poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3637 .



Numele trandafirului I
proză [ ]
Prolog - Ziua întâi - Prima

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Umberto_Eco ]

2010-05-30  |     |  Înscris în bibliotecă de Cezar C. Viziniuck




La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu. Acesta era la început la Dumnezeu și datoria călugărului credincios este să repete în fiecare zi cu psalmodiantă umilință unicul și neschimbatul fapt al cărui adevăr de nezdruncinat se poate afirma. Dar videmus nune per speculum et in aenigmate și adevărul, mai înainte de a ne sta întreg în față, se manifestă treptat (și ce trepte greu de urcat!) în greșeala lumii, așa încât trebuie să-i deslușim semnele credincioase chiar și acolo unde ele ne apar nedeslușite și amestecate parcă într-o voință pornită cu totul spre rău.
Ajuns la sfârșitul vieții mele de păcătos, în vreme ce cărunt îmbătrânesc asemenea lumii, așteptând să mă pierd în abisul fără de sfârșit al divinității tăcute și pustii făcând parte din lumina neschimbătoare a inteligențelor îngerești, ținut captiv acum cu trupul meu greu și bolnav în această chilie a iubitei mănăstiri din Melk, sunt gata să las pe această piele mărturia faptelor uimitoare și înspăimântătoare la care mi-a fost dat să iau parte în tinerețe, repetând verbatim tot ceea ce am văzut și auzit, fără a cuteza să trag din asta o învățătură, pentru a lăsa celor ce vor să vină (dacă Antichristul nu le-o va lua înainte) semnele toate, ca asupra lor să-și arate puterea rugăciunea descifrării.
Fie ca Domnul Dumnezeu să mă învrednicească să fiu un martor prin care să poată transpărea întâmplările petrecute la abația căreia drept este și cu credință să nu i se rostească aici nici numele, la sfârșitul anului întru Domnul 1327, când împăratul Ludovic a coborât în Italia pentru a reface demnitatea Sfântului Imperiu Roman, potrivit dorinței Celui de Sus, și spre rușinea josnicului uzurpator simoniac și ereziarh care a pângărit la Avignon numele sfânt al Apostolului (vorbesc de sufletul păcătos al lui Giacomo din Cahors, pe care necredincioșii l-au cinstit cu numele de Ioan al XXII-lea).
Poate că, pentru a înțelege mai bine evenimentele în care m-am văzut amestecat, e bine să amintesc de lucrurile ce se petreceau în acest fragment de veac, așa cum am înțeles eu atunci, luând parte la ele, și așa cum mi le amintesc acum, îmbogățite de alte povestiri, pe care le-am auzit după aceea — dacă totuși memoria mea va fi în măsură să reînnoade firul atât de numeroaselor și de încurcatelor întâmplări.
Încă din primii ani ai acelui secol, papa Clement al V-lea strămutase reședința apostolică la Avignon, lăsând Roma pradă ambițiilor seniorilor locali, și treptat-treptat prea-sfântul oraș al creștinătății devenise un circ, sau un lupanar, sfâșiat de luptele dintre mai-marii lui; își spunea republică, dar nu era, bântuită de bande înarmate, supusă la violențe și la jafuri. Oameni ai bisericii, scăpați de sub controlul justiției seculare, comandau grupuri de răufăcători și tâlhăreau cu spada în mână, făceau blestemății și puneau la cale tot felul de treburi murdare. Cum să împiedici ca acest Caput Mundi să redevină, pe drept cuvânt, ținta celor ce voiau să-și pună pe cap coroana Sfântului Imperiu Roman, și cum să refaci demnitatea acelei împărății lumești care fusese dată cezarilor?
Iată deci că în 1314, cinci principi germani îl aleseseră la Frankfurt pe Ludovic de Bavaria ca supremul conducător al Imperiului. Dar în aceeași zi, pe celălalt mal al Mainului, contele palatin de Rin și arhiepiscopul de Kb’ln îl aleseseră în aceeași demnitate pe Frederic de Austria. Doi împărați pentru un singur tron, și un singur papă pentru doi: situație care a devenit, într-adevăr, fermentul unei mari dezordini.
Doi ani mai târziu, era ales la Avignon noul papă, Giacomo din Cahors, în vârstă de șaptezeci și doi de ani, sub numele de Ioan al XXII-lea, și deie Domnul ca niciodată vreun pontif să nu mai primească un nume atât de potrivnic celor buni. Francez și credincios regelui Franței (oamenii de pe pământul acela păcătos sunt întotdeauna înclinați să slujească interesele alor lor și sunt neputincioși să privească la lumea întreagă ca la patria lor spirituală), el îl susținuse pe Filip cel Frumos împotriva cavalerilor templieri, pe care regele îi acuzase (cred că pe nedrept) de fărădelegi dintre cele mai josnice, pentru a pune stăpânire pe bunurile lor, cu complicitatea acelui ecleziast renegat. Între timp, în toată istoria aceea se vârâse Roberto de Napoli, care, pentru a-și păstra controlul asupra Peninsulei Italiene, îl convinsese pe papă să nu recunoască pe nici unul dintre cei doi împărați germani, rămânând astfel căpitan general al statului Bisericii.
În 1322 Ludovic de Bavaria îl învinge pe rivalul său Frederic. Și mai înspăimântat de un singur împărat decât fusese de doi, Ioan l-a excomunicat pe învingător, și acesta, drept răspuns, l-a denunțat pe papă ca eretic. Trebuie spus că, tocmai în anul acela, avusese loc la Perugia o mare adunare a călugărilor franciscani, iar generalul lor, Michele din Cesena, aprobând argumentele „spiritualilor” (despre care voi mai avea prilejul să vorbesc), proclamase drept credință adevărată sărăcia lui Christos care, dacă ar fi posedat ceva împreună cu apostolii săi, s-ar fi folosit de aceasta doar ca usus facti. Nobilă hotărâre, menită să salveze virtutea și puritatea ordinului, dar ea a displăcut atât de mult papei, care, poate, vedea în ea un principiu ce ar fi pus în pericol chiar propriile pretenții, ca stăpân al Bisericii, de a contesta Imperiului dreptul de a alege episcopi, propunând, dimpotrivă, ca Sfântul Scaun să aibă dreptul de a-l învesti pe împărat. Că acestea sau altele erau motivele care-l împingeau, Ioan a condamnat în 1323 propunerile franciscanilor prin bula Cum inter nonnullos.
Acela a fost momentul, îmi închipui, când Ludovic a văzut în franciscani, dușmani acum pe față ai papei, niște aliați puternici. Afirmând sărăcia lui Christos, ei reîntăreau într-un fel ideile teologilor imperiali, adică a lui Marsilio din Padova și Giovanni din Gianduno. Și, în sfârșit, nu cu multe luni înainte de evenimentele pe care le povestesc aici, Ludovic, care încheiase un acord cu învinsul Frederic, năvălea în Italia, era încoronat la Milano, intra în conflict cu familia Visconti, care însă îl primise bine, pornea asediul Pisei, îl numea vicar imperial pe Castruccio, duce de Lucea și Pistoia (și cred că rău făcea, pentru că niciodată n-am cunoscut om mai crud, în afară poate de Uguccione della Faggiola), și acum se pregătea să intre în Roma, chemat de Sciarra Colonna, seniorul locului.
Iată care era situația când eu — pe atunci novice benedictin în mănăstirea din Melk — am fost smuls din liniștea schitului de către tatăl meu, care lupta sub comanda lui Ludovic, fiind el nu cel mai neînsemnat dintre baronii lui, și care a socotit înțelept să mă ia cu sine ca să cunosc minunățiile Italiei și să fiu de- față când împăratul avea să fie încoronat la Roma. Dar asediul Pisei l-a prins cu grijile militare. Eu m-am folosit de asta ca să mă plimb, parte din plăcere, parte din dorința de a învăța, prin orașele Toscanei, dar viața aceasta liberă și fără chibzuință nu se potrivea, au gândit părinții mei, unui adolescent hărăzit vieții contemplative. Și, după sfatul lui Marsilio, care prinsese drag de mine, au hotărât să mă dea pe lângă un franciscan învățat, părintele Guglielmo (William, în limba lui) din Baskerville, care pornea o misiune ce avea să-l ducă să vadă orașe faimoase și abații străvechi. Am devenit astfel secretarul și discipolul lui în același timp, lucru de care nu aveam să mă căiesc, întrucât am fost, alături de el, martorul unor întâmplări demne să fie consemnate, cum fac acum, întru știința celor ce aveau să vină.

