CAPITOLUL 11

UNDE ÎNCEPE ȘI UNDE SE TERMINÃ BUNÃTATEA


Întoarsă în București, Silvia își reluă activitățile obișnuite. Era încă sub impresia celor petrecute în delegație: a doua zi Ada se sculase devreme și pregătise cafeaua. Silvia, încă înfofolită în pături și tremurând de frig, zâmbise când o văzuse în dreptul ferestrei, trebăluind în maieu și pantalonași de pijama, fără să se sinchisească de răcoarea dimineții ce pătrundea prin geamul deschis.
- Nu ți-e frig, Ada? o întrebase ea căscând, încă somnoroasă. Imaginea tinerei femei stând la fereastră, cu razele jucându-i-se în părul de aur ușor încrețit în umezeala ce pătrundea din aer, zâmbetul ei sănătos, bolborositul familiar al cafelei care fierbea – prima imagine pe care deschisese ochii, îi creaseră instantaneu o stare de bună dispoziție.
- O, nu, răspunsese Ada, dimineața asta se anunță luminoasă și caldă. Vino și vezi.
Și promisiunea de vreme frumoasă se împlinise. În ziua aceea merseră pe coclauri, cu câțiva oameni din filială și o mașină ARO undeva în munte, la captarea unui pârâu ce își unea în subteran forțele cu cele ale râului principal pentru a le transforma câțiva kilometri mai jos – punând în mișcare palele turbinelor – în electricitate. Până în punctul captării, pârâul își crease o adevărată luncă – o fâșie de vegetație luxuriantă cu ierburi înalte cât omul, plante cu frunze late cât o palmă de uriaș, cărnoase și suculente, printre care se înălța în aer tulpina, la capătul căreia se desfăcea spre soare, corola violacee. Vegetația asta tânără, ce se revigora de la an la an, contrasta prin culoare cu brazii întunecați și sobri ce se profilau pe fundalul cerului.
Frumusețea acestor imagini, a acestor trăiri, îi lăsaseră o impresie adâncă. De ce oare și de data asta, în singurătatea muntelui, gândurile i se duceau spre cel pe care-l iubea? La București abia dacă își vorbeau. Dar aici, la depărtare, așa cum spusese Ada, amintirile se filtrau. Nu vorbele acelea jignitoare, dureroase și le amintea acum, ci acel ceva, imperceptibil, care încă îi mai unea. Rezolvaseră treaba pentru care veniseră, coborâseră în puț și făcuseră schițele și măsurătorile necesare. Pe la prânz erau înapoi, la castelul – hotel. Seara, de curiozitate, se duseseră la restaurantul – cramă de la subsol. Erau singurele femei, ceilalți ocupanți ai meselor fiind un grup de muncitori în construcții, cazați într-o anexă a castelului. De la bar se auzea o muzică discretă. La un moment dat, unul dintre bărbați, nu foarte înalt, bine făcut și între două vârste s-a apropiat de masa lor. Atunci, prin mintea Silviei a fulgerat brusc o imagine – imaginea ei și a Anei, Ana acaparând toate privirile, Ana dansând în timp ce ea stătea pe margine, Ana veselă și nepăsătoare în aparenta ei inocență și ea, ea rămânând în umbră, ca o buruiană ce se usucă; a avut imaginea ostentativei frumuseți a altor femei, ce îi fuseseră în ultimii ani prin preajmă: Ana, Laura și acum Ada; această frumusețe a altora o sufocase ca o liană, îi luase aerul din plămâni, lumina din fața ochilor. „Dacă o invită pe ea, am s-o urăsc” gândise Silvia disperată. Dar bărbatul o invitase la dans pe Silvia. În bunul lui simț de om simplu, nu se repezise la bucata cea mai mare. Și ea, transpirată din cap până-n picioare sub impulsul emoției, rușinată de meschinăria gândului ce îi trecuse o clipă prin minte, își plecase ochii și răspunsese cu modestie:
- Nu, ... mulțumesc, ... nu o pot lăsa singură pe prietena mea.
Bărbatul se înclinase și se retrăsese fără să se supere și cei de la mese își reluaseră vorba domoală, fără bădărănie, fără râsete și fără vulgaritatea specifică persoanelor cu pretenții mult mai mari din capitală.
