poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 937 .



Destinația finală (12)
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [RiMoGa ]

2010-07-05  |     | 



CAPITOLUL 12

SFÂRȘITUL VERII


- Domnule Marcu, faceți cea mai mare greșeală din viața dvs, spuse Petre Mazilescu, într-o atitudine de câine lovit, care nu știe dacă să muște sau să schelălăie rugător.
- Eu n-am spus că minți. Doar că ceea ce mi-a spus d-ra Linoiu, aici de față, nu confirmă spusele d-tale. Mai repetă o dată Silvia, ceea ce mi-ai spus mie.
- Am zis că n-am văzut nimic, pentru că nu m-am dus în birou. Am fost doar la toaletă, pentru că mi se făcuse rău de la mirosul de pe culoar.
- Nu așa mi s-a părut când ai trecut pe lângă mine, o persiflă el, uitându-se de data asta cu ură la Silvia, peste obișnuitul său dispreț. Erai ca un cadavru, mai aveai puțin și cădeai jos.
- V-am spus că mă simțeam foarte rău.
- Da, sigur, ți se aplecase la stomac de poftă. Toată lumea știe că ești înnebunită după Dan Vlasiu. De altfel, el sărmanul era așa de ocupat cu micuța lui, că pe mine nici nu m-au observat când am crăpat ușa.
- Domnule Mazilescu, interveni șeful Silviei, dacă nu încetezi cu mitocăniile, ieși afară chiar în clipa asta.
- Haideți, domnule Marcu, schelălăi Jigodel, să uităm toată povestea asta și să fie totul ca la început. Dacă nu vreți să mă credeți, asta este. Dar pentru că nu mă credeți, n-aveți nici un motiv să-mi cereți să plec.
- Aici, în colectiv la noi, nu mai poți rămâne. N-are nici o legătură cu faptul că ți-ai pârât colegii. Desigur, e regretabil că n-ai nici un standard moral, dar asta n-are legătură cu ceea ce ți-am spus. Te-am avertizat, în urmă cu un an să-ți găsești o lucrare. Þi-am dat atunci șase luni și au trecut douăsprezece. Nu te mai putem ponta pe lucrările noastre.
- Eu nu agreez munca asta de amănunt, domnule Marcu. Eu știu să conduc, să dau indicații, să organizez o echipă ... Eu am aptitudini de șef.
- Foarte bine. Îți doresc succes. La noi în secție, posturile de șefi sunt ocupate. În plus, aici nu poți fi șef dacă nu și muncești efectiv, cu capul, cu ochii și stând în picioare la planșetă. Și eu, și adjuncta mea, d-na Telinschi, avem propriile noastre lucrări peste care suntem responsabili. Aceeași șansă ai fi avut-o și d-ta: ca responsabil de lucrare erai și șef și subaltern – peste propriul proiect. În laboratorul nostru, a fi șef în sensul ierarhic e doar o corvoadă în plus peste munca curentă. Nu o fugă de muncă, așa cum ți-ar plăcea d-tale.
- Va să zică, ăsta e ultimul dvs. cuvânt?
Fără să vrea, Silvia își aminti de „omagialele” pe care i le făcea Jigodel d-lui Marcu, de veșnica lui căciulă imaginară pe care o ținea permanent în mână. Acum părea nesigur, dacă să se arunce în genunchi sau să sară cu pumnii asupra fostului său șef. Simțea probabil că lingușeala nu i-ar fi de nici un folos. Nu-i rămâneau decât amenințările și insultele.
Martoră fără voie, Silviei nu-i rămânea decât să se pregătească pentru o scenă urâtă. Dar Jigodel păru să-și dea seama de situația în care se afla. El nu lovea decât pe la spate, fără martori și nu când se afla în inferioritate numerică.
- O să vă pară rău, zise clătinând din cap amenințător către dl. Marcu. Apoi se întoarse către Silvia și o fulgeră cu privirea:
- Și ție!
- Succes, îi strigă dl. Marcu ironic. Pune-ți în mișcare pilele, poate ajungi sus!
Din nefericire, aceste vorbe aveau cândva să se dovedească profetice. Cert este însă că, deocamdată, Petre Mazilescu fusese pentru a doua oară mazilit.


