înainte, iar femeia, prinzând-o de haină, încercă s-o rețină. Dar Silvia, începând să țipe în mod reflex, se smuci, rupându-și pardesiul și reuși să ia distanță.
- Ne mai vedem noi, strigă după ea necunoscutul.
În cursul acelei săptămâni, Silvia primi în fiecare zi câte unul sau mai multe telefoane de amenințare. Văzând-o la servici abătută și fără chef de nimic, Ada o întrebă ce-i cu ea. Șocul morții d-nei Maxim trecuse, și Silvia i se păruse că era mai bine, dar iată că acum stările rele aveau un ciudat reviriment.
Atunci Silvia se hotărî să-i spună.
- Este vorba de moștenitorii d-nei Maxim. La moartea soțului ei, ca să nu fie alungată din propria casă, dânsa a fost nevoită să accepte un târg josnic cu rudele acestuia, prin care în schimbul de a fi lăsată pe timpul vieții să locuiască în acel apartament, se obliga ca după moarte să le lase întreaga avere. Oricum le plătea lunar o sumă de bani. M-au amenințat, Ada! Mă amenință în fiecare zi!
- Bine, dar despre ce este vorba? Ai tu ceva din această avere?
- Da, d-na Maxim mi-a lăsat niște bani. Întreaga ei agoniseală. Banii cu care trebuia să mergem în excursie. M-au amenințat că mă omoară dacă nu li-i dau lor!
- Stai puțin, e ceva ce nu înțeleg. Dacă pretind că este dreptul lor, pentru ce nu te amenință că te dau în judecată? E mai simplu decât să te omoare.
- Ei, tocmai asta e, eu cred că de fapt nu au nici un drept legal. D-na Maxim mi i-a dăruit de fapt în timpul vieții, chiar dacă au ajuns la mine după ce a murit.
- Ar putea invoca faptul că nu mai era în stare să judece.
- Nu-i numai asta, Ada. Eu cred că știu cine e bărbatul. Nu e una din rudele legitime. L-am văzut într-o fotografie, în casa d-nei Maxim. Este fiul nelegitim al soțului ei. Nu cred că m-am înșelat.
- Știi cum îl cheamă?
- Da.
Discuția se opri aici. În ziua aceea Ada o conduse până acasă. A doua zi însă, discutară din nou.
- Înțelegi, Ada, reluă Silvia discuția, nu e vorba de banii în sine, ci de respectul pentru cea care mi-a fost prietenă. De asta stau și mă frământ, de simt că-mi plesnește capul. Nu mi-ar fi greu să le dau banii ca să scap de tot necazul ăsta. Dar mă gândesc, Ada, am eu dreptul, ca din lașitate să nesocotesc ultima ei dorință? Ieri, în timp ce m-au amenințat din nou la telefon, mi-a trecut prin cap un gând. Tocmai îmi dăduseră un ultimatum, îmi cereau un răspuns.
- Și ce răspuns le-ai dat?
- Le-am zis că merg – împreună cu ei – la o bancă – și îi depun – deocamdată pe numele meu. Apoi aștept ca instanța să hotărască ce vom face mai departe cu ei.
- Le-ai răspuns foarte bine. Și ei ce-au zis?
- Au acceptat. Am fost surprinsă chiar.
- Când mergi și unde?
- Astăzi. La sucursala deschisă lângă institutul nostru.
- Foarte bine. Te însoțesc.
La ieșire, Silvia mergea în rând cu Ada și cu d-na Manu. Era o alee îngustă pe care se scurgea râul de angajați ce se forma la acea oră, alee ce ducea spre stația de autobuz, vizavi de care se afla clădirea băncii unde trebuia să ajungă Silvia. La un moment dat, fură oprite de o cunoștință a Adei care le ținu de vorbă câteva minute. Lumea se scursese și două autobuze veniseră deja în stație, golind-o. Arareori, câte un întârziat mai trecea pe alee.
Cum bărbatul care le oprise nu mai termina de povestit, Silvia se uită ușor enervată la ceas. La 4 trebuiau să ajungă la bancă și n-ar fi vrut să se creadă că nu se ține de cuvânt. O luă ușor înainte. Nu-l observase pe individul care, pe partea opusă își înălțase capul din ziarul pe care și-l ținuse până atunci în față.