Și Silvia a înțeles că în relația ei cu Ada, nici o gelozie, nici o concurență, nici o meschină poftă de a spune „sâc, eu valorez mai mult decât tine” nu va interveni vreodată. Prietenia nu poate exista decât între ființe egale și ea trăia acum acest sentiment minunat al egalității. Și mai întrevăzu aspectul că nici o femeie – oricât de frumoasă ar fi – nu este curtată decât dacă ea vrea, conștient sau nu, acest lucru. În ziua următoare, a treia, se întâlniseră cu ceilalți colegi ai lor ce fuseseră să facă un alt fel de măsurători într-un alt bazin hidrografic. Nea Gabi coborâse vesel din mașină și o îmbrățișase pe Silvia, iar d-na Maxim, care – îmbrăcată în tricou și pantaloni scurți, lăsase la o parte funcțiile Bessel și analiza matematică pentru a-și ajuta colegii în mai ușoara și mai plăcuta lor misiune – dăduse mâna cu Ada. Ultima zi a delegației fusese veselă și reconfortantă. Având acum mașina institutului putuseră vizita în voie regiunea. Merseseră la o cetate dacică în ruine și prin localitățile din împrejurimi. Seara, se îndestulaseră cu delicioasa ciorbă de burtă și cu friptura de porc ce dădea peste marginile farfuriei, ambele gătite la bucătăria castelului. Avea să rămână pentru multă vreme cea mai frumoasă deplasare făcută cu colegii.
Odată întoarsă în București, Silvia își reluase munca „de birou”. Se chinuia de vreo săptămână la unul dintre programe, ceva nu-i ieșea, dar nu-și dădea seama de ce. Ada era din nou într-o altă delegație, la fel și d-na Maxim cu nea Gabi. Ana își luase 3 săptămâni de concediu, plecând în provincie, la mama ei care era bolnavă. În birou rămăseseră doar ea și cu Dan. În dimineața aceea d-nul Marcu primise telefon de la o filială hidro, una din cele la care laboratorul instalase aparatură, că ceva nu mergea la un echipament. Lucrarea fusese în grija lui Dan Vlasiu în anii din urmă; se impunea prezența urgentă a unui specialist; el era așadar cel care trebuia să se deplaseze chiar în acea zi, la fața locului. Deoarece singura mașină a institutului (de fapt a secției) disponibilă pentru „muritori” era plecată pe teren, rămânând doar mașinile cu șofer ale directorilor, dl. Marcu se dusese direct să discute cu „capetele încoronate”.
După vreo oră, se întorsese nervos și agitat. Când intră în birou i se adresă Silviei direct și abrupt:
- Fetițo, ai permisul de conducere la tine? O să luați mașina mea. Nu e altă soluție, nenorociții ăștia nu vor să pună osul niciodată: cînd vine la ei unul care are cu adevărat o problemă, ei se spală pe mâini! Vor să-și aibă mașinile parcate la scară, parcă ar fi ale lor.
- Da, răspunse Silvia, dar am foarte mult de lucru ...
- Vino la mine să vezi, răspunse dânsul, și într-adevăr Silvia știa că ambele lui planșete erau acoperite de hârtii cu labirintice scheme electrice și mecanice, căci trebuie spus că dl. Marcu, deși era șeful secției, nu se limita doar la munca administrativă – deși ar fi putut – ci avea și cele mai multe lucrări pe care de altfel numai el le putea duce ca lumea la bun sfârșit.
- Nimănui, urmă dl. Marcu, nu-i convine situația dar asta este: Dan n-are permis, iar eu n-am timp să merg cu el.
Silvia nu răspunse nimic: stinse calculatorul și se conformă. Aruncându-i partenerului de drum o privire nu tocmai binevoitoare, descuie cu oarecare ironie mai întâi portiera din dreapta, poftindu-l cu un gest larg, ca pe o femeie, să se urce în mașină pe locul „de onoare”.
- Sau poate dorești să stai în spate? îl întrebă ea.
După cum am mai spus, Silvia nu făcuse niciodată vreo pasiune deosebită din condus. Nu era aidoma acelor femei puternice care, odată ce se urcă la volan se simt stăpâne pe lumea întreagă. Pentru ea, un drum interurban era doar un prilej de a se confrunta cu ceea ce ura mai mult: bădărănia și agresivitatea oamenilor. „Dă-te tu la o parte ca să trec eu” era deviza multora – în șoferie, ca și în viață.