- Îți mulțumesc, Silvia, îi spusese Dan Vlasiu pe un ton spășit și îi sărutase mâna, la scurt timp după plecarea d-lui Mazilescu, într-un moment când erau singuri.
- Nu trebuie să-mi mulțumești. N-am făcut-o pentru tine.
- Atunci îți mulțumesc în numele Anei.
- N-am făcut-o nici pentru ea.
Cum el își ridică privirea, surprins de răspuns, Silvia continuă:
- Am făcut-o pentru mine, ca să mă mai pot privi în oglindă. E paradoxal, nu-i așa, să ajungi să-ți fie rușine de rușinea altora!
- Sunt un dobitoc, Silvia, i-am făcut rău Anei și ți-am făcut rău și ție. N-o să mi-o iert niciodată.
Aici se termină discuția lor și Silvia îl privi lung cum se îndepărtează (erau pe culoar). Domnul Marcu nu luă în cele din urmă măsuri disciplinare și scandalul se aplanase. Ca să folosim un termen consacrat în justiție, cei doi scăpaseră prin „lipsă de probe”. Firește, asta nu însemna că erau nevinovați și femeile de pe etaj se uitau chiorâș la Ana când o vedeau trecând. Avusese loc chiar o scenă haioasă, când în curte, unul din câinii institutului – acei nelipsiți câini care se aciuează pe lângă orice instituție – părându-i-se ceva în neregulă la „Ani”, sărise s-o muște.
- Ha, zisese o femeie, făcând aluzie la rochița ei transparentă, i-a văzut chiloții. Știe probabil că sunt foarte ușor de dat jos.
Celelalte din grupul ei râseseră și Silvia, în spatele lor nu se putuse abține să nu zâmbească. „Lumea are un simț infailibil în a prinde orice bârfă, orice cancan, orice eveniment picant. Ar devora totul pe nemestecate, ar fi dat milioane să fi fost în locul meu, să vadă cu ochii lor.”
„Iar pe pramatia asta mică nu pare s-o intereseze, n-o poate atinge nimic. În interiorul cercului dragostei, ea e în siguranță”
O privi din spate cum își scutura pletele, nepăsătoare, știind că e privită. În rest, în birou afișa același zâmbet inocent, ușor zeflemist și mulțumit de sine, ca o pisică care tocmai mâncase un șoarece.
„Regină a dragostei, nu cunoștea cuvântul rușine”.
Mai fusese ea implicată în câteva scandaluri sexuale și sfârșise prin a învinge nu-i așa? Ce conta că făcuse un bărbat să se sinucidă pentru ea, că distrusese o căsnicie, provocase un avort și fusese co-responsabilă la moartea unei mame? (Silvia se gândea la propria ei poveste). Ce conta că apoi profitase de distrugerea unei alte căsnicii pentru a pune mâna pe bărbatul cu care era acum, nu înainte de a fi trecut cu tăvălugul peste sentimentele unei alte femei, femeia care întâmplător sau nu, îi fusese cândva prietenă? Cum toate astea i se păreau firești și probabil că le considera ca pe niște victorii – tot așa cum erau pentru ea, Silvia, un premiu la olimpiadă, un program reușit, ori un obiect realizat după un proiect propriu – a face sex la servici nu era decât continuarea logică, naturală și normală a unei asemenea conduite, rezultatul firesc al unui atare mod de a privi viața.
Trebuie să recunoaștem că Silvia, asemenea multor oameni morali și cinstiți căzuse destul de adânc în păcatul judecării semenului. Chiar dacă mâna ei abătuse lovitura în ultima clipă, gândul continua să biciuie. Faptul că avea ori nu dreptate, era neimportant. Într-o zi avea să înțeleagă lucrul acesta. Dar ziua aceea era încă departe.
În săptămânile care urmară, observă o oarecare răceală între cei doi îndrăgostiți. Se certau la birou din te miri ce, și ore-n șir nu-și vorbeau. Dan Vlasiu avea un aer de câine bătut, iar Ani, bosumflată, părea un copil mic căruia nu i s-a cumpărat jucăria pe care o văzuse în vitrină.
„O furtună în paradis?” se întreba Silvia cu o curiozitate malițioasă. Oricum n-avea de gând să-l întrebe, deși el făcuse niște timide gesturi de apropiere, din acelea care preced o confesiune. Dar Silvia schimbase mereu subiectul, sustrăgându-se cu eleganță.
Încerca să-și „trăiască viața” - cum se spune, vulgar - să-și ocupe frumos ceea ce-i mai rămânea ca timp liber, după munca de la servici. Mergea cu d-na Maxim la plimbare, uneori și cu părintele Gabriel, la teatru ori la film. Odată, la teatru, o văzuse pe Ada însoțită de un bărbat foarte elegant, cu un început de chelie și părul grizonat, puțin mai scund decât ea și mai în vârstă cu cel puțin zece ani. Oricum, părea un tip rafinat și cu dare de mână, așa că Silvia îi șopti la ureche, în timp ce stăteau în foaier.
- E drăguț tipul tău, Ada.
Ea râsese și îi răspunsese, tot la ureche:
- Ei ași, nu-i nimic între noi. Platoneală curată, atâta tot.
La terminarea spectacolului, își luaseră rămas bun, în fața teatrului. Cei doi se urcaseră într-o superbă limuzină neagră, o marcă străină, Silvia nu-și putuse da seama care. I se păruse că eleganța Adei – deux-piece-ul din voal de mătase lila, cu fusta până la genunchi, ușor încrețită, perlele strălucitoare de la gât și urechi, coafura înaltă, cu părul prins în sus, într-o clamă de aur, manierele desăvârșite ale bărbatului, și interiorul de lux al mașinii, toate păreau înrudite, păreau o scenă dintr-un film, păreau desprinse dintr-o altă lume. Și în timp ce ea și d-na Maxim o porneau spre metrou, Silvia observă un bărbat căruia în întuneric nu-i putu distinge trăsăturile. Se uita lung după Ada, care tocmai se urca în mașină, pe locul din dreapta, în timp ce partenerul ei îi ținea portiera. Cu toată lumina difuză, Silvia putu să înțeleagă lucirea din privirea bărbatului: tristețe, durere, dorință și o oarecare doză de ură și de furie.
„Love is all around ” își zise ea.
A doua zi la servici, Ada arăta la fel de palidă ca și cei doi îndrăgostiți certăreți de „peste drum”.
„Ce naiba i-a găsit pe toți în biroul ăsta? gândi Silvia. Se pare că astăzi, eu sunt cea mai veselă”. Apoi o întrebă încet pe vecina ei de birou din dreapta:
- Ce-i cu tine, Ada?
Trebuie spus că între cele două perechi de birouri era o distanță destul de mare, încât, dacă vorbeai în șoaptă cu greu te puteau auzi cei de vis-a-vis. Apoi, zidul de cărți de pe biroul Silviei era un destul de bun izolator fonic.
Ada se întoarse către prietena ei și îi răspunse:
- N-am putut închide ochii azi-noapte. Am fumat un pachet întreg, cred că până la urmă o să mor de cancer la plămâni.
Apoi văzând că Silvia zâmbește cu subînțeles, ea zise ușor enervată:
- Nu face mutra asta, Sil, mi-am petrecut noaptea singură; ți-am spus că nu e ce îți închipui. Am fost singură, ca în toate nopțile mele.
- Cine era bărbatul acela care se uita așa la tine și la amicul tău? Părea că te devorează din priviri.
Ea oftă și în cele din urmă răspunse:
- Eduard Telinschi. Soțul meu. Nu mă pot obișnui să-i spun „fostul meu soț”.
- Ei bine, cred că ar trebui să te consolezi: pun pariu că și el a avut o noapte albă.
- De ce, că m-a văzut cu altcineva? Ce crezi, că eu l-am văzut întotdeauna singur? De fiecare dată era cu o alta, care mai de care.
- O dovadă în plus că de fapt nu e cu nimeni.
- Ei ași, crezi că el își petrece nopțile ca mine, singur? Pot să bag mâna-n foc că maică-sa se ascunde în ultima cameră ca să nu-i deranjeze, și-și savurează victoria: cred că acum n-o mai interesează ce zice lumea, o interesează doar că fiul ei a reușit să mă înlocuiască. Păcat că nu-i de vârsta mea și că nu face arte marțiale. Mi-ar face plăcere s-o întâlnesc la vreo sală și s-o stâlcesc în bătaie.
Silvia râse încet și Ada la rândul ei, zâmbea și ea. Începuse să facă haz de necaz și asta însemna că momentul de tristețe trecuse. „Se pare că în biroul ăsta suntem cu toții năpăstuiți în dragoste, își zise Silvia. Ar trebui să scrie pe ușă Clubul inimilor sfărâmate”.

