poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 967 .



Destinația finală (5)
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [RiMoGa ]

2010-06-22  |     | 



CAPITOLUL 5

ULTIMUL BASTION

Trecuse aproape un an de când era măritată. Și deși nu voia să admită asta nici în fața propriilor ei gânduri, căsnicia Silviei era un eșec total. Descoperise de-a lungul timpului că omul de lângă ea nu era nici politicos, nici calm, nici tandru și nici sincer. Dar niciodată nu și-ar fi imaginat până unde avea să meargă Paul în desconsiderarea ei și a relației lor.
Câteva luni locuiseră în apartamentul cumpărat de mama Silviei. Dar ea nu se putea adapta la viața de bloc, iar soțul ei o punea în tot felul de situații penibile. Intrase adeseori în conflict cu vecinii, când el dădea muzica tare, până la refuz. Ori când făcea baie la miezul nopții. Sau când arunca gunoiul pe fereastră, în capul oamenilor.
Silvia trebui să admită în sfârșit că politețea lui nu era decât o mască pe care și-o punea doar când îi convenea. Având un comportament antisocial, de sălbatic, vecinii amenințau adesea că îl vor face de râs la servici. Cum Paul se temea de asta ca de moarte, dar neputând nici renunța la tabieturile lui, începu să facă tot mai mult presiuni asupra nevestei sale, să se mute în vechea ei casă părintească. Iar mama ei să se mute aici.
Când se gândea la mama, Silvia știa în adâncul inimii că numai dragostea ei o ajuta să nu clacheze. Numai asta o făcea să poată trece în fiecare noapte peste greutățile zilei anterioare. Și d-na Linoiu, sfătuind-o pe Silvia să aibă răbdare, acceptă pentru fiica sa să facă schimb de locuințe.
Cu câteva luni în urmă, reușiseră să-și ia video și de atunci nopțile Silviei deveniseră un calvar. Raporturile lor sexuale deveneau din ce în ce mai sălbatice și mai anormale, Paul simțindu-se dator să experimenteze tot felul de poziții și metode pe care le vedea pe casetele porno împrumutate de la surse de el știute.
Odată, încercase să o supună pe Silvia la ceea ce azi știm că se cheamă sodomie. Dar Silvia nu știa atunci cum se numește, nici ce înseamnă, știa doar că era ceva cumplit și pervers și începu să plângă și să țipe ca din gură de șarpe și îi spuse apoi cu glas sugrumat că îi va povesti totul unchiului Colceru. Atunci el o plesni pentru prima dată.
Și Silvia, care nu fusese lovită niciodată peste față, nici măcar de către mama ei, îl privi cu ochii albi de groază, neînstare să riposteze sau să spună ceva, nevenindu-i să creadă că i se întâmpla ei. Evident, cunoștea arsenalul de tratamente golănești – piedici, pumni, castane, subțirele, scuipături – nu fusese scutită în școala generală și liceu, și chiar pe stradă, dar niciodată nu își imaginase că cineva o va lovi în asemenea hal. Din fericire, falca nu i se umflase prea tare și nu era nici un semn vizibil, dar în seara aceea când vorbi cu mama ei la telefon, vocea îi era plină de lacrimi. De obicei, ea nu-i povestea niciodată în detaliu ceea ce se întâmpla între ei, ca să n-o facă să sufere, dar acum fu la un pas de a-i spune tot.
Nu avea însă să o facă nici de data asta. Ceea ce avea să se întâmple câtva timp mai târziu avea să o determine să considere că scena de acum fusese una blândă.


Singurul membru al familiei care avea tăria să i se opună lui Paul Colceru era Grivei, câinele Silviei. Când acesta trecea pe lângă el, îl apuca o furie ucigașă, așa că Silvia fusese nevoită să-l lege în lanț pentru prima dată. În fiecare noapte, când începea calvarul lubric, animalul simțind parcă durerea stăpânei începea să urle sălbatic. Ceea ce tânăra femeie nu știa, era că în fiecare noapte la fereastra ei se furișa cineva. În timp ce făceau dragoste, Paul lăsa lumina aprinsă, și ea, chiar dacă ar fi apucat-o fantezia să se uite pe fereastră, nu vedea nimic în întuneric. Habar n-avea că era actriță fără voie într-un scenariu bine pus la punct și că pozele ei făcute exact în momentul copulării erau sortate, clasate și păstrate într-un album pentru care alții, la fel de obsedați ca și soțul ei urmau să plătească bani grei.
Când Blondul îi arătase lui Paul ultimul rând de poze, el exclamase:
- Strașnice, pe cinstea mea. Păcat că nu sunt color.
- Ce-ai vrea acum? Știi că nu pot improviza la mine acasă un laborator foto color. Mulțumește-te să rămâi pentru posteritate în alb-negru.
Paul nu mai zise nimic. Îl preocupau alte gânduri deja. Mâine pleca în delegație la Câmpulung. Mâine dădea bătălia cea mare.


Este posibil ca într-o ființă să coexiste idealuri înalte și pasiuni josnice? Dragostea și obsesia? Sublimul și scabrosul? Este. Poate că în fiecare dintre noi există în dozaje diferite asemnea combinații. Poate că Paul Colceru nu era decât un om ca oricare dintre noi, având însă această combinație hipertrofiată, crescută excesiv într-o parte, așa cum unii oameni au un picior mai lung, ori o ureche mai lungă, ori o înălțime caricaturală.
Ca proaspăt șef al Serviciului Comercial din uzină, sosise la Întreprinderea Mecanică din Câmpulung. După o discuție cu directorul general reușise să-l convingă să îi dea transferul la București unuia dintre angajații săi. Cu elocvența lui obișnuită îl convinsese și pe unchiul lui – acum la cârma întreprinderii – că are nevoie de un inginer pentru încheierea contractelor – o fată bună, prietenă cu Silvia. Întrebarea era acum dacă Ana va voi să vină. În mașina care îl ducea la destinație privise indiferent peisajul.
Când tânăra fu chemată în biroul directorului, Paul abia se stăpâni să nu sară de pe scaun și s-o cuprindă în brațe. Era la fel de frumoasă, dar ochii albaștri aveau parcă un aer trist, obosit. Ce se întâmplase cu draga lui ?
Când i se puse întrebarea, avu un moment de ezitare. Trebuie spus că și Ana, ca și prietena ei, deși cu totul în alt sens, avea un talent special de se face urâtă, în special de femei. De când se angajase, făcuse vâlvă printre colegii de sex masculin. Cum la locul de muncă nu erau decât doi bărbați neînsurați – un bătrânel văduv și un puști care de-abia terminase liceul – amândoi ridicol de îndrăgostiți de ea, Ana nu prea avea de unde alege. În schimb, fusese gata gata să fie păruită de nevasta unuia dintre colegii căsătoriți, la fel de amorezat. Fusese o scenă de care se râsese mult timp după ce se consumase : chiar și cei care știau din auzite și-o închipuiau pe Ana sărind ca o gazelă gardul întreprinderii și scăpând cu fuga.
Și acum, în fața ei, în rol de mesager al destinului, se afla Paul Colceru, soțul prietenei ei. Se întâmplă adesea ca oamenii fără tărie de caracter să își închipuie că un rău mare se poate rezolva printr-un rău mai mic. Așa că, fără să-și facă propriu-zis un calcul, Ana făcu ceea ce n-ar fi trebuit să facă în ruptul capului : acceptă. În sinea ei gândea poate că un șef îndrăgostit o va apăra de alții posibili. Sau poate că nu se gândea în nici un fel : pur și simplu ca și Silvia nu s-a putut opune împrejurărilor. Și pentru amândouă, prețul plătit avea să fie teribil, deși mult diferit.