Dacă în general, în rarele ocazii când trebuia să meargă cu mașina, prudența și excesivul ei bun-simț făceau să curgă gârlă înjurăturile din gura bărbaților ce se aflau în trafic, acum Silvia conducea oarecum în forță și intolerant. Dan Vlasiu se văzu nevoit de câteva ori să scoată degetul pe geam ca răspuns la obscenitățile celor pe care nu-i lăsase să i se bage în față, ori să-și „arate mușchii” în vreun alt fel.
De cum ieșiră pe autostradă merseră cu viteză maximă – de altfel, nici nu aveau timp de pierdut. Concentrată asupra volanului și făcând pe ultimele sectoare slalom printre gropi, avându-l pe acest bărbat alături, prin minte începură să-i defileze toate câte le pătimise din cauza lui: începând cu subtilul său mod de a-i dărui papuceii până la deloc delicatele vorbe aruncate prin alte birouri. Îl revăzu pe Petre Mazilescu, arătându-și dinții ca un șacal, pe Ana aruncându-și părul pe spate ... și pe măsură ce aceste imagini îi defilau prin fața ochilor, o ură tot mai cruntă îi creștea în inimă; mânuia cu furie schimbătorul de viteze, făcea manevre tot mai bruște ... Dan Vlasiu desprinse din cui centura de siguranță și dădu să și-o pună. Ea îl observă cu coada ochiului și spuse:
- Þi-e frică, hai? Să faci bine să-ți iei permis de conducere. Eu nu sunt șoferul laboratorului ... am și așa destul de multe treburi pe cap.
Apoi frână brusc (treceau printr-un sat, dincolo de Pitești) încercând și reușind să evite o găină ce sărise inopinant în fața mașinii, făcându-l pe Dan să intre cu genunchii în torpedou și să se lovească zdravăn.
- La naiba, Silvia, ce-avea dacă treceai peste ea? exclamă el furios. Oricum o s-o sfârșească mai devreme sau mai târziu în oala cu ciorbă.
- Asta s-o faci tu, când o să fii la volan, răspunse ea tărăgănat. În ceea ce mă privește, eu iubesc mult mai mult animalele și păsările decât pe anumiți oameni. Ele au mai multă decență, iar unele cunosc chiar cuvântul „fidelitate”. Nu își părăsesc partenera dacă intră în cârd una cu pene mai frumoase.
- Ascultă, Silvia, ce-i cu tine, nu te mai recunosc de la o vreme ... Trage pe dreapta să stăm de vorbă.
- Trebuie să te duc la destinație în cel mai scurt timp posibil... Cât despre ceea ce este cu mine ... nu cred că e bine să mă întrebi ... altfel ... ăă ... „unii” o să-și închipuie că ... suntem mai mult decât prieteni, ... parcă așa mi-ai spus cândva ... nu? Foarte subtil, n-am ce zice. Nu era mai corect să-mi spui franc că puseseși ochii pe alta?
- Silvia ... de ce redeschizi o discuție care știi bine că nu-mi face plăcere? Parcă ai fi o femeie trăită în mediul muncitoresc, zău așa, când vorbești cu cuvintele astea. Þi-am mai spus că detest, ca bărbat, să mi se ceară explicații ... O femeie trebuie să fie subtilă, să înțeleagă din perifraze ... și să știe să se retragă cu grație.
- Foarte frumos, îl luă ea peste picior ... Ca în epoca victoriană. Mai lipsesc jobenul, fracul, bastonul și mănușile. Cine nu te-a auzit cum îți înjurai fiul și cum erai gata-gata să te iei la bătaie cu un presupus rival, chiar te-ar crede ... Un gentleman desăvârșit. Ca în romanele lui Hardy ... Foarte frumos.
- Silvia, cu toate defectele mele de bărbat, un singur lucru nu-mi place : să fiu bădăran cu o femeie. Și am de la ea aceeași pretenție. De ce vrei să mă faci să-ți spun lucruri care n-au să-ți placă? Vrei să știi cum s-a sfârșit relația mea cu Daniela? Cum mi se cereau explicații pentru orice? Că nu mai făceam dragoste, că nu mă mai interesa dacă Mihai se zgâriase sau nu la joacă; lacrimi și isterie pentru orice, la care se adăugau lacrimile și isteriile maică-sii.
- Se pare totuși că soacra ta a fost bună când te-a ținut în facultate, nu-i așa? Masă, casă, afecțiune maternă ...
- Pentru că asta a fost moneda cu care au încercat să mă cumpere. Au vrut să-i cumpere Danielei un soț. Singura mea greșeală a fost că n-am putut s-o rănesc, că m-am complăcut atâția ani în acest compromis. Acum, pentru prima dată simt că respir.
