poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3120 .



Afinitățile elective
proză [ ]
fragment

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Johann_Wolfgang_Goethe ]

2010-05-31  |     |  Înscris în bibliotecă de Cezar C. Viziniuck



Capitolul V

Scrisoarea directoarei
„înălțimea voastră îmi va ierta faptul că scriu astăzi foarte concis: căci, după terminarea examenului public asupra celor realizate de noi în anul trecut cu elevele noastre, sînt datoare să comunic tuturor părinților și superiorilor rezultatele. Cred, de asemenea, că-mi este îngăduit să fiu concisă, pentru că sînt în măsură să spun mult în puține cuvinte.
Fiica domniei voastre s-a dovedit prima în toate privințele. Certificatele alăturate, propria ei scrisoare, care conține descrie­rea premiilor ce i-au fost acordate și exprimă totodată satisfacția pe care o simte fața de o reușită atît de fericită, vă vor aduce liniște și bucurie. Cea pe care o simt eu este oarecum micșorată, întrucît prevăd că nu vom mai avea multă vreme motiv să reținem la noi o fată atît de avansată. Mă recomand bunăvoinței domniei voastre și îmi voi lua libertatea să vă împărtășesc în curînd gîndurile mele cu privire la ceea ce mi se pare cel mai
avantajos pentru ea. Despre Ottilie vă scrie amabilul meu asis­tent."
Scrisoarea asistentului
„Respectata noastră directoare mă însărcinează a vă scrie despre Ottilie; pe de o parte pentru că, potrivit felului ei de a gîndi, i-ar fi penibil să vă raporteze ceea ce este de raportat, iar pe de alta, pentru că are nevoie ea însăși de o scuză pe care pre­feră s-o prezinte prin gura mea.
Cum știu prea bine cît de puțin e în stare minunata Ottilie să-și exprime fondul ei lăuntric și aptitudinile, mi-a fost oare­cum teamă de examenul public, cu atît mai mult cu cît, în genere, o pregătire anume pentru el nu este posibilă și, chiar dacă ar fi posibilă după modul obișnuit, o pregătire a lui Ottilie doar pentru aparența ar fi exclusă. Rezultatul n-a făcut decît să justifice întru totul îngrijorarea mea: ea n-a primit nici un pre­miu și se numără chiar printre acelea care n-au obținut certifi­catul de promovare. De ce aș insista? La scris, celelalte nu aveau litere atît de bine formate, în schimb trăsăturile erau mult mai libere. La aritmetică, toate erau mai iuți, iar la probleme grele, pe care ea le rezolvă mai bine, nu s-a ajuns cu prilejul examinării. La franceza, au întrecut-o în fluența vorbirii și a expunerilor multe altele. La istorie, numele și datele nu-i veneau îndată în minte; la geografie, s-a observat lipsa ei de atenție față de diviziunile politice. Pentru execuția muzicală a puținelor și modestelor ei melodii n-a găsit nici timpul, nici liniștea necesară. La desen, ar fi cucerit cu siguranța premiul: contururile ei erau pure, iar execuția foarte îngrijită și în același timp spirituală. Din păcate, concepuse un proiect prea vast și nu reușise să termine.
După ce elevele se retrăseseră, iar examinatorii deliberau între ei, permițîndu-ne și nouă, profesorilor, să plasăm cel puțin cîte un cuvînt, am observat foarte curînd că despre Ottilie nu se vorbea deloc, sau, dacă totuși se întîmpla să se vorbească, aceasta se făcea dacă nu cu dezaprobare, în orice caz, cu indiferență.
Nădăjduisem să trezesc puțină bunăvoință prin descrierea fățișă a felului ei de a fi și am încercat s-o fac cu un zel îndoit: întîi pentru că puteam să vorbesc potrivit convingerii mele și în al doilea rînd pentru că, în anii tinereții, mă găsisem în aceeași tristă situație. Am fost ascultat cu atenție, dar cînd am terminat, președintele comisiei de examinare îmi spuse amabil, dar laconic:
«Aptitudinile se consideră date, ele trebuie să se transforme în îndemînare. Acesta este scopul oricărei educații, aceasta este intenția declarată, neta, a părinților și superiorilor, intenția tacită și semiconștientă a copiilor înșiși. Acesta este și obiectul exame­nului, prin care se apreciază în același timp profesorii și elevii. Ceea ce auzim de la dumneata ne fac să nutrim speranțe bune în privința acestei copile, și ești fără îndoială vrednic de laudă pen­tru faptul că observi cu atenție aptitudinile elevelor. Transformă aceste aptitudini, pînă la anul, în împliniri, și nu vei fi lipsit de aprobarea noastră, nici dumneata, nici eleva dumitale favorită.»
Mă și resemnasem la cele ce au urmat, dar nu mă temusem de ceva și mai rău, care s-a petrecut curînd după aceea. Exce­lenta noastră directoare, care, ca un bun păstor, nu dorește să-și piardă sau, cum era cazul aici, să-și vadă neîncununată vreuna din oițele sale, nu putu să-și ascundă nemulțumirea, după ce examinatorii plecaseră, și-i spuse lui Ottilie, care stătea foarte liniștită lîngă fereastră, în timp ce celelalte se bucurau de pre­miile lor: «Dar spune-mi, pentru numele lui Dumnezeu, cum poți să pari atît de proastă cînd de fapt nu ești?» Ottilie răspunse foarte liniștita: «Iertați-mă, scumpă maică, m-au apucat tocmai astăzi, iarăși, durerile mele de cap, și încă destul de tare.» «Asta nu poate nimeni s-o știe!» riposta femeia aceasta, altfel atît de compătimitoare, întorcîndu-i supărată spatele.
Și e adevărat: nimeni nu poate să știe acest lucru; căci Ottilie nu se schimbă la față și nici n-am văzut ca ea să-și fi ridi­cat vreodată mîna la tîmplă.
Dar asta n-a fost tot. Fiica domniei voastre, mult stimată doamnă, care de obicei este vioaie și sincera, era astăzi, sub efec­tul triumfului ei, exuberantă și trufașa. Zburda prin cameră cu
premiile și certificatele ei, fluturîndu-le și în fața ochilor lui Ottilie. «Þi-a mers rău astăzi!» exclama ea. Foarte calmă, Ottilie răspunse: «Nu este încă ultima zi de examen.» «Nu face nimic; ai să rămîi totdeauna cea din urmă!» strigă domnișoara și se depărta săltînd.
Ottilie părea calmă pentru oricare altul, dar pentru mine nu. O vie mișcare lăuntrica, neplăcută pentru ea și căreia îi rezista, se manifestă printr-o culoare inegala a feței. Obrazul stîng se înroșește o clipa, pe cînd cel drept pălește. Am văzut acest semn și nu mi-am putut reține simpatia. Am luat-o deoparte pe direc­toarea noastră și am vorbit serios cu ea despre acest lucru. Prea-buna femeie își recunoscu greșeala. Ne-am sfătuit, am discutat îndelung și, fără a mă întinde mai mult, țin să prezint înălțimii voastre hotărîrea și rugămintea noastră de-a o lua pentru cîtăva vreme pe Ottilie la domnia voastră. Motivele vi le veți explica cel mai bine singură. Dacă vă veți decide la acest lucru, vă voi spune mai mult despre modul în care trebuie tratată această bună copilă. Iar atunci cînd fiica domniei voastre ne va părăsi, cum este de presupus, o vom vedea cu bucurie pe Ottilie întorcîndu-se.
încă un lucru, pe care aș putea să-l uit mai tîrziu; n-am văzut-o niciodată pe Ottilie cerind sau solicitînd stăruitor ceva. In schimb, deși rar, se ivesc cazuri în care ea caută să refuze ceva ce i se cere. Și face aceasta cu un gest care, pentru cel ce i-a prins sensul, este irezistibil. Ea își împreună palmele, le ridică în sus și le apropie de piept, aplecîndu-se doar puțin înainte și îndreptind o asemenea privire spre cel ce stăruie pe lîngă ea, încît acesta renunță bucuros la tot ce ar putea cere sau dori. Dacă vedeți vreodată acest gest, preastimată doamnă, ceea ce, cu modul domniei voastre de a o trata, nu este probabil, amintiți-vă de mine și cruțați-o pe Ottilie."
Eduard dăduse citire acestei scrisori nu fără a zîmbi și a clătina din cap. Nu lipsiră, firește, nici observațiile despre acele persoane și despre starea lucrurilor.
- Destul! strigă Eduard în cele din urmă. S-a hotărît, vine! Ești astfel asigurată, draga mea, și ne putem permite să prezentăm și propunerea noastră. Devine extrem de necesar ca eu să mă mut lîngă căpitan, în aripa dreaptă. Atît seara cît și dimineața oferă timpul cel mai potrivit pentru a lucra împreună. în schimb vei dispune, în partea ta, pentru tine și Ottilie, de cele mai fru­moase încăperi.
Charlotte se învoi, iar Eduard descrise viitorul lor fel de trai. Printre altele, el exclamă:
- E foarte prevenitor din partea nepoatei tale că are puțină durere de cap în partea stîngă; eu o am uneori în partea dreaptă. Dacă se va nimeri s-o avem în același timp și să fim așezați unul în fața altuia, eu sprijinit pe cotul drept, ea pe cel stîng, și cu capetele culcate pe palmă în direcții opuse, vor rezulta două pan-danturi plăcute.
Căpitanul găsi acest lucru cam primejdios; Eduard însă exclamă:
- Ferește-te, dragă prietene, de D! Ce s-ar face B dacă C i-ar fi răpit?
- O, ripostă Charlotte, îmi place să cred că răspunsul se înțelege de la sine.
- Firește, strigă Eduard: s-ar întoarce la A-ul lui, la alfa și omega lui!
După care sări în picioare și o strînse tare pe Charlotte la piept.

Capitolul VI

O trăsură care o aducea pe Ottilie oprise la scară. Charlotte îi ieși în întîmpinare; amabila copilă se grăbi să se apropie, se aruncă la picioarele ei și-i cuprinse genunchii cu brațele.
- De ce această umilire? spuse Charlotte, care se simți cam stingherită și voi s-o ridice.
- N-o înțeleg ca pe o umilire, răspunse Ottilie, rămînînd în poziția dinainte. îmi place doar să-mi aduc aminte de vremea
cînd nu ajungeam mai sus de genunchii dumitale, fiind de pe atunci atît de sigură de dragostea ce-o nutrești pentru mine.
Se ridică în picioare și Charlotte o îmbrățișa cu căldură. Fu prezentată bărbaților și tratată de îndată cu deosebită atenție, ca o invitată. Frumusețea e pretutindeni un oaspete bine venit. Părea atentă la conversație, fără a participa însă la ea.
în dimineața următoare, Eduard îi spuse lui Charlotte:
- E o fată plăcută, amuzantă.
- Amuzantă? ripostă Charlotte cu un zîmbet; dar încă nici n-a deschis gura.
- Așa? răspunse Eduard, părînd a ezita. Ce lucru uimitor! Charlotte dădu celei nou-venite doar puține indicații asupra
felului cum trebuiau conduse treburile casnice. Ottilie înțele­sese repede întreaga rinduială, ba, mai mult încă, o simțise. Pri­cepea ușor ce avea de făcut pentru toți și pentru fiecare în parte. Totul fu executat punctual. Știa să dispună fără a părea să poruncească, iar acolo unde cîte unul zăbovea, se grăbea să facă ea însăși treaba.
De îndată ce își dădu seama cît timp liber îi rămînea, o rugă pe Charlotte să-i dea voie să-și fixeze orele de învățătură, care fură de atunci respectate cu exactitate. Executa temele într-un chip despre care Charlotte fusese informată de către asistent. Fu lăsată în voia ei. Numai cîteodată Charlotte căuta s-o stimuleze. Astfel, îi strecura uneori pene uzate pentru a o deprinde să scrie cu o trăsătură mai liberă; dar și pe acestea Ottilie le ascuțea repede, din nou, cu cuțitul.
Cele două femei se înțeleseră să vorbească franțuzește cînd erau singure; și Charlotte persistă, cu atît mai mult cu cît Ottilie era mai vorbăreață în această limbă străina, căci exersarea ei îi fusese impusă ca o datorie. Atunci spunea adeseori, mai mult Parcă decît ar fi dorit. în chip deosebit se delecta Charlotte cu o descriere întîmplătoare, ce-i drept exactă, dar binevoitoare, a întregului pension. Ottilie deveni pentru ea o plăcută companie, făcînd-o să spere că va găsi cîndva în ea o prietenă de nădejde.
între timp, Charlotte reluă hîrtiile mai vechi ce se refereau ta Ottilie, pentru a-și reaminti aprecierile directoarei și ale asistentului ei asupra bunei copile și a le compara cu însăși persona­litatea ei. Căci Charlotte era de părere că nu poți să te familia­rizezi destul de repede cu caracterul oamenilor cu care urmează să trăiești, pentru a ști ce poți aștepta de la ei, ce poți educa în ei, sau ce trebuie o dată pentru totdeauna să le îngădui sau să le ierți.
Cu toate că această cercetare n-o făcu să găsească nimic nou, multe trasaturi cunoscute cîștigară în însemnătate și deveniră mai izbitoare pentru ea. Astfel, de pildă, cumpătarea lui Ottilie la mîncat și băut era cu adevărat de natură să-i dea griji.
Ceea ce le preocupă în primul rînd pe cele două femei fu ținuta. Charlotte pretinse lui Ottilie să apară în rochii mai bogate și mai alese. Fără zăbavă, buna și sîrguitoarea copilă își croi sin­gură stofele primite în dar mai înainte și se pricepu, cu puțin aju­tor din partea altora, să și le potrivească repede și cum nu se poate mai grațios. Noile toalete la modă îi puseră mai mult în valoare statura, deoarece, prin faptul că aspectul plăcut al unei persoane se răsfrînge și asupra veșmintelor, ai mereu impresia că o vezi sub un chip nou, mai atrăgător, atunci cînd își împru­mută farmecul unei găteli noi.
în acest fel, ea deveni pentru cei doi bărbați, încă de la început și apoi din ce în ce mai mult - ca să spunem lucrurilor pe nume - o adevărată desfătare a ochilor. Căci, dacă smaraldul face bine văzului prin culoarea lui minunată, ba exercită o putere tămăduitoare asupra acestui nobil simț, frumusețea omeneasca acționează cu o forță încă mult mai mare asupra simțirii exte­rioare și lăuntrice. Acela care o zărește nu poate încerca, sufle­tește, nimic rău; el se simte în armonie cu sine însuși și cu lumea.
Societatea cîștigase, de aceea, în mai multe privințe prin sosirea lui Ottilie. Cei doi prieteni respectau tot mai regulat orele, ba chiar minutele reuniunilor. Nu se făceau așteptați mai mult decît era îngăduit nici pentru masă, nici pentru ceai, nici pentru plimbare. Nu se ridicau cu atîta grabă de la masă, mai ales seara Charlotte observă prea bine acest lucru și nu scăpă din ochi pe nici unul din ei. Căuta să descopere dacă inițiativa aparținea unuia mai mult decît celuilalt, dar nu putea să observe nici o deosebire. Amîndoi se arătau în general mai sociabili. în con-
versațiile lor, păreau să chibzuiască ce anume ar fi potrivit pen­tru a trezi interesul lui Ottilie, ce ar corespunde mai bine înțele­gerii și cunoștințelor ei. Cînd făceau o lectură sau povesteau, se opreau pînă cînd ea se întorcea. Deveniră -aai blînzi și, în gene­ral, mai comunicativi.
Ca răspuns la aceasta, zelul lui Ottilie creștea zi de zi. Cu cît ajungea să cunoască mai bine casa, oamenii, situația, cu atît mai sprinten intervenea, cu atît mai repede înțelegea fiecare privire, fiecare mișcare, o jumătate de cuvînt, un sunet. Atenția ei calmă rămînea totdeauna egală sieși, ca și mobilitatea ei măsurată. Ea se așeza, se scula, ieșea, venea, căuta, aducea, se reașeza fără nici un semn de agitație; era o veșnică schimbare, o veșnică și plăcută mișcare. La aceasta se adăuga faptul că mersul ei nu se auzea niciodată, atît de ușor călca.
Această amabilă serviabilitate a lui Ottilie o bucura mult pe Charlotte. Un singur lucru, care nu-i părea cu totul potrivit, nu-l ascunse însă lui Ottilie.
- Este una din atențiile cele mai vrednice de laudă, îi spuse ea într-o zi, faptul că atunci cînd cineva scapă un lucru din mînă ne aplecăm și căutăm repede să-l ridicăm. Ne recunoaștem, parcă, prin aceasta, datori să-l servim; numai că, într-o societate mai largă, trebuie să chibzuim cui anume îi arătăm o atare defe­rentă. Față de femei nu vreau să-ți prescriu nici o regulă în această privință. Ești tînără. Față de cele mai sus-puse și de cele mai în vîrstă e o datorie; față de cele de o seamă cu tine, o politețe; față de cele mai tinere și de condiție mai umilă, te arăți prin aceasta umană și bună; nu-i stă însă bine unei femei să arate această supunere și serviabilitate față de bărbați.
- Voi căuta să mă dezvăț, răspunse Ottilie. îmi vei ierta însă această purtare nepotrivită, dacă îți voi spune cum am ajuns s-o adopt. Ni s-a predat istoria; n-am reținut din ea atît cît s-ar fi cuvenit, căci nu știam la ce mi-ar putea servi. Doar întîmplări !Zolate mi-au rămas întipărite în minte; de pildă următoarea: Cînd Carol I al Angliei stătea în fața așa-zișilor săi judecători, Măciulia de aur a bastonașului pe care-l purta căzu jos. Obișnuit Ca> la asemenea prilejuri, toată lumea să sară spre a-l servi, el păru să se uite în jurul lui și să aștepte ca, și de astă dată, cineva să-i facă acest mic serviciu. Nimeni nu se mișcă; el se aplecă sin­gur să ridice măciulia. Acest lucru mi s-a părut atît de dureros, nu știu dacă pe bună dreptate, încît, din clipa aceea, nu pot să văd ceva căzut din mîna cuiva fără să mă aplec ca să-l ridic. Cum însă faptul acesta poate să nu fie totdeauna potrivit, iar eu, continuă ea zîmbind, nu pot povesti de fiecare data istorioara mea, voi căuta să mă rețin mai mult pe viitor.
între timp, frumoasele înfăptuiri la care cei doi prieteni se simțeau chemați își urmau neîntrerupt cursul. Ba, zilnic, ei găseau prilejuri de a chibzui asupra unui lucru nou și de a-l între­prinde.
Cînd, într-o zi, trecură împreună prin sat, ei observară cu neplăcere cît de mult se găsea acesta, în privința ordinii și a curățeniei, în urma acelor sate în care locuitorii sînt stimulați să se îngrijească atît de una cît și de cealaltă, prin valoarea deosebită a locului.
- îți aduci aminte, spuse căpitanul, cum, în timpul călătoriei noastre prin Elveția, ne-am exprimat dorința de a înfrumuseța cu adevărat un așa-zis parc cîmpenesc, amenajînd un sat situat la fel cu acesta, nu după felul elvețian de a construi, ci după rînduiala și curățenia elvețiană, care favorizează atît de mult folosința.
- Aici, de pildă, răspunse Eduard, lucrul ar putea fi făcut. Colina castelului se pierde spre poale într-un unghi proeminent; satul este construit destul de regulat, în semicerc, în partea cealaltă; între ele curge pîrîul, împotriva revărsării căruia unul vrea să se apere prin bolovani, altul prin stîlpi și, iarăși, altul prin bîrne, iar vecinul prin grinzi, nici unul ajutîndu-l prin aceasta pe celălalt, ba aducîndu-și pagube și sieși și celorlalți. Așa și dru­mul, cu traseul lui stîngaci, ba urcă, ba coboară, ba trece prin apă, ba peste pietre. Dacă oamenii ar pune mîna cu toții, n-ar fi nevoie de o cheltuială prea mare pentru a ridica aici un parapet în semicerc, a înălța în spatele lui drumul pînă la nivelul caselor, a crea spațiul cel mai frumos, a face să domnească curățenia și
a înlătura dintr-o dată, printr-o lucrare concepută amplu, toate masurile mărunte, insuficiente.
- Hai să încercam, spuse căpitanul, îmbrățișînd cu privirea toată poziția și apreciind-o cu repeziciune.
- Nu-mi place să am de-a face cu tîrgoveții și țăranii, dacă nu pot să le poruncesc pur și simplu, replica Eduard.
- Nu greșești pe de-a-ntregul, răspunse căpitanul, căci și mie asemenea treburi mi-au pricinuit multe necazuri în viața. Ce greu îi e omului să cîntărească just ce trebuie jertfit în schimbul a ceea ce e de cîștigat! Ce greu e să dorești scopul și să nu refuzi mijloacele! Mulți confunda chiar mijloacele cu scopul, bucu-rîndu-se de cele dintîi fără a-l avea în vedere pe cel din urmă. Pentru fiecare rău se caută remediul doar în locul unde s-a ivit, și oamenii nu se preocupă de punctul din care el izvorăște de fapt și de unde acționează. De aceea e atît de greu să te sfătuiești, mai ales cu mulțimea, care, în treburile zilnice, e destul de rezonabilă, dar vede rareori mai departe decît ziua de mîine. Dacă se mai adaugă și faptul ca, într-o lucrare de interes comun, unul urmează să piardă, iar celălalt să cîștige, este limpede că nu se poate realiza absolut nimic prin bunăvoință. Tot ce privește binele cu adevărat comun trebuie promovat prin autoritatea suverană neîngrădită.
Pe cînd stăteau și vorbeau, se apropie de ei, cerșind, un om ce părea mai mult obraznic decît nevoiaș. Eduard, căruia nu-i plăcea să fie întrerupt și inoportunat, îl ocări, după ce îl respin­sese zadarnic de cîteva ori în chip mai calm; cînd însă bădăranul se depărta cu pași mici, mîrîind, ba ocărind la rindul lui și invocînd drepturile cerșetorului, căruia ți-e permis să-i refuzi o Pomană, dar nu și să-l jignești, întrucît se află și el, la fel ca ori­care altul, sub ocrotirea lui Dumnezeu și a stăpînirii, Eduard își ieși cu totul din sărite.
Pentru a-l domoli, căpitanul îi spuse:
- Să privim această înfîmplare ca pe un îndemn de a extinde Poliția noastră rurală și asupra acestui lucru. Pomenile trebuiesc 111 adevăr făcute, e însă mai bine să nu le faci tu însuți, mai ales
S-ar cuveni să fim moderați și statornici în toate, deci și în binefacere. Un dar exagerat de generos ademenește cerșetorii, în loc de a-i ține la distanța; dimpotrivă, în călătorie, cînd treci în goana cailor, poți să te arăți unui sărac pe un drum sub chipul norocului întîmplător, aruncîndu-i un dar neașteptat. Pentru noi, poziția satului și a castelului face foarte lesnicios un asemenea aranjament; am reflectat încă mai înainte asupra lui. La un capăt al satului se află hanul, la celălalt locuiește o pereche de bătrini cumsecade; în amîndouă locurile trebuie să depui o mică sumă de bani. Nu acela ce intră în sat, ci acela ce iese din el va căpăta o pomană; și întrucît cele două case se găsesc și una și alta pe drumurile ce duc la castel, toți cei care ar voi să urce pînă acolo vor fi îndreptați spre aceste două locuri.
- Vino, spuse Eduard, vom pune îndată la cale acest lucru; amănuntele vor putea fi stabilite mai tîrziu.
Merseră la hangiu și la bătrina pereche și treaba fu aranjată.
- Știu prea bine, spuse Eduard, pe cînd urcau împreună din nou dealul castelului, că totul în lume atîrnă de o idee bine gîndită și de o hotărîre fermă. Ai apreciat astfel foarte just ame­najările din parc ale soției mele și mi-ai făcut și mie, în vederea ameliorării lor, o sugestie, pe care nici nu vreau să tăgăduiesc că i-am comunicat-o îndată.
- Am bănuit acest lucru, răspunse căpitanul, dar fără să-l și aprob. Ai dezorientat-o; a lăsat totul baltă și e în dezacord cu noi, doar în ce privește această afacere, căci evită să vorbească despre ea și nu ne-a mai invitat la coliba de mușchi, cu toate că în orele de răgaz se suie acolo împreună cu Ottilie.
- Nu trebuie să ne lăsăm intimidați de aceasta, ripostă Eduard. Dacă sînt convins despre un lucru că e bun și că ar putea și ar trebui să fie făcut, nu mă potolesc pînă ce nu-l văd îndeplinit. Doar sîntem destul de deștepți ca să pornim o treabă. Să aducem în discuție, la reuniunea de seară, descrierile de par­curi englezești, însoțite de gravuri și, după aceea, planul moșiei întocmit de tine. Să abordăm la început chestiunea ipotetic și mai mult în glumă, seriozitatea va veni de la sine.
După această înțelegere, fură deschise cărțile în care se vedea desenat de fiecare dată planul unei regiuni și aspectul ei
peisagistic în starea lui naturală primitivă; pe alte foi se găseau reprezentate schimbările pe care arta le adusese pentru a pun ; în valoare și a spori tot ce era bun în el. De aici, trecerea la moșia proprie, la împrejurimile proprii și la ceea ce putea fi îmbunătățit era foarte ușoară.
Pornind acum de la planul schițat de căpitan, își găsiră o ocupație plăcută, numai că nu izbuteau cu totul să se desprindă de acea prima idee care călăuzise lucrările începute de Charlotte. Descoperiseră însă un urcuș mai lesnicios spre culme; voiau să ridice mai sus, pe povîrniș, în fața unei pădurici pline de farmec un pavilion de agrement care, față de castel, trebuia orientat într-un anume fel: de la ferestrele acestuia, el urma să poată fi îmbrățișat cu privirea, iar dinspre el, ochii să poată aluneca peste castel și peste grădini.
Căpitanul chibzuise și măsurase bine totul și aduse în discuție acel drum al satului, parapetul de lîngă pîrîu, umplutura aceea de pămînt.
- Construind un drum comod spre culme, spuse el, cîștig tocmai atîta piatra cîtă îmi trebuie pentru parapet. De îndată ce o lucrare se angrenează cu alta, se execută amîndouă mai ieftin și mai repede.
- Aici însă, spuse Charlotte, intervine o problema care mă privește. Trebuie neapărat să se facă mai întîi un calcul precis și, cînd vom ști cit anume este necesar pentru o astfel de amenajare, suma va trebui împărțita, dacă nu pe săptămîni, cel puțin pe luni. Eu sînt aceea care deschid baierele pungii; voi achita notele de plată și socotelile le voi ține eu însămi.
- Pari să nu ai prea multă încredere în noi, spuse Eduard.
- Nu multă, cînd e vorba de treburi în care poate interveni bunul plac. Pe acesta ne pricepem să-l stăpînim mai bine decît voi.
Aranjamentul era făcut, munca fu începută repede, căpitanul se afla veșnic de față și Charlotte era acum aproape zilnic mar­tora spiritului său serios și hotărît. O cunoscu și el mai îndeaproape, și le veni amîndurora ușor să colaboreze pentru o realizare comună.
Cu ocupațiile e ca și cu dansul: persoanele care țin pasul una cu alta își devin în mod necesar indispensabile una celeilalte; o bunăvoință reciprocă trebuie inevitabil să izvorască de aici, și dovada sigură că, de cînd îl cunoscuse mai bine, Charlotte nutrea cu adevărat simpatie pentru căpitan, era faptul că îl lăsă cu deplină liniște și fără cel mai mic sentiment neplăcut să distrugă un frumos loc de odihnă, pe care ea îl alesese și-l decorase în chip deosebit cu prilejul primelor ei amenajări, dar care acum stătea în calea planurilor lui.