*
- Nu-mi pasă, mie nu-mi place așa ceva, zise tânăra domniță, făcând bot ca un copil râzgâiat.
- E numai temporar, Ani. Crede-mă, n-am ce să fac. Daniela m-a rugat mult, n-are cu cine să-l lase pe Mihai.
- O are pe bunica lui. Nu vreau să te duci.
- Te rog, mi-e frică să nu vină să facă vreo scenă pe la servici.
- Și dacă iei boala și tu ?
- Fii serioasă, iubito, am avut toate bolile copilăriei.
- Eu nu.
Intrarea Silviei în birou întrerupse tête-à- tête –ul. Nu auzise mare lucru, totuși câteva săptămâni mai târziu avea să-și amintească această discuție. Cert e că un timp, Dan nu mai apăru pe la servici : își luase concediu și se auzise că stătea cu băiețelul lui, bolnav de oreion. Silvia se miră că dragostea lui paternă, în eclipsă de atâția ani își făcuse în sfârșit apariția pe firmament.
În tot cazul, ea personal, se simțea mai bine nemaivăzându-i în fiecare zi pe cei doi porumbei „cuminți” în cuibul dragostei. Răsuflase ușurată – ca întreg colectivul de altfel – și pentru plecarea lui Petre Mazilescu. Auzise că, urmându-și infailibilul său talent în a se fofila, își găsise un post mai mult de funcționar decât de inginer, pe undeva pe la blocul administrativ. Ulterior, când lupii vor începe să se adune de peste tot, și haita va fi suficient de înfometată, Jigodel avea să-și găsească aici o excelentă trambulină de lansare de pe care, împreună cu alți câțiva, la fel de venali și cu spinări la fel de flexibile, va sări la jugulara IREEN-ului. Din care aveau să se înfrupte mulți și multă vreme. Până atunci, însă, o oarecare moralitate, o anume scară a valorilor reale, mai erau întrucâtva în picioare. Profesionalismul încă mai făcea ca treburile să meargă – cel puțin în secția d-lui Marcu.
Până la venirea lui Dan Vlasiu, o serie de evenimente „domestice” avură loc. Cum stăpânul lipsea, nelipsiții șoricei începură să vină la bucata de brânză. Câte un tânăr și drăgălaș coleg de secție, ori de pe etaj, azi unul, mâine altul, apoi din nou cel de ieri, și tot așa, venea în vizită, ba să ceară niște hârtii care nu se aflaseră niciodată în posesia ocupantelor biroului, ba să admire florile, ba cu diferite alte pretexte, care mai de care mai aiuristice. Dacă Silvia nu și-ar fi dezvoltat – în ultima vreme – un simț al umorului negru și dacă n-ar fi fost pe deplin avizată de - câteodată - uluitoarea prostie a sexului puternic, probabil că lucrul ăsta ar fi deranjat-o.
Se amuzase când Ada, glumind cu unul din curtezanii care veniseră să „admire florile” strigase:
- Stai! Nu pune mâna! Floarea asta e carnivoră!
Râseră cu toții, iar Silvia își zise în gând: „ În biroul ăsta sunt tot felul de flori carnivore”.
Când Dan Vlasiu reveni la servici, vizitele încetară. Copilul lui se făcuse bine, iar el își reluă munca, alături de Silvia, la lucrarea pe care o aveau împreună. Cam la vreo două săptămâni după revenirea lui din concediu, Silvia, întorcându-se prin curtea din spate de la magazia de materiale și intrând pe ușa de serviciu, auzi sus, niște zgomote ciudate. Trecuse de 15:30 și ea care întârziase, se întreba cine putea fi. Erau niște țipete de copil, urmate de bufnituri înfundate. La capătul scărilor îl văzu pe Dan Vlasiu, în culmea furiei, trăgându-l de urechi și scuturându-l ca pe un sac pe fiul lui. Fața copilului se înroșise de lovituri și de plâns, iar Ana, în spatele lor, cu mâna la gură, incapabilă să schițeze vreun gest se uita la ei încremenită.
- Mincinosule, tocmai țipa tatăl la fiul său. Cum ai putut să-i spui prietenei mele că eu și cu maică-ta am dormit în același pat? Ia spune? Cum ai putut să spui așa ceva?
Într-o clipă prin mintea Silviei fulgeră amintirea unei discuții ciudate pe care o surprinsese aflându-se în birou cu treburi, la nevasta lui Petre Mazilescu – aceasta spusese cum că fosta soție a lui Dan tocmai făcuse un avort. În secunda următoare, sărind două trepte deodată, fu lângă el. Îl smulse pe Mihai din mâinile lui și simți o poftă sălbatică, de nestăpânit, să-l pocnească. Însă, își aduse aminte, la timp, că de față se afla fiul său, care plângând își ascunsese obrăjorii la pieptul ei. Dar limba nu și-o putu stăpâni și strigă cu indignare:
- Nemernicule, ce-ai cu copilul?
Apoi zărind-o pe Ana, care nu se mișcase din loc, zise:
- Am să-i spun d-lui Marcu! Am să spun tuturor ce s-a întâmplat! Este o rușine!
Îl liniști apoi pe copil, îl duse la toaletă și îl spălă pe față. Apoi îl întrebă unde stă și luându-l de mână, se pregăti să-l conducă. Dar Dan Vlasiu, în capătul culoarului, îi aștepta. Furia trecuse. Acum îi rămăseseră doar rușinea și amărăciunea. Evitând s-o privească în ochi, spuse:
- Lasă, Silvia, merg eu cu el.
Și ea se așeză pe scări, privind la puiul acela de om, orb de atâta plâns, căutând temător mâna tatălui său, la rândul lui parcă la fel de stingherit; privind cum în sfârșit mâinile lor se întâlnesc; privindu-i cum se îndepărtează, tată și fiu, mână în mână, într-un gest de împăcare fără cuvinte. Stând pe trepte, Silvia își strânse genunchii la piept și cuprinzându-i cu brațele plânse până când nu mai avu lacrimi.
Întotdeauna violența, mai ales când se manifesta asupra unor ființe fără apărare, mai ales când era provocată pentru a da satisfacție cuiva, o impresiona cumplit. Și toate otrăvurile astea sfârșeau prin a-i sufoca ficatul, așa sensibil cum îi rămăsese din adolescență, și nici acum nu se liniștise până când nu vomase. Și bineînțeles că nici de data asta, nu povesti nimic nimănui. O apucase însă un soi de letargie, în zilele care urmară, o detașare stranie de tot ceea ce se petrecea în jur. Se concentra asupra gândurilor, trăia mai mult în interior. Începu să-și pună întrebări retorice: „Care era finalitatea unei relații? Când se poate spune că o femeie are dreptul să se simtă împlinită?” Acum câțiva ani, singurul răspuns era: căsătoria. Societatea nu cunoștea altă formă de maturizare a unei relații el-ea. După Revoluție, totul se schimbase. Firește, oamenii din vechea gardă, cei ce aveau acum 40-50 de ani, rămăseseră cu vechile prejudecăți, cu vechea idee despre moralitate. După standardele lor, la cei 27 de ani ai săi, Ana putea fi considerată „fată bătrână”. Numai că pentru generația tânără, acum nu mai era o „cerință” să te căsătorești din facultate. Apoi ideea „trăitului împreună” începuse să prindă tot mai mult contur. Concubinajul devenise o instituție onorabilă, un substitut al familiei. Silvia se pomenise adeseori întrebându-se de ce Dan și Ana nu se căsătoreau. Sau el se săturase de încorsetarea în niște convenții sociale prea strâmte? Sau ea era atât de sigură pe farmecele ei, încât n-avea nevoie de nici un statut oficial? Și totuși el scăpase puterii ei, se sustrăsese și pentru câteva nopți se întorsese în fosta închisoare. Și o făcuse de bunăvoie, ori pur și simplu nu rezistase ispitei. „Alunecos ca un pește, ai impresia că l-ai cucerit pe deplin și pe urmă îți dai seama că el n-a fost acolo” . Atunci, care era finalitatea unei relații cu el? Când se putea considera o femeie stăpână pe inima lui? Existase, vreodată, o astfel de femeie?
O anumită întâmplare o trezi din starea aceea de lehamite sentimentală. Mergând într-o zi spre casă, o văzu pe Ana, înaintea ei, aplecându-se și dându-i bani unui cerșetor care își făcea veacul pe acolo. Trecând la rândul ei prin fața lui și oferindu-i o pâine, îl auzi spunând:
- E un înger fata aia care a trecut înainte, aia cu părul lung și ochi albaștri. În fiecare zi îmi dă câte ceva.
Atunci își aminti scena bătăii, și cum stătea Ana fără să schițeze vreun gest și își zise că unii erau atât de ipocriți încât și până în fața celei mai intime sesiuni de conștiință se mințeau pe ei înșiși că sunt buni, morali și generoși.
„Sau mintea mea e atât de obsedată în a vedea doar răul din jurul meu?”