Eu nu știam atunci ce căuta călugărul Guglielmo și, ca să spun adevărul, nu știu nici astăzi, și bănuiesc că nu știa nici el, mânat cum era de unica dorință de adevăr, și de team㠗 pe care mereu am văzut că o nutrește — că adevărul nu era cel care-i apărea pe moment. Și poate că în anii aceia îndatoririle lumești îl îndepărtau de la studiile sale pe care le îndrăgea atât de mult. Misiunea cu care fratele Guglielmo era însărcinat mi-a rămas necunoscută de-a lungul întregului drum, sau mai bine zis el nu mi-a vorbit despre ea. Mai degrabă ascultând frânturi din conversațiile pe care le-am avut cu abații mănăstirilor prin care ne opream, în drum, mi-am făcut o oarecare idee asupra naturii însărcinării sale. Dar nu am cunoscut-o pe deplin până când nu am ajuns la ținta noastră, cum voi spune mai pe urmă. Ne îndreptam spre nord, dar călătoria noastră nu a mers în linie dreaptă și ne-am oprit la diferite abații. S-a întâmplat așa că ne-am abătut spre apus, în timp ce ținta noastră ultimă se afla la răsărit, aproape urmând linia montană care duce de la Pisa în direcția drumurilor spre San Giacomo, oprindu-ne într-un ținut pe care înspăimântătoarele întâmplări, care s-au petrecut după aceea, mă îndeamnă să nu-l precizez prea limpede, dar ai cărui seniori erau credincioși Imperiului, și unde abații ordinului călugăresc se opuneau, de comun acord, papei eretic și corupt. Drumul a durat două săptămâni, cu mici pățanii, și în timpul acela am avut putința să-l cunosc (niciodată îndeajuns, cum îmi spun mereu) pe noul meu maestru.
În paginile ce urmează nu-mi voi îngădui să fac descrieri de persoane — decât dacă expresia vreunui chip, sau un gest, nu vor apărea ca semn al unui limbaj mut, dar grăitor — deoarece, așa cum spune Boethius, nimic nu este mai trecător decât forma exterioară, care se veștejește și se trece ca florile câmpului la venirea toamnei, și ce sens ar avea să spun despre abatele Abbone că avea privirea tăioasă și obrajii palizi, când acum el și cei din jurul lui sunt țărână, iar țărâna corpului lor este acum de culoarea pământie a morții (numai sufletul, după voința Domnului, strălucește ca o lumină și nu se va stinge în vecii vecilor)? Dar despre Guglielmo aș vrea să vorbesc, și asta o dată pentru totdeauna, pentru că la el m-au surprins chiar și trăsăturile lui aparte, și este dat tinerilor să se lege de un bărbat mai în vârstă și mai înțelept nu numai din pricina farmecului vorbirii sau a ascuțimii judecății sale, ci și pentru forma învelișului din afară al trupului, care-ți devine foarte dragă, cum se întâmplă cu făptura tatălui, căruia-i cercetezi gesturile, mâhnirile și îi iscodești zâmbetul — fără ca vreo umbră de desfrâu să murdărească felul acesta (poate singurul neîntinat) de dragoste trupească.
Bărbații de pe vremuri erau frumoși și voinici (acum sunt niște copii și niște pitici), dar faptul acesta este doar unul dintre atâtea care mărturisesc nenorocirea unei lumi care încărunțește. Tinerețea nu mai vrea să învețe nimic, știința e în decădere, lumea întreagă umblă în cap, niște orbi conduc alți orbi și-i fac să se prăbușească în prăpastie, păsările se avântă în aer înainte de a fi început zborul, măgarul cântă la liră, boii dansează. Măria nu mai iubește viața contemplativă și Marta nu mai iubește viața activă; Lea e stearpă, Rașela are privirea carnală, Cato frecventează lupanarele, Lucretiu devine femeie. Totul s-a abătut de la drumul său. Slavă Domnului Dumnezeu că în acele vremi eu am dobândit de la maestrul meu dorința de a învăța și înțelegerea căii adevărate, care se păstrează chiar și atunci când cărarea e întortocheată.