Capitolul VII

întîlnirea lui Charlotte și a căpitanului într-o ocupație comună avu ca urmare o mai mare apropiere a lui Eduard de Ottilie. în favoarea ei pleda, de altminteri, de cîtăva vreme, o tăcută, prietenoasă înclinație a inimii sale. Era serviabilă și pre­venitoare față de oricine: amoral lui propriu îi spunea însă că ea manifestă aceste dispoziții cu deosebire față de el. Nu încăpea totuși îndoială: ea observase exact, de pe acum, ce feluri de mîncare îi plăceau și cum trebuiau să fie gătite și nu-i scăpase nici cît zahăr obișnuia el să pună în ceai sau alte amănunte de acest soi. Era deosebit de grijulie să-l ferească de orice curent de aer, față de care el arăta o sensibilitate excesivă, ajungînd, de aceea, uneori, în contradicție cu soția sa, pentru care încăperile nu erau niciodată destul de aerisite. Tot astfel, era pricepută în îngrijirea livezii și a grădinii de flori. Căuta să sprijine ceea ce dorea el, să împiedice ceea ce îl putea nemulțumi, astfel încît, în scurt timp, îi deveni indispensabilă, ca un spirit protector și el începu să-i resimtă apăsător absența. La aceasta se adaugă fap­tul că ea părea mai vorbăreață și mai deschisă de îndată ce se întîlneau singuri.
înaintînd în vîrstă Eduard păstrase totdeauna ceva copilă­resc, ceea ce convenea în chip deosebit tinereții lui Ottilie. își
aminteau cu plăcere de vremurile dinainte în care se văzuseră; aceste amintiri mergeau pînă la începuturile înclinației lui Eduard pentru Charlotte. Ottilie pretindea a-și aduce aminte de ei doi ca de cea mai frumoasă pereche de la Curte; și cînd Eduard tăgădui că ea ar putea avea asemenea amintiri din cea mai fragedă tinerețe, Ottilie afirmă că păstrează încă foarte vie în memorie îndeosebi o întîmplare: odată, cînd el intrase, ea își ascunsese capul în poala lui Charlotte, nu de teamă, ci dintr-un sentiment de copilărească surprindere. Ar fi putut să adauge: pentru că îi făcuse o impresie atît de vie, pentru că îi plăcuse.
în aceste împrejurări, multe treburi, pe care cei doi prieteni le întreprinseseră mai înainte împreună, începuseră oarecum să treneze, astfel încît ei socotiră necesar să-și formeze din nou o vedere generală, să conceapă unele memorii, să scrie scrisori. își dădură, de aceea, întîlnire în cancelaria lor, unde îl găsiră pe bătrînul copist stînd degeaba. Se apucară de treabă și îi dădură curînd de lucra, fără să observe că îl încărcau cu unele sarcini pe care înainte erau deprinși să le îndeplinească singuri. Căpitanul nu ajungea să întocmească nici chiar primul memoriu, după cum nici măcar prima scrisoare nu voia să-i reușească lui Eduard. Se chinuiră cîtva timp cu ciornele și transcrierea lor, pînă ce, în sfîrșit, Eduard, care înainta cel mai greu, întrebă cît e ceasul.
Se dovedi atunci că, pentru prima oară de mulți ani încoace, căpitanul uitase să întoarcă cronometrai său cu secundar; și se Părea că amîndoi, dacă nu simțiră, bănuiră cel puțin că începea să nu le pese de vreme.
în timp ce rivna bărbaților slăbea întrucîtva, activitatea femeilor, dimpotrivă, sporea. în genere, de altminteri, modul obișnuit de trai al unei familii, care rezultă din persoanele date Si din împrejurări determinate, primește în sine, ca un recipient, Și cîte o înclinație extraordinară, o pasiune născîndă, și poate trece destul timp pînă cînd acest ingredient nou provoacă o fer­mentație vizibilă și se revarsă spumegînd peste margini.
La prietenii noștri, înclinațiile reciproce care se înfiripau aveau cel mai plăcut efect. Sufletele se deschideau și o bunăvoință generală izvora din acelea particulare. Fiecare în parte se simțea fericit și se bucura de fericirea celuilalt.
O asemenea stare înalță spiritul, lărgind inima, și tot ce face și își propune omul are o tendință spre nemărginit. Astfel și pri­etenii nu mai rămîneau închiși în locuința lor. Plimbările se pre­lungeau tot mai departe și cînd, în cursul lor, Eduard alerga înainte cu Ottilie pentru a alege cărările, deschizînd drum, căpitanul împreună cu Charlotte, angajați într-o conversație serioasa, zăbovind cu interes la cîte un locșor nou descoperit, în fața unei priveliști neașteptate, pășeau tihniți pe urmele acestor înaintași mai sprinteni.
într-o zi, plimbarea lor îi duse, prin poarta aripii drepte a castelului, în jos, spre han, apoi peste pod, către iazuri; înaintară de-a lungul acestora pe drumul urmat de obicei, pînă în punctul unde malul, încins de o măgură acoperită de tufișuri, iar apoi de stînci, nu mai era practicabil.
Dar Eduard, căruia regiunea îi era cunoscută din pere­grinările sale vînătorești, pătrunse cu Ottilie mai departe, pe o cărare de mărăciniș, știind bine că vechea moară ascunsă printre stînci nu poate fi departe. însă cărarea, prea puțin umblata, se pierdu curind, și ei se găsiră rătăciți în tufărișul des, printre pietre acoperite de mușchi; dar nu pentru multă vreme, căci vuietul roților le vesti îndată apropierea locului căutat
Inaintînd pe o faleză, zăriră în vale, în fața lor, vechea și ciu­data construcție de lemn, umbrită de stînci povîrnite și de copaci înalți. Se hotărîră, așadar, să coboare peste mușchi și grohotiș pînă acolo; Eduard mergea în fața; și cînd privea în sus și o zarea pe Ottilie, care, pășind ușor din piatră în piatră, cu cel mai grațios echilibru, îl urma fără teama sau sfială, îi părea că vede plutind deasupra lui o făptură cerească. Iar cînd, uneori, în cîte un loc nesigur, ea îi apuca mîna întinsă, ba chiar se sprijinea pe umărul lui, el nu putea să-și ascundă că cea care-l atingea era cea mai gingașă făptură femeiască. Aproape că ar fi dorit ca ea să se poticnească, să alunece, pentru ca s-o poată prinde în brațe, s-o strîngă la inima lui. Dar n-ar fi făcut cu nici un preț acest lucru
și numai pentru un singur motiv: se temea să n-o jignească, să n-o vatăme.
înțelesul acestor cuvinte îl vom afla îndată. Căci atunci cînd ajunse în vale și se găsi așezat în fața ei, la masa rustică de sub copacii înalți, și cînd prietenoasa morăriță fusese trimisă după lapte, iar primitorul morar plecă în întîmpinarea lui Charlotte și a căpitanului, Eduard începu să vorbească cu oarecare șovăială:
- Am o rugăminte, dragă Ottilie: iartă-mi-o, chiar dacă mi-o refuzi. Nu faci și nici n-ai nevoie să faci un secret din faptul că porți pe piept, sub veșmîntul dumitale, o miniatură. E portretul tatălui dumitale, acel bărbat de treabă, pe care abia l-ai cunoscut și care, în toate privințele, merită un loc lîngă inima dumitale. Dar iartă-mă dacă îți spun că portretul acesta e nepotrivit de mare, iar metalul și sticla lui îmi dau mii de emoții atunci cînd ridici la piept un copil, sau cînd porți ceva în brațe, cînd caleașca se zdruncină, cînd ne croim drum prin tufăriș ca adineauri, coborînd de pe stîncă. Mă înfioară gîndul că vreo izbitură neprevăzută, vreo cădere, vreo atingere ar putea să fie vătă­mătoare și fatală pentru dumneata. Fă-o de dragul meu, îndepăr­tează portretul; nu din amintirea, nu din camera dumitale; dăruiește-i chiar locul cel mai frumos, cel mai sfînt din încăperea în care locuiești: dar înlătură-l de pe pieptul dumitale, înlătură un obiect, a cărui apropiere îmi pare, poate dintr-o frică exagerată, atît de primejdioasă.
Ottilie tăcea și, cît vorbi el, privi în gol; apoi, fără grabă și fără șovăială, cu ochii îndreptați mai mult spre cer decît spre Eduard, desfăcu lanțul, scoase portretul, și-l apăsă pe frunte și îl întinse prietenului.
- Pastrați-mi-l pînă ce vom ajunge acasă. Nu știu cum aș putea să vă arăt mai bine cît de mult prețuiesc amabila grijă ce-mi Purtați.
Prietenul nu îndrăzni să-și apropie portretul de buze, dar apucă mîna ei și și-o apăsă pe ochi. Erau poate cele mai fru-Tioase mîini care se strinseseră vreodată. Eduard se simțea ca și cum o piatră i s-ar fi luat de pe inimă, ca și cum un perete despărțitor dintre el și Ottilie ar fi fost culcat la pămînt.
Călăuziți de morar, Charlotte și căpitanul coboriră pe o cărare mai lesnicioasă. Se salutară, se bucurară, se înviorară. Nu voiau să se întoarcă pe același drum, și Eduard propuse o cărare stîncoasă din cealaltă parte a pîrîului, de unde, pe cînd o străbă­teau cam anevoie, iazurile se zăriră din nou. Acum trecură pe rînd prin desișuri și luminișuri, zărind către șes sate, tîrguri, gos­podării cu împrejurimi verzi și mănoase iar în apropiere o fermă dată cu arendă, așezată discret pe deal, în mijlocul pădurii. Marea bogăție a ținutului se arătă în toată strălucirea ei, privită atît din față cît și de pe colina din spate, care suia lin, ducînd la o pădurice vesela, iar la ieșirea din aceasta, pe stînca din fața castelului.
Ce bucuroși se simțiră văzîndu-se acolo oarecum pe neaștep­tate. Făcuseră ocolul unui mic univers; stăteau chiar pe locul unde urma să fie ridicată noua clădire și își aruncară din nou privirile spre ferestrele locuinței lor.
Coboriră pînă la coliba de mușchi și poposiră pentru prima oară acolo tuspatru. Nimic mai natural decît faptul că-și expri­mară unanim dorința ca drumul, pe care îl parcurseseră încet și nu fără greutăți, să fie trasat și amenajat astfel încît să poată fi străbătut în grup, mergînd agale și comod. Fiecare făcu propu­neri și socotiră că dramul, care le ceruse cîteva ceasuri, va tre­bui, o dată ce avea să fie bine croit, să ducă îndărăt, la castel, într-un ceas. Se și gîndeau la un pod, mai în jos de moară, acolo unde pîrîul se varsă în iazuri, care să scurteze drumul și să înfru­musețeze peisajul, cînd Charlotte puse oarecare frină imaginației lor inventive, amintind de cheltuielile ce ar fi necesare pentru o atare acțiune.
- Se poate găsi leac și pentru asta, replică Eduard. N-avem decît să vindem ferma aceea din pădure, care pare atît de frumos așezată și aduce atît de puțin cîștig, și să întrebuințăm prețul obținut pentru a face aceste amenajări; astfel, vom consuma în chip plăcut, în plimbări de neprețuit, dobînzile unui capital bine plasat, în timp ce, acum, cu greu obținem de pe urma acelei gos­podării, la încheierea socotelilor anuale, un venit sărăcăcios.
Charlotte însăși, ca bună gospodină ce era, nu avu mult de obiectat împotriva acestei propuneri. Treaba fusese discutată și mai înainte. Acum căpitanul căută să facă un plan pentru parce­larea terenurilor între lucrătorii din pădure. Eduard însă dorea să vadă procedîndu-se mai repede și mai comod. Arendașul actual, care și făcuse oferta, avea să dobîndească proprietatea fermei, s-o plătească în rate. Și, pe măsura achitării acestora, urmau să fie întreprinse, rînd pe rînd, amenajările plănuite.
Un aranjament atît de rațional și de prudent nu putea decît să întîmpine o aprobare deplină, și întreaga societate vedea de pe acum în gînd șerpuirea noilor drumuri, pe care și în apro­pierea cărora spera să măi descopere încă locuri de odihnă și priveliști dintre cele mai plăcute.
Pentru a-și reprezenta totul mai amănunțit, ei examinară de îndată, seara, acasă, noul plan. Revăzură drumul parcurs și chipul în care el putea fi trasat mai avantajos în unele locuri. Toate proiectele anterioare fură iarăși discutate și combinate cu ideile cele mai proaspete; locul unde avea să fie construită noua casă din fața castelului fu aprobat încă o dată, iar circuitul dra­murilor fu încheiat acolo.
Ottilie păstrase tăcerea față de toate acestea cînd, în cele din urmă, Eduard întoarse spre ea planul care stătuse întins pînă atunci în fața lui Charlotte, invitînd-o în același timp să-și spună părerea; și cum ea șovăi o clipă, el o îndemnă afectuos să nu stăruie în această tăcere, căci nimic nu era definitiv, totul fiind încă în devenire.
— Dacă ar fi după mine, spuse Ottilie punînd degetul pe cea mai înaltă suprafață plană a colinei, aș clădi casa aici. E drept că de acolo nu s-ar vedea castelul, fiindcă ar fi mascat de pădurice; în schimb însă te-ai afla ca într-o lume diferită și nouă, întrucît satul și toate locuințele ar fi, în același timp, ascunse și ele. Vede­rea asupra iazurilor, spre moară, spre dealuri, spre munți, spre cîmpie este extaordinar de frumoasă; am observat acest lucra în trecere.
— Are dreptate! strigă Eduard; cum de nu ne-a trecut prin minte acest lucra? Nu-i așa, Ottilie, că-i ideea ta?
El luă un creion și trasă apăsat și grosolan, un dreptunghi lunguieț pe culmea colinei.
Căpitanul simți ca o împunsătură în inimă, căci îi displăcea să vadă desfigurat în acest chip un plan îngrijit și curat; dar își reveni după o ușoară dezaprobare și acceptă ideea.
- Ottilie are dreptate, spuse el. Nu facem oare cu plăcere cîte o lungă plimbare pentru a bea o cafea sau a ne delecta cu un pește, pe care acasă nu l-am fi găsit atît de gustos? Pretindem variațiune și obiecte cu care nu sîntem deprinși. Bătrînii au clădit cu socoteală castelul în acest loc, căci este situat la adăpost de vînturi și aproape de toate trebuințele zilnice; o clădire destinată mai mult reuniunilor de societate decît locuirii va fi, dimpotrivă, foarte nimerită acolo și va oferi în anotimpul frumos ceasurile cele mai plăcute.
Cu cît soluția fu discutată mai mult, cu atît ea păru mai favorabilă, și Eduard nu-și putea ascunde triumful că ideea ple­case de la Ottilie. Era atît de mîndru de ea ca și cînd invenția ar fi fost a lui.
Capitolul VIII
Dis-de-dimineață căpitanul se grăbi să cerceteze locul, făcu întîi o schiță fugitivă, iar cînd societatea își reînnoi, la fața locu­lui, hotărirea, făcu un plan precis împreună cu devizul și cu tot ce trebuia. Pregătirile necesare nu suferiră amînare. Afacerea cu vînzarea fermei fu și ea reluată îndată. Bărbații găsiră un nou prilej de activitate comună.
Căpitanul atrase atenția lui Eduard că ar fi o amabilitate, ba chiar o datorie să serbeze ziua de naștere a lui Charlotte prin așezarea pietrei fundamentale. Nu fu nevoie de multă stăruință pentru a învinge vechea aversiune a lui Eduard față de aseme­nea serbări, căci îi veni repede în minte să celebreze, de aseme-
nea, în chip foarte solemn, ziua de naștere a lui Ottilie, care cădea mai tîrziu.
Charlotte, în ochii căreia noile lucrări și tot ce era în legătură cu ele prezentau însemnătatea, seriozitatea, ba aproape un carac­ter problematic, își impunea să controleze încă o dată, pentru sine, devizele, împărțirea timpului și a banilor. Cu toții se vedeau mai rar ziua și se regăseau cu o atît mai vie dorință seara.
între timp, Ottilie luase pe deplin conducerea menajului; și cum ar fi putut fi altfel, cu purtarea ei liniștită și sigură? De alt­fel toată firea ei era orientată mai mult spre casă și spre treburile domestice decît spre lume și viața în aer liber. Eduard observă curînd că ea lua parte de fapt numai din amabilitate la plimbările prin împrejurimi, că rămînea seara mai multa vreme afara numai din obligația de a se arăta sociabilă, găsind, ce-i drept, uneori un pretext de activitate casnică pentru a se întoarce înăuntru. El se pricepu, de aceea, în scurt timp, să organizeze în așa fel plimbările în comun, încît să fie din nou acasă cu toții înainte de apusul soarelui, și începu, lucru la care renunțase multă vreme, să citească celorlalți, cu glas tare, poezii, mai ales dintre acelea în recitarea cărora putea fi pusă expresia unei iubiri pure, dar pasionate.
De obicei, ședeau seara în jurul unei mici mese, fiecare la locul său tradițional: Charlotte pe sofa, Ottilie pe un taburet în fața ei, bărbații ocupînd celelalte două laturi. Ottilie era așezată la dreapta lui Eduard, direcție în care el împingea și lampa cînd citea. Atunci Ottilie se muta mai aproape pentru a se uita în carte, căci ea se încredea mai mult în ochii ei decît în buze străine; iar Eduard își împingea și el scaunul spre ea, pentru a-i înlesni lucrul acesta cît mai mult; făcea chiar, uneori, pauze mai lungi decît ar fi fost necesar, ca să nu întoarcă foaia înainte de a fi ajuns și ea la capătul ei.
Charlotte și căpitanul le observau bine jocul și se priveau Uneori zîmbind; dar amîndoi fură surprinși de un alt semn prin care se dezvăluia, întîmplător, înclinația ascunsă a lui Ottilie.
într-o seară, care fusese în parte pierdută pentru mica socie-tate, din cauza unei vizite plictisitoare, Eduard făcu celorlalți propunerea să mai rămînă împreună. Se simțea dispus să-și reia flautul, care nu-i mai era de mult în atenție. Charlotte căută sonatele pe care obișnuiau să le cînte împreună și, cum nu reușea să le găsească, Ottilie recunoscu, după o oarecare șovăială, că le luase cu ea în camera ei.
- Și poți, vrei să mă acompaniezi la clavecin? exclamă Eduard, căruia îi străluceau ochii de bucurie.
- Cred că are să meargă, răspunse Ottilie.
Aduse notele și se așeză la clavecin. Cei doi ascultători își încordară atenția și fura surprinși de chipul desăvîrșit în care Ottilie studiase pentru ea însăși piesa muzicală, dar și mai sur­prinși de dibăcia cu care știa să o adapteze la felul de a cînta al lui Eduard. „Știa s-o adapteze" nu e expresia justa, căci, dacă atîrna de îndemînarea și libera voința a lui Charlotte să înceti­nească aici, sau să țină mai încolo pasul, de dragul soțului ei, care uneori șovăia, alteori o lua grăbit înainte, Ottilie, care auzise sonata cîntată de cîteva ori de cei doi, părea s-o fi studiat numai în sensul în care o executa el. își însușise în așa măsură lipsurile lui, încît din aceasta rezulta iarăși un fel de întreg viu, care, deși nu se mișca în tact, suna totuși extrem de plăcut și de armonios. Compozitorul însuși s-ar fi bucurat să audă opera lui deformată cu atîta dragoste.
Charlotte și căpitanul asistau în tăcere la această scenă bizara, neașteptata, cu sentimentul ce-l încerci adesea cînd observi acțiuni copilărești pe care, din pricina urmărilor lor îngri­jorătoare nu poți să le aprobi cu totul, dar nici să le blamezi, ba chiar îți vine, poate, să le invidiezi. Căci, la drept vorbind, înclinația lor reciprocă era în creștere, la fel cu a celorlalți doi, și poate chiar mai primejdioasa, prin faptul că și unul și altul erau mai serioși, mai siguri de ei înșiși, mai capabili de a se stăpîni.
Căpitanul începea să simtă că o deprindere irezistibilă amenința să-l înlănțuie de Charlotte. Reuși să-și impună a evita orele la care Charlotte obișnuia să vină la locul noilor lucrări, prin aceea că se scula dis-de-dimineață, rînduia totul, retrăgîndu-se apoi, ca să lucreze în aripa castelului unde locuia. în primele zile, Charlotte socoti acest lucru întîmplător; îl căută pe căpitan în
toate locurile posibile; apoi simți că-l înțelege și-l stimă cu atît mai mult.