- Foarte frumos, oftă Silvia scârbită. Nu poți fi bădăran cu o femeie. Cum se numește atunci gestul de a spune despre o colegă că e „o fată bătrână plicticoasă care se ține după tine” într-un birou în care sunt numai persoane de sex feminin?
- Poftim? Despre cine vorbești?
- N-ai spus așa în biroul d-nei Mazilescu, de față cu toată lumea? Nu era evident la cine te-ai referit?
- Silvia, răspunse el foarte serios și cu glasul schimbat (pălise), abia reușind să înghită, cine ți-a spus așa ceva?
- Chiar d-na Mazilescu în persoană!
- Silvia, trage pe dreapta, trebuie să vorbim.
Ea se conformă. Obosise și simțea nevoia să-și odihnească ochii.
- Silvia, spuse el, luându-i mâna și privind-o drept în ochi, ai crezut, ai putut tu să crezi așa ceva despre mine, colegul și prietenul tău?
Ea roși. Bolborosi:
- Nu știu ... nu mai știu ce să cred.
- Tu nu vezi că este un joc de interese, un joc menit să ne dezbine și să distrugă laboratorul ăsta? Tu nu îți dai seama că cineva are interesul ca lucrarea asta să nu se facă, mă refer la programul nostru de simulare?
Vorbea cu o oarecare vehemență.
- Silvia, Petre Mazilescu e rudă cu o persoană importantă din conducerea institutului. Sunt în joc comisioane de zeci, sute de milioane. Dacă noi dăm lovitura și de data asta, dacă noi facem singuri ceea ce o firmă străină ar face pe mii de dolari, pierderea lor e imensă, buzunarele lor se întorc pe dos. Mai ai puțină răbdare, Silvia, urmă el nelăsându-i mâna și continuând s-o privească în ochi cu intensitate, ai să vezi, e totul ca un joc de domino. Planul lor e atât de simplu, atât de primitiv, căci nu au inteligența să urzească ceva complicat și ingenios. E suficient o piesă să cadă, un lucru să nu se întâmple așa cum și l-au imaginat și planul se duce de râpă, se rupe ca o pânză putredă. Mai ai răbdare până la sfârșitul anului; după ce vom aviza lucrarea, după ce instalăm programul, toate presiunile au să înceteze. Vreau chiar să facem puțină vâlvă, să-l prezentăm la o comunicare științifică, să ne facem cunoscuți. Dar despre asta vom mai vorbi. Silvia, contează foarte mult pentru mine ca tu să nu te îndoiești de afecțiunea mea, de faptul că țin la tine ... ca prieten.
În clipa aceea, o căldură intensă, o cantitate de energie copleșitoare erupse în inima ei. Aproape că nici nu auzise completarea de complezență, asigurarea conveniențelor, prin acele două cuvinte „ca prieten”. Ceea ce trebuia spus fusese spus. Îi ajungea faptul că el ținea la ea. Și tot astfel, în acea stare de beatitudine ce o cuprinsese aproape că nici nu auzi ceea ce Dan Vlasiu îi spuse ca încheiere la discuția lor:
- Silvia, ei au în plus și un motiv personal să mă urască: Petre Mazilescu este unchiul Danielei – fosta mea soacră este de ceva vreme concubina fratelui soției lui.

La întoarcere, drumul fu cu totul altfel. Rezolvaseră treaba destul de repede, iar la fața locului întâlniseră niște colegi de la IREEN, doi domni care se pregăteau și ei să se întoarcă la București. Dan insistă și reuși să-i convingă să renunțe la proiectata călătorie cu trenul și să meargă cu ei. O simțise pe Silvia obosită și îl rugă pe unul dintre ei să se așeze la volan, în timp ce el și colega lui luară loc în spate.
Drumul i se păru cu totul diferit Silviei, ca și cum s-ar fi însănătoșit brusc după o boală de luni de zile. Un somn binefăcător o cuprinse la un moment dat. Cum bancheta din spate nu avea tetiere și capul i se bălăbănea încolo și încoace, simți la un moment dat prin vis, cum își găsește un culcuș moale și totuși ferm. Ajunși la București pe înserate, se trezi și își dădu seama că dormise cu capul pe umărul lui Dan. Ceea ce nu știa era că bărbatul de lângă ea, cu un gest tandru, o așezase așa.
