Îmi creez un personaj. Îi dau un trecut, o personalitate, o voce, un gând. Trăiesc cu el, respir cu el, mă uit la el – la creația mea. E un copil micuț, blonduț, incredibil de dulce la aspect, care stă în fața mea și se joacă sfios cu o șuviță din păr. Se simte privit și-și ridică ochii mieroși din podea. Se uită la mine. Are o privire intensă. Privirea aia pe care o ai când citești gândurile persoanei din fața ta.
Privirea aia perversă.
Deodată ochii i se schimbă. Își pierd albastrul pur și devin negri. Părul i se zbârlește într-o frizură neglijentă, și gura i se arcuiește într-un zâmbet care-i dezvăluie dinții de un alb ireal. Dar nu e un zâmbet inocent. E una din acele expresii ale feței care transmite mii de subînțelesuri.
Se ridică de pe podea, continuând să mă fixeze cu privirea. Deja este total schimbat. De la haine, până la aspectul fizic. Nu mai e cel de la început, nu mai e cel pe care l-am creat…
Mă examinează din cap până în picioare asemeni unui judecător aspru, și deodată o stare de jenă mă acaparează. Pijamaua nu-i cel mai bun outfit, mai ales cea de vară. Se apropie de mine și se lasă pe vine lângă pat. Îmi dă părul din ochi și-mi mângâie obrajii. Întorc capul, deja cuprinsă de o stare de mefiență. Stai… pune stop la secundarul ceasului! Oprește timpul! Oprește-l acum! Ceva nu-i bine! El se presupune că e creația mea! Dar atunci, de ce are voință proprie? De ce nu ascultă de mine?!
Mă rog, în fond, e tot un el…
Iar eu…eu… sunt o ea! N-am să mă las mai prejos! Oare ce vrea?
N-apuc să-mi dau răspuns la întrebare, deoarece mă simt ridicată instantaneu de pe pat de două brațe puternice. Uimirea îmi este calmată doar de atingerea rece a podelei de marmură, însă doar atât. Încă mă simt încleștată de acele brațe, care mă forțează să-mi lipesc corpul de al său..
- Nu! Dă-mi drumul!
Mintea lui gândește tot ceea ce mintea mea și-a interzis să gândească. Trecutul lui e plin de fapte necurate, fapte care în trecutul meu există doar sub forma unor impulsuri reprimate.
- De-aia toți te consideră o misandra! N-ai învățat niciodată să spui da.
Are o voce senzuală. O tonalitate care te înfioară ca prima atingere a iubitului.
Pleacă. Îmi întoarce spatele, plin de dezgust, și iese afară. Probabil își caută pe alta,
așa cum au făcut toți. Până și creațiile se detașează în cele din urmă de creatori. Mai ales de una ca mine…
Îmi caută o substituentă. Una mai accesibilă la minte și la corp, una mai ușor de doborât ca mine. Una pe care să poată să o domine, să nu îl contrazică și să nu i se împotrivească. Una care să nu fiu eu…
Constituția lui nu-i face dificil acest lucru. E perfect pregătit, atât mintal cât și fizic, să dea gata orice fată. Găsește pe cineva, pe oricine, și începe să-i vorbească. Încearcă să-i explice în cuvintele lui puține că nu e doar un personaj fictiv, că are și el un suflet! Părticica aia de suflet pe care eu am rupt-o din mine și am imprimat-o pe hârtie cu cerneală… pentru el.
- Dragă substituentă, e fascinant cât de perfect a rezultat să fie, nu?
Sonoritatea vorbelor lui te ademenește. Nu contează ce-ți spune, deja nu mai asculți ceea ce zice. Vocea lui te vrăjește asemeni unui străvechi ritual păgân. Vrei să-i cazi în genunchi, să faci dragoste cu el, să strigi:

Ia-mă! A ta sunt pe vecie!


Dar el nu caută asta. Nu acum, cel puțin. Tot ceea ce vroia era doar puțină înțelegere, puțină atenție! Însă ce să-i faci, dacă nu ești în stare nici măcar să-l asculți?
- Dragă substituentă, trebuie să te anunț ceva: nu vei fi niciodată mai mult!
Îți întoarce spatele și deodată realizezi tot ceea ce-ți spunea. Nu te vrăjea. Te rănea cu refuzurile sale. Și o face in continuare. Vorbele lui, porcoase pentru tine, nu sunt decât adevăruri. Adevăruri dureroase.
Acum ai vrea tu să-l vezi la picioarele tale. Să se zvârcolească în chinuri. Să te implore el să faci dragoste cu el. Dar nu poți. Picioarele tale sunt mici, zbârcite, scurtate de minciuni…
Te părăsește. Plângi amarnic după el, dar știi că nu se va mai întoarce niciodată. N-ai știut să apreciezi.