Dacă evita să fie acum singur cu Charlotte, căpitanul era cu atît mai zelos să anime și să grăbească amenajările în vederea serbării srtălucitoare a zilei ei de naștere, ce se apropia: căci, în timp ce făcea să înainteze din vale, din spatele satului, drumul cel comod, el punea să se lucreze și de sus, sub cuvînt că extrage piatră, și rinduise și calculase totul în așa fel, încît cele două părți ale drumului să se întîlnească abia în noaptea din ajun. Pentru noua casă de pe culme, scobitura pivniței se și afla pregătită, mai mult tăiată în stîncă decît săpata în pămînt, și o frumoasă piatra de temelie, cu compartimente și plăci de aco­perire era gata cioplită.
Activitatea exterioară, toate aceste mici intenții amabile, tăinuite, ca și sentimentele lor lăuntrice, mai mult sau mai puțin înăbușite, nu lăsau deloc conversația să se anime, atunci cînd micul grup se găsea laolaltă, așa că Eduard, care avea senzația că ceva lipsește, îl invită într-o seară pe căpitan să-și aducă vioara și s-o acompanieze pe Charlotte la clavecin. Căpitanul nu fu în stare să reziste dorinței generale și, astfel, ei doi executară împreună, cu sentiment, plăcere și fantezie, una dintre cele mai grele piese muzicale, spre cea mai mare desfătare a lor înșiși și a perechii ce-i asculta. își promiseră să reînceapă mai des și să exerseze mai mult în comun.
- Cîntă mai bine decît noi, Ottilie, spuse Eduard. Să-i admirăm, dar să ne bucurăm totuși cîntînd și noi împreună.
Capitolul IX
Aniversarea sosise și totul fusese terminat: întregul parapet care tivea și înălța drumul satului în partea dinspre apa, la fel și drumul ce trecea pe lîngă biserică, de unde urma o vreme linia cărării făcute de Charlotte, urcînd apoi, șerpuitor, peste stînci și lăsînd coliba de mușchi întîi pe stînga, deasupra lui, iar apoi, după o întorsătură completă, pe stînga dedesubtul lui, pentru a ajunge, astfel, treptat, pe culme.
O societate numeroasă sosise în ziua aceea. Toată lumea merse la biserică, unde găsi adunată întreaga comunitate în veșminte de sărbătoare. După serviciul divin, băieții, tinerii și bărbații porniră în frunte, cum era rînduit; urmau stăpînii castelu­lui împreună cu oaspeții și suita lor; fetițele, fetele și nevestele încheiau cortegiul.
La cotitura drumului fusese amenajat un loc stîncos mai înalt; acolo căpitanul îi invită pe Charlotte și pe oaspeți să se odihnească. De aici cuprindeau cu privirea întregul drum, ceata de bărbați care urcase pînă sus, femeile ce veneau în urmă și care se perindau chiar acum prin fața lor. Pe vremea splendidă ce domnea, priveliștea era încîntătoare. Charlotte se simți surprinsă, mișcată, și strînse călduros mîna căpitanului.
Pășiră pe urmele mulțimii care înainta încet și începuse să formeze un cerc în jurul locului unde avea să fie ridicata casa. Stăpînul clădirii cu ai săi, precum și oaspeții cei mai distinși, fura invitați să coboare în adîncitura unde piatra de temelie, sprijinită pe o muchie, era pregătită pentru a fi lăsată în jos. Un zidar, fru­mos gătit, cu mistria într-o mină și ciocanul într-alta, ținu o plăcuta cuvîntare, în versuri, pe care n-o putem reda, în proză, decît în chip nedesăvîrșit.
„Trei lucruri, începu el, trebuie luate în seama la o clădire: să fie așezata în locul potrivit, să aibă temelii solide, să fie desăvîrșit executata. Primul lucru este de fapt treaba stăpînului: căci, după cum în oraș doar principele și comuna pot hotărî în ce loc să se clădească, tot astfel la țară este privilegiul stăpînului de a spune: aici se va ridica locuința mea și numai aici."
La aceste cuvinte, Eduard și Ottilie nu îndrăzniră să schimbe vreo privire, cu toate că stăteau față-n față și apropiați unul de altul.
„Al treilea lucru, desăvîrșirea, cade în grija multor breslași: da, puțini sînt aceia ce nu-și găsesc aici întrebuințarea. Doar al doilea lucru, fundația, este sarcina zidarului și, ca s-o spunem
fără înconjur, partea cea mai însemnată a întregii lucrări. E o sarcină serioasă și invitația noastră este plină și ea de seriozitate, căci această solemnitate este celebrată în adînc. înăuntrul aces­tei înguste săpaturi, ne onorați ca martori ai tainicei noastre săvîrșiri. Vom așeza îndată aceasta piatră bine cioplită, și în curînd pereții de pămînt, pe care îi împodobesc astăzi atîtea per­soane arătoase și demne, nu vor mai fi accesibili: vor fi acoperiți.
Această piatră de temelie, care marchează prin colțul ei colțul drept al clădirii, prin unghiurile ei drepte regularitatea acesteia, prin fețele ei urmînd firul cu plumb și cumpăna, poziția perpendiculară și orizontală a tuturor zidurilor și pereților, am putea s-o așezăm fără grijă, căci stabilitatea i-ar fi asigurată de propria ei greutate. Dar nici aici nu va lipsi varul și mortarul căci, după cum acei oameni înclinați prin natura unul spre altul sînt și mai nedespărțiți cînd îi unește legea, așa și pietrele, care s-ar îmbina fie și numai prin forma lor, sînt și mai bine unite prin acești lianți; apoi, cum nu se cuvine să rămîi inactiv printre cei ce lucrează, nu vă veți da înapoi și ne veți fi părtași la muncă și aici."
întinse apoi mistria spre Charlotte, care o folosi ca să arunce var sub piatra. Și alți cîțiva fură poftiți să facă la fel și numaidecît piatra fu lăsată la pămînt; apoi ciocanul fu îndată înmînat lui Charlotte și celorlalți, pentru a consacra răspicat, prin cîte trei lovituri, uniunea dintre piatra și sol.
„Munca zidarului, urmă vorbitorul, executată, ce-i drept, acum sub cerul liber, se desfășoară dacă nu totdeauna în taină, totuși spre taină. Temelia, executată după regula, se acoperă, și chiar în ce privește zidurile, pe care le ridicăm la vedere, abia dacă cineva își aduce aminte de noi la sfîrșit. Mai mult bat la ochi lucrările pietrarului și cioplitorului, iar noi sîntem chiar nevoiți să încuviințam ca tencuitorul să șteargă cu totul urma niîinilor noastre și să-și însușească opera noastră, acoperind-o, netezind-o și colorind-o. Cine trebuie deci să aibă grijă mai mult decît zidarul ca lucrul ieșit din mîna lui să-l mulțumească pe el •nsuși prin faptul că e făcut cum se cuvine? Cine are mai mult temei decît el să-și hrănească conștiința de sine? Cînd casa este ridicata, terenul nivelat și pietruit, cînd fațada este acoperită cu ornamente, privirea lui pătrunde totuși, prin toate învelișurile și recunoaște încă acele încheieturi regulate și îngrijite, cărora întregul își datorează existența și trăinicia.
Dar, după cum omul care a săvîrșit o nelegiuire trebuie să se teamă că, în ciuda oricăror încercări de-a o ascunde, ea v;i ieși totuși la lumină, tot astfel cel care a făcut în taină binele tre buie să se aștepte ca și acesta să iasă, împotriva voinței sale, la iveala. Iată de ce facem din această piatra de temelie, în același timp o piatră comemorativă. în cele cîteva adîncituri cioplite în ea, vom îngropa felurite obiecte menite să rămînă mărturie pen­tru urmașii îndepărtați. Aceste cutii de tablă, lipite cu cositor, conțin informații scrise; plăcile acestea de metal sînt gravate cu tot soiul de fapte memorabile; în aceste sticle frumoase îngropăm ce mai bun vin vechi, însemnînd și vîrsta lui; nu lipsesc nici felurite monezi bătute anul acesta: pe toate le datorăm dărniciei stăpînului clădirii. Și încă mai e loc destul pentru cazul că vreun oaspete sau privitor ar dori să transmită vreun obiect posterității."
După o scurtă pauza, calfa de zidar se uită în jurul ei; dar, cum se întîmplă de obicei în asemenea cazuri, nimeni nu era pregătit, fiecare era surprins, pînă ce, în sfîrșit, un tînăr ofițer vioi se hotărî și spuse:
- Dacă e vorba să contribui cu un lucru ce n-a fost încă depus în acest tezaur, trebuie să-mi tai cîțiva nasturi de la uni­forma, care merită, desigur, să fie și ei transmiși posterității.
Zis și făcut! Acum le veniră multora idei asemănătoare. Femeile nu întîrziară să depună cîte unul din micii lor piepteni; flacoane mici cu săruri parfumate și alte podoabe nu fura cruțate. Numai Ottilie șovăi pînă cînd Eduard o smulse, printr-o vorbă amabilă, din contemplarea tuturor obiectelor oferite drept con­tribuție și depuse în scobiturile pietrei. Ea își desprinse atunci de la gît lanțul de aur de care fusese atîrnat portretul tatălui său și-' așeză cu un gest domol peste celelalte giuvaere; după care Eduard dispuse, cu o oarecare grabă, să se procedeze de îndată
la aplicarea capacului bine ajustat peste deschizătura și la fixarea lui cu tencuială.
Tînărul zidar, care se arătase cel mai activ în această treabă, reluă poza de orator și urmă:
„Așezăm pe vecie această piatră de temelie spre a chezășui cea mai îndelungată folosința stăpînilor de fața și viitori ai acestei case. îngropînd însă aici un fel de comoară, ne gîndim totodată, cu prilejul celei mai temeinice dintre lucrări, la vremelnicia lucrurilor omenești: ne gîndim la o posibilitate ca acest capac bine pecetluit să fie din nou ridicat, lucru ce s-ar putea întîmplă doar daca tot ce nici n-am ajuns încă să clădim ar fi nimicit.
Dar tocmai pentru ca această clădire să fie înălțată, înapoi gîndul din viitor! înapoi la prezent! Acum, după ce vom încheia serbarea de azi, ne apucăm îndată de lucru, pentru ca nici unul din breslașii ce vor duce mai departe munca, deasupra temeliilor noastre, să nu fie nevoit a sta degeaba, pentru ca să se înalțe clădirea și să fie isprăvită grabnic, iar din ferestrele ei, inexis­tente încă, stăpînul casei și ai săi, împreună cu oaspeții să-și plimbe cu bucurie privirea asupra ținutului. Drept care, beau în sănătatea lor și a tuturor celor de față!"
Și, cu aceasta, el goli dintr-o înghițitura o cupa de cristal fru­mos șlefuită și o aruncă în sus; căci e semnul unei bucurii nemăsurate să distrugi vasul de care te-ai folosit într-o împreju­rare veselă. De asta data însă lucrurile se petrecură altfel: cupa nu mai căzu pe pămînt, și asta fără nici o minune.
într-adevăr, pentru a înainta construcția, în colțul opus, locul fusese săpat în întregime și se începuse chiar înălțarea zidurilor, ridicîndu-se, pentru aceasta, schela la înălțimea trebuitoare.
Dacă, pentru această solemnitate, eșafodajul fusese anume acoperit cu scînduri și o mulțime de spectatori căpătaseră învoire să urce pe el lucrul se făcuse spre folosul muncitorilor. Cupa zbura pînă acolo sus și fu prinsă de un om, care văzu în această întîmplare un semn bun pentru el. O arătă de jur-împrejur fără s~o lase din mînă, și se văzură, gravate pe ea, într-o prea grațioasa înlănțuire, literele E și O: era unul din paharele ce fuse­seră fabricate pentru Eduard în tinerețea lui.
Schelăria se golise din nou și cei mai sprinteni dintre oaspeți se urcară pe ea ca să-și arunce ochii împrejur; nu se găseau destule laude pentru frumoasa priveliște ce se oferea în toate direcțiile: căci ce nu descoperă acela ce stă pe un loc înalt, doar cu un cat mai sus decît alții? Spre interiorul ținutului ieșeau la iveală cîteva sate noi; panglica argintie a riului se vedea deslușit; ba cineva pretindea că zărește chiar turlele capitalei. în partea din spate, după dealurile păduroase, se ridicau vîrfurile albastre ale unor munți depărtați, iar regiunea din apropiere putea fi cuprinsă în întregime.
- Ar mai trebui doar ca cele trei iazuri să fie unite într-un lac; atunci ochiul ar găsi aici tot ce e măreț și tot ce-și poate dori, spuse unul.
- Asta s-ar putea face, spuse căpitanul, căci ele formau încă în vremea de demult un lac de munte.
- Rog însă numai să fie cruțat pilcul meu de platani și de plopi, care stă atît de frumos lîngă iazul din mijloc, spuse Eduard. Vezi - se întoarse el către Ottilie, făcînd-o să înainteze cîțiva pași și arătînd spre vale - acești copaci i-am plantat eu însumi.
- De cînd stau oare acolo? întrebă Ottilie.
- Cam de pe vremea de cînd ești pe lume, răspunse Eduard. Da, scumpa mea copilă, plantam pe timpul cînd mai erai încă în legăn.
întreaga sociatate se întoarse la castel. După încheierea mesei, fură poftiți la o plimbare prin sat, pentru a inspecta și acolo noile amenajări. Din îndemnul căpitanului, locuitorii se adunaseră în fața caselor, nu stăteau în rînduri, ci grupați natural, pe familii parte ocupîndu-se cu treburile de la sfîrșitul zilei, parte odihnindu-se pe noile bănci. Acceptaseră ca pe o plăcută dato­rie să împrospăteze, cel puțin duminica și în zilele de sărbătoare, această curățenie și această rînduială.
O intimitate dublată de afecțiune, așa cum se născuse între prietenii noștri, nu poate fi întreruptă decît în chip neplăcut de o societate mai numeroasă. Toți patru fură mulțumiți să se retragă singuri în marele salon; dar acest sentiment de liniște casnică fu
oarecum tulburat de faptul că o scrisoare ce fusese înmuiată lui Eduard anunța oaspeți noi pentru a doua zi.
- Cum bănuisem, strigă Eduard lui Charlotte, contele nu se lasă așteptat: sosește mîine.
- Atunci nici baroana nu poate fi departe, răspunse Char­lotte.
- Firește că nu! adăugă Eduard; va sosi și ea, pe un traseu aparte. Ne roagă să-i găzduim peste noapte și doresc să-și con­tinue poimîine călătoria împreună.
- Trebuie deci să ne facem din timp pregătirile, Ottilie! spuse Charlotte.
- Cum poruncești să-i instalăm? întrebă Ottilie. Charlotte îi dădu indicații generale și Ottilie se îndepărta. Căpitanul se interesă de relațiile dintre cele două persoane,
pe care nu le cunoștea decît foarte vag. Odinioară, cînd fiecare din ei era căsătorit, se îndrăgostiseră pătimaș unul de altul. Două căsnicii nu puteau fi tulburate fără a face vîlvă; se gîndiră la divorț. Pentru baroană acesta devenise posibil, pentru conte nu. Se văzură nevoiți să se separe de ochii lumii, dar legătura con­tinuă; și dacă iarna nu puteau fi împreună în orașul de reședința, își găseau o compensație vara, în diverse călătorii de plăcere și la băi. Erau amîndoi puțin mai în vîrstă decît Eduard și Charlotte și legați cu toții printr-o strinsă prietenie, din vremea petrecută, cu ani în urmă, la Curte. Păstraseră totdeauna bune relații, cu toate că Eduard și Charlotte nu aprobau neapărat totul la prietenii lor. Numai că, de astă dată, sosirea lor apărea cu totul nedorită lui Charlotte și, dacă ar fi căutat atent cauza, ar fi văzut că, de fapt, era la mijloc grija pentru Ottilie. Buna și curata copilă nu trebuia să aibă atît de timpuriu în fața ochilor un asemenea exemplu.
- Ar mai fi putut rămîne fiecare acasă cîteva zile, pînă cînd ^ fi isprăvit cu vînzarea fermei din pădure, spuse Eduard toc­eai cînd intra din nou Ottilie. Proiectul contractului e gata; una din copii o am aici, ne lipsește însă cealaltă și bătrinul nostru secretar e foarte bolnav.
Căpitanul se oferi să copieze actul; Charlotte de asemenea; dar împotriva acestui lucru erau de făcut unele obiecțiuni.
- Dați-mi-l mie! strigă cu oarecare precipitare Ottilie.
- N-ai s-o scoți la capăt, spuse Charlotte.
- E drept că ar trebui să-l am poimîine dimineață și e mult de scris, zise Eduard.
- Va fi gata, strigă Ottilie, care ținea de-acum în mînă hîrtia. în dimineața următoare, pe cînd căutau să zărească din timp,
de la catul de sus, sosirea oaspeților cărora voiau să le iasă fără greș în întîmpinare, Eduard spuse:
- Dar cel ce se-apropie, călare, atît de încet, acolo, pe drum, cine-o fi?
- Căpitanul descrise mai amănunțit înfățișarea călărețului.
- Atunci tot el e, spuse Eduard; căci amănuntele, pe care le vezi mai deslușit decît mine, se potrivesc perfect cu întregul pe care-l zăresc foarte bine. Este Mittler. Dar ce l-o fi făcînd să călărească încet, atît de încet?
Personajul se apropie; era cu adevărat Mittler. îl primiră amabil cînd urcă agale scara.
- De ce n-ai venit ieri? îi strigă Eduard.
- Nu-mi plac serbările zgomotoase, ripostă celălalt. Astăzi însă, după ce-au trecut, vin să serbez în liniște, cu voi, aniver­sarea prietenei mele.
- Cum de poți dispune de atîta timp? întrebă în glumă Eduard.
- Vizita mea, dacă are vreun preț pentru voi, o datorați unei reflecții pe care am făcut-o ieri. M-am bucurat din inimă, o jumătate de zi, într-o casă în care mijlocisem pacea și am auzit atunci că aici se serbează o zi de naștere. „S-ar putea privi, la urma urmei, ca egoism, mi-am spus eu în gînd, faptul că nu înțelegi să te bucuri decît împreună cu aceia pe care i-ai convins să facă pace. De ce nu te-ai bucura o dată și cu prietenii care ocrotesc și întrețin pacea?" Zis și făcut! Iată-mă aici, așa cum îmi propusesem.
- Ieri ai fi dat de o societate mare, spuse Charlotte; astăzi nu găsești decît una mică. îi vei vedea pe conte și pe baroană, care și ei ți-au mai dat de furcă.
Din mijlocul celor patru prieteni, care-l înconjuraseră pe acest ciudat bărbat ca pe un oaspete bine venit, el țîșni cu iuțeală, întunecat, căutîndu-și îndată pălăria și cravașa
- Parcă m-ar urmări totdeauna o zodie rea, de îndată ce vreau și eu să mă odihnesc o dată și să mă simt bine! Dar cine mă pune să-mi lepăd caracterul? N-ar fi trebuit să vin, și acum iată-mă izgonit. Căci cu oamenii aceia nu vreau să rămîn sub același acoperiș; și fiți cu băgare de seamă; ei n-aduc decît nenorociri! Firea lor e ca o plămadă care molipsește totul.
încercară să-l îmbuneze, dar în zadar.
- Cel ce aduce atingere căsătoriei, exclamă el, cel ce sub­minează, cu vorba sau chiar cu fapta, acest fundament al oricărei societăți morale, acela va avea de-a face cu mine; sau, dacă nu izbutesc să-i pun friu, nu vreau să știu de el. Căsătoria este începutul și culmea oricărei civilizații. Ea îl îmblînzește pe sălbatic, iar omul cel mai cultivat n-are prilej mai bun de a-și dovedi blîndețea. Ea trebuie să fie indisolubilă, căci aduce atîta fericire, încît orice nefericire izolată nici nu trage în cumpăna. Și cum poate fi vorba de nefericire? Nerăbdarea e aceea care pune din cînd în cînd stăpînire pe om; și atunci el găsește de cuviință să se considere nefericit. Dar e de ajuns să lase acel moment să treacă și se va considera fericit că un lucru care a dăinuit atît de mult mai dăinuie încă. Pentru despărțire nu există nici un temei suficient. Condiția umană se situează la o asemenea altitudine în ce privește suferințele și bucuriile, încît nici nu se poate calcula cît se îndatorează doi soți unul față de altul. E o datorie fără mar­gini pe care numai veșnicia o poate stinge. Lucrul poate fi uneori incomod, sînt gata să recunosc, dar așa și trebuie. Nu sîntem oare căsătoriți și cu conștiința, de care am vrea de multe ori să ne dezbărăm, căci e mai incomodă decît poate vreodată deveni un soț sau o soție?
El spuse toate astea cu aprindere și ar mai fi urmat o bună vreme să vorbească, dacă poștalionii n-ar fi vestit, sunînd din corn, ca soseau stăpînii lor, ale căror călești intrară în același timp în curtea castelului, din direcții diferite, ca și cum totul ar fi fost dinainte minuțios calculat. Cînd cei din casa alergară să-i întîmpine, Mittler se ascunse, ceru să i se aducă murgul la hanul din sat, încalecă și porni mohorît mai departe.