Nu-i rămânea decât să-și vadă mai departe de treabă, lucrând intens, căci avea două etape de predat curând. Apoi auzi că Ana fu nevoită să se interneze în spital. Avusese un abces la o măsea și de aici lucrurile se complicaseră, necesitând nu știu ce intervenție specială. Fără a fi o problemă gravă, ci mai curând sâcâitoare, abecsul nu se vindecase și șederea ei în spital se prelungise nesperat de mult. Trebuie spus că, în ultima lună, murindu-i o mătușă, Dan moștenise un apartament pe calea Dorobanți, în blocul fostului magazin GEPA-Electrocenter. Fuseseră cu toții invitați la noua lui locuință și sărbătoriseră evenimentul cu șampanie. Chiar și dl. Marcu uitase de supărarea pe care, fără-ndoială, i-o pricinuise și spusese – nu fără ironie părintească – că acum era “bun de însurătoare”, atrăgându-i subtil atenția că de acum încolo nu i se vor mai trece cu vederea alte escapade la locul de muncă. Cineva glumise atunci, zicând că a te însura înseamnă a-ți rămâne doar o singură nevastă. Râsese toată lumea, însă Dan Vlasiu, nițel ofensat și foarte serios, declarase sus și tare că “el este bărbatul unei singure femei” și așa a fost el dintotdeauna. Atunci Silvia îl privise pe sub ochelari, cu un gest profesoral, și se întrebase din nou cum pot fi unii atât de ipocriți. Dar el arăta ca și cum credea, într-adevăr, ce spusese. De atunci, trecuse deja ceva timp și apoi se ivise necazul cu „Ani”. Cum în fiecare zi spera ca ea să se externeze, Dan făcea anticameră cu orele, pentru ca în cele din urmă să plece acasă, dezamăgit și singur, ca a doua zi să revină cu speranțe și forțe proaspete. În cursul acestor săptămâni de așteptare, fiul lui veni de câteva ori la el la birou. Grețos ca de obicei, dar întrucâtva mai relaxat din cauza absenței amantei sale, Dan îl trata pe Mihai cu obișnuita lui lehamite. În general, după ce scotea banii din portofel, neuitând să-i atragă atenția că aceștia erau peste pensia alimentară, se aștepta să-l vadă pe fiul său plecând. Micuțul știa că ăsta era semnalul de „ia-o din loc”. De la o vreme însă, Dan observă că băiatul nu mai pleca așa repede: Mihai părea că se împrietenise cu Silvia. Acest lucru îl enerva, căci față de Ana era cu totul altfel, arătând ca un copil nesuferit și prost-crescut. Se apropia serbarea de sfârșit de an și Mihai știa că va lua coroniță. De fiecare dată când venise, în această ultimă săptămână, îl punea pe tatăl lui să-i promită că va veni. Abia după ce el în silă spunea „Da”, copilul pleca liniștit acasă.
- Azi o externează pe Ani, în sfârșit! spuse Dan într-o zi. De data asta e sigur. Am vorbit cu doctorul. I-a făcut formele.
- Ești bun de cinste, conchise Ada.
- Plec astăzi pe la 12, să o iau. Mâine aducem berea.
A doua zi era, de altfel, ziua lui de naștere. Atunci Silvia își aduse aminte ce dată era și zise:
- Azi nu e 15 iunie?
- Ba da, răspunse el. Și ce-i cu asta?
- Azi se încheie școlile. Nu?
- Da, și?
- Cum „și”, i-ai promis fiului tău că te duci la el la serbare.
El o privi lung și răspunse:
- I-am promis ca să scap de el.
Apoi văzând că ea rămăsese ca la dentist, ridică tonul enervat:
- Uite ce e, Silvia, m-am săturat să mi se tot țină socotelile. O să vorbesc cu paznicii să nu-i mai dea voie lui Mihai aici. Mai scutește-mă cu cenzura asta permanentă. Fiecare își trăiește viața așa cum crede.
Își luă furios servieta și se îndreptă spre ușă. Apoi se întoarse către ea:
- Și să mai știi ceva: dacă n-ai curajul să trăiești așa cum vrei, dacă ții cont mereu de drepturile altuia înaintea drepturilor tale, o să ajungi la bătrânețe să te întrebi pentru ce ai trăit. La revedere.
Trânti ușa furios și Silvia avu un chef nebun să ia un ghiveci de pe birou și să arunce după el. Dar era păcat de flori, de ghiveci și de ușă.
- Lasă-l în pace, zise Ada, martoră fără voia ei la o scenă atât de „delicată”. Are să plătească cu vârf și îndesat, într-o zi.
Silvia trecu la calculator și începu să tasteze, cu toate că mâinile îi tremurau de enervare. Clămpănitul furios al tastelor și „clici”-ul des al mouse-ului o făcură pe prietena ei să exclame:
- Hei, Sil, mai ușor! Nu-i sfârșitul lumii!
Dar ea nici nu auzi aproape. Nu se putea concentra. Degeaba se străduia să facă ceva. Stricase o parte din program și în cele din urmă închise calculatorul și îi spuse Adei:
- Mă duc pe afară, prin curte, să mă plimb puțin. Mă doare capul de simt că plesnește, vreau să fiu singură.
Pe măsură ce ceasul se apropia de 12, oră la care Dan ar fi trebuit să așeze coronița pe capul fiului său, o durere tot mai mare îi strângea pieptul ca într-o menghină, de o usturau plămânii ca și când durerea micului Mihai i s-ar fi transmis ei, ca și când aluzia pe care o făcuse la „drepturile altora” i s-ar fi potrivit ei. Ei bine, da, ea ținuse întotdeauna cont de drepturile altora: respectase proprietatea. Fizică ori morală. De câte ori alții și în special altele, și mai ales una singură, ținuseră cont de ce era al ei? Și cu cât cinism își făceau unii un punct de laudă din asta? Ei bine, va lua înapoi ceea ce îi aparținea de drept. „Are să plătească ASTÃZI!”
Se sculă de pe gărduțul unde stătuse și aproape că furia o făcu să se clatine pe picioare. O porni cu pași nesiguri spre corpul laboratoarelor: își făcu ordinul de deplasare cu mâini tremurânde. Apoi se duse la dl. Marcu: pe măsură ce vorbea, cuvintele îi veneau tot mai ușor, căpătau tot mai multă elocvență.
- Trebuie să iau neapărat prospectele ... nu mai suferă amânare – am vorbit cu cei de la serviciul vânzări la telefon ... dacă ați vrea ... aș lua mașina dvs.
Și ca de obicei, bunul domn Marcu, cu încrederea lui totală în oamenii la care ținea, îi dăduse cheile și talonul:
- Cum să nu, fata mea!
Și în momentul în care deblocă volanul, își potrivi oglinda și porni motorul, știu perfect unde și pentru ce se duce.


Dan Vlasiu aștepta de două ore în curtea spitalului. Era obosit și se simțea umilit de nepăsarea cu care reprezentantele sexului frumos din branșa medicală răspunseseră la zâmbetele și aerele lui de bărbat fatal, puse la bătaie pentru definitivarea mai rapidă a formalităților de externare. Își lăsase buchetul de flori pe iarbă și se așezase pe bordură. Atunci o zărise pe ea. Într-o atitudine nonșalantă, ușor sfidătoare, cu cotul sprijinit pe picior și piciorul pe bara mașinii, cu bermudele până sub genunchi, dezvelind gamba plină și frumos alcătuită, cu părul fluturând liber pe spate, așa cum n-o mai văzuse niciodată ; părea un corsar din acele desene vechi, care, cu o mână pe țeava tunului său favorit, scrutează depărtările în căutarea dușmanului.
„Silvia” , se pomeni el exclamând și uimirea îl lăsă apoi fără glas. Soarele bătea către ea și făcea scântei în ochii aurii ațintiți asupra lui plini de ură și de dorință. Își trăsese ochelarii peste cap și sub maieul strâns pe talie, aproape că-i simțea contracțiile mușchilor, freamătul cărnii, clocotul sângelui. Continuă să se uite la ea, ca prostit, căci în fața lui nu se mai afla o femeie ci însuși simbolul feminității, principiul feminin etern. Nu mai văzu trăsăturile ei, ci ceea ce era dincolo, așa cum în contorsionatele semne chinezești, vezi ceea ce reprezintă, imaginea dinăuntrul literei, sensul, semnificația. Era o forță, o chemare în privirea ei, un țipăt mut în buzele întredeschise și el nu i se putea împotrivi. Se apropie de ea, ca în transă. Atunci femeia se aplecă mlădioasă și intră înăuntru, iar el o urmă. Mașina porni, scrâșnind pe pietriș, stârnind un nor de praf în soarele amiezei.