Simt cum pașii îl conduc înapoi la mine. Sufletul lui, părticica aia pe care i-am dat-o, funcționează ca un sistem GPS pentru mine acum.
Sună soneria. Pașii mă grăbesc să-i deschid ușa.
Mă uit la el, la personajul meu. Are un zâmbet pervers. Din nou, idei mefientice își fac loc în mintea mea. Îmi schimb privirea de la el la mine însumi, și realizez că am aceeași pijama infantilă, desenată cu pisici. Rahat, am uitat să mă schimb! Dar nu mai contează. Expresia lui m-a captivat total. Are genul ăla de zâmbet pe care nu l-aș afișa niciodată. Genul ăla de zâmbet care mă înebunește ; cu care aș înnebuni.
Mă privește atât de intens.
- Ce?
Ochii…
- Nimic.
Ochii lui mă dezbracă, mă întind pe pat și îmi dezmiardă părul. Ochii lui dansează cu ochii mei. Negru cu verde. Se contopesc ca două jumătăți, încheindu-și tangoul culorilor încetul cu încetul sub așternutul genelor.
Îl poftesc înăuntru și observ cum prezența lui îmi acaparează toată casa.
El?
El e genul de tip care nu respectă nimic într-o lume reală. Nici măcar pe mine. Genul de tip care te face să te urci pe pereți dintr-o singură privire. Genul de tip care din două vorbe, te-a înebunit complet.
Merg după el și mă opresc la o mică oglindă de pe hol. Păr prins neglijent în coadă, șuvițe rebele, urme de rimel, pijama cu pantaloni scurți roz. Într-un cuvânt: patetic.
Asta sunt eu? Poate doar la suprafață.
Eu sunt genul de fată care fuge desculță pe marmura rece după el. Îl iau de mână și-i zâmbesc copilărește – într-un mod prostesc - , singurul fel în care pot să zâmbesc. Îl trag după mine în bucătărie și mă ia în brațe de la spate. Respirația lui greoaie mă oprește din mers. Mă trage mai înspre el și înghit în sec. Are niște mâini mari, fine, menite a iubi – cu și prin ele - .
Îmi revin rapid. Nu trebuie să mă las captivată de oniricul pânzei lui de păianjen. Chicotesc și îl ciupesc.
Nu are voie! Nu-mi permit! Vreau, dar nu pot!
Îi iau mâinile de pe mine și îl așez la masă.
- Ce vrei să bei?
- Ce dorești tu.
Deschid ușile dulapului de sus în căutare de pliculețe de ceai, dar o melodie veche se sustrage în schimb afară. Mă uit uimită la ea, cât de veselă e mititica! Face înconjurul casei fericită, umplând fiecare încăpere cu versurile ei melodioase. De când n-a mai ieșit!
Apoi, se întoarce pe un ritm lent în bucătărie pentru a se face auzită cu adevărat. O suflu cu tandrețe pe marginile cănii cu ceai în timp ce torn laptele peste.
Îi dau cana, dar îmi prinde mâna. Mă uit la el ; se uită la mine. Mă așez în fața lui. Niciunul nu spune nimic. Are mâna atât de caldă…Ah!
Îmi iau mâna dintr-a lui și încep să-mi dau hainele jos. Mă dezbrac de tot: de haine, de idei, de mine însumi. Mă așez înapoi pe scaun. Îmi pun în stânga mesei orgoliul, și in dreapta rușinea. Între ele, a rămas o simplă eu plină de nuri și doleanțe. Acum am adevăratul curaj de a mă uita la creația mea.
Ne privim reciproc.
- Cum e ceaiul?
Dar el nu-mi răspunde și în schimb îmi ia mâinile în ale sale, le sărută pătimaș, și le pune pe cana de ceai. E caldă, dar mai calde erau mânile sale. Mă uit curioasă la el, la personajul meu. Oare ce vrea să semnifice asta?
El nu are nume. E singurul lucru pe care nu i l-am dat. Întreaga sa ființă vorbește în numele său prin expresia corpului și a gesturilor. Nu are nevoie de o etichetare a vorbelor! Pentru ca e el, personajul meu. Al meu.
- Ai reușit în sfârșit. Ești minunată!
Și dispare. Mă lasă singură, goală, cu mâinile pe cana de ceai. Sorb în liniște lichidul nu prea călduț al ceaiului amestecat cu lapte și mă privesc în reflexia cănii. Nu mai e nici el, nu se mai aude nici ritmul încet al melodiei...
Oare?