Capitolul X

Oaspeții fură primiți cu urări de bun-sosit și conduși în casă; se bucurară că pășesc iarăși prin încăperile în care petrecuseră odinioară atîtea zile frumoase și pe care nu le mai văzuseră de multă vreme. Nespus de plăcută fu prezența lor si pentru prie­teni. Contele și baroana s-ar fi putut număra printre acele nobile și frumoase persoane pe care, la o vîrstă mijlocie, aproape că le întîlnești cu mai multă bucurie decît în tinerețe, căci, deși le lipsește poate ceva din strălucirea juvenilă, ele trezesc totuși, o dată cu simpatia, o netăgăduită încredere. Și această pereche se acomoda cît se poate de bine oriunde. Degajarea cu care primeau și tratau situațiile vieții, veselia și vizibila lor spontaneitate se transmiteau îndată celorlalți și o înaltă demnitate învăluia totul, fără să se observe vreo constrîngere.
Această influență se făcu simțită imediat în sînul grupului. Nou-veniții, descinși direct din lumea mare, cum se putea vedea după îmbrăcăminte, după accesorii, ca și după tot ce-i înconjura, formau oarecum cu prietenii noștri, cu viața lor rustică și ascuns pătimașă, un contrast, care dispăru însă foarte curînd, căci amin­tirile vechi se contopiră cu simpatia actuală și o conversație ani­mată, pornită rapid, îi legă repede pe toți.
Nu trecu însă mult și o separare se și produse. Doamnele se retraseră în aripa în care locuiau, unde se distrară îndeajuns făcîndu-și tot felul de confidențe și prinzînd să treacă în revistă ultimele modele și croieli pentru rochiile de dimineață, pălării și alte găteli, în timp ce bărbații se ocupară de noile berline, de
prezentarea de cai, începînd pe loc să se tocmească și să facă schimburi.
Abia la masă se întîlniră din nou cu toții. își schimbaseră hainele, și perechea sosită apăru și de astă dată în cea mai favora­bilă lumină. Tot ce purtau cei doi era nou și făcea impresia că nu a mai fost văzut nicăieri, ăvînd totuși de pe acum aerul de a fi devenit obișnuit și comod prin folosință.
Conversația fu vioaie și variată, căci în prezența unor aseme­nea persoane interesul pare să se îndrepte spre totul și nimic. Foloseau limba franceză pentru ca servitorii să nu înțeleagă ce se spune, iar discuțiile alunecau cu dezinvoltură și deliciu de la întîmplări din lumea înaltă la altele, din păturile de mijloc. Asupra unui singur punct conversația se opri mai mult decît ar fi fost firesc, atunci cînd Charlotte se interesă despre o prietenă din copilărie și află cu oarecare surprindere că divorțul ei avea să fie pronunțat în curînd.
- E neplăcut, spuse Charlotte, ca atunci cînd socotești că prietenii absenți sînt o dată pentru totdeauna în siguranță și că o prietenă pe care o iubești e căpătuită, să afli iarăși, pe negîndite, că soarta ei este în cumpănă și că viața ei va trebui să urmeze cărări noi, poate la fel de nesigure.
— La drept vorbind, draga mea, răspunse contele, vina e a noastră dacă sîntem surprinși în acest chip. Ne place să ne reprezentăm lucrurile pămîntești și îndeosebi legăturile matri­moniale ca foarte trainice; iar în ce privește ultimul punct, comediile, pe care le vedem reluate neîncetat, ne duc la astfel de închipuiri care nu coincid cu mersul lumii. în comedie vedem căsătoria înfățișată ca țintă supremă a unei dorințe, a cărei împlinire este amînată prin piedicile ivite în cursul mai multor acte și, în clipa cînd această țintă este atinsă, cortina cade și satis­facția momentului se prelungește în sufletul nostru. în lume lucrurile se petrec altfel; aici jocul continuă după cortină și, cînd Ceasta se ridică iarăși, ai prefera să nu mai vezi și nici să nu mai auzi ceva din el.
— Chiar așa rău nu pot sta lucrurile, spuse Charlotte zîmbind, fiindcă vedem că și persoane care au coborît de pe această scenă ar fi foarte dispuse să joace iarăși un rol pe ea.
- La asta nu se poate replica, spuse contele. Oamenii își asumă cu plăcere un rol nou; cunoscînd bine lumea, ne dăm seama că și în căsătorie numai această durata eternă, categorică, în mijlocul atîtor lucruri schimbătoare, e aceea care poartă în sine ceva nepotrivit. Unul dintre prietenii mei a cărui bună dis­poziție se manifesta mai ales în propuneri pentru legi, afirmă că fiecare căsătorie n-ar trebui încheiată decît pe cinci ani. Acesta, susținea el, e un număr nepereche, frumos și sacru, iar un atare răstimp ar fi tocmai îndestulător pentru ca doi soți să se cunoască între ei, să aducă pe lume copii, să se certe și, ce e mai frumos, să se reîmpace. De obicei, el exclama: „Ce fericit s-ar scurge prima perioadă! Doi, trei ani, cel puțin, ar trece în chip plăcut. Pe urmă, unul din parteneri ar ține desigur să vadă legătura durînd mai mult, amabilitatea ar crește pe măsură ce s-ar apropia termenul rezilierii. Partenerul indiferent, ba chiar nemulțumit, ar fi îmbunat și cîștigat printr-o asemenea purtare. Așa cum uiți de trecerea orelor cînd te afli într-o bună companie, acea pereche ar uita că vremea se scurge și s-ar găsi extrem de agreabil surprinsă observînd, abia după expirarea termenului, că el a și fost, tacit, amînat."
Oricît de cuviincios și de vesel sunau aceste cuvinte și cu :oate că, după cum simțea bine Charlotte, se putea da acestei : ;lume o tălmăcire profund morală, asemenea declarații nu-i erau plăcute, mai ales din grijă pentru Ottilie. Știa prea bine că nimic nu e mai primejdios decît o conversație din cale-afară de liberă, care tratează o situație condamnabilă sau pe jumătate con­damnabila ca pe una obișnuită, normală, ba chiar demnă de laudă; și în această categorie intră negreșit tot ce aduce o atin­gere legăturii conjugale. Căuta de aceea, cu dibăcia ei obișnuită, să abată conversația de la această temă; cum totuși nu izbuti, îi păru rău că Ottilie organizase totul atît de bine încît să nu fie obligată să se scoale de la masă. Calmă și atenta, copila se înțelegea cu majordomul prin semne și priviri, astfel că tot ser-
viciul mergea de minune, cu toate că livreaua era purtată de cîțiva servitori noi și neîndemînatici.
Și astfel contele, nesimțind diversiunea lui Charlotte, con­tinuă șă-și exprime părerea despre acest subiect. Pe el, care în general nu obișnuia să devină cît de cît supărător în conversație, această problemă îl apăsa prea mult pe suflet, iar greutățile întîmpinate în despărțirea de soția lui îl făceau să fie amar față de tot ce privea legătura conjugală, pe care totuși o dorea atît de arzător cu baroana.
- Prietenul acela, urmă el, mai formula alt proiect de lege. „O căsnicie să fie considerată indisolubila numai atunci cînd ori amîndouă părțile, ori cel puțin una din ele, e căsătorită pentru a treia oară. Căci o asemenea persoană recunoaște fără putință de tăgadă că, pentru ea, căsătoria este indispensabilă. într-un aseme­nea caz, e cunoscută totodată și comportarea ei din căsătoriile anterioare precum și dacă are ciudățenii din acelea care să ducă mai des la despărțire decît relele însușiri. Este deci nevoie ca fiecare parte să ia informații despre cealaltă, fiind cu băgare de seamă atît față de cei căsătoriți cît și față de cei necăsătoriți, căci nu se știe cum se pot prezenta cazurile."
- Aceasta ar spori, firește, mult interesul societății, spuse Eduard căci într-adevăr, astăzi, dacă sîntem căsătoriți, nimeni nu mai întreabă nici de virtuțile, nici de cusururile noastre.
- într-o asemenea rînduială, interveni baroana zîmbind, scumpii noștri amfitrioni ar fi și depășit cu succes două trepte și s-ar putea pregăti pentru cea de-a treia.
- La ei lucrurile au reușit, spuse contele; aici moartea a făcut de bunăvoie ceea ce consistoriile nu obișnuiesc să facă decît în silă.
- Să-i lăsam pe morți să se odihnească, riposta Charlotte cu o privire pe jumătate serioasă.
- De ce? interveni contele, din moment ce ne putem aduce aminte de ei cu toata cinstea? Au fost destul de modești să se Mulțumească numai cu cîțiva ani, în schimbul binelui pe care, &1 atîtea sensuri, l-au lăsat în urma lor.
- Numai de n-ar trebui, în asemenea cazuri, să se aducă drept jertfă cei mai buni ani ai vieții, spuse baroana cu un oftat înăbușit.
- E adevărat, reluă contele; am avea de ce șă desperăm dacă îndeobște în lume n-ar fi atît de puține lucrurile care să aibă urmările dorite. Copiii nu împlinesc ceea ce promit; tinerii, foarte rar, și, dacă își țin cuvîntul, atunci lumea e aceea ce nu și-l ține față de ei.
Charlotte, mulțumită de a vedea conversația luînd o altă întorsătură, spuse cu veselie:
- Ei da! trebuie și așa să ne deprindem destul de timpuriu a ne bucura de ce e bun doar cu porția și cu bucata.
- Desigur, răspunse contele, ați avut parte amîndoi de vre­muri frumoase. Cînd îmi aduc aminte de anii cînd dumneata și Eduard formați cea mai frumoasă pereche de la Curte! Astăzi, nici vorbă de timpuri atît de strălucite, sau de figuri atît de radioase. Cînd dansați împreună ochii tuturora erau îndreptați spre voi; și cît de solicitați erați amîndoi, în vreme ce n-aveați ochi decît unul pentru altul!
- întrucît atîtea lucruri s-au schimbat, spuse Charlotte, cred că putem să ascultăm cu modestie aprecierile frumoase.
- Adesea l-am dezaprobat în taină pe Eduard, spuse contele, pentru că n-a fost mai perseverent; căci, pînă la urmă, ciudații lui părinți ar fi cedat, și a cîștiga zece ani de tinerețe nu este o nimica toata.
- Trebuie să-i iau apărarea, interveni baroana. Nici Charlotte nu era cu totul fără vină, cu totul lipsită de cochetărie și, cu toate că îl iubea pe Eduard din adîncul inimii, alegîndu-și-l în taină ca soț, am fost martora felului cum îl chinuia deseori, astfel încît a fost ușor de împins la nenorocita hotărire de a pleca în călătorie, de a se depărta, de a se deprinde să trăiască fără ea.
Eduard făcu baroanei din cap un semn de aprobare și-i păru recunoscător pentru intervenția ei.
- Și acum, urmă ea, trebuie să adaug un cuvînt pentru dezvi­novățirea lui Charlotte: bărbatul, care o curta pe-atunci se remar­case de mult prin înclinația pentru ea și, cînd îl cunoșteai mai
bine, era, cu siguranță, mai amabil decît vreți să admiteți voi ceilalți.
- Scumpă prietenă, răspunse contele cam aprins, să recunoaștem că el nu-ți era cu totul indiferent și că, de fapt, Charlotte avea mai mult temei să se teamă de dumneata decît de vreo alta. După părerea mea, este o trăsătură foarte frumoasă a femeilor aceea că păstrează atîta timp afecțiunea lor pentru un bărbat, fără s-o lase să fie tulburată sau suprimată de nici un fel de despărțire.
- Această frumoasă însușire, replică baroana, bărbații o au în și mai mare măsură. Cel puțin în ce te privește, scumpul meu conte, am observat că nimeni n-are mai multă putere asupra dumitale decît o femeie pentru care ai avut odinioară o înclinație. Astfel, te-am văzut, la rugămintea uneia, dîndu-ți mai multă osteneală să dobîndești ceva pentru ea decît ar fi obținut poate de la dumneata prietena din acel moment.
- Un asemenea reproș poate fi acceptat bucuros, răspunse contele; dar, în ce-l privește pe primul bărbat al lui Charlotte, nu-l puteam suferi tocmai pentru că mi-a răzlețit frumoasa pereche: o pereche cu adevărat predestinată, care, odată unită, n-avea nici să se teamă de acel termen fatal de cinci ani, nici să se gîndească la o a doua sau chiar la o a treia căsătorie.
- Vom încerca, spuse Charlotte, să recîștigăm timpul pierdut.
- Atunci va trebui să nu zăboviți, spuse contele. Căsătoriile dumneavoastră dintîi, continuă el cu oarecare vehemență, au fost, s-o spunem deschis, de-a dreptul detestabile; și, din păcate, căsătoriile au, în genere - îngăduiți-mi o expresie mai violentă -ceva neghiob: ele strică relațiile cele mai tandre și, de fapt, totul nu se datorează decît greoaiei securități pe care o urmărește cel Puțin una din părți. Totul se înțelege de la sine și soții par a se fi Unit doar pentru ca, de atunci încolo, fiecare în parte să-și vadă de drumul lui.
în acel moment, Charlotte, care voia să pună capăt o dată Pentru totdeauna acestei conversații, recurse la o întorsătură •ndrăzneață, care îi reuși. Discuția deveni mai generală, cei doi ^ți și căpitanul avură putința să ia parte la ea; chiar și lui Ottilie i se dădu prilejul să vorbească, și desertul fu gustat în cea mai bună dispoziție, lucru la care contribuiră cum nu se poate mai bine bogăția fructelor prezentate în coșulețe grațioase și belșugul pestriț de flori împărțite cu gust în vase de preț.
Se vorbi și despre noile amenajări din parc, care fură vizitate îndată după masă. Ottilie se retrase sub pretextul ocupațiilor ei casnice; de fapt însă, ea reluă transcrierea documentului. Con­tele se întreținu cu căpitanul; mai tîrziu, Charlotte li se alătură. Cînd ajunseră pe culme, iar căpitanul alergă cu amabilitate pen­tru a aduce de jos planul, contele îi spuse lui Charlotte:
- Bărbatul acesta îmi place extraordinar de mult. E foarte instruit și are logică în tot ce spune. Tot așa activitatea lui pare foarte serioasă și susținută. Ceea ce face el aici ar avea, într-un cerc mai înalt, o însemnătate considerabilă.
Charlotte ascultă laudele la adresa căpitanului cu o intimă mulțumire. Se stăpîni însă și confirmă cu calm și claritate cele spuse. Dar care nu-i fu surprinderea cînd contele urmă:
- Această cunoștință se nimerește bine. Cunosc un post pentru care acest om e cu totul potrivit și, recomandîndu-l, pot în același timp să-l fac fericit pe el și să îndatorez un prieten sus-pus.
Fu ca și cum un trăsnet ar fi lovit-o peCharlotte. Contele nu observă nimic, căci femeile, deprinse să se stăpînească fără încetare, păstrează chiar și în cazurile cele mai extraordinare un fel de cumpăt aparent. Ea nu-i mai auzi însă cuvintele, cînd con­tele adăugă:
- Cînd am ajuns la o convingere, nu zăbovesc mult. Mi-arn și compus în minte scrisoarea și sînt grăbit s-o scriu. îmi veți procura un curier călare pe care să-l pot trimite încă în seara asta
Charlotte simțea o sfîșiere lăuntrică. Surprinsă de aceste propuneri precum și de ea însăși, nu putea scoate o vorbă. Din fericire, contele urmă să vorbească despre proiectele sale cu privire la căpitan, ale căror avantaje nu puteau să nu devină pen­tru Charlotte tot mai evidente. în acel moment, căpitanul reveni și-și desfășură sulul în fața contelui. Dar ea, cu ce privire schim­bată se uită la prietenul pe care urma să-l piardă! Cu un salut
abia schițat, se întoarse și se grăbi să coboare spre coliba de mușchi. încă la jumătatea drumului o înecară lacrimile, apoi se aruncă în încăperea strimta a micului ermitaj și căzu pradă cu totul unei dureri, unei patimi, unei disperări în privința cărora, cîteva clipe mai-nainte, nu avusese nici cea mai mică bănuială.
Pe de altă parte, Eduard se plimbase cu baroana în lungul iazurilor. Femeie perspicace căreia îi plăcea să fie informată despre toate, ea observă curînd, în cursul unei conversații fin iscoditoare, că Eduard se pierdea în laude la adresa lui Ottilie; și se pricepu să-i dezlege încetul cu încetul limba, în chip atît de natural, încît, pînă la urmă, nu-i rămase nici o îndoială că nu era vorba doar de o pasiune crescîndă, ci de una ajunsa cu adevărat la plenitudine.
Femeile măritate, chiar dacă nu se iubesc una pe alta, sînt totuși solidare, mai ales împotriva fetelor tinere. Urmările aces­tei înclinații apărură de îndată limpede minții ei experimentate. La aceasta se adăugă faptul că, încă în dimineața acelei zile, vor­bise cu Charlotte despre Ottilie, dezaprobase șederea la țară a acestei copile, mai ales ținînd seama de firea ei reținuta, și pro­pusese s-o ducă pe Ottilie în oraș la o prietenă care cheltuia mult pentru educația singurei ei fiice, căutîndu-i doar o tovarășă blinda; aceasta avea să fie privita ca o a doua fiică și să se bucure de aceleași avantaje.
Acum însă, privirea aruncata în sufletul lui Eduard schimbă această simplă sugestie a baroanei, în intenție ferma, și cu cît lucrul i se limpezea mai bine înainte, cu atît mai mult măgulea ea exterior dorințele lui Eduard. Căci nimeni nu era mai stăpîn Pe sine decît această femeie, și controlul pe care-l exercităm ^upra noastră în ocazii extraordinare ne deprinde să tratăm cu Prefăcătorie chiar și un caz din cele mai comune, ne dispune, ca unii ce avem atîta putere asupra noastră, să extindem aceasta dominație și asupra celorlalți, spre a compensa într-un fel, prin succese exterioare, ceea ce ne lipsește lăuntric.
La această stare de spirit se adaugă, de obicei, un fel de °ucurie răutăcioasă, tainică în fața orbirii celorlalți, în fața Conștientei care îi face să cadă în cursa. Ne bucurăm nu numai de succesul imediat, ci, în același timp, de jena ce-i va cuprinde, pe neașteptate, mai tîrziu. Și astfel, baroana fu destul de răută­cioasă ca să-l invite pe Eduard împreună cu Charlotte la culesul viilor pe domeniile ei, iar la întrebarea lui Eduard, care dorea să știe dacă le e îngăduit s-o aducă și pe Ottilie, să răspundă într-un chip pe care acesta îl putea interpreta, după plac, în favoarea sa.
Eduard se și apucase să vorbească plin de încîntare despre acel minunat ținut, cu marele riu, dealurile, stîncile și podgoriile lui, despre vechi castele și plimbări cu barca, despre plăcerile culesului, ale tescuitului și toate celelalte, bucurîndu-se dinainte, cu voce tare, în inocența inimii sale, de impresia pe care scene de acest fel aveau s-o facă asupra sufletului tînăr al lui Ottilie. în acea clipă o văzură pe Ottilie apropiindu-se, și baroana se grăbi să-i ceară lui Eduard să nu scape cumva vreo vorbă despre această călătorie proiectată pentru toamnă, căci, de obicei, lucrurile de care te bucuri cu atîta timp înainte nu se împlinesc. Eduard îi făgădui, dar o sili să meargă mai repede în întîmpi-narea lui Ottilie, ba, la urmă, i-o luă cîțiva pași înainte, în graba lui de a ajunge la draga copilă. O bucurie adîncă iradia din toată făptura lui. îisărută mîna în care îi puse un buchet de flori de cîmp, pe care le culesese în drum. în fața acestui spectacol, baroana se simți aproape cuprinsă de amărăciune. Căci, dacă nu putea aproba ceea ce era vinovat în această pasiune, era cu atît mai puțin în stare să asocieze ceea ce era amabil și atrăgător în purtarea lui Eduard cu fata aceea neînsemnată și fără experiența.
Cînd se regăsiră toți la cină, o dispoziție cu totul nouă se răspîndise în sînul grupului. Contele, care întocmise scrisoarea și expediase curierul încă înainte ca lumea să se așeze la masă, se întreținea cu căpitanul pe care, în seara aceea, îl luase lîngă el, descosîndu-l din ce în ce mai mult, cu tact și pătrundere. Baroana, așezată la dreapta contelui, găsea puțină distracție în acea parte, și tot atît de puțină la Eduard; acesta, mai întîi înse­tat, apoi animat, nu cruța vinul și conversa însuflețit cu Ottilie pe care o atrăsese lîngă el, în timp ce lui Charlotte, stînd lîngă căpitan în partea cealaltă, îi era greu, aproape cu neputință, să-și ascundă mișcările inimii.
Baroana avu tot răgazul să-i studieze. Remarcă tulburarea lui Charlotte și, întrucît nu avea în minte decît relațiile lui Eduard cu Ottilie, se convinse ușor că și Charlotte era preocupată și supărata de purtarea soțului ei; chibzui, așadar, asupra celei mai bune căi de a-și atinge scopurile.
După cină continuă să domnească o oarecare dezbinare printre comeseni. Contele, care voia să-l cerceteze pe căpitan mai temeinic, trebui, în fața acestui om atît de calm, cîtuși de puțin vanitos și în genere laconic, să recurgă la fel de fel de ocolișuri pentru a afla ceea ce dorea. Umblau împreună încoace și-ncolo, într-o parte a salonului, în vreme ce Eduard, înviorat de vin și de speranță, glumea cu Ottilie lîngă o fereastră, iar Charlotte și baroana se plimbau alături, mute, în partea cealaltă a salonului. Tăcerea lor, ca și faptul că nu-și găseau nici un rost, duseră în cele din urmă la o stagnare generală. Femeile se retraseră în aripa lor, bărbații în cealaltă, și astfel ziua aceea păru încheiată.