Pieptănându-și părul în fața oglinzii, Silvia, goală din cap până-n picioare, avea senzația că n-ar vrea să se mai îmbrace vreodată. Amintirea a ceea ce se petrecuse între ea și Dan Vlasiu, era încă materială, parcă încă mai simțea urma buzelor lui pe piele. În după-masa trecută, se simțise pentru prima dată în viață, împlinită ca femeie. Dar și ușor dezamăgită. Ceea ce se întâmplase între ei era nu numai începutul ci și sfârșitul relației lor. Împlinirea și sfârșitul dorinței ei pentru el. N-ar fi putut vreodată să fie o pereche, căci nu se potriveau cu adevărat. În fața acestui examen ultim, naturile lor diferite își dăduseră verdictul. Nu era vorba de o nepotrivire anatomică. Ritmurile lor, ele erau diferite. Erau ca două corzi ce vibrau fiecare pe altă frecvență. În dragoste, ea ar fi putut fi caracterizată cel mai bine prin cuvintele : imaginativă, creatoare, nestăpânită, odată ce bariera psihică a timidității fusese înlăturată.
„În timp ce el, ei bine, el, în relațiile intime suferă de aceeași nehotărâre ca și în viața de zi cu zi. Aceeași oscilație între extreme. Aceeași incapacitate de a se dărui total ; mintea îi umblă aiurea. Ai impresia că e și nu e cu tine.” Și totuși, vor trece ani până va reuși să-l uite, să-l ignore, să-l scoată din ecuația vieții ei. Va trece mult timp până ce va înceta s-o chinuie. Momentan, trăise însă în paralel și pentru prima dată în viață plăcerea raptului, a lucrului „furat”. O clipă, îi trecuse prin minte imaginea Anei ... și i se păruse o prostie să se întrebe dacă meritase ceea ce îi făcuse. Socoti că întrebarea n-avea nici un sens, era una dintre acelea cu răspuns evident, ca întrebările la un concurs de campanie publicitară. Așadar, trăise din plin, dar fără ostentație, victoria momentului. A doua zi, la servici, la aniversarea lui Dan, tuturor li se păru că radia. Era îmbrăcată într-o rochie vaporoasă, bleu, lungă până-n pământ și strânsă pe talie, având un imprimeu cu norișori albi și pete galbene de soare. Rochia era fără mâneci și îi dezvelea umerii rotunzi, plini și frumos conturați și linia gâtului. Renunțase la obișnuiții blugi și la topurile sport, iar în picioare avea pantofi albi cu toc înalt.
„ Nu e frumoasă, gândi Ada, dar are un ceva al ei, ceva foarte greu perceptibil pentru un ochi de femeie, dar imposibil de ignorat pentru simțurile unui bărbat în deplinătatea facultăților fizice. Aș putea spune că e sexy dacă acest cuvânt n-ar fi atât de des folosit pentru a descrie atitudinea aceea lascivă și vulgară a starletelor de duzină, acelea pe fruntea cărora scrie parcă: sunt în călduri . Ea are alt gen de senzualitate, mai degrabă vegetală decât animalică, dacă se poate spune așa. Nu poți spune despre un fir de iarbă ce împunge covorul de frunze moarte și iese la lumină că e senzual, dar dacă te uiți la trupul ei, ai impresia unei aceleiași forțe vitale. Ar fi absurd să gândești despre o floare care-și deschide corola spre a fi fecundată că e sexy, dar când zâmbește, buzele ei întredeschise îți dau aceeași senzație. Și mai ales strălucirea din ochii ei – cel puțin astăzi are ceva special. E o forță latentă, care atunci când se manifestă și ajunge la apogeu – ca acum – poate face ravagii în mintea unui bărbat. Orice bărbat care nu e impotent, complexat ori prea grosolan ca s-o perceapă.”
În timp ce o urmărea cu privirea pe Silvia, care zâmbind, gusta din mâncare și vorbea chiar și cu Ana, cu care de obicei nu discuta niciodată, altceva decât vreo întâmplătoare problemă de servici, nu putu să nu observe că Dan Vlasiu era și el ciudat astăzi. Era și mai morocănos ca de obicei, și evita să-și privească prietena – care părea și ea supărată întrucâtva – ca și cum n-ar fi bucurat-o eliberarea după aproape 3 săptămâni de claustrare. O auzi pe Silvia adresându-i-se Anei nițel ironică, dar nu batjocoritoare – ea era străină de o asemenea atitudine – spunea ceva la modul general despre nestatornicia bărbaților. La un moment dat se uită zâmbind spre Dan, care își plecase privirea. Ada era un fin psiholog, și în plus, era femeie. Începuse să înțeleagă scenariul acestei piese și să întrevadă și ceea ce era dincolo de ce se vedea. Un drăcușor o împinse să se apropie de Ana și s-o întrebe:
- Pe la ce oră te-a luat Dan de la spital?
Ana își ridică ochii ei de copil și răspunse cu o amărăciune pe care nu și-o putea ascunde:
- Dan n-a putut veni ieri. Băiețelul lui avea serbare și el a trebuit să se ducă.
„Aha, gândi Ada, exact cum mi-am închipuit” . Și zâmbind în sinea ei, se retrase într-un colț și își aprinse o țigară. „Va să zică sabia a fost mai aproape decât bomba atomică” își zise.