Silvia se trezi din somn speriată. Se duse glonț în bucătărie și verifică dacă farfuriile sunt puse în dulap după metoda Colceru. Se liniști văzând că le pusese bine. De câtva timp se simțea rău. Și Paul era schimbat. Nopțile lor se schimbaseră. Nu mai făceau dragoste. Într-o noapte, când se trezise, văzuse că Paul nu era lângă ea. Ieșise afară în curte, dar nu era nici acolo. Dimineața, pe un ton nonșalant îi spusese că a fost să ia aer. Se plimbase pe străzi, neavând somn.
Într-o altă zi Paul avusese o altercație urâtă cu mama ei. Ea venise în vizită, în propria casă și izbucnise când văzuse covorul ars de mucuri de țigară, mobila pătată și zgâriată, dușul stricat în bătaie de joc. Paul aproape că o dăduse afară și Silvia trebui să se bage între ei ca discuția să nu degenereze într-o scenă cu pumni.
Și la servici surveniseră ceva schimbări în ultimul timp. Silvia avea un nou șef într-o oarecare măsură mai puțin prost ca cei dinaintea lui. Întrevăzând la Silvia ceea ce alții se făcuseră că nu observă, îi propusese să fie făcută membră de partid și deși ea își mărturisise originea socială nu tocmai sănătoasă, în două săptămâni primi carnetul. Lucrul neplăcut erau ședințele – așa zisele adunări generale. Aici Silvia le întâlni pe fostele colege ale lui Paul – cele care fuseseră la nuntă. O enerva întotdeauna curiozitatea lor indecentă privind viața ei intimă; una din ele făcea mereu aluzie la o nouă angajată; Silvia însă nu știa nimic despre Ana. Din întâmplare nu o întâlnise niciodată.


Soții Tănase se întorceau de la o petrecere. Laura avea o fetiță de câteva luni, dar noua ei situație nu schimbase nimic în obiceiurile mondene.
- Hei, ia uite-acolo !
Soțul ei, care șofa, se uită în direcția respectivă.
- Ce dracu’? Nu, nu se poate!
- El e, nu crezi?
- Ce porcărie! Ce scârboșenie! Cum de nimerim noi mereu la locul potrivit, în momentul potrivit ?


La vreo săptămână după acest episod, Silvia primi la servici un ciudat apel telefonic. Vocea pe care nu o recunoscuse îi spunea că dacă tot mai crede că soțul ei o iubește, să se ducă seara, după ora 10 la o anumită adresă. Și Silvia, tulburată, nu putuse face nimic toată ziua. Oricum, ultima săptămână fusese tensionată și zbuciumată. Printre persoanele pentru care munca era o tragedie, iar disciplina – o ofensă, începură să scoată capul cu predilecție două. Una – o femeie de vreo 35 de ani, desenatoare, căreia Silvia îi returnase de câteva ori desenele – pentru greșeli care săreau în ochi și unui student în anul I, o persoană care se bătea cu pumnul în piept că ea avea curajul să se ia de oricine, în fapt o ființă lipsită de orice rușine, venise cu o falcă în cer și una în pământ la șeful Silviei, care era și șeful ei.
- Să știți că eu una nu mai suport să primesc lecții de la mucoasa asta (Silvia era de față), după 20 de ani de muncă. Eu, adăugă, muncesc de la 14 ani, nu ca duduia, pe care tăticuțu’ și mămicuța au ținut-o în facultăți – de parcă faptul că ea nu terminase nici liceul era vreun motiv de laudă. Și ce dacă e nepoata directorului ? Eu nu mă tem de nimeni. O să ridic problema și la ședința de partid. Dacă tovarășei nu-i place cum desenez eu, să-și tragă singură schițele în tuș.
- Da, tovarășe inginer șef, sări cu gura și soțul cucoanei, coleg de birou cu Silvia, să știți că și eu m-am cam săturat de toanele dumneaei. De o săptămână îi zic să facă rapoartele pentru ședința trimestrială...
- Acelea îmi amintesc că ți le-am dat d-tale să le faci, îl întrerupse șeful Silviei.
- Ei, da, dar eu am și așa atâtea pe cap. Dumneaei, care jumătate din timp stă degeaba, ar putea să pună mâna să mă ajute. Vă spun eu, dom’șef : tovarășei Colceru nu-i place să muncească.
- Nu-mi place să muncesc în locul altuia, răspunse atunci Silvia cu voce scăzută. Sau dacă o fac în continuare – cum am făcut-o până acum – atunci e cazul să se știe.
Urmă apoi un potop de argumente din gurile celor doi, argumente ce n-aveau nici o legătură cu serviciul ci făceau aluzie la aspectul ei fizic și la viața sexuală a Silviei. Când se potoliseră în sfârșit, șeful ei făcuse un gest de exasperare.
- Nu mai știu ce să mă fac cu ăștia doi, au ajuns spaima întreprinderii.
Cum șeful nu voia să se pună rău nici cu Silvia, nici cu cei doi gură-spartă, rezultă că tânăra ingineră fu nevoită să-și aducă trusa rotring de acasă și să-și tragă singură în tuș fișele de lucru. De asemenea fu rugată și să-l ajute pe „supraaglomeratul” ei coleg cu limba lungă. În schimb, șeful o puse, fără să știe nimeni, la ore suplimentare, așa că în aparență situația ar fi trebuit să fie relativ mulțumitoare pentru toți, deși în realitate Silvia se simțea profund umilită.
În ziua în care primise telefonul acela ciudat și în zilele care urmară, îl observă atent pe soțul ei. După amiaza părea absent – acea indiferență sub care ea știa că se ascunde – nu prea în adânc – violența. În schimb, când venea seara, intra într-o stare de agitație ce nu-l lăsa să stea locului, se mișca asemenea unui leu în cușcă. Până la urmă se ducea să se plimbe și Silvia, prea obosită ca să-l aștepte, adormea cu o stare de spaimă nelămurită în suflet.
Într-una din nopțile acestea, se deșteptase brusc și văzând că Paul din nou nu era lângă ea, se hotărî să caute adresa pe care i-o indica telefonul anonim. Se uită într-un ghid al Bucureștilor și rămase stupefiată când își dădu seama cum se ajungea acolo: era blocul unde stătuse în gazdă Ana pe vremea studenției.
Somnul i se evaporase; se îmbrăcă mașinal și o porni pe străzi în noapte: pașii îi erau parcă teleghidați. Ceva de neînvins o făcea să meargă aproape fugind, poticnindu-se la fiecare colț de stradă. Știa că în dimineața care urma Paul avea să plece în delegație; ar fi trebuit să se culce devreme; nu își putea imagina cum va fi întrevederea lor: ce explicații va găsi. Nici nu știa prea bine ce va face odată ce va ajunge la adresa aceea.
Când blocul pe care îl cunoștea bine îi apăru în câmpul vizual, Silvia se uită instinctiv spre camera dinspre stradă unde stătuse Ana. Fereastra era luminată și întredeschisă; perdelele erau date la o parte. Și Silvia văzu în dreptul ei o siluetă pe care o cunoștea atât de bine. Chiar dacă nu și-ar fi recunoscut fosta prietenă în năluca aceea goală din cap până-n picioare, care își ținea sânii în mâini și se uita în oglindă, fredonând un cântec care abia se auzea, gestul acela al ei – binecunoscut – al scuturării părului ce îi venea până la talie – ar fi dat-o de gol.
Și în timp ce Silvia, fascinată, nu-și putea lua ochii de la priveliștea de la fereastră, un geamăt ușor o făcu să tresară.
Cu spatele la un copac din grădină, cu ochii ieșiți din orbite, ca în transă, era un bărbat: Paul. Mâinile lui, puțin mai jos de centura pantalonilor țineau ceva; de fapt una din ele ținea ceva. Cealaltă executa o mișcare febrilă de du-te vino de-a lungul acelui „ceva” ; o mișcare accelerată într-un crescendo spasmodic. Când ea înțelese ce se petrecea, un țipăt îi scăpă din gâtlej.
În clipa în care Silvia se întoarse și o luă la fugă de parcă diavolul însuși o urmărea, pentru o fracțiune de secundă, privirea lui Paul, sustrasă de zgomot de la obiectul adorației, o întâlni pe cea a soției sale.
În dimineața aceea, Paul nu avu curajul să se întoarcă acasă.