Capitolul XI

Eduard îl însoți pe conte pînă în camera lui și se lăsă ușor ade­menit, luat cu vorba, să mai rămînă o vreme cu el. Contele se pierdea în vremurile trecute, evocînd însuflețit frumusețea lui Char­lotte, pe care o descrise cu mult foc, ca un adevărat cunoscător.
- Un picior frumos, spuse el, este un mare dar al naturii! Farmecul acesta e indestructibil. Am observat-o astăzi pe cînd Umbla; îți vine încă și acum să-i săruți pantoful și să reînnoiești omagiul, ce-i drept, cam barbar, dar adînc simțit al sarmaților care nu cunosc nimic mai bun, pentru a-și arăta iubirea și adorația față de o persoană, decît să închine pentru ea bînd din Pantoful ei.
Vîrful piciorului nu rămase singurul obiect de elogii între cei ^oi confidenți. Trecură de la persoana ei la vechi istorii și aven­turi, ajungînd la piedicile puse odinioară întîlnirilor dintre cei doi
îndrăgostiți, la osteneala ce și-o dăduseră aceștia, la artificiile pe care le inventaseră doar pentru a-și putea spune că se iubesc.
- îți aduci aminte, urmă contele, de aventurile din care, cu altruismul prieteniei, te-am ajutat să ieși atunci cînd preaînalții noștri stăpînitori au venit să-și viziteze unchiul, adunîndu-se cu toții în vastul castel? Petrecusem ziua în festivități și veșminte de gală; o parte a nopții, cel puțin, urma să se scurgă schimbînd liber vorbe drăgăstoase.
- Þinuseși bine minte drumul spre camerele doamnelor de onoare, spuse Eduard. Am ajuns la iubita mea cu bine.
- Care, reluă contele, se gîndise mai mult la conveniențe decît la mulțumirea mea și păstrase lîngă ea o foarte urîtă păzitoare de virtute; astfel încît, în timp ce vă amuzați de minune cu vorbe și priviri dulci, eu am avut parte de o soartă nespus de neplăcută.
- Chiar ieri, răspunse Eduard, cînd v-ați anunțat sosirea, mi-am amintit împreună cu soția mea de această istorie și mai ales de retragerea noastră. Am greșit drumul, nimerind în anti­camera gărzii. Cum știam foarte bine să ne descurcăm mai departe, crezurăm că vom putea trece fără nici o piedică prin fața acestui post, la fel ca prin fața celorlalte. Dar, care nu ne fu mirarea cînd deschiserăm ușa! Drumul era barat cu saltele, pe care dormeau uriașii, culcați pe mai multe rînduri. Singurul om treaz în post ne privi uimit; noi însă, cu curajul și neastîmpărul tinereții, trecurăm foarte liniștiți peste cizmele întinse, fără ca măcar unul dintre acești sforăitori fii ai lui Enac să se fi deșteptat.
- Aveam mare poftă să mă poticnesc ca să se iste zgomot, spuse contele; ce ciudată înviere am fi văzut!
în clipa aceea, orologiul castelului bătu ora douăsprezece.
- E tocmai miezul nopții, spuse contele zîmbind, și momen­tul potrivit Trebuie sa-ți cer un serviciu, draga baroane: condu-mă astăzi, așa cum te-am condus eu atunci; am făgăduit baroanei să-i mai fac o vizită. N-am stat de vorba singuri toată ziua, nu ne-am văzut de atîta vreme și nimic nu e mai firesc decît să-ți fie dor de un ceas de intimitate. Arată-mi drumul pînă acolo, pe cel de întoarcere voi ști să-l găsesc singur, și în orice caz nu va trebui să mă împiedic în cizme.
- îmi voi împlini cu multa plăcere această datorie de ospi­talitate, răspunse Eduard; atît numai că cele trei doamne sînt împreună în cealaltă aripă. Cine știe dacă nu le vom găsi încă laolaltă, sau ce alte complicații vom stîrni, care pot lua o întorsă­tură neprevăzută.
- Nici o grijă, spuse contele, baroana mă așteaptă. La ora asta, e cu siguranță în camera ei, și singură.
- De altfel e foarte simplu, relua Eduard.
Apucă un sfeșnic și coborî, luminînd drumul contelui, o scară secretă ce ducea la un coridor lung. La capătul lui, Eduard deschise o mică ușă. Urcară o scara în spirală; sus, pe un palier îngust, Eduard făcu semn contelui, trecîndu-i sfeșnicul, spre o ușă tapetată din dreapta, care se deschise la prima încercare, pri-mindu-l pe conte și lăsîndu-l în urmă pe Eduard, în beznă.
O altă ușă, în stînga, ducea spre camera de culcare a lui Charlotte. Eduard auzi voci și trase cu urechea. Charlotte stătea de vorbă cu camerista ei:
- Ottilie s-a culcat?
- Nu, răspunse cealaltă; e încă jos și scrie.
- Aprinde arunci lampa de noapte, spuse Charlotte, și du-te la tine în cameră. E tîrziu. Luminarea o voi stinge eu însămi și mă voi culca singura.
Eduard auzi cu încîntare că Ottilie mai scria. „Lucrează pen­tru mine!" gîndi el triumfător. Adîncit în el însuși, pe întuneric, o vedea șezînd și scriind; i se părea că se apropie de ea, că o vede întorcîndu-se spre el; simțea o dorință irezistibilă de a fi încă o dată lîngă ea. Din locul unde se afla, nici un drum însă nu ducea la mezaninul unde locuia ea. Se găsea însă nemijlocit lîngă ușa soției sale. O ciudata confuzie se produse în sufletul lui; încerca să deschidă ușa; o găsi încuiată, bătu ușor în ea, dar Charlotte nu auzi.
Ea se plimba în lung și în lat, agitata, în camera vecină cu •atacul, care era mai spațioasă. își repeta iarăși și iarăși ceea ce frămîntase destul de des în gînd, de cînd cu acea propunere neașteptată a contelui. îl vedea aievea parca pe căpitan. El umplea încă toată casa, însuflețea încă plimbările; și avea să Plece, toate acestea aveau să devină pustii! își spunea tot ce-și poate spune cineva, ba găsea chiar de pe acum, așa cum facem de obicei, o oarecare mîngîiere la gîndul că și asemenea dureri se potolesc cu vremea. Blestema timpul lung de care ai nevoie spre a le potoli; blestema vremea morții, cînd ele se vor fi potolit, în cele din urmă, refugiul în plîns fu cu atît mai bine venit cu cît era rar la ea. Se trînti pe sofa și se lăsă cu totul prada durerii. Cît despre Eduard, el nu se putu depărta de ușă; bătu încă o dată și a treia oară, puțin mai tare, astfel încît Charlotte auzi foarte clar bătăile în tăcerea nopții și se ridică speriată. Primul ei gînd fu acela că putea, că trebuia să fie căpitanul; al doilea, că acest lucru era cu neputință. Crezu într-o iluzie; dar auzise bătăile, dorea, se temea să le fi auzit. Trecu în camera de culcare, se apropie încet de ușa tapetată care era încuiată. Se mustră pentru teama ei. „S-ar putea prea bine ca baroana să aibă nevoie de ceva!" își spuse ea și întrebă stăpînită și calmă:
- E cineva acolo?
- Un glas scăzut răspunse: eu sînt.
- Cine? întrebă Charlotte, care nu putea distinge timbrul. Vedea în fața ei figura căpitanului.
Glasul îi răsună puțin mai tare în ureche:
- Eduard.
Deschise și-l avu în față pe soțul ei. Acesta o salută cu o glumă. Ea găsi putința să urmeze pe același ton. El învălui această vizită enigmatică în explicații la fel de enigmatice.
- Trebuie să-ți mărturisesc însă acum, spuse el în sfîrșit, adevăratul motiv al venirii mele: am făcut legămîntul că-ți voi săruta, încă în astă-seară, pantoful.
- E mult de cînd ideea asta nu ți-a mai venit, zise Charlotte.
- Cu atît mai rău, răspunse Eduard, și cu atît mai bine! Charlotte se așezase pe un fotoliu pentru a feri de privirile
lui ușorul ei veșmînt de noapte. Eduard i se aruncă la picioare, și ea nu-l putu împiedica să-i sărute pantoful, iar cînd acesta îi rămase în mînă, să-i apuce piciorul și să-l strîngăcu tandrețe la piept.
Charlotte era dintre acele femei care, moderate prin natura, păstrează în căsătorie, fără premeditare și efort, o purtare de iubite. Niciodată nu-l ațîța pe soțul ei, ba abia dacă venea în
întîmpinarea dorinței sale; dar fără răceală și acea austeritate ce respinge, ea semăna totdeauna cu o mireasă iubitoare, care încă mai încearcă o sfială intimă, chiar în fața a ceea ce este permis. Așa o găsi Eduard în seara aceea și asta dintr-un dublu motiv. Cît de fierbinte ar fi dorit ea ca soțul ei să fie departe! Căci năluca prietenului părea să-i facă mustrări. Dar ceea ce ar fi tre­buit să-l depărteze pe Eduard nu făcea decît să-l atragă și mai mult. O anumită emoție era vizibilă la ea. Plînsese, și, dacă ființele slabe pierd îndeobște prin aceasta ceva din farmecul lor, cele pe care le știm în general tari și stăpîne pe sine cîștigă nes­pus de mult Eduard era atît de amabil, de prietenos, de stăruitor, o ruga să-i îngăduie să rămînă la ea; nu pretindea; cînd serios, cînd glumeț, căuta s-o convingă; nu se gîndea la faptul că avea drepturi și, în cele din urmă, stinse cu neastîmpăr luminarea.
în licărirea slabă a lămpii de noapte, înclinația tainică, imagi­nația, își reluară îndată drepturile asupra realității. Eduard n-o avea în brațe decît pe Ottilie; în fața sufletului lui Charlotte plutea, cînd mai aproape, cînd mai departe, căpitanul, și astfel, printr-un fel de miracol, ceea ce lipsea și ceea ce era de față se întrețeseau cu un farmec voluptuos.
Și totuși prezentul nu-și lasă răpite nemăsuratele drepturi. Eduard și Charlotte petrecură o parte a nopții cu tot felul de con­versații și glume, care fură cu atît mai libere cu cît, din neferi­cire, nu porneau din toată inima. Dar cînd Eduard se deșteptă a doua zi cu capul pe pieptul soției sale, i se păru că zorile pătrun­deau bănuitor pe fereastră și că soarele lumina o nelegiuire; se strecură tiptil afară, iar ea se găsi, cu destula surprindere, singură, atunci cînd se deștepta.