Deodată, simți o durere cruntă în grumaz, ca și când un ciocan de fier i-ar fi retezat gâtul. Căzu în genunchi și auzi clinchetul ochelarilor ce se făcură țăndări. Simți cum geanta îi e smulsă din mâini – geanta cu banii – și cum ea se agățase din reflex, disperată, de curelele poșetei, smucitura o dezechilibră și o făcu să rămână în patru labe. Ca prin ceață o văzu pe doamna Manu venind repede lângă ea și pe Ada fugind cât o țineau picioarele după bărbatul care o luase la sănătoasa spre blocuri, având un avans considerabil. Mai avu timp să vadă cum prietena ei luă o piatră de pe jos și o azvârli înspre el; pe acesta dezechilibrându-se și căzând, apoi ridicându-se și fugind din nou, dispărând printre clădirile sumbre. Capul îi căzu în poala d-nei Manu și leșină.

- Foarte bine, zise subofițerul de poliție, luați loc și dați o declarație.
Se așezară toate trei.
- Va să zică, spuneți că bănuiți cine v-a agresat.
- Îi cunosc numele și adresa. Și ceea ce n-am mai scris în reclamație a fost faptul că el și soția lui m-au îmbrâncit și m-au amenințat pentru ca în cele din urmă să mă constrângă să vin să depun banii la bancă ca să isprăvim bâlciul.
- Asta nu înseamnă că v-au constrâns, domnișoară, ci că v-au convins, declară pe un ton diplomatic tânărul gradat. Constrângere înseamnă dacă v-ar fi pus pistolul la tâmplă.
- Nu vă e rușine? izbucni Ada, ațintindu-și fulgerele albastre asupra individului. Cum puteți să spuneți așa ceva?
- Ei bine, doamnă, interveni polițaiul, nu trebuie să vă supărați. Termenii sunt termeni ... fapta e faptă. Vă promit că vom cerceta cazul cu toată răspunderea.
- Ar fi bine s-o faceți! Și eu vă promit că sunt în stare să merg pâna la primul ministru, zise Ada sculându-se în picioare.

- În tot cazul, nemernicul ăla și-a luat porția, spuse ea furioasă, după ce ieșiră toate trei din clădirea poliției. A încasat-o zdravăn pentru ceea ce ți-a făcut. După cum i-au trosnit vertebrele când piatra l-a lovit, cred că o să-și cheltuiască banii pe doctori, la vară, la nămol.
Silvia nu spuse nimic; privea înainte, în gol.


Pe la sfârșitul lui octombrie, vremea se schimbă brusc. Un vânt înghețat începu să sufle și ploile de toamnă își intrară în drepturi. Silvia începuse să-și pună ordine în gânduri, să-și reia viața din punctul unde firul fusese rupt. Se pare însă că mai trebuiau să se întâmple câteva lucruri. În prima săptămână a lui noiembrie, vecina d-nei Maxim îi dădu o scrisoare (apartamentul acesteia fusese vândut și noul proprietar își intrase în drepturi). Scrisoarea îi era adresată defunctei și bătrânica, neștiind ce să facă cu ea, o chemase pe cea care îi fusese cea mai bună prietenă. Silvia luă plicul și citi numele expeditorului :
„Algernon Winslow, Kerrsborough, Devonshire, UK”
Inima i se opri o clipă. „El, gândi ea, e EL!” Desfăcu plicul. Mâinile îi tremurau. Începu să citească (scrisoarea era în franceză, limbă pe care Silvia o înțelegea aproape la fel de bine ca și engleza, atâta doar că nu o învățase cu tot așa mare pasiune și n-o putea vorbi curent):
„Dragă Vio,
Abia acum am avut curajul să-ți scriu, căci e probabil că te-ai supărat foarte tare când ai venit la întâlnire și nu m-ai găsit. Știi, se întâmplă uneori în viață lucruri neprevăzute. Mai ales în viața unui bărbat. Înțelegi, ... m-am îndrăgostit. Am cunoscut în tabăra din Scoția o elevă care ... mi-a furat inima. Cred că înțelegi că la vârsta mea fiecare clipă e prețioasă și ...”
Silvia puse jos scrisoarea. Nu mai putea citi. Nici măcar nu mai avea puterea să se înfurie. Mintea îi plutea în derivă și gândurile, venind parcă din exteriorul ei sunau înfundat, ca niște clopote cu limbi sparte.