D-na Linoiu veni la întâlnire aproape fugind. O speriase glasul fiicei ei la telefon. Când intră în cofetărie, o găsi pe Silvia la o masă într-un colț mai retras, așteptând. Era atât de palidă că ai fi zis că dacă n-ar fi stat jos, ar fi căzut cu siguranță.
- Mamă, trebuie să mă ajuți, spuse ea nelăsând-o nici să se așeze. Apoi se uită cu grijă în jur. Și continuă în șoaptă :
- Sunt însărcinată, aproape sigur. Trebuie să mă ajuți. Nu pot avea un copil cu acest monstru.
D-na Linoiu fu gata să cadă cu scaun cu tot de surpriză. Încercă să-i vorbească, cu glas scăzut și blând. Asta era o decizie gravă. Se gândise bine? Desigur, Paul nu era nici pe departe bărbatul ideal pe care îl dorise, ca orice mamă pentru fiica sa, dar...
- Nu era nevoie să mă gândesc. Și îi povesti ceea ce descoperise la capătul drumului, în acea noapte de groază. Când termină, mama ei se desfăcu la gât. Crezu că o să-i vină rău.
- Scumpa mea, ce bestie! Pe ce mâini ai încăput ! Ridicase tonul fără să vrea și unii întoarseră capul. Apoi continuă, mai înecet :
- Silvia, nu poți să mai continui lângă acest om. Îți dai seama că ce s-a întâmplat acum se va mai întâmpla și altă dată ? N-o să poți la nesfârșit să ... Ai atâția ani înainte. Trebuie să te salvezi din cursa în care ai căzut și asta cât mai repede.
- Nu știu mamă, nu mă pot gândi la viitor. Abia dacă mă pot gândi la prezent. Mi-e frică de el. Mie-e frică de cum ar putea să reacționeze.
Înainte de a intra la persoana care făcea „operațiile”, mama ei încercă pentru ultima oară să o oprească :
- Scumpa mea, să știi că ... tatăl e una și copilul e alta. Sunt atâtea femei care își cresc singure copiii. Și în plus nu sunt chiar atât de bătrână ca să nu pot să te ajut.
- Și ce soartă ar avea, mamă, un copil fără tată, răspunse ea cu tristețe, decît să crească timorat și batjocorit cum am crescut eu ?
Remarca căzu asupra bătrânei doamne ca o palmă. Se bâlbîi :
- Dar ... , tu știi, scumpa mea,...de ce...tu...
- Da, mamă, știu, eu nici măcar nu port numele tatei. Cunosc motivele. Dar poate că alta ar fi fost soarta mea dacă tata nu ar fi fugit din țară și ar fi stat cu noi.
- E o poveste lungă, scumpo, dar nu pot fi toate lucrurile așa cum vrem. O să ți-o spun într-o zi.
- Să sfârșim cu ceea ce avem de făcut. Și încet, ca o femeie bătrână se ridică și intră pe ușa care se deschisese.
Când o jumătate de oră mai târziu ieși clătinându-se pe picioare, mama ei o duse acasă. Voise să rămână cu ea peste noapte, dar Silviei îi fu frică să nu se întoarcă cumva Paul din delegație și să o găsească acolo. Nu numai că nu suporta prezența soacrei sale, dar probabil și-ar fi dat seama de ceea ce se întâmplase.
- Ar fi în stare să mă trimită la închisoare, mamă, și pe tine la fel. Mă urăște atât de mult!
Și mama ei plecase, cu inima sfâșiată de supărare. Iar Silvia rămase singură, cu durerea ei și cu o stranie neliniște în suflet. Avea certitudinea că făcuse ceva rău, ceva îngrozitor și că avea să plătească. Deocamdată durerea fizică o împiedica să-și găsească vreo activitate care să-i mute gândurile. Rămăsese stabilit ca mama ei să treacă pe la ea a doua zi. Dar ea nu trecu. Și nici nu o sună. Și nici a treia zi. Sunase și Silvia și nu răspunsese nimeni. Voi să se ducă la apartamentul de peste lac, dar abia se putea ține pe picioare până la toaletă. Neștiind ce să facă, luă agenda și sună la toate prietenele mamei ei. Dar ea nu trecuse pe acolo. Din ce în ce mai speriată, dădu și peste telefonul unchiului său. Deși era aproape imposibil să fi fost pe acolo, se hotărî totuși să încerce. Era foarte devreme, dimineața. Spera că îi va răspunde el. Dar îi răspunse Laura. Primul impuls fu să închidă telefonul, dar nu putu. Bâlbâindu-se, îi povesti despre ce era vorba, îi spuse că o aștepta pe mama ei, că nu știa ce e cu ea.
- Și o aștepți de mult? fusese răspunsul, și Silvia se sperie fără să știe de ce, de dulceața veninoasă pe care i se păru că o percepe în glasul ei.
- Laura, știi, tu ești, în afară de tatăl tău, singura mea rudă. Ar trebui să...
- O, nu mai spune că încep să plâng, răspunse ea și Silvia simți că nu mai poate asculta urmarea și puse încetișor receptorul jos; simți cum un somn de plumb îi paralizează creierul, la sfârșitul acestei nopți de nesomn. Și avu un vis. Încerca să pună în ordine farfuriile, așa cum i se cerea să o facă. Dar blestematele de farfurii nu voiau să se așeze nicicum. Deși încercase din răsputeri să le țină ele se împrăștiaseră, căzuseră și se spărseseră. În fundul uneia dintre farfuriile sparte era chipul mamei ei.
Atunci o trezi telefonul. Și ea știu înainte chiar de a ridica receptorul că mama ei era moartă.