Capitolul XII j

Cînd grupul se strînse din nou la micul dejun, un observator j atent ar fi putut ghici după comportarea fiecăruia diversitatea j ■ și sentimentelor. Contele și baroana se întîlniră cu vesela mulțumire pe care o încearcă doi amanți care, după ce au îndurat o lungă despărțire, s-au încredințat din nou de înclinația lor reciprocă; în schimb, Charlotte și Eduard îi întîmpinară pe căpitan și pe Ottilie cu un fel de jenă și de căință. Căci iubirea este astfel făcută încît își recunoaște drepturi numai sieși, toate celelalte drepturi dispărînd în fața ei. Ottilie era de o voioșie copilărească; în felul ei, putea fi găsită expansivă. Căpitanul părea serios; în cursul convorbirii cu contele, în care acesta redeșteptase în el tot ce zăcuse și dormise o vreme, el ajunsese să simtă prea bine că nu-și împlinea aici adevărata vocație și că de fapt își irosea timpul într-o semitrîndăvie.
Abia se depărtaseră cei doi oaspeți, că se ivi o nouă vizită bine venită pentru Charlotte, care dorea să iasă din ea însăși, să se distreze; inoportună pentru Eduard, care simțea un îndoit imbold de a se ocupa de Ottilie, nedorită și pentru Ottilie, care încă nu terminase copia atît de necesară pentru dimineața următoare. Astfel încît, de îndată ce, într-un tîrziu, străinii ple­cară, ea se retrase în grabă în camera ei.
Se lăsase seara. Eduard, Charlotte și căpitanul care îi însoțiseră pe jos o bucată de drum pe străini, înainte ca aceștia să se suie în trăsură, se învoiră să mai facă o plimbare spre iazuri. Sosise o barcă pe care Eduard o comandase cu mari cheltuieli de departe. Voiau să vadă dacă era ușor de mînuit și de cîrmit.
Barca era legată la malul iazului din mijloc, nu departe de cîțiva stejari bătrîni pe care îi și avuseseră în vedere în planurile viitoarelor amenajări. Aici urma să fie construit un debarcader, iar sub copaci avea să fie ridicată, ca loc de odihnă, o mica lucrare de arhitectură, spre care aveau să se îndrepte cei ce tre­ceau iazul.
- Dar, pe malul celălalt, care ar fi locul cel mai potrivit pen­tru debarcader? întrebă Eduard. Eu l-aș vedea lîngă platanii mei-
- Ei sînt și așa prea spre dreapta, spuse căpitanul. Dacă acostezi mai jos ești mai aproape de castel; dar mai trebuie chibzuit.
Căpitanul se și afla în partea de dinapoi a bărcii și apucase o vîslă. Charlotte se instala și ea, urmată de Eduard care a
cealaltă vîslă; dar, tocmai cînd era pe punctul să împingă barca de la mal, el își aminti de Ottilie, se gîndi că această plimbare pe apă îl va întîrzia, îl va readuce cine știe cînd. Se hotărî într-o clipă, sări înapoi pe mal, întinse căpitanului a doua vîslă și, scuzîndu-se grăbit, porni în fugă spre casă.
Acolo află că Ottilie se încuiase în cameră, că scria. O dată cu sentimentul plăcut de a ști că lucra pentru el, el încercă neplăcerea cea mai vie fiindcă n-o vedea aievea. Nerăbdarea lui creștea cu fiecare clipă. Străbătea marele salon încoace și încolo, încercă de toate, dar nimic nu reușea să-i rețină atenția. Voia s-o vadă pe ea, s-o vadă singură, înainte de întoarcerea lui Charlotte și a căpitanului. Se făcu noapte, luminările fură aprinse.
în sfîrșit Ottilie intră, strălucind de devotament. Sentimen­tul de a fi făcut ceva pentru prietenul ei îi ridicase întreaga ființă deasupra ei însăși. Puse originalul și copia în fața lui Eduard, pe masă.
- Vrei să colaționăm? zise zîmbind.
Eduard nu știa ce să răspundă. Se uita la ea, se uita la copie. Primele pagini erau scrise cu cea mai mare grijă, cu o delicată scriitură femeiască; după aceea, trăsăturile păreau să se schimbe, să devină mai ușoare și mai libere. Dar care nu-i fu mirarea cînd parcurse cu ochii ultimele pagini!
- Pentru Dumnezeu, exclamă el, ce înseamnă asta? E scrisul meu!
O privi pe Ottilie și apoi din nou filele; îndeosebi sfîrșitul arăta cu totul ca și cum ar fi fost scris de el însuși. Ottilie tăcea, dar îl privea în ochi cu cea mai mare mulțumire. Eduard ridică brațele:
- Mă iubești, exclamă el, Ottilie, tu mă iubești!
Și rămaseră îmbrățișați. Care din ei îl înlănțuise mai întîi pe Celălalt ar fi fost cu neputință de deslușit.
Din clipa aceea, lumea se schimbase pentru Eduard: el nu ^ai era, lumea nu mai era ceea ce fusese. Cei doi stăteau față-n
; el îi ținea mîinile, se uitau unul în ochii celuilalt gata să se b nou.
8Charlotte intră cu căpitanul. La scuzele lor pentru prelungita zăbavă, Eduard avu un zîmbet ascuns. „O, cit de devreme sosiți! Mult prea devreme!" își zise el.
Se așezară la masă. Se făcură aprecieri despre persoanele venite în vizită în ziua aceea. Eduard, în agitația lui afectuoasă vorbea de bine pe fiecare, totdeauna cu menajamente, apro-bîndu-i. Charlotte, care nu era cu totul de părerea lui, băgă de seamă această dispoziție și-l tachina pentru faptul că el, care judeca totdeauna cu o limbă ascuțită pe oaspeții ce plecau, era în acea zi atît de blînd și de indulgent
Cu aprindere și profundă convingere Eduard exclamă:
- E de ajuns să iubești din adîncul inimii o singură ființă, pentru ca toate celelalte să-ți pară demne de a fi iubite!
Ottilie lăsă ochii în jos, iar Charlotte își pironi privirea în gol. Căpitanul interveni spunînd:
— Cam tot așa stau lucrurile și cu simțămintele de stimă și de respect. Nu recunoaștem ceea ce e vrednic de prețuire în lume decît atunci cînd găsim prilejul de a exersa aceste simțăminte asupra unui anume obiect.
Charlotte căută să se retragă curind în camera ei de culcare pentru a se lăsa în voia amintirii celor petrecute în seara aceea, între ea și căpitan.
Cînd Eduard, sărind pe mal, împinsese barca de la țărm și încredințase pe soția și pe prietenul său elementului cel nesta­tornic, Charlotte îl văzu pe bărbatul pentru care suferise deja atît de mult în taină, șezînd în amurg în fața ei, cîrmuind barca după placul lui, prin simpla mînuire a două vîsle. încercă o adîncă tristețe, pe care rar o mai simțise. Urmele șerpuite ale bărcii, plescăitul vîslelor, adierea vîntului mîngîind luciul apei, foșnetul trestiilor, ultimele plutiri ale păsărilor, licărul primelor stele și reflexele lor, totul avea ceva spectral în această tăcere universală-I se părea că prietenul o ducea foarte departe, ca s-o coboare pe țărm și s-o lase singură. Un zbucium ciudat îi răscolea sufletul, și ea nu putea plînge.
Căpitanul îi descria, în acest timp, cum vor trebui, dup* intenția lui, să fie făcute amenajările. Lăuda calitățile bărcii, care
putea fi condusă și cîrmuită ușor doar cu două vîsle, de o singură persoană. Avea să învețe eă însăși acest lucru; e o senzație plăcută să plutești, uneori, singur pe apă și să-ți fii singur luntraș și cîrmaci.
La aceste cuvinte, inima prietenei fu izbită de simțămîntul despărțirii apropiate. „Spune oare toate astea dinadins? se întrebă în gînd. A și aflat cele puse la cale, le bănuiește numai, sau spune aceste lucruri din întîmplare, vestindu-mi fără să știe soarta ce mă așteaptă?" O adîncă melancolie, un fel de nerăbdare o cuprinse; îl rugă să tragă la măi cît mai curînd și să se înapoieze cu ea la castel.
Era pentru căpitan prima dată cînd naviga pe iazuri și cu toate că, în general, le cercetase adîncimea, nu cunoștea totuși fiecare porțiune. începea să se întunece; el își îndreptă cursa în direcția unde bănuia că se ăflă un loc comod pentru debarcare și de unde, după cum știa, cărarea spre castel nu era departe. Dar și din aceasta orientare fu abătut întrucîtva, cînd Charlotte își repetă cu un fel de teamă dorința de a se vedea curînd pe uscat. Căpitanul se apropie cu noi eforturi de mal, dar, din nefericire, se simți reținut la oarecare depărtare de el; se împotmolise și strădaniile sale de a se desprinde rămaseră zadarnice. Ce era de făcut? Nu-i rămînea decît să coboare în apă, care era destul de puțin adîncă, Și s-o poarte pe prietena lui în brațe pînă la mal. Destul de puternic spre a nu se clătina sau a-i pricinui vreo grijă, el își duse cu succes pe uscat scumpa povară; și totuși ea își petrecuse înfricoșată brațele în jurul girului său. El o ținea tare $i o strîngea la piept. Abia pe un taluz cu iarbă o lăsă jos, nu fără emoție și tulburare. Mai era atîrnată de gîtul lui; o strînse din nou h brațe și o sărută cu aprindere pe buze; în aceeași clipa însă el 1 se arunca la picioare, apăsîndu-și gura pe mîna ei și exclamînd:
- Charlotte, mă vei ierta oare?
Sărutul pe care prietenul îndrăznise să i-l dea și pe care ea aProape că-l întorsese o făcu pe Charlotte să-și vină în fire. îi strînse mîna, dar nu-l ridica. Aplecîndu-se însă spre el și Pinîndu-i o mînă pe umăr, exclamă:
— Ne e cu neputință să împiedicăm această clipă de a începe o epocă în viața noastră: dar numai noi o putem face demnă de ceea ce sîntem. Trebuie să pleci, dragă prietene, și vei pleca. Contele face demersuri să-ți îmbunătățească soarta; asta mă bucură și mă doare. Voiam să tăinuiesc totul pînă cînd ar fi fost sigur; momentul mă silește să dezvălui acest secret. Nu pot să te iert, nu pot să mă iert pe mine, decît în măsura în care vom avea curajul să ne schimbăm situația, de vreme ce nu atîrnă de noi să ne schimbăm simțămintele.
îl ridică, îi apucă brațul pentru a se sprijini pe el, și astfel ajunseră în tăcere la castel.
Acum însă, ea se afla în camera ei de culcare, unde trebuia să se simtă și să se considere soția lui Eduard. în mijlocul aces­tor dispute lăuntrice îi veni în ajutor caracterul ei ferm, călit în numeroasele experiențe ale vieții. Deprinsă totdeauna să fie conștientă de sine, să-și poruncească sieși, nu-i fu greu nici acum să se apropie prin reflecții serioase de echilibrul dorit; ba ajunse chiar să zîmbească amintindu-și de ciudata vizită nocturnă. Dar imediat fu cuprinsă de un straniu presentiment, de un fior de teamă și de bucurie, care se topi în dorințe și speranțe pioase. Plină de emoție, îngenunche, repetînd jurămîntul pe care-l făcuse lui Eduard în fața altarului. Prietenia, afecțiunea, renunțarea tre­ceau prin fața ei în imagini senine. Se simți restabilită lăuntric. Curînd o dulce oboseală puse stăpînire pe ea și, liniștită, adormi.

Capitolul XIII

Eduard, în ceea ce-l privește, se află într-o dispoziție cu totul diferită. Se gîndește atît de puțin la somn, încît nici nu-i trece prin minte să se dezbrace. Sărută de o mie de ori copia docu­mentului, începutul în care se recunoaște scrisul de o copilărească timiditate al lui Ottilie; sfîrșitul abia dacă îndrăz­nește să-l sărute, deoarece crede a vedea propriul său scris. , A
de-ar putea fi acesta un alt fel de document!" își spune el în taină; și totuși reprezintă pentru el, chiar și așa, cea mai frumoasă chezășie că dorința cea mai scumpă îi este împlinită. Doar docu­mentul va rămîne în mîinile lui, și oare nu-l va păstra el neîncetat lîngă inimă, deși profanat prin semnătura unui al treilea?!
Luna, în descreștere, se înalță din spatele pădurii. Căldura nopții îl atrage pe Eduard în aer liber; el rătăcește încoace și încolo, este cel mai agitat și cel mai fericit dintre toți muritorii. Hoinărește prin grădini, ele i se par prea strimte; aleargă pe cîmp, acesta i se pare prea întins. Se simte atras îndărăt, la castel; se afla sub ferestrele lui Ottilie. Acolo se așază pe scara unei terase. „Ziduri și zăvoare ne despart acum, își spune el, dar inimile noastre nu sînt despărțite. Dacă ar fi în fața mea, ar cădea în brațele mele, iar eu în ale ei, și ce ne trebuie mai mult decît această certitudine!" Totul în jur era calm, nici o boare nu adia; domnea o liniște atît de deplină, încît putea percepe munca neo­bosită a unor vietăți care scurmau sub pămînt și pentru care zi și noapte sînt totuna. Lăsat cu totul în voia visurilor sale fericite, adormi în sfîrșit, și nu se trezi înainte de a se fi ivit soarele, cu măreția privirii lui, împrăștiind primele neguri.
Era, la acel ceas, primul om trezit de pe proprietățile sale. Lucrătorii îi păreau să întîrzie prea mult. Sosiră; i se părură prea puțini, iar munca prevăzută pentru acea zi prea neînsemnată față de dorințele sale. Ceru să i se tocmească mai mulți lucrători; îi fură făgăduiți și aduși în cursul zilei. Dar nici aceștia nu-i par de ajuns ca să-și poată vedea degrabă executate proiectele. Nu se mai bucură să înfăptuiască, vrea ca totul să și fie terminat; și pen­tru cine? Drumurile trebuie să fie netezite pentru ca Ottilie să poată lesne umbla pe ele; băncile să fie așezate în locul potrivit, pentru ca Ottilie să se poată odihni acolo. La noua casă, anima de asemenea cît poate lucrările: trebuie să fie inaugurata la aniversarea lui Ottilie. în simțămintele ca și în acțiunile lui Eduard nu mai există nici o măsură. Conștiința de a iubi și de a fi iubit îl avîntă spre nemărginit. Cît de schimbat e în ochii lui tuturor încăperilor, al tuturor împrejurimilor! Nu se mai regăsește în propria lui casă. Prezența lui Ottilie absoarbe pen­tru el tot restul; e cu totul cufundat în ea; nici o altă considerație nu i se ivește în față; nu mai simte nici un îndemn al conștiinței; tot ce era stăpînit în firea lui izbucnește, întreaga lui ființă se revarsă spre Ottilie.
Căpitanul observă această fierbere plină de pasiune și vrea să-i preîntîmpine urmările funeste. Toate lucrările de amenajare, a căror terminare e grăbită acum peste măsură dintr-un impuls orb, fuseseră calculate de el în vederea unei vieți în comun tih­nite și amabile. Rezolvase vînzarea fermei din pădure, prima plată fusese primită și, potrivit înțelegerii, Charlotte o luase în păstrare în casa ei de bani. Dar chiar din prima săptămînă ea se vede nevoită să nu piardă din vedere și să-și folosească mai mult decît oricînd seriozitatea, răbdarea și spiritul de ordine: căci, cu această grabă excesivă, sumele disponibile nu vor ajunge multă vreme.
Se începuseră multe și erau multe de făcut. Cum s-o lase pe Charlotte în această situație? Se sfătuiesc și cad de acord că este mai bine să grăbească ei înșiși lucrările plănuite, să facă un împrumut în acest scop și să afecteze pentru achitarea acestuia ratele rămase din prețul de vînzare al fermei. Lucrul putea fi făcut aproape fără pierderi, prin cesiunea privilegiului; aveau ast­fel mîinile mai libere, realizau mai mult deodată și ajungeau sigur la capăt curind, căci totul era deja în plină desfășurare, iar lucrători erau destui la număr. Eduard consimți bucuros, căci proiectul se potrivea intențiilor lui.
în adîncul inimii, Charlotte stăruie însă în ceea ce a chibzuit și și-a propus, iar prietenul ei i se alătură bărbătește cu același gînd. Dar tocmai prin aceasta intimitatea lor nu face decît să crească. Ei își explică reciproc pasiunea lui Eduard, se sfătuiesc asupra ei. Charlotte o atrage pe Ottilie mai aproape de sine, o observă mai serios, și cu cît a devenit mai conștientă de mișcările propriei ei inimi, cu atît pătrunde mai adînc cu privirea în inima fetei. Și nu vede altă scăpare decît îndepărtarea ei. îi apare acum ca o fericită potrivire faptul că Luciane a cules elogii atît de remarcabile la pension, căci sora bunicii ei, infor­mată despre acest succes, dorește s-o ia la ea pentru totdeauna, s-o aibă lîngă ea, s-o introducă în lume. Ottilie s-ar putea reîntoarce la pension; căpitanul ar pleca asigurat de o situație bună, și totul ar sta iarăși ca acum cîteva luni, și chiar cu mult mai bine. Charlotte spera să restabilească în scurt timp relațiile ei cu Eduard și potrivea toate acestea atît de rezonabil în mintea ei, încît se întărea tot mai mult în iluzia că s-ar putea reveni la starea anterioară, mai modestă, că ceea ce a fost descătușat în chip violent ar putea fi din nou închis în limite înguste.
Eduard resimțea însă foarte acut piedicile ce i se puneau în cale. Observă curind că el și Ottilie erau ținuți departe unul de altul, că era oprit să vorbească singur cu ea și chiar să se apropie de ea, altfel decît în prezența mai multor persoane; și, supărat de acest lucru, el ajunse să se irite de multe altele. Cînd izbutea să vorbească în treacăt cu Ottilie n-o făcea numai ca s-o asigure de dragostea lui, ci și ca să se plîngă de soția lui, de căpitan. Nu simțea că, prin agitația lui nesocotită, era pe cale el însuși să epuizeze fondurile de care dispuneau; îi critica amărît pe Charlotte Și pe căpitan, reproșîndu-le că acționează în această afacere împotriva înțelegerii prime și totuși o acceptase pe a doua, ba chiar o provocase și o făcuse el însuși necesară.
Ura este părtinitoare, dar iubirea încă și mai mult. Ottilie se înstrăina întrucîtva și ea de Charlotte și de căpitan. Cînd Eduard se plînse o dată față de Ottilie de faptul că acesta din urmă, ca Prieten, nu acționa în împrejurările de față cu deplină sinceritate, Ottilie răspunse în chip necugetat:
- Mi-a displăcut chiar mai demult că nu este destul de sin-^r față de dumneata. L-am auzit o dată spunîndu-i lui Charlotte: »E>e ne-ar mai scuti Eduard de miorlăiala lui la flaut; nu poate le$i nimic din asta și ce plictiseală pentru cine-l ascultă!" îți poți "tehipui cît m-a durut acest lucru pe mine, care te acompaniez Cu atîta plăcere.
Abia vorbise, că spiritul ei îi și șopti că ar fi trebuit să tacă; dar cuvintele îi ieșiseră de pe buze. Expresia feței lui Eduard se schimbă. Niciodată un lucru nu-l mîhnise mai mult; se simțea atacat în veleitățile cele mai scumpe; era conștient că se lăsase în voia unei ambiții nevinovate, fără cea mai mică îngîmfare. Ceva ce-l amuza, ceva ce-l bucura s-ar fi căzut doar să fie tratat cu menajamente de prietenii săi. Nici nu-i trecea prin gînd cit este de îngrozitor pentru un al treilea să-și lase urechile rănite de un talent insuficient. Era jignit, furios, pornit a nu ierta niciodată. Se simțea dezlegat de toate îndatoririle.
Nevoia de a fi împreună cu Ottilie, de a o vedea, de a-i șopti ceva, de a i se mărturisi, creștea cu fiecare zi. Se hotărî să-i scrie, s-o roage să consimtă la o corespondență secretă. Capătul de hîrtie pe care făcuse acest lucru, în chip destul de laconic, se găsea pe masa de scris și fu luat de curent și aruncat jos cînd valetul intră ca să-i încrețească părul. Pentru a controla căldura fierului de frizat, valetul se apleca de obicei și ridica de pe jos cîte un petec de hîrtie; de astă dată apucă biletul, îl strinse repede între brațele fierului și el se mistui. Eduard, observînd eroarea, i-l smulse din mînă. Curînd după aceea, se așeză să-l scrie din nou; dar a doua oară nu găsi cu aceeași ușurință cuvintele. Simțea o oarecare îndoială, o oarecare îngrijorare, pe care totuși le învinse. în primul moment în care se putu apropia de Ottilie, el îi strecură biletul în mînă.
Ottilie nu întîrzie să-i răspundă. Fără a-l citi, el puse biletul în jiletca lui, care, scurtă cum cerea moda, nu-l păstră bine. Acesta alunecă afară și, fără ca Eduard să observe, căzu pe podea. Charlotte văzu biletul, îl ridica și i-l întinse după ce aruncă asupra lui o privire fugară.
— Iată ceva scris de mîna ta, care ți-ar fi poate neplăcut să-l pierzi, spuse ea.
Eduard fu consternat. „Se preface ea oare? se întrebă el în gînd. Și-a dat seama de conținutul biletului, sau a fost poate înșelată de asemănarea scrisului?" Spera, credea, că a doua pre' supunere era cea adevărată. Era prevenit, de două ori prevenit.
dar acele semne stranii și întîmplătoare prin care o ființă supe­rioară pare să ne vorbească rămîneau de neînțeles pentru pasi­unea lui; dimpotrivă, cum aceasta îl împingea tot mai departe, el resimți tot mai neplăcut restricțiile la care părea să fie supus. Intimitatea prietenoasă se pierdu. Inima-i era închisă, și atunci cînd era nevoit să fie împreună cu prietenul și cu soția sa, nu reușea să regăsească, să reîmprospăteze în pieptul lui vechea afecțiune pentru ei. Mustrarea tăcută pe care trebuia să și-o facă sieși în această privință nu-i era la îndemînă, îl stingherea și căuta să i se sustragă printr-un fel de umor, care însă, fiind lipsit de iubire, nu avea nici el grația obișnuită.
Pe Charlotte sentimentul ei intim o ajuta să treacă peste toate aceste încercări. Era conștientă de seriozitatea hotărîrii ei de a renunța la o înclinație atît de frumoasă, atît de nobila.
Ce mult dorește ea să vină și în ajutorul celor doi îndră­gostiți. Simte bine că depărtarea singură nu va fi de ajuns pen­tru a vindeca un asemenea rău. își propune să aibă o explicație cu biata copilă, dar nu e în stare: amintirea propriei ei șovăieli i se pune în cale. încearcă să se exprime în termeni generali; gene­ralitățile se aplică și stării ei proprii, pe care se ferește s-o dezvăluie. Orice sfat pe care vrea să-l dea lui Ottilie arata îndărăt spre propria ei inimă. Vrea să avertizeze, dar simte că ar mai putea ea însăși să aibă nevoie de un avertisment.
Continuă deci, fără vorbe, să-i țină despărțiți unul de altul pe ^i doi îndrăgostiți și prin aceasta starea lucrurilor nu devine mai buni Aluziile ușoare ce-i scapă uneori nu au nici un efect asupra lui Ottilie, căci Eduard a convins-o pe aceasta de înclinația lui Charlotte pentru căpitan, a convins-o că însăși Charlotte dorește 1111 divorț, pe care el se gîndește acum să-l provoace într-un chip decent.
Ottilie, purtată de simțămîntul inocenței ei pe calea către fericirea cel mai arzător dorită, nu mai trăiește decît pentru Eduard. întărită prin dragostea pentru el, în tot ce e bun, mai bucuroasa, de dragul lui, în tot ceea ce face, mai deschisă față de ^tii. ea se simte ca într-un paradis pămîntean.
Astfel, toți laolaltă, fiacare în felul lui, își duc mai departe viața cotidiană, cu sau fără reflecție: totul pare a-și urma cursul obișnuit, după cum și în împrejurări înfricoșătoare, cînd totul este în joc, oamenii trăiesc mai departe ca și cum nu s-ar întîmpla nimic.