Când petrecerea fu pe sfârșite, Silvia se duse în birou la d-na Manu să ia niște desene. Bătrâna domnișoară, care își întrerupsese lucrul doar pentru cinci minute, ca să ciocnească cu sărbătoritul și să-i adreseze un laconic “La mulți ani” stătea pe scaun, cu trupul aplecat peste planșeta înclinată la 45 de grade, trasă în jos încât aproape îi atingea genunchii. Tocmai copia în tuș un desen. Când o văzu pe Silvia, lăsă rotringul și îi azvârli o privire pe sub ochelari, acea privire a ei, pătrunzătoare, oarecum dură, deși lipsită de orice răutate, pe care toată lumea i-o cunoștea de acum. Și totuși, fără să știe de ce, de data asta Silvia, sub focul acestei priviri, se înfioră și se simți ciudat. Erau singure în birou, ceilalți mai zăboveau la petrecere, la o parolă, după ce mâncarea și vinul se terminaseră.
- Pentru ce ai cerut ieri mașina d-lui Marcu ? o întrebă ea pe un ton rece, lipsit de expresie.
Silvia roși fără să vrea.
- Am fost ... la Întreprinderea de Elemente pentru Automatizări ... am fost să ... iau niște prospecte.
- Da ? Și de când s-a mutat, mă rog, Platforma Pipera în Calea Dorobanți ? Pentru că eu, am trecut de două ori pe acolo, spre piață și înapoi, și nu mi-a venit să cred că mașina era în același loc în fața blocului Gepa. La două după-amiaza ; la șapte seara.
Își scoase ochelarii și-i puse pe birou. Apoi, repliind planșeta, se întoarse cu tot corpul spre Silvia și o fulgeră cu privirea:
- Mincinoaso!
Silvia nu se pricepea prea bine să mintă și acum, cu ochii în lacrimi, disperată, încerca să își aducă aminte ce explicație voise să-i dea domnului Marcu, care de dimineață o oprise cu cuvintele:
- Stai liniștită, fetițo. N-aveam nevoie de ea neapărat și dacă ți-a trebuit ție, nu e nici o problemă. Nu vreau să aud nici un fel de scuze ori explicații.
- Am ... am fost la o prietenă ... se bâlbâi ea în fața d-nei Manu. ...Se făcuse târziu și ...
- Și te-ai gândit că întrucât Dan Vlasiu stătea în același bloc cu „prietena ta” ... poți să îi faci o vizită. Mă mir că nu te jenezi să minți, spuse ea.
Apoi continuă:
- Știi cum se cheamă ce ai făcut tu? Abuz în serviciu. Dacă era mașina firmei și eu eram patronul, te dădeam afară. Cine ți-a semnat ordinul de deplasare? Și unde sunt prospectele pe care zici că le-ai luat?
- Oh, răspunse Silvia disperată, așezându-se jos încercând să-și stăpânească lacrimile, cunosc acolo o secretară care mi-a ștampilat delegația ... iar prospectele le luasem mai demult ...
Recunoașterea adevărului făcu ca glasul d-nei Manu să devină oleacă mai blând și un mic zâmbet apăru pe chipul ei aspru:
- Știu ce gândești, că n-am nici un drept să-mi bag nasul în viața ta, că sunt o fată bătrână dură și uricioasă care habar n-am de fondul unei relații dintre un bărbat și o femeie, și prin urmare n-am nici un drept să te judec, nu? Așa ai gândit, dar ești prea bine crescută să mi-o spui.
Silvia tăcea, ca un copil prins cu mâța-n sac și pus la colț. Răspunse totuși până la urmă, cu delicatețea ei înnăscută:
- Nu, niciodată n-aș gândi așa despre dvs.
- Ascultă, fetițo, urmă d-na Manu, pe un ton mult mai blând și mai cald, punându-i o mână pe umăr, ești tânără și sângele tău se aprinde ca iasca. Nu te judec pentru aspectul moral al chestiunii, nu faptul că el are o prietenă mă face să-ți spun ce o să-ți spun acum. În primul rând o fac pentru tine. Ceea ce s-a întâmplat între voi ... tu ai să vrei să se mai întâmple. O să devină ca un fel de drog ... o dependență. O dizgrațioasă dependență și din ce în ce mai tiranică, pe măsură ce e satisfăcută. Silvia, nu te arunca într-o astfel de relație, instabilă și periculoasă. Ori îți găsești un bărbat al tău, numai al tău, ori dacă nu, lasă portița aia închisă până când o să se întâmple lucrul ăsta în viața ta. Altfel devii un sclav al simțurilor, gata să o facă oriunde, cu oricine.
- Viața e scurtă, oftă Silvia.
- Un motiv în plus s-o trăiești cum trebuie, fără compromisuri morale.
Recunoscând crudul adevăr și sincera prietenie cu care fuseseră spuse, Silvia își aminti câteva imagini ce îi marcaseră existența („își aminti” e un eufemism, pentru că nu le uitase niciodată, doar că încerca să le împingă spre zonele cele mai obscure ale conștiinței). Îi trecu prin minte chipul lui Paul, cu ochii ieșiți din orbite, în fața ferestrei Anei, cu bale în colțul gurii, cu mâinile harnice; peste aceste amintiri vechi se suprapuneau altele, noi – privirea de animal speriat pe care i-o aruncase Dan când îl surprinsese cu iubita lui.
„Nu, n-am să ajung așa. N-o să se mai întâmple.”
- Știi, Silvia, continuă d-na Manu, lăsându-i timp să-și filtreze gândurile, noi două suntem foarte asemănătoare. Nici una nu avem un fizic de nota 10 și putem ajunge foarte ușor de batjocura bărbaților și chiar și a femeilor. Și nu uita că în societatea asta strâmbă și schiloadă cum e, dacă unei femei frumoase i se iartă orice până la urmă, noi, ființele obișnuite trebuie să fim de zece ori mai prudente. Crezi că eu n-am iubit niciodată?
Silvia se uită la dânsa, căci nu își închipuise defel că îi va face vreodată o asemenea confidență.
- Am avut și eu un logodnic, demult, în îndepărtata mea tinerețe. N-a fost să fie. N-a putut îndura să se certe cu familia lui, să fie batjocorit de prieteni, n-a avut curajul să se însoare cu o femeie ca mine. Și n-a avut nici tăria să renunțe la ceea ce eu îi oferisem. Am continuat așa, pe ascuns, în timp ce alți bărbați mă priveau cu ironie, întrebându-se – nu cum e sufletul meu, ci cum arătam în pat ... A fost îngrozitor când el, în cele din urmă m-a părăsit.
Sub forța amintirilor din trecut, chipul bătrânei domnișoare se transfigurase. Acum revenise la obișnuita lui mască rece și severă.
- Asta am vrut să-ți spun. Totul rămâne între noi.
Și Silvia, înțelegând că trebuie să plece, făcu întocmai. Pe culoar se întâlni cu domnul Marcu. Simțind că încă mai avea lacrimi în ochi, își feri privirea.
Șeful ei, intrând în birou, întrebă:
- D-nă Manu, ce avea Silvia? De ce plângea?
- I-am povestit cum a murit unchiul meu, răspunse aceasta, imperturbabilă.

- Silvia, zise Dan Vlasiu, ceea ce s-a întâmplat ... între noi ... a fost o greșeală.
Erau singuri, el o prinsese din urmă în timp ce ea se ducea la blocul turn să ducă un volum din lucrare la multiplicat.
Ea îl privi scurt și răspunse:
- Ai fi putut să refuzi.
Știa că tocmai lucrul ăsta n-ar fi putut el să-l facă și de fapt, în jocul ei, acesta era punctul vulnerabil pe care mizase; nu s-ar fi putut spune în fond că își făcuse un calcul conștient și premeditat, pur și simplu își trecuse „procesorul central” – adică acel centru din creier ce armonizează trăirile sufletului cu actele trupului – pe automat și se lăsase în voia lui. „Procesorul” compilase, semiconștient – toate elementele și o făcuse să fie acolo și atunci. Acum însă, putea conștientiza, la rece, care fuseseră datele de intrare; raționamentul venea a posteriori.
- Ai fi putut să refuzi, repetă ea.
Gândindu-se o clipă, Dan reluă, posomorât:
- Eu n-am spus că te învinuiesc pe tine. A fost greșeala mea. Numai a mea.
- Cred că toată viața ta s-a bazat pe, ... hm ... asemenea „greșeli”. În toată conduita ta sunt mai multe excepții decât reguli. Știi ... în fond tu și cu „Ani” vă meritați pe deplin unul pe altul. Amândoi sunteți buni, morali, plini de principii frumoase, atâta doar că atunci când trebuie să le transpuneți în fapte ... ei bine, atunci vă dați seama că e mult mai comod să n-o faceți. Și culmea e, că de fiecare dată, vă păstrați intacte „principiile”, virginitatea morală, ca să zic așa. „Bărbatul unei singure femei”, chicoti ea.
- O iubesc pe Ana, izbucni el cu o oarecare vehemență. E singura care contează pentru mine.
„Ce delicat din partea ta să mi-o spui” gândi Silvia, dar nu-și enunță gândul cu glas tare. Oricum, între ei doi, totul se terminase. „N-o să se mai repete” – așa gândise în timpul asprei discuții cu d-na Manu și știa că așa va rămâne pentru totdeauna.
- Foarte bine, declară ea impasibilă și o luă înainte, pe scări.