Avea să urmeze o a doua și stranie „lună de miere” pentru cei doi. Dacă ar mai fi existat încredere între ei, dacă viitorul ar mai fi fost necunoscut și plin de ingenue speranțe, Silviei i s-ar fi părut că vremurile bune din trecut se întorseseră. Dar nu încântarea și promisiunea primăverii o trăia acum, ci dulceața amară a unei toamne târzii. Căci deși toamna se aseamănă mult cu primăvara, cu toții știm ce anotimp va urma. Și deși, astronomic, era luna mai, și deși fizic vara era cea care bătea la ușă, în inima ei știa că viitorul era o carte deja scrisă. Deși spera cumva, ca printr-o minune, Ana să nu se mai întoarcă niciodată, știa că la începutul lui iunie ea va fi aici. Și avea să trăiască din plin acest nesperat răgaz pe care i-l oferea viața. Era precum acele plante din Antarctica ce se maturizează, înfloresc și rodesc contra cronometru. Și fiecare zi avea să fie dublă prin intensitatea trăirii. Plecau de la servici împreună. Și ori unul ori celălalt găseau câte un pretext să mai zăbovească când trebuiau să se despartă. Ada, cu darul ei de a înțelege totul fără să pună întrebări, nu-i mai invita să-i conducă cu mașina: ar fi ajuns prea repede și timpul Silviei era mult prea prețios. Merseră o dată și la film: trebuiau să se ducă toți trei, dar Ada își adusese aminte în ultimul moment că are o treabă urgentă de rezolvat și îi lăsase singuri. În altă zi, luând mașina d-lui Marcu ajunseseră la parcul Snagov (pretextaseră că trebuie să meargă la o firmă să consulte o documentație, lucru pe care îl și făcuseră de fapt, dar asta nu le luase mai mult de o oră). Pe aleile lungi și singuratice, Silvia încercase să-l învețe pe Dan să șofeze. Constată că era zadarnic: nici unul din ei nu se puteau concentra. Atunci el coborâse și după un timp revenise cu brațul plin de flori de pădure.
Pe măsură ce întoarcerea Anei se apropia, Silvia simțea o gheară tot mai apăsătoare în coșul pieptului. „N-am să pot îndura, își spuse să o văd intrând în birou. Să văd emoția revederii lor consumându-se sub ochii mei”. Știa că Dan locuia într-o garsonieră închiriată împreună cu alt coleg, iar Ana stătea în gazdă la o bătrână acră și suspicioasă, care n-ar fi acceptat să-i intre un bărbat străin în casă. Știa că teatrul lor de efuziuni sentimentale era la servici. Se întreba, cu un junghi în inimă unde făceau dragoste. Căci nu se putea înșela pe sine, nu se putea minți că relația lor era platonică. Poate că în parc, ori la vreun prieten, ori numai când mergeau în delegații, la hotel. Gândindu-se la ei doi împreună, o cuprindea o durere atât de mare că i se făcea rău. „N-am să pot îndura. Îi spun d-lui Marcu să mă trimită într-o deplasare. Oricum tot trebuia să iau date pentru partea a doua a programului.”
În ziua aceea își făcu formele pentru delegație. Ada mergea și ea în clădirea administrativă și urcară împreună cu liftul. Își vorbiseră relativ puțin în ultima vreme, fiecare fiind absorbită cu propria ei lucrare și cu treburile personale. În timp ce liftul urca, Ada îi spuse deodată:
- Ascultă, Sil, dacă îl iubești, de ce naiba nu lupți pentru el?
Șocată de franchețea întrebării, Silvia își regăsi cu greu glasul. Apoi, cu o sinceritate disperată, răspunse stins:
- Ar fi ca și când aș lupta cu sabia împotriva cuiva care are bomba atomică.
- Da, replică Ada zâmbind cu subînțeles, numai că sabia e uneori mai la îndemână; până să apeși pe butonul atomic, te trezești cu degetul tăiat.