Capitolul XIV

Între timp sosise o scrisoare a contelui către căpitan, sau, mai bine-zis două: una destinată a fi arătată și care anunță perspec­tive foarte frumoase pentru un viitor mai îndepărtat; cealaltă, care conținea, dimpotrivă, o propunere fermă pentru prezent: un post important la curte și în administrație, rangul de maior, o remunerație considerabilă și alte avantaje, urma, din cauza unor împrejurări accesorii diverse, să mai fie ținută secretă. Astfel, căpitanul îi înștiința pe prietenii săi numai despre acele speranțe, ascunzîndu-le ceea ce era atît de apropiat.
între timp, el urmărea intens treburile în curs și lua în secret măsuri pentru ca totul să poată continua nestingherit în lipsa lui. Þine acum și el ca pentru unele lucrări să se fixeze un termen și ca aniversarea lui Ottilie să determine grăbirea altora. Cei doi prieteni conlucrează acum bucuroși, deși fără vreo înțelegere expresă. Eduard e foarte mulțumit de faptul că, prin perceperea anticipată a ratelor, fondurile au fost realimentate; întregul șantier înaintează cu cea măi mare rapiditate.
Căpitanul ar fi preferat acum să propună renunțarea totală la planul de transformare a celor trei iazuri într-un lac. Stăvilarul inferior trebuia întărit, cele intermediare înlăturate, și întregul proiect prezenta mai multe laturi serioase și delicate. Cele două lucrări, în măsura în care se legau una de alta, erau însă începute, și aici sosirea unui tînăr arhitect, fost elev al căpitanului, fu foarte bine venită. Parte prin angajarea unor meșteri destoinici, parte prin învoieli globale acolo unde erau posibile, el făcu lucrarea Să avanseze și garantă siguranță și durabilitate întregii opere. Căpitanul se bucură în tăcere că în felul acesta plecarea lui nu va fi resimțită. Căci avea drept principiu să nu părăsească netermi-nată o treabă luată asupra sa, cîtă vreme nu se vedea înlocuit în mod satisfăcător. Ba chiar îi disprețuia pe aceia care, pentru a-și face simțită plecarea, produc dinainte confuzie în jurul lor, dorind, ca egoiști fără educație, să distrugă ceea ce n-ar mai urma să fie dus mai departe de ei.
Se lucra astfel cu neîncetată rîvnă în vederea celebrării zilei de naștere a lui Ottilie, fără a pomeni nimeni de acest lucru sau a și-l mărturisi cineva sincer. După ideile, deși lipsite de gelozie, ale lui Charlotte, oricum nu putea fi vorba de o adevărată sărbătoare. Tinerețea lui Ottilie, situația ei, legătura ei cu familia, nu o îndreptățeau să apară că regină a unei zile. Iar Eduărd nu voia să se vorbească despre aceasta pentru că totul trebuia să pară că pornește de la sine, să surprindă și să facă plăcere în chip firesc.
Toți căzură, deci, tacit de acord asupra pretextului că, în ziua aceea, fără alt motiv festiv, avea să fie încheiată șarpanta casei de agrement, prilej cu care se putea anunța poporului, precum și prietenilor, o serbare.
Dar pasiunea lui Eduard era nemărginită. Cum rîvnea s-o cîștige pentru sine pe Ottilie, el nu cunoștea nici o măsură în devotamentul pentru ea, în dărnicie, în făgăduieli. Pentru cele cîteva daruri pe care voia să le ofere lui Ottilie în ziua aceea, Charlotte îi făcuse sugestii cu mult prea meschine. Vorbi cu camerierul său, care-i îngrijea gerderoba și era în legături per­manente cu diferiți comercianți și cu negustori de articole de modă; acesta, căruia nu-i erau necunoscute nici darurile care fac mai multă plăcere, nici felul cel mai bun de a le prezenta, comandă îndată în oraș cufărașul cel mai încîntător îmbrăcat în Marochin roșu, bătut în cuie de oțel și umplut cu daruri vrednice de un asemenea înveliș.
El îi mai făcu lui Eduard și o altă propunere. Exista în cas­tel un mic foc de artificii a cărui aprindere fusese totdeauna uitată. întărirea și lărgirea lui nu prezentau greutăți. Eduard își însuși deîndată ideea, și camerierul promise să se îngrijească de execuție. Planul trebuia să rămînă secret.
în răstimp, pe măsură ce ziua se apropia, căpitanul luase măsurile de ordine pe care le socotea atît de necesare oriunde este invitată sau atrasă o mare mulțime de oameni. Luase chiar precauțiile stricte împotriva cerșitului și a altor incomodități care tulbură atmosfera plăcută a unei serbări.
în schimb, Eduard și confidentul lui se ocupau îndeosebi de focul de artificii. El urma să fie aprins pe iazul din mijloc, în fața marilor stejari; societatea avea să se afle în partea cealaltă, sub platani, pentru a putea admira de la distanța necesară, în deplina siguranță și nestînjenit, efectul, reflexele în apă și artificiile des­tinate să plutească arzînd chiar pe suprafața acesteia.
Eduard dispuse de aceea, sub alt pretext, ca spațiul de sub platani să fie curățat de tufăriș, iarbă și mușchi; abia acum măreția copacilor, în înălțime cît și în grosime, ieși în evidență pe solul curățat. Acest rezultat îi procură lui Eduard cea mai mare bucurie. „I-am sădit cam pe timpul acesta. Cîtă vreme o fi trecut de atunci?" își spuse el. De îndată ce ajunse acasă, căuta în vechiul jurnal, pe care tatăl său îl ținuse cu multă ordine, mai ales aici, la țară. E drept că această plantare nu putea fi menționată în el, dar un alt eveniment domestic important, petre­cut în aceeași zi și de care Eduard își aducea bine aminte era cu siguranță consemnat Răsfoi cîteva volume; întîmplarea se găsea notată; dar ce mare i-a fost uimirea, bucuria lui Eduard cînd observă cea mai extraordinară coincidență. Ziua, anul plantării acelor copaci era totodată ziua, anul nașterii lui Ottilie.

Capitolul XV

În sfîrșit străluci pentru Eduard dimineața așteptată cu ardoare și rind pe rind sosiră numeroși oaspeți; căci invitații^ fuseseră trimise pînă departe în împrejurimi și mulți dintre cei ce nu fuseseră de față la așezarea pietrei de temelie, despre care se povestiseră atîtea lucruri frumoase, nu voiau să piardă această a doua solemnitate.
înainte de ospăț, își făcură apariția în curtea castelului dul­gherii, însoțiți de o muzică și purtînd bogata lor cunună alcătuită din numeroase cercuri de frunziș și de flori ce se legănau, puse în trepte, unele deasupra altora. Ei își rostiră salutul și solicitară de la sexul frumos, pentru împodobirea tradițională, basmale si panglici de mătase. în timp ce stăpînii stăteau la masă, ei își con-tinuară chiuind procesiunea și, după ce se opriră un timp în sat și luară de acolo nu puține panglici de la femei si fete, ajunseră, în sfîrșit, însoțiți și așteptați de o mare mulțime, pe culmea unde se înălța casa, cu șarpanta acoperișului încheiată.
După ospăț, Charlotte reținu cîtva timp toată societatea. Nu dorea un cortegiu solemn în toată regula, și de aceea oaspeții se adunară în voie, în grupuri separate, fără considerații de rang și de ordine, la locul fixat. Charlotte rămase în urmă cu Ottilie, ceea ce nu shimbă în bine lucrurile; căci Ottilie sosind cu adevărat ultima, se iscă impresia că trîmbițele și timpanele n-o așteptaseră decît pe ea, ca și cum serbarea nu trebuia să înceapă decît la sosirea ei.
Pentru a masca aspectul nefinisat al casei, ea fusese decorată arhitectural, după indicațiile căpitanului, cu crengi verzi și flori; însă, fără știrea acestuia, Eduard îl convinsese pe arhitect să înscrie cu flori data pe cornișă. Lucrul acesta putea să mai meargă, dar căpitanul sosise la timp ca să împiedice ca și numele lui Ottilie să strălucească pe fronton. Știu să zădărnicească în chip dibaci această inițiativă și să îndepărteze literele de flori gata pregătite.
Cununa fusese fixată pe acoperiș și era vizibilă de departe. Panglicile și basmalele fluturau pestrițe în aer și un scurt discurs * pierdu, în cea mai mare parte, în vînt. Solemnitatea se termi-nase; pe terenul netezit și înconjurat de umbrare din fața clădirii "nna acum să înceapă dansul. O chipeșă calfă de dulgher îi aduse lui Eduard o țărăncuță sprintenă și o invită la joc pe Oe, care stătea alături. Cele două perechi își găsiră repede imitatori și destul de curînd Eduard își schimbă partenera, o cuprinse pe Ottilie și făcu un tur cu ea. Tinerii de neam intrară voioși în dansul oamenilor simpli, în vreme ce vîrstnicii stăteau împrejur privind.
Pe urmă, înainte de împrăștierea asistenței spre felurite locuri de promenadă, se conveni ca, la apusul soarelui, toată lumea să se adune din nou lîngă platani. Eduard sosi acolo cel dintîi, rîndui totul și dădu instrucțiuni camerierului său, care avea să se ocupe lîngă celălalt mal, împreună cu artificierul, de feericul spectacol.
Căpitanul observă fără plăcere pregătirile făcute; voia să-i atragă atenția lui Eduard asupra afluenței de spectatori la care trebuia să se aștepte, cînd acesta îl invită, cam tăios, să facă bine și să lase în sarcina lui această parte a serbării.
Poporul se îmbulzea pe digurile teșite la capăt și despuiate de iarbă, unde terenul era accidentat și nesigur. Soarele scăpata, se lăsă amurgul și, în așteptarea unui întuneric mai adînc, oaspeților de sub platani li se aduseră răcoritoare. Toți găseau că locul e incomparabil și se bucurau gîndind că, în viitor, se vor putea desfăta de aici cu vederea asupra unui lac întins, cu maluri de o asemenea varietate.
O seară liniștită, un calm desăvîrșit al aerului păreau priel­nice serbării nocturne cînd, deodată, izbucniră țipete înfiorătoare. Bulgări mari se desprinseră din dig, cîțiva oameni fură văzuți căzînd în apă. Pămîntul cedase sub îmbulzeala și tropăitul mulțimii care creștea neîncetat. Fiecare voise să-și asigure locul cel mai bun, și acum nimeni nu mai putea nici să înainteze, nici să se tragă înapoi.
Săriră toți în sus și alergară într-acolo, mai mult ca să privească decît pentru a acționa; și ce s-ar fi putut face acolo unde nimeni nu putea ajunge? împreună cu cîțiva bărbați hotăriți, căpitanul se repezi, împinse imediat spre mal mulțimea de pe dig pentru a da mînă liberă inimoșilor care se străduiau să scoată din apă pe cei ce se înecau. Curînd toată lumea fu din nou pe uscat prin propriile eforturi sau prin ale altora, cu excepția unui băiat care, prin sforțări peste măsură de înfricoșate, în loc sa se apropie, se depărtase de dig. Puterile păreau să-l părăsească; doar cînd și cînd o mînă ori un picior mai ieșeau la suprafață. Din nefericire, barca se afla de cealaltă parte a lacu­lui, încărcată cu artificii. Nu putea fi golită decît anevoie și aju­torul întîrzia. Căpitanul se hotarîse, își lepădă hainele; toate privirile se îndreptară spre el și statura lui solidă, puternică, inspira tuturora încredere; totuși un strigăt de uimire se ridică din mulțime cînd se aruncă în apă. Toți ochii îl urmăreau pe agilul înotător, care ajunse curînd la băiat și-l readuse, dar ca și mort, pe dig.
în răstimp, barca se apropie, căpitanul se sui în ea și se informă exact de la cei de față dacă în adevăr toți aceia care căzuseră în apă fuseseră salvați. Felcerul sosit degrabă se îngriji de băiatul socotit mort; Charlotte i se alătură, rugîndu-l pe căpitan să se îngrijească și pe sine, să se întoarcă la castel și să-și schimbe îmbrăcămintea. Dar nu se putea hotărî, pînă ce cîțiva oameni așezați, cu judecată, care văzuseră lucrurile de aproape și ajutaseră ei înșiși la acțiunea de salvare, îl asigurară pe tot ce au mai sfînt că scăpaseră toți.
Charlotte îl văzu îndreptîndu-se spre casă, se gîndi însă că vinul, ceaiul și tot ce ar mai putea fi de trebuință e ținut sub cheie și că în asemenea împrejurări oamenii acționează, de obicei, pe dos; de aceea își făcu în grabă loc prin lumea risipită sub platani; Eduard era ocupat să-i convingă pe toți să rămînă; avea de gînd să dea în scurt timp semnalul pentru ca focul de artificii să înceapă; Charlotte se apropie de el și-l rugă să amîne o distracție care acum n-ar mai fi la locul ei și care n-ar mai putea fi gustată într-un asemenea moment; îi aduse aminte de obligația fața de cel salvat și de salvatorul lui.
- Felcerul își va face datoria, răspunse Eduard. E înarmat cu tot ce-i trebuie, și amestecul nostru n-ar putea decît să-l stingherească.
Charlotte rămase la ideea ei și-i făcu semn lui Ottilie, care * arătă îndată gata să plece. Eduard o prinse de mînă și strigă:
- Nu vom încheia ziua aceasta la spital! Ottilie e prea bună pentru meseria de soră de caritate. Chiar fără noi, aceia care par morți își vor veni în fire, iar cei vii se vor putea usca.
Charlotte tăcu și plecă. Unii o urmară pe ea, alții se luară după cei salvați; dar pînă la urmă, nimeni nu voi să rămînă ultimul, așa că plecară cu toții. Eduard și Ottilie se treziră sin­guri sub platani. El nu renunță la hotărireă de a rămîne, oricît de stăruitoare, de plină de teamă îl ruga ea să se întoarcă împreună la castel.
- Nu, Ottilie, exclamă el, extraordinarul nu se întîmplă pe drumurile banale, netede. întîmplarea neașteptată de astă-seară ne unește mai repede. Ești a mea! Þi-am mai spus-o și am jurat-o atît de des; n-o voi mai spune, nici n-o voi mai jura, acum se va-mplini!
Barca se apropie venind de la celălalt mal. Era camerierul, care întrebă stingherit ce să facă acum cu focul de artificii.
- Aprindeți-l, îi strigă Eduard. Pentru tine singură a fost comandat, Ottilie, și acum singură îl vei și vedea! Dă-mi voie să mă desfăt șezînd lîngă tine.
Cu tandră stăpînire de sine se așeză lîngă ea fără a o atinge.
Rachetele țîșniră în înalt, vîjîind, detunături bubuiră, stele se înălțară, bulgări luminoși șerpuiră și plesniră, sori se rotiră șuierînd, mai întîi izolați, apoi în pereche, apoi toți împreună și, tot mai puternic, unii după alții și toți laolaltă. Eduard, a cărui inimă ardea, urmărea cu o privire vie și mulțumită aceste apariții de foc. Pentru sufletul gingaș și mișcat al lui Ottilie, ivirea și dis­pariția lor zgomotoasă și scînteietoare era mai degrabă înfricoșătoare decît plăcută. Se rezemă sfioasă de Eduard, căruia această apropiere, această încredere îi dădură sentimentul plenar că ea îi aparținea cu totul.
îndată ce noaptea fu din nou stăpînă, lună răsări și lumina cărarea celor doi îndrăgostiți ce se înapoiau. Un om cu pălăria în mînă le tăie drumul, cerînd de pomană, sub cuvînt că el fusese uitat în această zi de sărbătoare. Luna îi lumina obrazul și Eduard recunoscu trăsăturile cerșetorului îndrăzneț care-l mai inoportunase. Dar, fericit cum era, el nu se putu mînia și nici nu-și aduse aminte, că mai ales pentru ziua aceea cerșitul fusese sever interzis. Fără a se scotoci prea mult în buzunar, el îi dădu o monedă de aur. Ar fi fost gata să facă fericit pe oricine, căci propria sa fericire părea nemărginită.
în răstimp, acasă, totul reușise potrivit dorințelor. Activitatea felcerului, existența tuturor celor trebuitoare, ajutorul lui Char­lotte, totul contribui ca băiatul să fie readus la viață. Oaspeții se împrăștiară, atît pentru a mai vedea de la distanță ceva din focul de artificii, cît și pentru a se înapoia, după atîtea întîmplări agi­tate la tihna căminelor lor.
Căpitanul, care își schimbase repede veșmintele, luase și el parte activă la îngrijirile necesare; totul se liniștise și el se găsi singur cu Charlotte. Cu încrezătoare prietenie îi declară atunci că plecarea lui era iminentă. Charlotte trecuse prin atîtea în seara aceea, încît această dezvăluire făcu puțină impresie asupra ei; văzuse cum prietenul ei se jertfise, cum salvase pe alții și fusese salvat el însuși. Aceste întîmplări miraculoase îi păreau să pre­vestească un viitor plin de semnificație, dar nu nefericit.
Eduard, care intră cu Ottilie, fu de asemenea înștiințat despre apropiata plecare a căpitanului. El bănui că Charlotte avusese cunoștință înaintea lui despre acest fapt, dar era cu mult prea ocupat cu sine însuși și cu intențiile sale pentru a lua lucrul în nume de rău.
Dimpotrivă, află cu interes și mulțumire despre situația avantajoasă și onorabilă la care căpitanul urma să fie înaintat. Nestăpînite, dorințele sale tainice anticipau asupra eveni­mentelor, îl și vedea pe căpitan unit cu Charlotte, iar pe sine cu Ottilie. Nu i s-ar fi putut face un dar mai frumos pentru această sărbătoare.
Dar care nu fu uimirea lui Ottilie, cînd intră în camera ei și văzu minunatul cufăraș pe masă. Nu pregetă să-l deschidă. Acum toate lucrurile se înfățișau privirilor ei, atît de frumos împachetate și ordonate încît nu îndrăzni să le desfacă, ci abia să fe ridice puțin.. Muselina, batistul, mătasea, șalurile și dantelele se întreceau în finețe, gingășie și preț. Nu fuseseră uitate nici Podoabele. înțelese pe deplin intenția de a o înveșmînta, și nu numai o dată, din cap pînă-n picioare, dar totul era atît de prețios și de străin pentru ea, încît nu îndrăznea să și-l însușească nici în gînd.