*
Pe malul lacului se adunaseră, cu mic cu mare o mulțime de oameni din cartier. Vestea că profesoara Linoiu se înecase și curiozitatea îi făcuseră să-și lase treburile baltă. Cei mai mulți o cunoșteau, iar despre Silvia auziseră, dacă n-o știau din vedere. Astfel că prieteni, dușmani și curioși priveau ca la cinematograf operațiunile desfășurate în prezența miliției și a procuraturii. Când Silvia văzuse prima dată trupul neînsuflețit, umflat de apă și fără chip se gândi că acesta nu putea fi al mamei ei. Mama ei fusese un ideal, o reprezentare a frumuseții și perfecțiunii. Acest trup era doar o carapace goală, căci spiritul luase cu el acea reprezentare a minții ei, oriunde se dusese.
Ancheta fusese sumară. I se puseseră Silviei tot felul de întrebări. Se vehiculă ideea unei sinucideri. Dar rapoartele medicale se pare că indicau altceva. Totuși, nimeni nu părea dispus să-și bată prea mult capul cu cauza dispariției unui element nu tocmai agreat de societate, dacă nu chiar ostil ; un fel de dușman al poporului fără statut declarat. Când un tânăr ofițer de miliție, încercă să aducă argumente că moartea nu fusese accidentală sau suicidă, i se spuse politicos că își pune în pericol șansele de avansare.
Oricum, versiunea oficială fu aceea că d-na Linoiu suferise un atac de cord și căzuse în apă, versiune plauzibilă, ținând cont de împrejurările morții.
Afacerea fusese definitiv încheiată, iar misterul dispariției d-nei Linoiu, dacă fusese vreunul, coborî împreună cu ea în mormântul uitării.
Întâmplarea avu oricum darul să spulbere liniștea aparentă a lucrurilor. La înmormântare, când dădu cu ochii de Ana, Silvia fu gata-gata să sară asupra ei. O considera vinovată, pe ea împreună cu soțul ei de cele întâmplate. Fără intervenția lor în destinul ei, nimic din toate astea n-ar fi avut loc. Dar cei prezenți se interpuseră între ele și dezamorsară pe moment bomba.
Privi în jur la fețele celorlalți. Mătușa ei și Laura nu veniseră. Venise numai unchiul, fratele mamei, care o privea cu un aer prostit și vinovat și-i ocolea privirea de câte ori ochii lor se întâlneau. I se părea că toți veniseră acolo ca la spectacol, că numai durerea ei era reală.
Paul nu sosise din „delegație”. Nu fusese anunțat, pentru simplul motiv că nu fusese găsit. Și Silvia privindu-i rudele simți o greață atât de mare că îi veni să verse. Dar șocul emoțional mai avu și alt efect asupra ei. Când totul merge oarecum în rutină și ești într-un oarecare echilibru, fie el cât de instabil, înclini să accepți orice compromis ca să nu-l strici. Dar echilibrul fusese rupt în mod brutal. Și Silvia o încheie și cu compromisul, fără să aibă măcar vreun moment de ezitare. Când soțul rătăcitor se întoarse din delegație își găsi bagajele făcute. La început crezu că Silvia se hotărâse intempestiv să plece în vreo excursie. Dar descoperi că era vorba de lucrurile lui. Apoi dădu cu ochii de ea. Avea o privire și o atitudine pe care nu i le cunoscuse niciodată. Ceva de care fără să vrea, se simțea înspăimântat.
- Ieși afară, vorbise ea în sfârșit, încet și pe un ton cât se poate de calm.
Și cum el o privea și ura începea să îi clocotească în suflet, ea adăugă:
- Ieși, până nu-ți azvârl lucrurile pe fereastră. Ieși ca să nu te faci de râs în fața tuturor.
Atunci el făcu un pas înainte și ridică mâna să o lovească, dar când îi întâlni privirea se făcu alb ca varul și mâna îi rămase în aer. I se făcuse frică și fără să știe de ce, se trase înapoi. Apoi, ura îl făcu să-și revină. Rânji.
- Ești nebună. Îți dai seama de consecințe?
- Da. De data asta însă, consecințele ai să le suporți tu.
El își luă bagajele, apoi din pragul ușii se mai întoarse o dată și spuse:
- Ai să regreți. Am să te fac să te târăști în fața mea în genunchi. Am să te las în curul gol, am să ...
O privi, încercând să vadă ce efect au vorbele asupra ei și văzu că nu au nici unul. Ieși trântind ușa.


Era pentru prima dată când Silvia se opunea răului din viața ei. Primul pas fusese făcut: este acela în care frica se transformă în furie. Al doilea e cel în care furia se preface într-o hotărâre calmă. Iar al treilea e când hotărârea devine fapt.


Justiția populară nu doarme niciodată. Cu atât mai mult atunci când treaba este foarte ușoară și nu necesită vreun risc sau efort, nici măcar de imaginație. Când cineva încalcă nu atât regulile moralei cât niște limite strict definite ale normalității, făptașul devine victimă, mai ales când nu se poate apăra în nici un fel.
Silvia era, bunăoară, genul de om care n-ar fi povestit niciodată în vremuri normale cuiva problemele ei, oricât de mari ar fi fost. Dar chiar și un vas de oțel, cât de dur și de compact, e suficient să aibă un por minuscul ca ceea ce conține să se împrăștie în afară. Tot așa și suferința ei erupsese și se împrăștiase. Și vorbele inițial smulse cu greu, printre lacrimi și stări de rău, trecură din gură în gură și încet încet făcură înconjurul întreprinderii.
Dacă Silvia ar fi fost înșelată printr-o relație normală, dacă să zicem și-ar fi găsit bărbatul în pat cu alta, probabil că ar fi fost mângâiată pe creștet cu o milă ipocrită și s-ar fi comentat pe la spatele ei cu rânjete batjocoritoare. După cum știm, Silvia Colceru era departe de a fi simpatizată sau iubită. Dar ceea ce se petrecuse depășise cu mult limita unui anume bun simț popular, simplu și sănătos și fiecare femeie se gândi că ar putea fi ea în locul victimei.
Însă, cum spuneam, justiția populară nu doarme. Când potera fu strânsă și armele încărcate mai rămase doar prinderea vinovatului. Sau mai precis a vinovatei, pentru că așa cum se întâmplă întotdeauna, se dădu vina pe femeie.
Furia unei mulțimi se deosebește esențial de furia unui individ. Ura devine ștafetă: emoțiile trec de la individ la individ, fără cuvinte, chiar dacă oamenii abia se cunosc. Silvia avea să se confrunte și ea cândva cu o asemenea furie colectivă, și nu va fi fost mai vinovată decât victima de acum.
Femeile o așteptară pe Ana; mai precis o pândiră, când, la sfârșitul programului se duse la WC. Câteva o prinseră, îi puseră mâna la gură și îi răsuciră părul, amenințând-o ca să nu țipe. Dezbrăcarea ei fu un fleac pentru femeile excitate de horcăielile victimei, de ochii care se roteau îngroziți. Apoi o împinseră în WC și încuiară ușa pe dinafară.
- Să te saturi să mai defilezi goală ca să te admire bărbații.
- Na, acum poți să umbli dezbrăcată cât vrei, și să faci semne de la fereastră.
- Să punem și o taxă: un leu privitul, doi lei frecatul.
- Și trei lei regulatul.
Când spre ziuă, paznicului i se păru că vede o arătare la fereastră, cu părul despletit și sânii goi, și auzi niște strigăte slabe, aproape niște tânguieli, se duse intrigat în clădire și descuie WC-ul. Și când o femeie goală, cu mâna acoperindu-și disperată sexul ieși de acolo, își făcu cruce și fu gata-gata să leșine.

Un necaz nu vine niciodată singur și pe Silvia avea s-o găsească o nouă durere. Grivei, prietenul ei din copilărie muri. Era un câine bătrân, dar se pare că moartea fusese cauzată de o otrăvire lentă. Silvia nu putea ști cu certitudine cine era criminalul, dar bănuia. Pe cine ar fi deranjat în escapadele lui nocturne, dacă nu pe Paul ? Silvia plânse mult – i se părea o cruzime inutilă. Câinele era oricum în lanț, și fizic nu-i putea face nici un rău.
Oricum, neașteptându-se la nimic bun din partea lui, Silvia schimbase broaștele ușilor. Deocamdată nu se interesase cum se procedează pentru obținerea divorțului ; spera că va face el primul pas. În timpul acesta, Paul se ocupa de propria-i reputație. Când bârfele ajunseră la urechile unchiului său și el fu chemat în fața directorului general și al secretarului de partid pe uzină, negă cu vehemență. Silvia nu avea martori și ori i se păruse, ori mințea ca să-i facă rău. Da, e drept, căsnicia lor nu mergea deloc bine. Ea nu era în stare să-și satisfacă îndatoririle de soție, dar el închisese ochii atâta timp. Da, avuseseră loc ceva certuri, și ea se răzbuna acum în chip josnic. Și domnul Colceru îl asculta scârbit cum îi ieșeau din gură vorbe de ocară și cum, în disperarea lui în a se disculpa, murdărea tot ce fusese între el și soția lui. Deși pe cale disciplinară nu-i putea da nici o sancțiune, pe plan profesional, tânărul tovarăș Colceru se remarcase, ca șef al serviciului „Contracte” prin câteva gafe de neiertat. Dacă ar fi avut o comportare frumoasă i s-ar fi trecut cu vederea, așa cum în general în acele vremuri, se trecea cu vederea incompetența multora. Dar ceea ce făcuse el pusese capac la toate, întrecuse orice măsură. Așa că fu destituit, fără prea multe comentarii, chiar de către directorul uzinei, unchiul său. Cât despre Ana, aceasta își luase transferul și nici măcar clevetitoarele cele mai învederate nu reușiseră să afle unde. Directorul dăduse dispoziții categorice serviciului „Personal” să păstreze secretul.
Paul făcu chiar o încercare de a se reconcilia cu Silvia, dar ea rămăsese mută la toate avansurile lui scârboase, căci el însoțind-o o bucată de drum de la servici spre casă, încercase să recurgă la vechiul său arsenal de holtei : sărut, pipăială și nelipsita logoree însoțitoare.
Fiind respins astfel, nu-i mai rămânea decât o singură soluție pentru a salva ce mai putea fi salvat din reputația lui de cocoș – căruia i se amputase creasta – un divorț cât mai profitabil. În disperare de cauză, se dusese la amicul lui, Blondul.
- Ai rămas iarăși de bulache prostul, bătrâne, îl interpelase acesta fără menajamente. Din nou ți s-au dat papucii, nu? Femeile astea!
Când însă Paul îi ceru pozele cu Silvia, acesta dădu din umeri.
- Pentru alea trebuie să plătești. Ce credeai că ți le dau pe gratis? Întrebă el văzând că interlocutorul său se holbează surprins. Astea sunt aur, băiete. Dacă le-am fi vândut, partea fiecăruia ar fi fost ...
Când Paul auzi suma, fu gata să cadă pe spate.
- Þi-i dau la sfârșitul divorțului. De unde crezi că i-aș avea acum?
- Nu știu, bătrâne. Nu dai banii, nu iei marfa.