Peste o săptămână, Silvia se întoarse din delegație. Intenționa să-și ia pe urmă o săptămână de concediu. Simțea nevoia să se retragă, departe de lumea dezlănțuită. Reușise să depaneze programul și își putea trage sufletul acum, în răgazul dintre două avizări de lucrare. Plănuise să meargă la Predeal, împreună cu d-na Maxim, la mătușa acesteia. Dânsa plecase cu o săptămână înainte și Silvia auzise că și nea Gabi avea o cămăruță „rezervată” în casa mătușii și că urma și el să le viziteze. Știa că Ana se întorsese. Ada era la Brașov, unde voia să petreacă câteva zile cu familia ei. Era într-o vineri și conducerea institutului dăduse liber angajaților după o anumită oră, pentru a se face curățenie generală și deratizare. Silvia se grăbise să-și facă decontul, căci dacă întârziai în a înapoia la caserie banii rămași, plăteai ca penalități un oarecare procent din acea sumă. În corpul laboratoarelor încă nu ajunseseră cei ce dădeau cu otravă pentru șobolani; institutul era mare și operațiunea, începând, desigur, cu cabinetele directorilor, dura o zi întreagă. Totuși, în clădire se dăduse drumul angajaților, iar Silvia, întorcându-se de la blocul administrativ, îl găsi în curte pe Petre Mazilescu, stând pe gărduțul ce delimita spațiul verde de aleea de acces. Zâmbea, arătându-și toți dinții.
„Doamne, gândi Silvia, dacă aș putea să nu-l mai văd pe individul ăsta, dacă și-ar lua un concediu de vreun an, ce bine ar fi!”
- Ce mai faceți, don’șoară, veselă și frumoasă ca de obicei, îm?
Ea se obișnuise cu genul ăsta de conversație și ironiile lui nu o mai răneau în susceptibilitatea de femeie care, după părerea celor asemenea lui Jigodel, ar trebui să se rușineze că există. O deranja prezența lui, desigur ..., dar nu mai reușeau s-o atingă în adâncul inimii răutățile lui. Și totuși, acum era ceva în veselia drăcească ce-i strălucea în ochi, ceva ce o făcea să se înfioare, fără să știe de ce.
- Nu te duci până în birou? o întrebă el cu glasul lui subțirel și insinuant.
- Nu știu, mă gândeam să nu mai urc. Și totuși m-aș duce, mi-am uitat pălăria de soare, ultima dată înainte de a pleca în delegație. Vreau să plec în concediu și poate o să-mi trebuiască.
- O, zise el, pălăria e un accesoriu important. Știi și d-ta cum e vara – o privi cu subînțeles – ăă, ... , călduri, ... , transpirații, ..., bufeuri ...
Rânji.
- Du-te în birou, să-ți iei pălăria.
Privind-o din spate, în timp ce se îndepărta, Petre Mazilescu începu să râdă în hohote:
- Ai grijă, strigă el după ea, să nu sară vreun iepure din pălărie!

Trecând pe culoarele întunecate și pustii, un sentiment straniu o cuprinse. Fără să știe de ce, pe măsură ce înainta, inima îi bătea tot mai nebunește și mai dezacordat, ca un ceas ce o luase razna, ca ceasul unei bombe ce avea să explodeze. Ajungând în fața ușii, cu fruntea plină de broboane de transpirație, puse mâna pe clanță. I se păru că aude ceva înăuntru, ca o respirație gâfâitoare și sacadată ; ba nu, erau două respirații care se împleteau. Deschise ușa și clanța îi scăpă din mâini. În șezut, pe unul din birouri, era o femeie. În fața ei, în picioare, era un bărbat înalt, cu părul negru, cu trup uscățiv, atât de familiar Silviei, încât și dacă ar fi avut cagulă pe cap, tot l-ar fi recunoscut. Picioarele femeii, goale, erau strâns împletite în jurul trupului bărbatului. În ochii ei albaștri explodă surpriza și un țipăt scurt îi ieși din piept : „Ah!”
Apoi fața lui , palidă de spaimă se întoarse către cea care stătea în prag.
„Ana și Dan” se pomeni gândind Silvia și aceste nume păreau goale de semnificație în mintea ei, rămasă cumva în urma percepției directe, în urma ochilor ce înregistrează, precum o cameră de luat vederi, imaginile brute. Nume goale de semnificație. Numai trupurile lor goale aveau semnificație. Cu greu reuși să se desprindă de pământ, să comande picioarelor să o ia la fugă. Precum atunci când ai primit o lovitură în piept, plămânii refuzară să mai respire pentru câteva clipe. Apoi timpul se dezgheță și ea se trezi fugind, fugind bezmetică, căutând aerul, căutând lumina.
Când trecu cu fața descompusă pe lângă Petre Mazilescu, acesta zâmbi și, calm, se sculă în picioare.


- Draga mea, mi se rupe inima când te văd așa, cătrănită, zise doamna Maxim, mângâind-o pe spate. Apoi oftă și își retrase mâna.