Capitolul XVI

În dimineața următoare căpitanul dispăruse, lăsînd în urma lui o scrisoare de recunoștință către prietenii săi. Charlotte și el își luaseră, pe jumătate, rămas-bun, în puține cuvinte, încă din seara precedentă. Ea simțea că despărțirea va fi veșnică și o accepta cu resemnare; căci în a doua scrisoare a contelui, pe care căpitanul i-o comunică la sfîrșit, era vorba și de perspectiva unei căsătorii avantajoase; și cu toate că el nu dădea nici o atenție acestui punct, ea socoti lucrul ca sigur de pe atunci și renunță pe deplin la prietenul ei.
In schimb, socotea că putea pretinde și de la alții efortul pe care și-l impusese sieși. Ceea ce nu fusese imposibil pentru ea, trebuia să fie posibil și altora. în acest spirit deschise conversația cu soțul ei, în chip cu atît mai sincer și mai încrezător, cu cit simțea că lucrul trebuia tranșat o dată pentru totdeauna.
- Prietenul nostru ne-a părăsit, spuse ea: iată-ne din nou unul în fața celuilalt, ca înainte; și n-ar atîrna, desigur, decît de noi ca să ne întoarcem din nou cu totul la vechea situație.
Eduard, care nu auzea decît ceea ce venea în sprijinul pasi­unii sale, crezu că Charlotte voia să înțeleagă prin aceste cuvinte fosta lor văduvie și să-l facă, deși imprecis, să spere într-un divorț. El răspunse de aceea cu un zîmbet:
- De ce nu? N-ar fi nevoie decît să ne înțelegem.
Se simți deci foarte dezamăgit cînd Charlotte continua.
- Tot astfel, ca s-o aducem pe Ottilie în altă situație, n-avem acum decît de ales, căci se prezintă îndoita ocazie de a-i asigura condiții de viață care sînt de dorit pentru ea. Se poate întoarce la pension, întrucît fiica mea s-a mutat la sora bunicii ei; poate fi primita de asemenea într-o familie cu vaza, pentru a se bucura împreună cu fiica unică de toate avantajele unei educații con­forme rangului ei.
- Dar Ottilie a fost atît de răsfățată în prietenoasa noastră companie, răspunse Eduard cu destulă stăpînire de sine, încît, desigur, o alta ar putea cu greu să-i convină.
- Ne-am răsfățat cu toții, spuse Charlotte, și tu nu cel din urmă. A sosit însă o vreme care ne invită să ne dezmeticim, care ne îndeamnă serios să ne gîndim la ce e mai bine pentru toți membrii micului nostru cerc și să nu refuzăm un sacrificiu, ori­care ar fi el.
- Găsesc cel puțin, replică Eduard, că n-ar fi echitabil ca Ottilie să fie jertfită, și asta e ceea ce s-ar putea întîmpla dacă am arunca-o acum printre străini. Pe căpitan, soarta lui fericită a venit să-l caute aici; îl putem lăsa să plece pe deplin liniștiți și chiar cu bucurie. Dar cine știe ce o așteaptă pe Ottilie? De ce să ne pripim?
- Ceea ce ne așteaptă pe noi e destul de clar, ripostă Char­lotte cu oarecare emoție; și cum avea intenția să se explice o dată pentru totdeauna, ea urmă: o iubești pe Ottilie, ești tot mai legat de ea. Și ea vădește aceeași înclinație, și pasiunea ei crește. De ce n-am exprima prin cuvinte ceea ce fiecare ceas ne destăi-nuiește și ne confirmă? Și nu avem oare atîta prudență, încît să ne întrebăm la ce va duce asta?
- Chiar dacă nu e qu putință a da un răspuns imediat la această întrebare, replică Eduard, care se stapînea, se poate totuși afirma că tocmai atunci cînd nu poți spune din capul locului ce va ieși dintr-un lucru, te hotărăști mai ușor să aștepți întîi ce te va învăța viitorul.
- Pentru a face preziceri aici, răspunse Charlotte, nu e, desigur, nevoie de prea multă înțelepciune, și ceea ce se poate sPune, oricum, pe loc, este că noi amîndoi nu mai sîntem destul ^ tineri ca să ne îndreptăm orbește într-acolo unde n-am voi sau n-ar trebui să ajungem. Nimeni nu ne mai poate purta de grijă; ^ie să ne fim propriii noștri prieteni, propriii noștri preceptori. Nimeni nu se așteaptă să ne vadă căzînd în excese, nimeni nu se așteaptă să ne găsească blamabili sau ridicoli.
- Poți oare să-mi iei în nume de rău, spuse Eduard, incapa­bil să răspundă limbajului deschis și sincer al soției sale, poți să-mi reproșezi dacă fericirea lui Ottilie îmi stă pe inimă? Și nu feri­cirea viitoare, care totdeauna scapă socotelilor noastre, ci feri­cirea ei prezentă? închipuiește-ți sincer și fără iluzii, pe Ottilie smulsă din compania noastră și dată pe mîna unor străini! Eu cel puțin nu mă simt în stare de destulă cruzime ca să-i impun o asemenea schimbare.
Charlotte deslușea prea bine hotărirea ce se ascunde în spatele prefăcătoriei soțului ei. Abia acum simți cît de mult se depărtase el de ea. Cu o oarecare emoție exclama:
- Oare Ottilie poate fi fericită daca ne dezbină, dacă îmi răpește un soț, iar copiilor săi un tată?
- Copiilor noștri, aș zice, nu trebuie să le purtăm grija, spuse Eduard zîmbitor și rece; dar adăugă puțin mai amabil: De ce să ne gîndim numaidecît la extrema?
- Extrema este prea aproape de pasiune, observa Charlotte. Nu respinge, cît mai e timp, sfatul cel bun, ajutorul pe care ni-l ofer noua amîndurora. în situațiile tulburi trebuie să acționeze și să ajute acela care vede cel mai limpede. De astă dată, eu sînt aceea. Iubitul, scumpul meu Eduard, nu te împotrivi intențiilor mele! Poți oare să-mi ceri să renunț atît de ușor la fericirea mea legitim cîștigată, la cele mai curate drepturi, la tine?
- Cine spune asta? întrebă Eduard cu oarecare jenă.
- Tu însuți, îi riposta Charlotte. Vrînd s-o ții pe Ottilie aproape de tine, nu admiți oare tot ce trebuie să rezulte de aici? Nu vreau să te silesc, dar dacă nu ești în stare să te învingi, nu vei putea cel puțin să te minți multă vreme.
Eduard simțea cîtă dreptate are ea. Un cuvînt rostit este teri­bil dacă exprima dintr-o dată ceea ce inima și-a îngăduit multă vreme; și, ca să se sustragă, măcar pentru moment, el răspunse:
- Nici nu văd încă limpede ce anume ai de gînd.
- Intenția mea era, răspunse Charlotte, să chibzuiesc împre­ună cu tine asupra celor două propuneri. Amîndouă au multe
avantaje. Pensionul ar fi cel mai potrivit pentru Ottilie, dacă iau în considerare starea prezenta a fetei. Cealaltă situație, mai însemnată și mai de perspectivă, promite însă mai mult, dacă mă gîndesc la viitorul ei.
Explică apoi în amănunt soțului ei cele două situații și încheie cu aceste cuvinte:
— In ce mă privește, aș prefera casa acelei doamne pen­sionului, și aceasta din mai multe motive, dar mai ales pentru că n-aș vrea să sporesc înclinația, poate chiar pasiunea tînărului a cărui inimă Ottilie a cucerit-o acolo.
Eduard dădu impresia că o aprobă, dar numai pentru a obține un răgaz. Charlotte, care urmărea să facă un pas hotărîtor, se folosi imediat de faptul că Eduard nu o contrazicea direct, spre a fixa plecarea lui Ottilie, pe care, de altfel, o și pregătise în secret, pentru zilele următoare.
Eduard se înfiora; se socotea trădat, și limbajul drăgăstos al soției sale îi păru nesocotit, artificial și premeditat pentru a-l despărți pe veci de fericirea lui. Avu aerul că lasă întreaga afacere în seama ei, dar în sinea lui hotărîrea era luată. Pentru a găsi răgaz să mai răsufle, pentru a înlătura nenorocirea iminentă, incalculabilă, a îndepărtării lui Ottilie, el se decise a-și părăsi casa, dar nu cu totul fără prevenirea lui Charlotte pe care se pri­cepu s-o amăgească printr-o introducere, făcînd-o să creadă că nu dorea să fie de fața la plecarea lui Ottilie, ba chiar că, din acel moment, nu voia s-o mai vadă. Charlotte, care socotea că obținuse cîștig de cauză, îi dădu tot sprijinul. El își comandă caii, dădu camerierului indicațiile necesare asupra lucrurilor pe care Urma să le împacheteze și asupra felului cum avea să-l urmeze; Și, cînd fu cu piciorul ca și pus în șa, el se așeză și scrise:
Eduard către Charlotte, fie că răul ce s-a abătut peste noi, scumpa mea, este reme-diabil, fie că nu - simt doar un singur lucru: ca să nu deznă-dăjduiesc chiar în clipa aceasta, trebuie să găsesc un răgaz pentru mine, pentru noi toți. Jertfindu-mă, am dreptul să pretind. Părăsesc casa mea și nu mă voi întoarce în ea decît în împrejurări mai favorabile, mai liniștite. în răstimp, o vei stăpîni tu, însă cu Ottilie. Vreau s-o știu lîngă tine, nu printre străini. Ai grijă de ea, poartă-te cu ea ca altădată, ca pînă acum, și chiar din ce în ce mai afectuos, mai prietenos, mai tandru. Făgăduiesc că nu voi căuta nici o legătură secretă cu Ottilie. Lăsați-mă, mai degrabă, cîtăva vreme cu totul în necunoștință de cum trăiți; îmi voi închipui că totul merge cum nu se poate mai bine. Gîndiți la fel și despre mine. Un singur lucru te rog în chipul cel mai stăruitor, cel mai viu: să nu faci nici o încercare de a o instala pe Ottilie în vreun alt loc, de a o așeza în alte condiții de viață. în afara castelului tău, a parcului tău, încredințată unor oameni străini, ea îmi va aparține și voi păstra-o pentru mine. Dacă însă îmi vei respecta înclinația, dorințele, durerile, dacă însă îmi vei menaja iluzia, nădejdile, nu mă voi împotrivi vindecării, în cazul că ea mi se oferă."
Această ultimă frază izvorî din vîrful penei, nu din inimă. Și cînd o văzu așternută pe hîrtie, pomi să plîngă amarnic. Trebuia, într-un fel sau altul, să renunțe la fericirea, și chiar la nefericirea de a o iubi pe Ottilie! Abia acum își dădu seama de ceea ce făcea. Se depărta fără a ști ce putea rezulta de aici. Urma să n-o vadă, cel puțin deocamdată; dar ce siguranță putea să aibă că o va revedea vreodată? Scrisoarea însă era scrisă; caii așteptau în fața porții; trebuia să se teamă clipă de clipă de a o zări cumva pe Ottilie și de a-și vedea, totodată, pe loc, zădărnicită hotarirea își recîștigă stăpînirea de sine; se gîndi că-i va fi totuși posibil să se întoarcă în orice moment și să se apropie, tocmai prin îndepărtare, de dorințele sale. O vedea, dimpotrivă, pe Ottilie izgonită din casă, dacă el ar rămîne. Pecetlui scrisoarea, coborî în graba scara și sări pe cal.
Cînd trecu prin fața hanului, îl văzu sub umbrar pe cerșetorul față de care fusese atît de darnic în ajun. Acesta ședea tihnit luîndu-și masa de prînz, se ridică în picioare și se înclină respec­tuos, ba chiar cu venerație în fața lui Eduard. Aceeași siluetă îi apăruse în seara precedenta, cînd o ducea de braț pe Ottilie; acum ea îi aducea dureros aminte de ceasul cel mai fericit al vieții sale. Suferința lui crescu; sentimentul că lăsa în urmă toate acestea îi era insuportabil; își aruncă încă o dată privirea asupra cerșetorului exclamînd: „O, cît de vrednic ești de a fi invidiat! Poți să te bucuri de pomana de aseară, eu însă nu mă mai bucur de fericirea de ieri!"

Capitolul VII

Ottilie se apropie de fereastră cînd auzi pe cineva plecînd călare și-l mai putu zări din spate pe Eduard. I se păru bizar că el părăsea casa fără s-o fi văzut, fără să-i fi adresat un salut mati­nal. Fu cuprinsa de neliniște și căzu tot mai mult pe gînduri cînd Charlotte o luă cu ea într-o lungă plimbare și-i vorbi despre tot felul de lucruri, evitînd însă, cu intenție pe cît se pare, de a pomeni ceva despre soțul ei. îndoit fu atunci surprinsă, la întoar­cere, văzînd că masa era pusă numai pentru două persoane.
Nu renunțăm ușor la deprinderi ce par neînsemnate, dar abia în împrejurări grave resimțim dureros o asemenea privațiune. Eduard și căpitanul lipseau. Pentru prima dată, de multă vreme încoace, Charlotte dăduse ea însăși dispozițiile pentru masă și Ottilie se simți ca și cum ar fi fost destituită. Cele două femei erau așezate una în fața celeilalte; Charlotte vorbea cu totul dega­jat despre angajarea căpitanului și despre slaba ei speranță de-al revedea. Singura consolare a lui Ottilie, în situația în care se găsea, era aceea de a putea crede că Eduard, pentru a-l mai însoți pe prietenul său o bucată de drum, plecase călare ca să-l ajungă din urmă.
Cînd se ridicară de la masă, ele văzură sub fereastră berlina lui Eduard, și, cînd Charlotte întrebă, oarecum nemulțumită, cine Poruncise să fie trasă acolo, i se răspunse că dispoziția fusese dată de camerier, care dorea să mai încarce în ea unele bagaje. Ottilie avu nevoie de întreaga ei putere de stăpînire pentru a-și ^unde uimirea și durerea.
Camerierul intră și mai ceru cîteva obiecte; o ceașcă a stăpînului său, cîteva linguri de argint și altele, care, în mintea lui Ottilie, păreau să anunțe o călătorie în locuri mai depărtate, o absență prelungită. Charlotte respinse foarte sec cererea camerierului, arătîndu-i că nu înțelege ce vrea să spună, de vreme ce avea el însuși în păstrare tot ce-l privea pe stăpînul sau. Istețul slujitor, care nu urmărea, de fapt, decît să poată vorbi cu Ottilie și s-o facă să iasă în acest scop, sub un pretext oarecare, din cameră, se pricepu să se scuze și să stăruie în cererea pe care Ottilie dorea chiar să i-o îndeplinească. însă Charlotte refuzînd, camerierul se văzu obligat să se retragă, și berlina porni.
Fu un moment teribil pentru Ottilie. Nu înțelegea, nu price­pea; dar că Eduard îi era răpit pentru multă vreme, asta o simțea bine. Charlotte îi înțelese starea și o lăsă singură. Nu îndrăznim să descriem durerea ei, lacrimile ei; suferea imens. Se ruga lui Dumnezeu s-o ajute măcar să trecă peste ziua aceasta; îndură ziua și noaptea și, cînd își veni în fire, nu se mai recunoscu pe ea însăși.
Nu se consolase, nu se resemnase, dar se mai afla aici, după o atît de mare pierdere, și o așteptau încercări și mai grele. Prima ei grijă, cînd se regăsi, fu aceea că, după îndepărtarea celor doi bărbați, ar putea fi îndepărtată și ea. Nu bănuia nimic de hotărărea luată de Eduard, datorită căreia îi era asigurată rămînerea lîngă Charlotte; dar purtarea acesteia o liniștea întrucîtva. Charlotte se străduia să-i găsească ocupații bietei copile și nu se despărțea de ea decît rar, cu părere de rău, și cu toate că știa bine că împotriva unei pasiuni violente nu poți face mare lucru prin cuvinte, ea cunoștea totuși puterea reflecției, a conștiinței și aduse, de aceea, o varietate de subiecte în discuție, între ea și Ottilie.
îi aduse, astfel, acesteia o mare mîngîiere cînd, într-un moment favorabil, formulă cu chibzuință și intenție aceasta înțeleaptă judecată:
- Ce vie, spuse ea, este recunoștința acelora pe care-i ajutam cu calm să iasă din încurcăturile datorate pasiunii! Să intervenim cu bucurie și vioiciune în treburile pe care bărbații le-au lăsat neterminate în urmă; ne vom pregăti astfel cele mai frumoase perspective pentru momentul cînd se vor întoarce, păstrind și îmbunătățind prin moderația noastră ceea ce firea lor impetuoasă și nerăbdătoare ar putea să distrugă.
- Pentru că vorbești de moderație, draga mea mătușă, răspunse Ottilie, nu pot să ascund că-mi vine în minte necum-pătarea bărbaților, mai ales în ce privește vinul. De cîte ori nu m-am întristat și nu m-am înfricoșat cînd a trebuit să observ că inteligența clară, înțelepciunea, delicatețea, grația și amabilitatea se pierdeau, fie chiar pentru cîteva ceasuri, și că adesea în locul întregului bine pe care un bărbat valoros îl poate da la iveală și oferi, amenința să survină răul și confuzia. Cît de des se pot naște de aici hotărîri brutale!
Charlotte îi dădu dreptate, dar nu prelungi conversația, deoarece simțea prea bine că și aici Ottilie nu se gîndea iarăși decît la Eduard, care ce-i drept, nu în mod obișnuit, totuși mai des decît ar fi fost de dorit, căuta să-și stimuleze plăcerea, volu­bilitatea, activitatea, prin consum de vin, dacă se ivea ocazia.
Dacă la acea reflecție a lui Charlotte, Ottilie și putuse rechema în minte pe bărbați, și îndeosebi pe Eduard, ea fu cu atît mai izbită atunci cînd Charlotte îi vorbi despre o apropiată căsătorie a căpitanului ca de un lucru foarte cunoscut și sigur, fapt prin care totul căpăta un alt aspect decît își putuse închipui după asigurările anterioare ale lui Eduard. Toate acestea sporiră atenția lui Ottilie față de orice declarație, orice semn, orice acțiune, orice demers al lui Charlotte. Fără să știe, Ottilie devenise perspicace, clarvăzătoare, bănuitoare.
Charlotte însă pătrundea în amănunt tot ceea ce o înconjura, cu o privire ageră și acționa în toate cu îndemînarea ei lucidă, silind-o neîncetat pe Ottilie să ia parte. Ea reduse fără șovăială cheltuielile gospodăriei și, privind bine lucrurile, consideră acele ttttîmpiări pătimașe ca un fel de hotărîre fericită a destinului. Căci, pe calea urmată pînă atunci, s-ar fi întrecut ușor orice Măsură și, fără o revenire la timp, starea înfloritoare a unor bunuri îmbelșugate, daruri ale norocului, ar fi fost, dacă nu dis-trusă, desigur zdruncinată printr-o viață și agitație nechibzuită.
Ceea ce era în plină desfășurare din lucrările de amenajare a parcului nu fu întrerupt. Dimpotrivă ea puse să fie continuat tot ce urma să servească drept bază unor dezvoltări viitoare; dar nici aici nu merse departe. Trebuia ca, la întoarcere, soțul ei să mai poată găsi destule ocupații plăcute.
în privința acestor lucrări și proiecte, ea nu putu lăuda îndea­juns felul de a proceda al arhitectului. în scurt timp, lacul se desfășură în toata întinderea, în fața privirilor ei, iar malurile noi formate fură acoperite în chip grațios și variat cu plante și gazon. La noua casă toată munca brută fu terminată, executîndu-se de asemenea, tot ce era necesar pentru conservare; după aceea Charlotte opri lucrările la punctul de la care puteau fi reluate cu plăcere. Era tot timpul calmă și senină; Ottilie, în schimb, doar părea astfel, căci ea nu vedea în toate acestea decît simptome din care se putea deduce dacă Eduard era așteptat sau nu în viitorul apropiat. N-o interesa nimic din tot ce se petrecea, în afara aces­tei considerații.
Văzu, de aceea, un semn favorabil într-o inițiativă pentru care fură adunați băieții din sat și care avea drept scop să păstreze mereu curățenia în parcul acum foarte întins. încă Eduard avusese această idee. Se confecționa pentru băieți un fel de uniformă de culoare deschisă, pe care o îmbrăcau în orele dinspre asfințit după ce se spălaseră și se curățaseră cu grijă. Ves­tiarul era în castel; supravegherea lui fu încredințată celui mai înțelegător și mai conștiincios dintre băieți; arhitectul conducea totul și, pe nesimțite, băieții cîștigaseră cu toții o anumita îndemînare. Se găsise în ei o mînă de lucru ușor de dresat și își îndeplineau sarcinile nu fără un fel de unitate în mișcări. Desigur, cînd defilau cu săpăligile, răzușurile, greblele, hîrlețele, tîmăcoapele și tîrnurile, cînd alții îi urmau cu coșuri, pentru a aduna buruienile și pietrele, iar alții, în sfîrșit, trăgeau după ei marele tăvălug de fier - ei formau un frumos și îmbucurător cortegiu, după care arhitectul desenă, în carnetul său de schițe-o plăcută suită de atitudini și munci pentru friza unui pavilion de grădină; Ottilie, dimpotrivă, nu vedea în această procesiune decît un fel de paradă menită să salute în curînd întoarcerea stăpînului casei.
Ea prinse astfel curajul și dorința vie de a-l primi cu ceva asemănător. Se făcuse de mult încercarea de a încuraja fetele din sat la cusut, la împletit, la tors și la alte lucrări femeiești. Aceste frumoase îndeletniciri luaseră și ele avînt o dată cu măsurile pen­tru curățirea și frumusețea satului. Ottilie participase și ea, dar mai mult întîmplător, după ocazie și dispoziție. Acum se gîndi s-o facă în chip mai deplin și mai susținut. Dar un cîrd de fete nu poate fi perfect armonizat, așa cum se întîmplă cu băieții. Ea se conduse după bunul ei simț și, fără să-și dea bine seama, nu caută decît să insufle fiecărei fete atașament față de casă, de părinți și de frați.
Lucrul îi reuși cu multe dintre ele. Numai despre o mică fetișcană foarte vioaie, familia se plîngea că e lipsită de îndemînare și că, hotărît, nu vrea să facă nici o treabă în casă. Ottilie n-o putu privi cu ochi răi pe această fată, care față de ea se arăta deosebit de prietenoasă. Se simțea atrasă de ea și-o însoțea, cînd îi dădea voie. Atunci era activă, voioasă, neobosită. Pentru această copilă supunerea față de o stăpînă frumoasă părea să fie o necesitate. La început, Ottilie îi suportă compania; apoi simți ea însăși o înclinație pentru fată; în cele din urmă nu se mai despărțiră și Nanny își însoți peste tot stăpîna.
Aceasta apuca adesea drumul spre grădină și se bucura s-o vadă prosperind. Vremea căpșunilor și a cireșelor se apropia de sfîrșit, dar Nanny le savura cu deosebire pe cele tîrzii. Cît despre celelalte fructe, care promiteau o recoltă atît de îmbelșugată pen­tru toamnă, grădinarul se gîndea mereu la stăpînul său, și nici­odată fără a-i dori întoarcerea. Lui Ottilie îi plăcea să-l asculte Pe bunul bătrin. își stăpînea deplin meseria și nu înceta să-i vor­bească despre Eduard.
Cînd Ottilie constată cu bucurie că altoaiele din acea Primăvară prinseseră atît de bine, grădinarul răspunse îngîndurat:
- Aș fi vrut numai ca bunul meu stăpîn să se bucure și el de acest lucru. Dacă ar fi aici la toamnă, ar putea să vadă ce soiuri ^ se mai găsesc încă în vechea grădina a castelului, de pe vremea răposatului său părinte. Domnii de la pepiniere sînt astăzi mai puțin vrednici de încredere decît erau odinioară călugării cartuzieni. în cataloage găsești, ce-i drept, numai nume ce sună frumos. Altoiești, ai grijă să crească, și cînd, în sfîrșit, apar fructele, nu merită să ai în grădină asemenea pomi.
însă lucrul de care credinciosul servitor întreba cel mai des, aproape ori de cîte ori o vedea pe Ottilie, era întoarcerea stăpînului și data ei. Și cum Ottilie nu-i putea răspunde, bietul om lăsa să se înțeleagă, nu fără o oarecare mîhnire, convingerea lui că nu i se dă încredere; și sentimentul propriei neștiințe, care-i era, astfel, puternic revelat, devenea pentru ea apăsător. Totuși nu se putea despărți de aceste răzoare și brazde. Ceea ce semănaseră în parte împreună, ceea ce sădiseră era acum în plină înflorire și abia dacă mai avea nevoie de îngrijire, afară de udat, de care Nanny era întotdeauna gata să se ocupe. Cu cîtă emoție privea Ottilie florile mai tîrzii, abia bănuite acum, și a căror strălucire și bogăție avea să apară, în toată splendoarea lor, mai spre toamnă și să-i exprime lui Eduard, la aniversarea a cărei sărbătorire ea și-o promitea uneori, toată dragostea și recunoș­tința ei. Dar nu întotdeauna nădejdea de a vedea această sărbătoare era la fel de vie. îndoiala și grija asaltau mereu cu șoaptele lor sufletul preabunei fete.
O armonie adevărată și sinceră cu Charlotte era de bună seamă cu neputință de restabilit, căci situația celor două femei era, firește, foarte diferită. Dacă totul rămînea ca mai înainte, dacă lucrurile reintrau pe făgașul legitimității, Charlotte cîștiga fericirea prezentă și pentru ea se deschidea chiar o perspectiva de viitor luminoasă; Ottilie, dimpotrivă, pierdea totul, da, se poate spune totul; căci pentru prima oară ea găsise în Eduard viață și bucurie, iar în situația ei de acum simțea un gol nemărginit, despre care abia dacă bănuise ceva mai înainte. în adevăr, o inimă care căută simte bine că-i lipsește ceva; dar o inimă care a pierdut, simte în ea vidul. Nostalgia se transforma în nemulțumire și nerăbdare și, într-o astfel de stare, un suflet de femeie, obișnuit să aștepte și să rabde, dorește să-și iasă din propriile margini, să devină activ, să întreprindă și să împlinească ceva și în interesul fericirii sale.
Ottilie nu renunțase la Eduard. Cum ar fi putut ea să renunțe, deși Charlotte, cu destulă prudența și împotriva propriei ei convingeri, socotea lucrul acesta realizat și privea ca stabilit fap­tul că între soțul ei și Ottilie sînt posibile raporturi de calma amiciție? Dar, de cîte ori aceasta din urma, după ce se încuia în camera ei, nu stătea noaptea, în genunchi în fața cufărașului deschis, contemplînd darurile de la aniversare, din care nu folo­sise, nu tăiase, nu-și lucrase încă nimic! De cîte ori biata copilă nu ieșea, o dată cu răsăritul soarelui, din casa unde își găsise înainte fericirea deplina, alergînd afara, în cîmpul deschis, care alta data n-o atrăgea! Nu-i plăcea să rămînă nici pe pămîntul tare. Sărea în barcă și vîslea pînă în mijlocul lacului; apoi scotea la iveală o carte de călătorii, se lăsa legănată de mișcarea unde­lor, citea, se visa rătăcind în locuri stăine și-l regăsea totdeauna acolo pe prietenul ei; rămăsese încă aproape de inima lui, ca și el de a ei.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!