În timp ce Paul și mama lui pritoceau pe toate părțile ce urmau să declare peste două zile la prima înfățișare, Paul primi un telefon. Apelul era ciudat, pentru că la capătul firului se afla Răzvan Tănase, și el îi cerea o întrevedere între patru ochi. Se dusese foarte curios la întâlnire. Ceea ce îi cerea să facă vărul său prin alianță – această alianță pe care el tocmai voia s-o desfacă – era un lucru nu tocmai simplu.
- Credeam că vrei să îți adjudeci victoria, îl ispiti acesta văzând că Paul ezită. Crezi că ți-ar sta rău un apartament cu două camere ?
- Dar cum? Ești nebun?
- Ei, asta-i, pentru ce există martorii ? E ocazia vieții tale. Nu fi prost.
Și Paul se hotărâse pe loc. Tot ce trebuia să facă era să intre în fosta lui casă și să sustragă un anumit document.
- Schimb pe schimb, ca între frați. Vremurile sunt grele, nu? Scopul scuză mijloacele. Trebuie să ne ajutăm unii pe alții, încheiase Tănase, ridicând halba cu bere.
A doua zi, sub pretextul că și-a uitat niște discuri și niște cărți la ea, Paul se prezentă la Silvia acasă. Cum persoana lui îi provoca o oroare de neînvins și în plus se temea să rămână singură cu el în casă, Silvia așteptase în grădină, după ce încuiase ușile de la toate camerele, cu excepția podului – unde era biblioteca și unde avea treabă Paul.
Și acesta, rânjind că totul decursese conform planului, se strecură în bibliotecă, și conform explicațiilor primite se îndreptă glonț spre un anumit raft. Dădu cărțile la o parte și scoase una anumită, apoi o răsfoi și dădu peste ceea ce căuta. Din carte mai picară și alte hârtii, care se împrăștiară pe jos. Paul le luă și le puse sub un alt rând de cărți.
Apoi rânji din nou, satisfăcut, luă la întâmplare o carte și un plic cu disc înăuntru și ieși.
- N-am găsit exact ce căutam, dar le iau pe astea ca amintire. Sper să nu te superi.
Cum Silvia nu zicea nimic, ci doar îl privea fix și disprețuitor, el o înjură în gând și ieși pe poartă.


Procesul începuse de câteva minute. Sala de judecată era plină de gură cască, veniți să asiste la comedia umană ce tocmai se juca. Toți actorii erau în scenă : cei doi protagoniști – el însoțit de maică-sa și de rude, ea – singură.
Intriga era în toi : pârâta tocmai își asculta povestea vieții ei, în versiunea Colceru.
... Provenea dintr-o familie dezorganizată. Mama ei nu era tocmai un model de educație comunistă. Se părea că nu auzise de ateismul științific: purta în văzul lumii cruce la gât. Și nici pe Silvia nu o educase în spiritul muncii, căci nu știa să facă nimic.
Urmaseră martorii printre care Silvia recunoscuse un vecin de la blocul în care locuiseră pentru scurt timp. Tovarășa Colceru avea un comportament antisocial, dădea tot timpul muzica tare, nelăsându-și vecinii să doarmă. Urmă un altul care spuse cum țipa tovarășa la soțul ei pe stradă și care pretindea că stă în blocul de peste drum. Toate privirile erau îndreptate spre Silvia. În plus – declară soacra sa – mai era și mincinoasă, își ponegrise bărbatul la servici. Spusese tot felul de prostii despre el – el care era un model de cumințenie.
Apoi bietul băiat nici măcar drepturile de soț nu mai avea voie să și le exercite, că scorpia de nevastă-sa sărea mereu cu pumnii asupra lui. Ia uita-ți-vă în ce hal l-a lovit !
Și Paul care își scosese ochelarii de soare își arătă vânătaia. Blondul avea pumn greu, nu glumă. Măcar atâta putuse să facă pe gratis pentru un prieten așa de bun ca el. Sau poate că macar acum fusese sincer. Nimănui nu-i veni în minte să confrunte prospețimea vânătăii cu faptul că ei doi nu mai locuiau împreună de ceva timp.
Gândul Silviei o luase razna, părăsind momentul prezent. Când ieși din sala de judecată – a propriei ei judecăți, afară ningea. Șirul de oameni care trecuse pe lângă ea, în ochii cărora își citea propria condamnare, încărcați de dispreț și de o ură prostească, erau ireale. Nu putea fi adevărat. Singurul lucru adevărat erau fulgii care dansau în văzduh și i se prindeau în păr, ca în poveștile copilăriei. Era prima săptămână de decembrie. Decembrie 1989. Închise ochii și respiră iarna.