Dacă Dan Vlasiu ar fi fost înzestrat de natură cu un dram de subtilitate, în detrimentul unei mici părți din logica lui dură, masculină, ar fi simțit că în jurul său se urzea o mică conspirație. Dacă le-ar fi observat pe d-na Manu și pe Viorica Maxim cum se uitau la el și apoi una la alta, ar fi bănuit, poate, ceva. Ori dacă ar fi înțeles ce spusese d-na Manu într-o zi, cu glas scăzut, colegei ei :
- Viorica, trebuie să facem ceva. Le chinuie pe amândouă. Și nu că de pramatia aia mică mi-ar păsa vreun pic, dar mă doare pentru Silvia. O ține pe loc iar ea nu are nici un viitor.
Și pe d-na Maxim, cu bunătatea și candoarea ei de adolescentă răspunzând :
- Fă ce crezi tu că e mai bine, Geta, dar nu-mi spune mie. O iubesc pe Silvia ca pe copilul meu. Și știu că va suferi cumplit.
În altă zi, d-na Manu avu cu dl. Marcu o lungă discuție confidențială.
În săptămânile care urmară, la noua sa adresă, Dan Vlasiu începu să primească niște colete ciudate. Fără să aibă habar cine i le trimitea, întorcea pe toate părțile tăieturile din ziare, conținând anunțuri subliniate cu marker galben.
„Firmă serioasă, caută analist programator”
„Viitoare reprezentanță a unei companii străine, caută inginer cu experiență”
„Dacă vrei să ai un salariu motivant sună la ...”
Pe atunci oferta de job-uri, în domeniul privat, începuse să fie atractivă, deși riscul era destul de mare. Nimeni nu știa prea sigur în ce se bagă și ce va fi în viitor. Situația politico-economică nu era prea stabilă. Atât firmele riscau – să moară după un timp – cât și cel care, părăsind umbrela de protecție a unei instituții de stat, cu toate inconvenientele și limitările ce le impunea – se arunca cu capul înainte, în necunoscut.
Cât despre Dan Vlasiu, acesta avusese dintotdeauna impresia că poate fi mai mult decât ce era în prezent: un bricoleur talentat și anonim, un om de știință dotat, dar fără prea mari șanse de a obține altceva decât statutul mediocru – social și financiar pe care o slujbă într-un institut de cercetări și proiectări îl putea oferi la acel moment. Considera că merita să riște pentru ceva mai bun.
Problema recunoștinței, a datoriei morale față de cel care, cu ani în urmă, îl angajase, nu se punea în cazul lui – cum s-ar fi pus de exemplu în cazul Silviei. Ca mai toți cei angajați pe vremea lui Ceaușescu, Dan considera că nu prea avea ce-i datora domnului Marcu. În conjunctura de atunci doar defunctul său socru ar fi putut eventual, pretinde vreun drept la recunoștință postumă.
Cum plicurile nu încetau să sosească, cu oferte care mai de care mai tentante, tot mai des îi venea în minte un singur răspuns la toate întrebările:
„De ce nu?”


Într-o zi, proaspăt întoarsă dintr-o delegație, Silvia găsi biroul schimbat. Ada era și ea într-o altă delegație, dar ciudățenia consta în faptul că birourile lui Dan și ale Anei erau goale, fără absolut nimic pe ele, ca și când s-ar fi pregătit pentru o mutare. Bineînțeles, nu erau nici persoanele în cauză prezente.
Silvia căută în dulap și văzu că rafturile lor erau încă pline de lucruri, dar cum nu-și amintea să fi fost vorba ca ei doi să plece prin vreo delegație ori în concediu, se miră atât de absența lor, cât și de starea birourilor. Se duse, contrariată, la d-nul Marcu și întrebă :
- Ce e cu Dan și cu Ana ? Și-au luat concediu sau ...
Văzând figura serioasă a șefului ei, Silvia tăcu și se uită la el, dar chipul lui rămase impasibil. Avea glasul foarte calm când răspunse :
- Nu. Ana și Dan și-au luat transferul. Nu mai lucrează la noi.
- Cum ... cum ... se bâlbâi Silvia, i-ați dat transferul lui Dan? Acum când aveam nevoie să fie aici? Să terminăm lucrarea împreună? Vă dați seama ce mi-ați făcut? exclamă ea îngrozită, neputându-se gândi pe moment la altceva decât la faptul că rămânea singură și fără nici un ajutor, că-i lăsa pe cap toate lucrările lui.
- Silvia, zise dl. Marcu și-i puse o mână pe umăr, o să preluăm cu toții ceea ce a rămas de făcut, fiecare după competența noastră. D-na Maxim o să te ajute să terminați programul, iar lucrările pe parte mecanică le preiau eu. Crede-mă, am făcut cum am crezut că e cel mai bine. În primul rând pentru tine. Te ținea pe loc, draga mea.
„Știe, gândi Silvia. Era imposibil ca un om atât de inteligent și de perspicace să nu fi simțit. Nu cred că d-na Manu i-a spus. Sau dacă a făcut-o, oricum el știuse. A știut tot timpul.”
- E cel mai bine așa, repetă dânsul.