„Femeia asta, care fusese gata să străbată mări și țări ca să-și urmeze un vis, cel mai frumos vis al vieții ei fără pată. Care își dăduse viața pentru că acest vis fusese mai presus de condiția ei de lefegiu sărman, de biată furnicuță cuminte robotind pentru un sistem în care după o viață de muncă, tot ce putuse agonisi erau banii pentru o excursie. Ce program de calculator era acela care îi alesese drept pereche un profesoraș de franceză care se îndrăgostea de eleve și mărturisea asta cu cinism, fără pic de rușine, ca și când ar fi fost un act de bravură?”
Poate că viața are într-adevăr o logică. Poate că a fost mai bine că a plecat într-o lume mai bună fără să-și fi pierdut cea din urmă iluzie, fără să i se dezvăluie printr-o convingătoare demonstrație, hidoșenia acestei lumi! Ea care niciodată n-a vrut să admită că viața e frustrantă și dezamăgitoare ...
Se gândi o clipă să îi scrie câteva vorbe usturătoare expeditorului. Apoi îi veni ideea să o trimită la ambasadă, împreună cu copia certificatului de deces. Dar înțelese că n-avea nici un sens. Mototoli hârtia și o aruncă.


La timpul cuvenit se duse la secția de poliție pentru a se interesa de rezulatul cercetărilor. Fără să știe de ce, mai credea încă în dreptatea făcută de oameni. Sau poate era ideea însăși, aceea de dreptate, de care avea nevoie ca de o ultimă mângâiere. Îl recunoscu pe ofițerul care promisese atunci.
- Reclamația aceea? răspunse el plictisit. Da, îmi amintesc. Am găsit-o neîntemeiată. Să știți că ne-am deplasat la fața locului și am vorbit cu persoanele în cauză. Niște persoane cu totul și cu totul deosebite, onorabile. Intelectuali ! îi azvârli el Silviei cuvântul în obraz ca pe un lighean cu lături. Cel puțin o duzină de oameni de acolo au depus mărturie că n-au părăsit orașul în perioada respectivă pentru a putea fi în București. Niște oameni de înaltă clasă. Nici măcar nu s-au supărat pentru deranj, ba mai mult, au spus că puteți să păstrați banii, ei n-au nevoie, le plătește statul destul ! Eu în locul lor vă dădeam în judecată pentru denunțare calomnioasă.
Și vajnicul apărător al dreptății, transportat de înflăcărarea diatribei lui justițiare nu observă că rămăsese fără interlocutor. Silvia ieșise de mult.

Ada îi spusese cu câtva timp în urmă Silviei că viața îți acordă întotdeauna o revanșă. Până ca anul să se termine, ea avu însă parte nu de una, ci de două, în împrejurări cu totul neașteptate. Se afla în autobuz, în drum spre institut. Mașina fusese aglomerată și ca de obicei, spre capăt începuse să se golească. Un individ, care deși autobuzul se descongestionase, se tot freca de spinările oamenilor, i se adresă în mod foarte politicos unei doamne întrebând-o dacă vrea să coboare. Silvia știa că o asemenea politețe e nelalocul ei. Cunoștea de ani de zile „drăgălășenia” compatrioților săi, călători cu transportul în comun. Așa că fu cu ochii în patru. Cei din stânga și din dreapta se schimbaseră. Avea în dreapta o doamnă cu o geantă voluminoasă. Atunci văzu scena: o mână se strecură, întâi prudentă, apoi din ce în ce mai sigură, alunecoasă ca un șarpe, în interiorul negru al genții. În acel moment, Silvia o bătu pe umăr pe vecina ei și când aceasta se întoarse spre ea, spuse tare:
- Vedeți, doamnă, că vă umblă în geantă.
Mâna se retrase fulgerător, iar individul, făcând un salt, se propti cu spatele în ușă.
- Ce-i, păpușico, ți s-a urât cu binele? i se adresă el pe un ton unsuros. Ai visat cumva urât azi noapte?
Amintirea celui care o lovise în moalele capului îi trecu ca un fulger prin minte. Îl privi cu o răceală de moarte.
- Dă-i doamnei imediat înapoi ce i-ai luat, spuse cu un glas pe care nu și-l recunoscu.