În ziua în care izbucni revoluția la București, Silvia și Paul tocmai se aflau la a doua înfățișare. Se punea problema împărțirii lucrurilor ce aparținuseră celor doi soți.
Cum apartamentul pe care i-l cumpărase mama ei fusese achiziționat după nuntă, el aparținea amândurora; însă Paul aduse martori că banii fuseseră achitați integral de familia lui, deși ei fuseseră dați numai de d-na Linoiu. De unde avusese Paul bani să plătească acești martori mincinoși – Silvia nu avea să afle niciodată. Abia mult mai târziu, când unul din personajele acestei drame va părăsi definitiv arena vieții, ea avea să facă conexiunile cuvenite, conexiune ce ducea la scena ce avusese loc între Paul și vărul ei Răzvan.
Dar ce făcea, că tot veni vorba, în acest timp, Răzvan Tănase? Ei bine, revoluția îi oferi o superbă rampă de lansare tânărului asistent universitar pentru un domeniu pe care atunci nimeni nu și-l închipuia atât de profitabil: politica.
La ora când Ceaușescu căzuse, se afla împreună cu un alt personaj cunoscut nouă pentru perseverența în a o persecuta pe Silvia. Acest personaj, anonim deocamdată, având aerul unui pitic cretin și o pată de sânge cât toate zilele pe frunte se schimbase de când s-a arătat ultima oară. Avea acum aspectul acelor roboți cu chip uman din seria Terminator ori din alte filme ce pe atunci se puteau vedea doar la video, acele automate de ucis fără buton de oprire. Cine i-ar fi văzut în acele momente expresia feței s-ar fi cutremurat de groază.
Cei doi se aflau într-una din încăperile subterane ale unei stații de metrou; amândoi erau înarmați cu niște puști din dotarea gărzilor patriotice. În fața lor se afla o femeie care se bâțâia speriată pe scaunul pe care fusese așezată. „Periculoasa teroristă” fusese sechestrată pentru că găsiseră asupra ei o sută de mii de lei. Degeaba le explicase îngrozită femeia că îi scosese atunci de la CEC temându-se că vor fi confiscați; îl recunoscuse pe cel scund; fusese profesoară la școala unde învățase acesta și unde învățase și Silvia. În fapt era o colegă a mamei ei. Curând însă își dădu seama că nu se putea aștepta la nici o milă din partea celor doi.
- Ce faci tovarășa profesoară, mai bați copiii cu piciorul, cum făceai pe vremea mea? o întreba piticul. Și în timp ce vorbea se făcea că își armează pușca.
Răzvan Tănase râse.
- Așa făcea? Halal cadru didactic!
- Știți care e nenorocirea cu voi, profesoarelor? continuă piticul cu o voce mieroasă, cuprinzând-o în brațe și șoptindu-i la ureche ca unei iubite: că nu vă închipuiți că elevii pe care îi bateți vor deveni oameni maturi într-o bună zi, zise el ridicându-se brusc și trăgând un picior scaunului pe care stătea femeia, mai – mai să-l doboare.
- Scârba asta mi-a fost profesoară de botanică, adăugă el. Ai primit bani de la comuniștii tăi, ai? Ce voiai să faci cu ei?
Femeia stătu „la arest” toată noaptea. În tot acest timp, sadicul individ cu pată de sânge se făcea că vrea să o execute, băgând și scoțând cartușul de pe țeavă, până când Tănase îi zise enervat să mai termine, că nu poate să doarmă. În zorii zilei îi dădură drumul, după ce o ușurară de prețioasa dovadă a vinovăției ei. Prea terorizată ca să poată povesti cuiva ce i se întâmplase, femeia făcuse congestie cerebrală câteva zile după aceea. Avea să-și petreacă restul zilelor într-un azil-ospiciu. Acesta fusese începutul unei cariere fulminante și al unei averi fabuloase. Mai târziu, Silvia avea să afle că vărul ei fusese rănit în revoluție. Un erou.
Cât despre celălalt, și pentru el era un început de carieră: mercenar al unui politician în devenire; cel care rezolva în cazuri de forță majoră treburile murdare; cel la care se apela în ultimă instanță, când toate celelalte mijloace dădeau greș: arma umană cea mai periculoasă.


Revoluția aduse pentru România consecințele pe care le știm. „Capitalismul” victorios cuprinse, încet-încet toate structurile; odată cu el un fenomen social ce-i aparținea exclusiv, și despre care românii știau doar din cărțile de istorie se abătu și asupra societății de la noi: șomajul.
Dacă ar fi avut simțul umorului, Paul Colceru s-ar fi putut lăuda că avea să fie printre primii concediați din România: la șomeriada – faza pe întreprindere ocupase de departe locul întâi; fusese primul pus pe lista de dări afară. Aceasta fusese și ultima decizie de director a unchiului său: avea să fie dat jos cu mare tam-tam câteva zile mai târziu. (Nu mai vrem comuniști, Jos foștii, etc-etc – se cunosc sloganurile acelor vremuri.)


Procesul de divorț al lui Paul se apropia de decizia finală. Era pe cale să obțină tot ce voise. La ultima înfățișare însă, un episod în afara programului atât de bine regizat avea să tulbure ca un vânt înghețat în plină vară, întreaga asistență, martorii, oamenii legii, personajele direct implicate și publicul. Ultimul martor tocmai era la bară când unchiul lui Paul intrase neanunțat și neașteptat de nimeni ca un lup într-o stână de oi.
- Minciună, strigase el, totul e minciună! Și în ciuda avocatei lui Paul care încercase să-l împiedice să vorbească, nelăsându-se dat afară, spuse că totul era o invenție, dovedi cu argumente logice că mama Silviei era cea care le cumpărase apartamentul: își scosese toți banii de la CEC, se putea verifica, și ce ar fi făcut cu ei, că doar nu–i luase în mormânt? Onorata instanță putea face cercetări că banii nu fuseseră investiți în vreun obiect din casă, ori ascunși.
Și în timp ce ochii plini de lacrimi ai Silviei îi căutau pe ai lui, milițienii care păzeau sala de judecată, îl scoaseră în sfârșit afară; ceea ce trebuia spus fusese însă spus.
Soacra Silviei tremura de furie și la fel și fostul ei soț. Avea în ochi acea sclipire ucigașă pe care de acum o cunoștea atât de bine. Această scenă nu avea să schimbe în final destinația bunurilor în cauză. Paul câștigă apartamentul; tribunalul îl obligă în schimb să-i cedeze fostei sale soții mobila și aparatura casnică (lucru pe care n-avea să-l facă niciodată) precum și să-i plătească acesteia o simbolică sumă de bani lichizi .
Așa că Paul obținuse cam tot ce se putea obține de pe urma divorțului. Era un bărbat bogat. Problema pierderii slujbei n-avea să-l mai afecteze mai ales că și rețeaua lui subterană prospera. Dar abia acum, după ce își satisfăcuse josnicul orgoliu, abia acum simțea cu adevărat durerea, căci tot ce avusese importanță în viața lui, dispăruse pentru totdeauna. O pierduse pe Ana, definitiv de data asta. N-avea s-o mai revadă niciodată, n-avea să se mai mângâie în serile lungi cu ideea că a doua zi va fi lângă ea, n-o să mai spere că într-o zi, prin cine știe ce minune, ea va fi a lui.
Totul se sfârșise. Încerca să înțeleagă de unde pornise totul; cine îi spusese Silviei să vină acolo după el, în acea noapte fatală? Din ce în ce mai mult, o idee prindea contur în mintea lui: îl bănuia pe unchiul său. Ce alt dușman mai neîmpăcat avea? Cine ar fi vrut atât de tare să-i facă rău? Când asemenea gânduri îi treceau prin minte, îl apuca o stare de furie paroxistică. O asemenea furie îl apucă deodată, într-o seară. Se dusese la unchiul lui să-i ceară un act trebuincios pentru ajutorul de șomaj. Tocmai se urca în mașina pe care și-o cumpărase la mâna a doua și se pregătea să plece. Unchiul său era în spate, în picioare. Atunci, văzându-l în oglindă, furia îi luase mințile. Voi să meargă înainte, dar mâinile nu mai ascultau de el – ci de acea ființă care se dedublase brusc, o ființă dominată de un singur gând, fix și implacabil. Domnul Colceru auzi scrâșnetul schimbătorului de viteze băgat în marș-arier, dar nu avu timp să se ferească. În secunda următoare, simți o durere cumplită ca și când toate oasele i se dezagregau și auzi o bufnitură surdă : zgomotul propriului său trup căzând pe asfalt.