Stăteau amândouă pe pajiște. Silvia privea în gol, cu fața către munții ce se profilau în depărtare. Expresia ei, imobilă, de păpușă de ceară o speria întrucâtva pe mai vârstnica doamnă. Și totuși, aceasta simțea că trebuie să deschidă ea discuția, să spargă buba.
- Am vorbit astăzi cu Geta. M-a sunat de la servici (Geta era d-na Manu). A fost un scandal imens. Nici nu poți să-ți închipui. Deja vorbește toată lumea pe etaj. Dl. Marcu i-a chemat astăzi pe cei doi la el în birou. Oftă. Nenorocitul ăla a spus tot ...
- Foarte bine, spuse Silvia calm, ronțăind un fir de iarbă. Așa și trebuie.
Apoi se întoarse către prietena ei mai vârstnică.
- Trebuia să li se întâmple, nu-i așa? Prea și-au bătut joc de orice și de oricine. Nu doar acum. De doi ani de zile. Nu au ținut cont de nimeni. Au trecut peste toți, cu tăvălugul.
Doamna Maxim o privi lung.
- Draga mea, te așteaptă ca pe pâinea caldă să te întorci din concediu. Nemernicul ăla te-a citat ca martor. Au să te cheme și au să te întrebe. Ce-ai să spui?
- Eu? Am să spun ce-am văzut, zise Silvia fără vreo aparentă urmă de emoție. Am să spun adevărul.
Prietena ei nu spuse nimic, oftă doar și desfăcu sacoșa cu mâncare. Scoase brânza și roșiile, apoi șnițelele și ouăle fierte, așezându-le pe prosopul întins pe iarbă. Începu să mănânce, doar-doar i-o face poftă și Silviei.
- Gustă și tu, fetițo, ia măcar un pic, de poftă. De ieri n-ai pus în gură nimic. Sunt tare îngrijorată pentru tine.
Ca să n-o supere pe d-na Maxim, Silvia mușcă, în silă mai mult, dintr-o roșie. Un timp mâncară în tăcere. Apoi doamna vorbi din nou:
- Mâine vine și nea Gabi. Mergi cu mine să-l așteptăm la tren?
- Da.
- Abia aștept să-l întrebăm și pe el ce crede despre toată tevatura asta.
„Nea Gabi, gândi Silvia; el și discuția noastră despre bine și rău”. Trecuse ceva timp de atunci și multe se schimbaseră. Resurecția unui coșmar al trecutului: Ana; furtunile iubirii pasionale: Dan Vlasiu; o nouă ispită și împunsătură a răului: Petre Mazilescu. Așa că Silvia nu se mai gândise la aceste noțiuni în spiritul celor spuse atunci. În acei ani, despre ea se putea spune că nu era nici bună nici rea: ca majoritatea ființelor de pe acest pământ, se purta cu oamenii după cum se purtau și ei. Cândva, în copilărie, fusese inocentă, dacă nu bună; fusese prea preocupată de altele ca să țină pe răboj cele făcute și spuse împotriva ei, mai degrabă decât iertătoare. Poate că fără cele trei schimbări majore din viața colectivului, ar fi revenit la ceea ce fusese înainte. Dar viața nu stă pe loc. Nici ființa umană. Iar până la adevărata bunătate, drumul e lung și anevoios uneori.
Așa că în prezent comportamentul i se caracteriza prin câteva jaloane comune. Se apăra atunci când putea s-o facă; răspundea la bine cu bine și la rău cu rău atunci când era în stare; suferea și se închidea în sine atunci când nu.
Și iată că acum viața îi adusese pe cei ce greșiseră (obiectiv sau subiectiv) față de ea, în postura de a-și lua cuvenita pedeapsă. Iată că se trezea în postura de justițiar. Dincolo de dilema în sine „a face rău cu motivație bună” ori „a face bine cu motivație rea”, se prefigura acel moment de răscruce de care pomenise nea Gabi. Acel moment în care viața îți cere să alegi.
- Si dacă alegi prost, nea Gabi, ce se întâmplă? îl întrebă, când se văzură, a doua zi, în timp ce se plimbau pe aleile tăcute ale acestui oraș din inima pădurilor.
- Dacă alegi prost, viața nu te pedepsește imediat. Þi se mai dă o a doua șansă, apoi o a treia, numai că de fiecare dată e tot mai greu să iei decizia corectă, să te întorci pe calea cea bună. Cu cât mergi mai mult pe calea păcatului întoarcerea e tot mai grea, dar niciodată nu e imposibilă. Viața are niște legi foarte precise, Silvia. Ca legile matematice.