După ce momentul de surpriză trecu, banditului nu-i mai rămase decât să scoată cuțitul și să i-l fluture Silviei prin fața ochilor. Cineva țipă.
- Te omor, nenorocito, zise el congestionat, aproape atingându-i trupul cu lama.
Dar își alesese greșit victima. Silvia adunase prea multă furie, prea multă ură mocnea în sufletul ei de atâta amar de vreme. Cum bărbatul stătea pe ultima treaptă, cea mai de jos, cu spatele la ușă, gata să o rupă la fugă la prima stație, iar ea se afla cam la un metru distanță, pe platforma mașinii, mai sus decât el, fără să se mai gândească la consecințe, îl lovi năprasnic cu piciorul în stomac și simți în tot trupul o eliberare, o descărcare sălbatică de energie, asemănătoare unui orgasm, când îl văzu scăpând cuțitul și chircindu-se de durere. Apoi îl mai lovi încă o dată, nimerindu-l în față și strigă:
- Să nu mai scoți cuțitul decât la bucătărie, când tai pâinea, nemernicule!
Îndată, cei câțiva bărbați din autobuz, care nu mișcaseră un deget mai înainte, săriră și îl imobilizară. Vehiculul opri la stație și coborî toată lumea. Cineva chemă un taxi. Partea a doua a spectacolului urma să se joace la Poliție. Ea una nu voia să participe. Să se joace alții de-a acuzatorii ...
„Cât curaj! O adevărată eroină” spuse cineva și altul repetă cuvintele, în prostie. Iar Silvia, obosită și umilită, abia reprimându-și greața, o porni pe jos spre IREEN. Căci știa că nu fusese vorba de nici un curaj, ori act de bravură, ci doar de o furie instinctuală, primară, animalică. Era pentru a doua oară când se lăsa pradă unei asemenea furii ...
De ce oare îi trecea prin minte scena aceea din trecut, scena masturbării, de ce din adâncul amintirilor ei se înălțau ochii lui Paul? Oare în noi toți se ascunde Fiara?


Silvia nu-i dădu pace Adei o zi întreagă.
- L-am lovit rău, Ada. Aș fi putu să-l omor. Îți dai seama?
D-na Telinschi mânuia riglele planșetei, imperturbabilă. Trecură câteva momente până răspunse :
- E și ? Atâta pagubă. Un tâlhar mai puțin sub soare.
- Ada, îți dai seama ce spui ? zise prietena ei, șocată.
- Da, îmi dau seama foarte bine. Din păcate, însă, n-a murit, glumi ea macabru.
- Dar dacă i s-a făcut rău după aceea ? Dacă o să facă o hemoragie internă? Dacă o să moară?
- Măi femeie, zise Ada ușor enervată, tu ești obsedată de ideea morții. Nu se moare așa ușor. Nu moare nimeni dintr-o lovitură. Am încasat zeci de șuturi la antrenamente și n-am murit. Omul mai are și mușchi, nu numai organe. În afară de asta, crezi că gestul lui de a-ți arăta cuțitul a fost doar o glumă bună ? Crezi că el s-a întrebat dacă o să mori ?
- Dar dacă ...
- Vrei să facem o reconstituire ? zise Ada sculându-se de pe sacun. Eu joc rolul tău, iar tu joci rolul hoțului. Vrei să-ți arăt că n-o să mori nici acum, nici mâine, nici peste 20 de ani ?
- Nu ! zise Silvia repede, căci Ada avea aerul că e chiar gata să înceapă demonstrația.
- Ei, atunci stai limiștită și nu te mai frământa. Individul și-a luat cel mult un concediu medical de câteva zile de la frumoasa lui meserie. Asta dacă nu l-au dus la zdup. Ei, așa te vreau, Sil, completă ea văzând că Silvia începe să zâmbească. Gata cu văicărelile, că timpul zboară și avem iar fază la lucrări. Treci la planșetă, pardon, la calculator și fă-ți treaba. În ultima vreme am fost o șefă prea îngăduitoare, zise ea cu prefăcută asprime, în timp ce ochii o învăluiau pe prietena ei într-o privire afectuoasă.