Moartea d-lui Colceru o găsi pe Silvia fără putința de a vărsa o lacrimă. Toate lichidele trupului ei se consumaseră. Își luase concediu și toată ziua stătea între cei patru pereți așteptând. Nu știa nici ea ce aștepta, dar presimțea că prăbușirea ei nu se terminase. Nu vedea încă fundul prăpastiei. Și așteptarea luă contur în momentul când la ea acasă, se înființară mătușa și unchiul ei însoțiți de „porumbeii” lor: Laura și Răzvan. La început, Silvia nu înțelese ce vor de la ea și ce caută aici. Nu pricepu lunga introducere privind vremurile grele, faptul că Laura avea o fetiță de un an și că era gravidă din nou. Apoi mătușa Linoiu, cu acea aroganță caracteristică cadrelor didactice de o anumită formație, începu să-i explice cum că această casă ce aparținuse bunicului ei și al Laurei, și în care Silvia stătea acum era de fapt o proprietate comună a familiei. Silvia tot nu pricepea, în starea de tulburare în care se găsea, ce legătură avea asta cu ea.
- Adică vreau să spun că după socrul meu nu s-a deschis succesiune când a murit. Cu toții am fost de acord să vă lăsăm pe mama ta și pe tine să locuiți aici, dar de drept, casa ne aparține nouă, tuturor, înțelegi ?
- Noi nu vrem să te dăm afară din casa unde ai copilărit, interveni Laura pe un ton dulceag, dar vezi și tu că vremurile sunt grele, iar eu am datoria să mă gândesc la fetița mea și la copilul pe care îl port în pântece. Așa e și drept, fiecare cu ce-i al lui.
Silvia se uită la unchiul ei, dar el nu zicea nimic, ci se uita în pământ. Simțindu-i privirea ațintită asupra lui, își ridică capul și spuse încet :
- Lasă, fetițo, o să se aranjeze.
Și într-adevăr, lucrurile se aranjară, cât se poate de bine pentru rudele Silviei, dar pentru ea însemna dezrădăcinarea, despărțirea definitivă de trecut. Deschizându-se succesiunea după bunicul ei, Silvia moștenea a treia parte din casă. La diviziune mai participau, pe lângă părinții Laurei și copiii unei alte surori decedate a d-lui Linoiu (soră vitregă) , ce locuiau în provincie și cu care Silvia nu avusese niciodată legături. Casa fu evaluată și împărțită. Silviei îi revenea, aritmetic vorbind, o cameră și jumătate. În bani, asta însemna – casa fiind evaluată la 90 de mii de lei, 30 mii. La început, Silvia nu voise să-și vândă partea ei, dar când auzi că rudele hotărâseră să le vândă pe ale lor, se îngrozi de ideea că va trebui să-și împartă propria casă cu o altă familie. Auzise că asta li se întâmplaseră atâtor oameni la venirea comuniștilor, și nici nu voi să-și imagineze cum era să ai acces cu ora la bucătărie și la baie.
Prea tulburată ca să mai poată gândi limpede, neavând pe nimeni cu care să se consulte și căruia să-i ceară o părere îi vându în cele din urmă partea ei vărului Tănase, care preluase frâiele afacerii. Vându este un fel de a spune, pentru că banii urma să îi primească îndată ce casa – acum întreagă, avea să își găsească un cumpărător.
Acesta fu un medic, căruia îi venise ideea îndrăzneață, pe atunci, să își deschidă un cabinet de consultație și tratament particular. Era un medic balneolog, foarte căutat și un om de o mare erudiție pe deasupra. Prețul pe care i-l plăti lui Răzvan Tănase era de două ori mai mare decât cel pe care el îl contractase cu rudele sale. Evident că ceea ce era în plus intra integral în buzunarul propriu. După ce dădu câte 30 de mii rudelor sale, se trezi că este fericitul proprietar exclusiv a 120 de mii de lei – ceea ce pe atunci însemna o adevărată avere. Cum socrul său nu îi ceruse niciodată partea ce i se cuvenea, ci o lăsă la dispoziția fiicei și ginerelui său, Răzvan Tănase se putea considera capul unei familii înstărite.
În ceea ce o privea pe Silvia, avea în față două alternative : să-și cumpere o garsonieră confort doi într-un cartier rău famat al capitalei, sau să închirieze un apartament într-o zonă cât de cât onorabilă și restul de bani să-i pună la CEC. Gândindu-se că din salariu, în câțiva ani va reuși să-și completeze banii pâna la suma cu care ar putea să cumpere o locuință decentă, optă pentru ultima variantă – variantă ce avea să se dovedească dezastruoasă, căci în societatea care tocmai se năștea regulile jocului erau altele : banii aveau să se devalorizeze, iar locuințele – sistându-se construcția de blocuri – să ajungă la un preț exorbitant.
Dar Silvia nu avea cum să prevadă atunci toate acestea. Năucită de pierderea casei copilăriei, nenorocire ce se abătuse dintr-o dată asupra ei, pe deasupra celorlalte, se gândea acum cu disperare la ceea ce mai rămăsese din trecut. Cum să-și salveze cărțile ? Sute de volume, strânse cu grijă de ani de zile, multe din ele ediții Princeps, pe coală ca pergamentul, cărți dragi inimii ei, prietene în momentele de restriște, tovarăși ai calmelor seri de altă dată ? Unde să transfere într-un apartament de bloc de 20 de metri pătrați suprafață și doi metri jumătate înălțime cărțile ce ocupau rafturi întregi din podea până în tavanul unei case în care încăpeau pomi de Crăciun de trei metri și mai bine ? Rafturi la care ajungeai numai urcându-te pe scăriță. Nemaivorbind de biblioteca din pod, locul ei preferat de joacă și de lectură.
Și totuși în acel moment când toți o părăsiseră, Silvia găsi un nesperat aliat, o brumă de prietenie și înțelegere. Doctorul care cumpărase casa, era, așa cum am mai spus, un mare iubitor de cărți, un om de o vastă cultură.
- Draga mea, îi spuse acesta, căci o plăcuse imediat ce schimbară primele cuvinte (era un om între două vârste, cu elegantele maniere ce aminteau de domnii de altădată), mă ofer să le iau în custodie, cu acte în regulă, ca să nu fie nici o problemă. Cărțile rămân la dispoziția d-tale, oricând poți să vii să iei câte una, ori să mai stăm împreună între consultații, la taclale. Am să te rog doar să mă lași și pe mine să le citesc, ori să le împrumut pacienților, fiindcă eu cred că și tratamentul sufletului are un mare rol în vindecarea bolii. Oricum, camera din pod o să rămână așa cum e, o voi ține încuiată și practic, o să fie ca mai înainte, n-o să intre nimeni acolo. Aș vrea să nu mai plângi.
Cum Silvia își ștergea lacrimile și mulțumindu-i fierbinte, îi strânse mâna și se îmbrăcă, întrucât se învoise numai pentru două ore de la servici (concediul i se terminase), doctorul spuse deodată :
- Silvia, aș vrea să-ți spun ceva ... Știi, nu-mi place acest Răzvan Tănase, vărul d-tale. Nu mi se pare un om cumsecade. Știu că e asistent în Politehnică și erou al Revoluției, dar ... nu mi-a plăcut deloc, absolut deloc. Ferește-te de el. E un om extraordinar de parșiv – ca să nu spun mai mult. Ferește-te de el, mai zise încă o dată.