- Silvia?
Se întoarse și o văzu pe Ana, zâmbind, oarecum timid, în pragul ușii, ca și când, fiind acum musafir, aștepta ca fosta ei colegă s-o invite înăuntru.
- Am venit să iau lucrurile mele și pe ale lui Dan, ceea ce a mai rămas și ... voiam să vorbim, ... , Silvia ...
- Despre?
- Despre ... noi două. În primul rând.
Silvia tocmai făcea – la fierbător – o cafea (zeamă de fierbător cum o denumeau ei, glumind).
- Vrei o cafea? o întrebă ea pe Ana.
- Oh, da, mulțumesc.
Silvia scoase fierbătorul din priză, puse cafeaua în cești și se așeză la birou. Ana își trase un scaun și veni lângă ea. Câteva momente tăcură amândouă, neîndrăznind niciuna să înceapă. Apoi, vorbiră în același timp, și se opriră la mijlocul cuvântului, râzând.
- Spune tu.
- Nu, spune tu.
- La ce firmă lucrați acum?
Ana îi spuse un nume, destul de complicat de ținut minte, având obișnuitul „SRL” în coadă. Dan fusese angajat ca programator, iar ea ca secretară. Salariile se echivalau în dolari – era o firmă cu capital mixt: jumătate românesc, jumătate străin. Silvia fu destul de delicată și nu întrebă la cât se ridicau lefurile lor, dar își putea imagina că nu erau de ici – de colo. Conversația se învârti un pic în jurul firmei, apoi, Ana îndrăzni să atace subiecte din ce în ce mai personale și mai delicate. Discuția intră pe trenul minat al confidențelor, al mărturisirilor mai mult sau mai puțin dureroase. Silvia asculta, fără s-o întrerupă. Se simțea în stare să o facă, fără resentimente ... acum.
Ceva din vechea lor intimitate, din trecut, părea că plutește în aer. Și pe măsură ce Ana depăna firul poveștii, Silvia înțelese că n-o cunoștea aproape deloc pe cea care-i fusese cândva, prietenă.
... Se născuse într-un orășel de provincie, unde toată lumea se cunoștea cu toată lumea. Asta Silvia o știa. Apoi, de îndată ce pășise în adolescență, fusese continuu supusă hărțuielilor unui frate vitreg desfrânat și răzbunător (tatăl Anei își părăsise prima familie pentru a se căsători cu mama ei). Pe măsură ce se dezvolta ca femeie, iar trăsăturile i se cizelau, ajungând la desăvârșirea de acum, traiul liniștit al copilei de odinioară devenea o amintire tot mai îndepărtată. Firește, la început se simțise minunat, când toate perechile de ochi se îndreptau spre ea pe stradă. Crezuse că un prinț va veni pentru ea și vor trăi o iubire ca în basme. Apoi, într-o seară, pe când toată lumea era strânsă în case, la televizor (se transmitea un meci de fotbal), pe o stradă întunecoasă pe care Ana se întorcea de la liceu, pofta răzbunătoare a fratelui ei cunoscuse împlinirea. Nu îndrăznise să pomenească nimănui ce se întâmplase, dar rămăsese cu un gust nespus de amar în ceea ce privea sexul opus. Lucrurile astea erau tabu pe atunci, și dacă acum reușea să le povestească, la vremea respectivă, o rușine cumplită o împiedicase să le discute chiar și cu mama ei. Intrase apoi la facultate, și aici, ca și la ea în oraș, băieții se țineau scai. Dacă în provincie, în general, un oarecare respect mai tempera elanul „vârstei fierbinți”, iar abaterile de regulă erau excepții patologice, în libertina atmosferă studențească, Anei i se făcură propuneri care mai de care mai obraznice și, ce-i drept, și câteva foarte serioase. Ca să scape de cohorta admiratorilor, acceptase protecția unui băiat timid și cu sentimente profunde pentru ea, care, cu timpul îi devenise prieten. Cum ea nu îl iubea cu adevărat și în plus știa că nu corespunde idealului său de a avea o mireasă virgină, Ana, fără să se considere vinovată cu ceva, îi refuzase cererea în căsătorie. Urmase apoi tragedia pe care Silvia o cunoștea și Ana, profund zdruncinată, fusese nevoită să se mute la o altă facultate. Aici era punctul în care ele două se întâlniseră. Avusese loc pe urmă, „episodul Paul” și s-ar fi putut spune că Ana avusese un talent grozav de a se băga mereu într-o nouă belea, încercând să scape de alta. Nu reușise niciodată să stopeze fatalul carusel – era tot timpul victima împrejurărilor potrivnice. Nu știa să se apere singură, și până să-l întâlnească pe Dan, viața ei fusese o fugă continuă: pe de o parte, de poftele grosolane ale bărbaților, pe de alta de gelozia celor de același sex cu ea. Povesti despre avansurile lui Paul, începând cu acea îndepărtată întâlnire pe trepte, la Politehnică, și sfârșind cu scenele de la servici, când, fiindu-i șef, Paul o implorase să devină amanta lui. Ea nu făcuse nimic rău – refuzase de fiecare dată. Bineînțeles că nu putuse pe atunci să-i povestească Silviei – și cum era s-o facă? Apoi, uitându-se în ochii fostei ei prietene, observând cum încep să se întunece, zise disperată:
- Tu crezi, Silvia, că frumusețea m-a făcut fericită. Tu, și toate femeile care se uitau la mine cu ură, crezând că îmi făcea plăcere să le fur bărbații, să fiu vânată, să atrag privirile! Așa ați crezut cu toții, nu? Că o făceam înadins! Tu spui că fizicul te-a ținut pe tine departe de viață, dar mă crezi când îți spun că pentru mine, în realitate pentru mine, el a fost cel mai cumplit handicap? Mă crezi? repetă ea și îi luă mâna Silviei, care nu și-o retrase. Tu ești ultima ființă din lume căreia aș fi vrut să-i fac rău.
- Așa a fost să fie, Ani, răspunse ea, impresionată fără voie, și era prima oară când îi spusese „Ani” fără corespunzătoarele ghilimele ironice pe care le punea mereu în mintea ei.
- În cele din urmă am înțeles că nu datoram nimic nimănui. La început m-a întristat ura prostească a femeilor împotriva mea, apoi mi-am zis că n-are de ce să-mi pese. Ceea ce am făcut eu – atunci când scandalul a fost declanșat de scârba aia slugarnică – fac toate femeile morale și onorabile de pe lume sau care se consideră ca atare. În vizuina lor ascunsă și liniștită. Atâta doar că eu n-aveam așa ceva.
Silvia roșise. Amintirea aceea ...
Își terminaseră cafeaua. Ana se ridică. Apoi, privind-o pe Silvia în ochi cu intensitate, vorbi din nou, pe un ton ciudat de data asta:
- Silvia, ... vreau să te întreb ceva la care te rog să-mi răspunzi cu toată sinceritatea: Silvia, continuă cu glas scăzut, între tine și Dan ... este ... a fost ... ceva ...? Dan mi-a cerut să ne mutăm împreună și răspunsul meu depinde foarte mult de ceea ce îmi spui tu acum.
Întrebarea o luă pe neașteptate și inima Silviei avu o dureroasă tresărire. „Ce să spun?” Putea oare să spună adevărul, cu toate consecințele ce ar fi decurs de aici? Își aminti de alegerea pe care o făcuse în mintea ei, la sfatul glasului celui mai intim, atunci, pe vârful colinei din Predeal, în lumina difuză a amurgului. Nici acum nu se simțea în măsură să facă altă alegere.
„De ce nu-l întreabă pe el?” se pomeni gândind. Își mușcă buzele. Uitase că lui Dan nu-i plăcea să i se ceară explicații, că i se părea urât și vulgar ca o femeie să facă lucrul ăsta.
- Dacă a fost ceva, răspunse ea, plecându-și ochii, ... a fost numai din partea mea. Și orice sentiment, oricât ar fi de puternic, dacă nu e împărtășit, n-are nici o valoare.
Ridicând privirea, văzu cum soarele răsărise în ochii Anei și aceasta, suspinând de fericire, spuse:
- Oh, îți mulțumesc. Silvia, știi, poate că o să zici că îți cer prea mult. Aș vrea să ne despărțim ... ca prietene.
Și îi întinse mâna. Iar Silvia, fără să-i imite gestul, o mângâie ușor pe umăr și răspunse:
- Prietene ... nu cred că mai putem fi. Dar îți promit că o să-ncerc să țin minte ce a fost frumos în relația noastră. În tot cazul, nu-ți sunt dușman. Nu ți-am fost niciodată ... cred.
Tăcură amândouă.
- Uite, zise Ana, aș vrea să-ți dăruiesc ceva. Un dar de despărțire.
Și scoase din poșetă ceva mătăsos, de culoarea untului – o eșarfă.
- Aș vrea să-ți poarte noroc.
I-o legă în jurul gâtului.
- Oh, era să uit: Dan vă invită pe toți la o petrecere de adio. Vorba vine. Sper să ne mai vedem. Marți, la ora 5, la restaurantul „Select”. Ne vedem atunci, da?
Dar Silvia nu se duse. Avusese de gând s-o facă, însă când ajunse la locul de întâlnire, se răzgândi brusc. Se plimbă pe bulevard, până când se lăsă întunericul și reclamele luminoase se aprinseră într-un joc feeric.
„Și dacă nu m-a iubit, atunci de ce în acea vară fierbinte, de mult, s-a apropiat de mine așa cum a făcut-o? Și dacă nu m-a putut iubi, atunci de ce a încercat să mă cunoască? Sau poate că nu poți iubi până nu cunoști, și nu poți să-ți dai seama că nu iubești decât mergând până la capăt? Cum era acel principiu al fizicii – oricine încearcă să măsoare parametrii unui fenomen, îl perturbă și introduce o eroare? Încercând să mă cunoască, el m-a perturbat, mi-a modificat substanța și fenomenul n-a mai fost același ...”

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!