Spre sfârșitul lui noiembrie, în institut veni în vizită o delegație străină. Reprezentau o companie binațională, anglo-franceză, ACAB Industries. Fuseseră printre primii care, după căderea cortinei de fier investiseră în țările din est, foste socialiste și printre primii care în mod particular, după Revoluție, investiseră în România. O întreprindere din Timișoara fusese „privatizată” de respectiva companie.
- Dragii mei, le spuse dl. Marcu, vor veni și la noi, în laborator. Vor să discute cu oamenii, să vadă cum e organizată munca, cam care e profilul de activitate al fiecărui colectiv, în ce condiții se lucrează, treburi de genul ăsta. Chestii care nu se văd decât la fața locului.
- Foarte bine, să vină, spuse Ada. Îi așteptăm cu dor și dragoste adăugă, stârnind o furtună de râsete.
Din delegație făceau parte numai bărbați și așa cum avea Silvia să-și dea seama, toți erau englezi. Când ea le întinse mâna de la un metru, țeapănă și rigidă, fără urmă de zâmbet pe buze – într-o atitudine ușor semeață – dar nu răuvoitoare, Ada o privi surprinsă. Reținuse numele șefului delegației: dl. Steve Norton și se amuzase întrucâtva; pe atunci era foarte popular un program utilitar de calculator: Norton Commander. Așa că Ada făcu o aliterație: Dl. Norton Commander. „Într-adevăr, roșcovanul ăsta înalt are ceva de comandant, are un aer milităros își spuse ea. Iar Silvia e foarte arogantă astăzi”.
Domnul Marcu, în calitatea sa de șef, prezentă pe scurt activitatea secției. Apoi vorbi timp de 10 minute în engleza lui groaznică, dar inteligibilă totuși, despre proiectul Hidromonitor, pentru ca apoi să încheie cu un fel de prezentare globală a modului cum erau integrate activitățile laboratorului și secției în cea a institutului. La sfârșit, cei din delegație puseră întrebări. Silvia le traducea în română, iar dl. Marcu, se ambiționase să răspundă direct în engleză. La un moment dat, observă că șeful ei, nerăbdător să spună cât mai multe, luat de val, pomenea mereu despre „acest institut” folosind tot mai des cuvântul „institution”. Schimbă cu Ada câteva priviri și nu se putură abține să nu zâmbească. Ada îi făcu semn să îl întrerupă pe unchiul ei.
- Domnule Marcu, îi șopti aceasta la ureche, nu-i mai tot dați înainte cu „this institution”. La englezi și americani, „institution” mai înseamnă și „casă de nebuni”. Echivalentul corect în cazul nostru ar fi „institute”.
- Ha, ha, ha, fetițo, atunci chiar că am nimerit-o. Fără să vreau am spus un mare adevăr. Că aici, la noi, treburile merg câteodată ca într-o casă de nebuni.
Apoi Sivia vorbi și ea despre programele ei și le explică chiar în fața calculatorului. Timp de un sfert de oră dialogă cu membrii delegației care îi puseră întrebări.
- Ascultă, Sil, îi șopti Ada, pune-mă să-ți traduc din engleză în română, ori invers, ori să vorbesc în limba asta minunată și ai să vezi că mă descurc la fel de bine ca tine. Dar să mor dacă înțeleg o iotă din ce zic afurisiții ăștia dințoși. Nu le pricep dicția. Cred că tu ai un talent special.
- Nu e nici un talent, Ada, răspunse Silvia, e chestie de obișnuință; tot ce trebuie să faci e să te uiți la câteva documentare BBC fără să urmărești titrajul și ...
- Ei, aș! Eu cred că tu te-ai născut într-o viață anterioară în Anglia, râse prietena ei.

Îi revăzură pe englezi a doua zi, la o nouă prezentare de produse ce se ținea de data asta în holul de la parter al clădirii laboratoarelor. Atmosfera era mult mai destinsă, mai puțin formală, și în timpul cocktail-ului, Steve Norton o abordă pe Silvia.
- Domnișoară Li, Li ... Lino, silabisi el și Silvia zâmbi aducându-și aminte de dl. consilier de la ambasadă. Se pare că denumirile românești îi puneau pe englezi într-o mare încurcătură.
- Domnișoara „Lino” e bine, acceptă Silvia prescurtarea.