*
Silvia începuse din nou munca. La servici, relațiile sale cu colegii păruseră să reintre în normal, cel puțin pentru moment. Evident, toată lumea aflase de divorț și de faptul că își schimbase numele. Dar mulți nu erau obișnuiți cu el, unii nici nu-l știau; cum apelativul nu mai era „tovarășe” sau „tovarășă”, oamenii nu știau dacă acum se cuvenea să i se adreseze cu „doamnă” sau cu „domnișoară”. Așa că, obișnuiți cu vechiul ei nume dar și cu noua ei situație, se ajunsese la absurditatea că mulți îi spuneau „domnișoara Colceru” ca și când ar fi fost născută în respectiva familie, ca și când ar fi fost vreo soră nemăritată a lui Paul. Această legătură stupidă ce rămăsese între ea și fostul ei bărbat, fie doar și prin nume constituia un prilej zilnic de enervare pentru Silvia. Apoi mai era și munca pe care o făcea. A face fișe tehnologice, a stabili operațiile, a alege sculele și regimurile de așchiere, și apoi a introduce în calculator programul de execuție i se părea că nu e tocmai o muncă de inginer automatist și nici măcar una de inginer. Un student la seral ori chiar un absolvent de liceu cu notă mare la „tehnica de calcul” și la „tehnologie” i-ar fi putut prelua cu ceva exercițiu, sarcinile. Apoi nesfârșitele rapoarte și materiale de sinteză lunare erau treburi mai mult de funcționar; odată ce ea le descâlcise ca metodologie de întocmire, le putea face oricine. Desigur, o asemenea muncă de rutină ar fi mulțumit – ba chiar ar fi fost mană cerească – pentru o gospodină care odată ce ieșea pe ușa biroului voia să își lase inteligența în cui, lângă halatul de servici, fără să-și mai bată acasă capul cu probleme în timp ce schimbă scutecele copilului sau spală cratițele. Dacă în urmă cu ceva timp, Silvia credea că soarta îi hărăzise și ei un asemenea drum în viață normal pentru o femeie, acum realitatea se schimbase brutal. Își dădea seama că munca va fi mulți ani de aici încolo, poate chiar toată viața ce îi mai rămăsese de trăit – singurul sprijin moral. Ar fi dorit ceva în care să poată pune pasiune, ceva care să o provoace, o muncă mai creativă și mai interesantă decât ceea ce făcea aici. În sfârșit, ceva care să-i umple golul din inimă și să-i alunge gândurile. Dar unde să caute așa ceva, acum când peste tot se dădea afară și un servici era atât de greu de găsit? În plus, nici nu era prea sigură că ar fi fost în stare de o asemenea muncă. Nu poți fi sigur până nu încerci, până nu ți se oferă șansa. Dar atunci, dacă nu faci față, e deja prea târziu: în conjunctura actuală, era periculos să riști. Tocmai când gândurile acestea o frământau, fără să poată găsi o soluție, Destinul îi trimise un mesager în persoana unei foste colege de facultate pe care o întâlni întâmplător.
- Tocmai m-am gândit în ultimul timp intens la tine, Silvia, îi spuse fata, și e mare noroc că am dat de tine, căci am sunat la numărul tău de telefon și mi s-a spus că te-ai mutat. Tocmai am venit de câteva săptămâni cu soțul meu în București (fusese repartizată undeva în provincie) și îmi tot caut un servici, dar e al naibii de greu pe vremurile astea. Ascultă aici, zise, în drumurile pe care le-am bătut, am ajuns și la un institut în domeniul energeticii, IREEN se numește, ceva ce înseamnă o treabă ... ceva cu retehnologizarea centralelor electrice, cam așa ceva. În tot cazul, ajung la proba de angajare, la un tip ciudat, șeful laboratorului de cercetare pe parte de hidrocentrale, care se numește dl. Marcu. E un tip cu plete cenușii – grizonate și barbă – zici că e poet, nu inginer. Asta până ajungi să-ți dai seama că în capul lui e un calculator de proces – e un om cum puțini am întâlnit: am înțeles că e un soi de inventator, un geniu al tehnicii în tot cazul. Stai să vezi : mă pune tipul la probă, îmi dă zece subiecte, care mai de care ; abia dacă am făcut vreo două. La sfârșit, i-am întins hârtia, am ridicat din umeri și am zâmbit. A zâmbit și el și ne-am despărțit ca prieteni. M-a întrebat dacă știu pe cineva, un inginer cu vocație, dispus să vină aici. Are mare nevoie de un inginer automatist, căci tocmai a preluat niște lucrări în genul ăsta. Atunci m-am gândit la tine.
- Oh, exclamă Silvia, dar eu nu sunt un inginer cu vocație! Am fost doar o studentă conștiincioasă, nimic mai mult.
- Cred că se referea la un inginer cu vocație matematică, cineva care să fie în stare să modeleze un fenomen, iar tu pe partea asta ai o imaginație ca nimeni altul din câți știu eu : ai uitat când la o lucrare de programare liniară, aproape că ai reinventat de una singură un algoritm pe care asistentul nostru abia îl citise în nu știu ce articol străin?
- Oh, asta se petrecea de mult, prin anul doi, parcă, nu?
- Și ce, au trecut atâția ani ? Acum nu mai ești aceeași? Ascultă, am notat aici telefonul tipului și adresa institutului. Eu zic să-i faci o vizită. N-ai nimic de pierdut. Dacă nu-ți place, nu rămâi. Merită să te duci să vezi cu ochii tăi. Apoi se aplecă și îi șopti la ureche pe un ton confidențial :
- Institutul aparține de Ministerul Energiei Electrice. Am auzit că salariile sunt duble față de oriunde altundeva la stat.
O săptămână mai târziu, Silvia era declarată „admisă” în urma probei de angajare și în măsură să înceapă formalitățile de transfer. Știrea fu o palmă grozavă pentru cei pe care în scurt timp avea să-i numească foștii ei colegi. În acele vremuri în care un loc de muncă era atât de greu de păstrat ori de obținut, când toți unelteau, săpau pe la spate și se făceau că muncesc ca să-și salveze pielea și să nu fie concediați, ea, ca o vrabie obraznică, își luase zborul pe o creangă mai sus.
Având transferul în buzunar Silvia înțelese că în curând se va despărți definitiv de tot ceea însemna trecut; se încheia un capitol în viața ei. Tot ceea ce fusese fundamentul vieții ei se năruise în acel an, pierduse tot ceea ce avea pentru ea însemnătate : casa părintească, familia, rudele, și ultimul bastion al copilăriei – pe mama ei.
Trecând prin parc, privea la perechile care se plimbau ; unele erau cu câte un copilaș în cărucior, ori de mână. Se întreba fără rost, pentru ce ea nu putea fi ca ei și de ce viața se încăpățâna să o ocolească : era pretutindeni pe lângă ea, în jurul ei ; ei nu-i fusese dat să o trăiască. Trăise iluzia de a avea o familie. Recunoștea în sinea ei că nu fusese niciodată îndrăgostită de Paul : iubise poate doar ideea de a avea o familie. Și totuși – deși nu trăise adevărata iubire – nu se putea spune că n-o cunoștea prin efectul pe care îl avusese asupra altora. O cunoscuse în manifestările ei ultime, extreme, degradante și dezumanizante. Îi stăruiau în minte și acum expresia ochilor lui Paul în noaptea aceea cumplită; cu siguranță, pentru el fuseseră multe nopți ca aceea. Aceasta să fie iubirea – acel sentiment sublim pe care oamenii îl primesc în suflet ca pe cea mai de preț minune, acea dependență înjositoare de trupul ființei iubite? Dacă asta era – prefera să n-o întâlnească niciodată. Găsea totuși o stranie consolare în faptul că în condițiile date nu mai avea pe nimeni : cel puțin nimeni nu va mai suferi pentru ea și alături de ea. Avea de acum libertatea celor care pierduseră tot ce se poate pierde. În privirea pe care o aruncă în viitor, deviza Silviei ar fi putut fi : nu spera și nu ai teamă. Căci, într-adevăr, aceste două sentimente – teama și speranța – sunt motoarele cele mai puternice în viața oamenilor – cele care împing ființa umană la acțiuni nesăbuite, la reacții din cele mai stupide. Se simțea în puterea unei înțelepciuni de om bătrân : nici nu-i venea să creadă că abia împlinea 25 de ani. De undeva, din trecut, avea să ducă cu ea, mulți ani de zile, neîmplinirea de a nu-i fi rămas nimic din tot ce avea importanță : s-ar fi mulțumit cu atât de puțin ! Nu avea de unde să știe că Destinul nu o lăsase să se bucure de jumătățile de măsură pentru că într-o zi avea să-i ofere TOTUL .

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!