- Dar nu crezi că ești predestinat, prin naștere să faci anumite greșeli? Ori cu alte cuvinte, că destinul e imuabil, că orice ai face, sunt lucruri care trebuie neapărat să se întâmple?
- Ca preot ortodox nu pot gândi așa. Și nici nu e logic. Atunci n-ar mai avea importanță că suntem buni sau răi, că greșim sau nu. Poate că anumite încercări ne sunt predestinate, dar răspunsul nostru în nici un caz. Dacă viața n-ar însemna perfecționarea ființei, dacă orice ar face, omul ar ajunge în același loc, viața n-ar mai avea nici un sens. Desigur, ne naștem cu un set de condiții inițiale: ni se dau fizicul, caracterul, temperamentul și împrejurările în care venim pe lume. Atunci avem și o destinație provizorie, un loc unde am ajunge dacă n-am face decât să păstrăm ce ni s-a dat la naștere.
Apoi, aceste condiții inițiale încep să interacționeze cu noi. Începem să luăm decizii, să alegem, și poate să greșim. Atunci apar perturbații în destinul nostru și ajungem în altă direcție decât cea care ne era sortită inițial. Pe urmă, cum ți-am mai spus, ne putem întoarce, ori putem înainta în greșeală. Există anumite puncte cheie, care ne pot arunca pe o cu totul altă traiectorie. Probabil că există o cale a fiecăruia, ceva ce Creatorul a intenționat să facă cu noi, dar noi putem atât de ușor și fără să ne dăm seama să ieșim în decor. Dacă reușim să facem mereu ceea ce trebuie făcut, chiar în ceasul al 12-lea, atunci destinația finală este aceeași cu cea inițială, este cea, ca să zic așa, cea de proiect. În fine, spuse el zâmbind, asta e o teorie filosofică, nu canonică.
- Destinația finală, murmură Silvia. Care o fi destinația mea finală?
- Nu poți să știi, s-o afli, ori s-o intuiești așa de ușor. La un moment, într-un punct al vieții tale, ai s-o întrevezi. Dar, așa cum ți-am spus, numai în anumite condiții poți să ajungi la ea.
Silvia obosise. Ajunseseră aproape în vârf, aproape de hotelul Cioplea.
- Ce se întâmplă dacă eu am să spun adevărul? întrebă ea brusc.
- Lui Dan Vlasiu, mai nimic; fiind responsabil de lucrare, nu poate fi dată afară. Probabil că i se vor lua înapoi câteva clase la salariu, pentru un timp. Pe Ana însă, probabil că dl. Marcu o va da din colectiv, asta în cazul cel mai bun pentru ea. Poate că va fi chiar dată afară din institut.
- Este un linșaj moral, draga mea, avea să spună într-o altă zi, Viorica Maxim, când va veni vorba din nou. Tu nu-ți dai seama? o întrebase ea, încet, cu glas rugător, după ce Silvia declarase din nou sus și tare încă o dată, în încăpățânarea ei, că va spune adevărul.
Pe măsură ce ora acestui adevăr se apropia, un gând își făcea loc tot mai mult în mintea Silviei: „Armele sunt încărcate și gata de tragere; dar cine este dușmanul? Cine este cu adevărat dușmanul?”

În ultima zi, se dusese de una singură (așa simțise nevoia) în vârful unui deluț din apropierea casei. Umbra i se profila, prelungă, în lumina difuză a asfințitului. Voia să-și asculte gândurile, acel glas interior, mai ales, care în anumite momente ale vieții, la ceas de taină, îi vorbea.
„Nu face asta, Silvia, altfel îți pierzi puterea, altfel ea se va disipa în cele patru vânturi, iar tu vei rămâne dezamăgită și neputincioasă. Odată ce vei arunca cu piatra, tu vei rămâne dezarmată și singură. Satisfacția răului împlinit e trecătoare și te secătuiește, iar pretextul de a spune adevărul e cea mai mare minciună din viața ta. Adevărul e unul singur, acela că tu nu trebuia să te afli niciodată acolo și atunci. Tu nu ai văzut decât ceea ce un om deosebit de rău a vrut să vezi. Dacă nu poți ierta cu adevărat, cel puțin nu intra în jocul răului, Silvia, altfel n-ai să mai ajungi la destinație niciodată.”