- Am ținut să ne vedem într-un cadru mai puțin ... oficial. Ceea ce vreau să vă spun este faptul că sunt impresionat de programul de cercetări al laboratorului dvs. Din câte am observat, la multe alte laboratoare, ceea ce se face de fapt e subînchirierea temelor unor terțe firme, IREEN-ul fiind în acest caz doar un intermediar. Dvs. sunteți printre puținii care faceți ceea ce scrie în licența institutului – cercetare aplicată și proiectare.
- Da, răspunse Silvia, dl. Marcu e unul dintre puținii care mai crede în „calea cea mai puțin comodă”. Unul dintre acei elefanți din legendele vechi care duc pe umeri pământul.
Englezul zâmbi. Ar fi fost gata să iasă din tiparele proverbialei răceli britanice, dacă Silvia n-ar fi păstrat în continuare, o atitudine ușor distantă și formală.
- Și proiectul Hidromonitor despre care mi-a vorbit pare tot un asemenea elefant. E un proiect de mare anvergură. N-am avut timp să discutăm în amănunt, dar concepția lui mi s-a părut remarcabilă. Înțeleg că cei din conducerea institutului nu-l susțin în mod deosebit.
- Așa v-a spus dl. Marcu?
Prudența Silviei îl făcu pe dl. Norton să zâmbească din nou.
- Nu vă întreb întâmplător. În câțiva ani vom avea un fond special de investiții destinat cercetării aplicate. Am putea finanța proiectul. De altfel, mai sunt câteva la dvs. în institut destul de interesante, iar potențialul uman mi se pare remarcabil. Am putea face o investiție de viitor. Deocamdată suntem implicați în alte angajamente. Peste 2-3 ani însă ...
- Se pot schimba multe în 2 ani, răspunse Silvia. Peste 2 ani poate că nici n-o să mai existe institutul ...
- Ei bine, să nu fim pesimiști. D-ră „Lino”, o să vă pun o întrebare directă: ce salariu aveți dvs.?
- Poftim?
- Da, cât câștigați aici?
- Domnule, salariul este confidențial.
- Nu tot așa mi-au răspuns alți salariați, râse englezul. Ei bine, trebuie să fie cam 150-200 de $ pe lună, nu? În împrejurări normale, o persoană cu pregătirea dvs. câștigă cel puțin 1500$.
- N-aș putea să spun că banii sunt prioritatea numărul unu pentru mine, domnule.
Bărbatul o privi lung și clătină din cap.
- Curios mod de a gândi pentru cineva din România, la vârsta dvs. De când sunt în această țară ... am întâlnit puțini oameni de genul ăsta. În sfârșit, ceea ce aș fi vrut să vă propun ... era un post în cadrul companiei noastre. Mă refer la reprezentanța de la Timișoara.
Silvia zâmbi. Răspunse prompt:
- Vă mulțumesc, mă simt bine aici.
- Să nu credeți că sunt un vânător de capete. V-am făcut această propunere nu numai pentru că așa cum am spus sunt impresionat de pregătirea dvs., dar și pentru faptul că aveți acea atitudine față de muncă care vă recomandă pentru a lucra într-o companie occidentală. În plus, cred că ați merita un loc mai bun în ierarhia firmei la care lucrați: mi-am dat seama că aveți o viziune de ansamblu asupra modului cum se gestionează un proiect.
- Deocamdată rămân aici. Dar vă mulțumesc pentru propunere.
- Cum să fac să vă „seduc”? râse el. Dacă banii și poziția spuneți că nu vă interesează? O specializare de un an, în Anglia v-ar tenta?
Inima Silviei se opri, o clipă. Gândindu-se la visele, la iluziile ei copilărești, oftă.
- Înțeleg, sunteți loială trup și suflet instituției dvs.
„Nu instituției, gândi Silvia, ci colectivului. Muncii noastre de toate zilele. Și nu în ultimul rând mie însămi. Și ideii de prietenie”.
- Merg mai departe: noi gestionăm și un fond de burse. Ați putea beneficia de una dintre ele: pentru administrarea afacerilor, să spunem. La întoarcere, reveniți la IREEN. Dar vă asigur că veți fi încadrată pe un post mult superior.
Silvia se hotărî atunci să dea cărțile pe față.
- Nu pot accepta un curs în Anglia. Reprezentantul țării dvs. însărcinat cu acordarea vizelor mi-a refuzat-o de curând. A considerat că vreau să mă stabilesc ilicit ori să muncesc la negru : eu voiam doar să merg într-o excursie.
