Te așezi pe o bordură. Pe marginea drumului, sau cine știe, pe malul unui lac. În parc, pe o bancă. Și aștepți. Să vină cineva să te întrebe ceva. Să încerce dacă încă mai exiști. În timp, cineva-ul tău s-a perimat. Nu mai e nici blondă, nici frumoasă, nici slabă. Nici macar nu mai trebuie să-ți spună ceva cu sens, darămite cu răsunet. Nu mai vrei să fie o scenă din filme, vrei doar să simti, să-ți dai o dovadă că încă mai ești aici și că asta e de bine. Pentru că singura certitudine pe care o ai este că acum stai singur pe bancă, te uiti la lac și nu-ți trece nimic prin minte. Adevărul e că nici nu vrei să te trezești din fixarea asta morbidă și inflexibilă. Cândva ai fi țipat, ai fi urlat, ai fi dat cu pumnii în pereți, ai fi dărâmat scaune. Acum nu mai reușești nici să plângi. E un nod pe care îl ai în vârful pieptului, ca un tuberculos în stadiu terminal. Ai vrea să-i cauți pe oamenii care crezi că te-au cunoscut. Ai vrea să te duci la X. X te-a iubit, ai nevoie de X. Dar acum lui X i-ai trezi compasiunea. Și ți-ai activa un simț al penibilului prea greu de jucat. Așa că stai. Stai pe bancă. Soarele apune, se joacă niște copii pe lânga tine, oamenii râd, vorbesc de filme și de gagici. Iar tu esti pe banca ta și apa zvâcnește sângerie.