- Domnul William Lacey, exclamă străinul.
- Îl cunoașteți?
- Nu numai că îl cunosc, dar suntem și colegi într-un fel. Dl. Lacey este acționar la firma noastră. Unul din cei principali. Până acum un număr de ani, a făcut parte din Board . După ce a intrat în diplomație, și-a încredințat afacerile unor persoane de încredere care îl reprezintă. Altfel, ar fi fost un conflict de interese. Oricum, la anul i se termină mandatul.
- Ei bine, continuă Silvia, prietena mea cea mai bună a murit din cauza refuzului său. În ceea ce mă privește pe mine, eu n-am să pun niciodată piciorul pe pământul Marii Britanii, cel puțin nu atâta timp cât dacă n-ai proprietăți ori copii în țară, ești considerat la ambasadă un potențial transfug. Mă înțelegeți? În caz contrar, ar însemna, cum să vă spun? ... să mă prostituez moral.
Domnul Norton oftă.
- Îmi pare rău, spuse el. Și vă mulțumesc pentru sinceritate. A, stați puțin, uitați aici cartea mea de vizită: în caz că vă răzgândiți ...
Silvia o luă și ieși. Și-o aminti apoi pe d-na Maxim, căzută printre mașini și o furie oarbă o cuprinse. Făcu bucăți cartea de vizită și o azvârli la coș.


Petrecerea de sfârșit de an fu relativ veselă, ținând cont de câte se întâmplaseră până atunci. Dl. Marcu le ură tuturor „Sărbători Fericite”, apoi plecară fiecare.
„Ce puțini am rămas” gândi Silvia.
Se urcă în autobuzul cu care mergea acasă. La câteva scaune înaintea ei, văzu un băiețel cu ghiozdan în spate stând în brațe la mama lui.
„Mihai! își zise Silvia, recunoscându-l, cu o tresărire de emoție. Mihai Vlasiu! Atunci aceea e mama lui, soția lui Dan!”
O privi curioasă, așa cum stătea cu capul puțin întors, căre colega ce se așezase lângă ea. Avea un profil drăguț, delicat. Putea auzi ce vorbeau, căci mașina nu era foarte plină; fusese alta înainte care adunase lumea.
- Ce mai faci Daniela, nu te-am mai văzut de mult. Ce mare a crescut Mihai.
- Ei da, anii trec!
- Ia zi, îți mai face curte Georgică de la personal? întrebă doamna mai în vârstă.
Femeia tânără răspunse, cu un oftat:
- Și-a dat și el seama că e inutil. Gândurile mele ...
- Tot te mai gândești la el?
„That makes two of us” gândi Silvia amuzată și emoționată în același timp. „Cum reușesc oare blestemații ăștia de englezi să spună atât de multe în atât de puține cuvinte? se întrebă ea.
După o pauză, schimbând subiectul, doamna în vârstă întrebă:
- Cum merge cu facultatea? În ce an ești acum?
- Am trecut în trei.
- Va să zică, mai ai puțin și o să fii d-na jurist.
Continuă cu glas mai scăzut:
- Doar pentru el te-ai înhămat la jugul ăsta nu? Ca să fii de nasul „domnului inginer”! De multe ori mă întreb cum te descurci singură – și servici, și facultate, și copil ...
- Mihai e totul pentru mine, iar restul ... merge de la sine.
Apoi, ca și când ar fi răspuns la cealaltă întrebare, aceea dacă se mai gândea încă la „el”, spuse pe un ton jumătate glumeț, jumătate trist:
- Cât despre ... cealaltă parte, ei bine, speranța moare cel mai greu, nu-i așa? Căsnicia se poate sfârși, dar dragostea și speranța ... nu se sfârșesc decât odată cu viața ...
Emoționată, Silvia o privi apoi coborând pe femeia aceasta, încă tânără, drăguță, ținându-și de mână copilul, pornind-o prin nămeți și prin ninsoarea care se stârnise. Copilul ei și al lui Dan ...
„Poate că nu căsătoria, ci maternitatea dă finalitate și sens unei relații, gândi Silvia. Femeia asta are mai mult decât am avut vreodată noi, celelalte”.
Își sprijini capul, gânditoare, de fereastră ...

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!