Așadar, înfățișarea fizică a fratelui Guglielmo era în așa chip alcătuită, încât atrăgea atenția chiar și celui mai distrat observator. Statura lui o întrecea pe cea a unui bărbat obișnuit și era atât de slab, încât părea și mai înalt. Avea privirea ascuțită și pătrunzătoare; nasul, subțire și puțin curbat, dădea și el figurii sale expresia unuia care veghează, în afară de momentele de buimăceală despre care voi aminti. Și bărbia lăsa să se ghicească la el o voință puternică, chiar dacă fața alungită și acoperită de pistrui — cum am văzut adesea la cei născuți între Hibernia și Northumbria — putea uneori să exprime nesiguranță și uimire. Mi-am dat seama cu timpul că ceea ce părea nesiguranță era în schimb numai curiozitate, dar la început știam prea puțin despre această calitate, pe care o credeam mai degrabă o înclinație a sufletului lacom, socotind că sufletul chibzuit nu trebuie să se hrănească cu așa ceva, înfruptându-se numai cu adevărul, care (gândeam) se cunoaște chiar de la început.
Băiețandru cum eram, lucrul care mi-a atras numaidecât atenția la el au fost unele smocuri de păr gălbui care-i ieșeau din urechi și sprâncenele lui stufoase și blonde. Putea să aibă cincizeci de primăveri și era deja foarte bătrân, dar își mișca trupul său neobosit cu atâta sprinteneală, că adesea mă obosea. Energia lui părea nesecată când îl cuprindea un exces de activitate. Dar, din când în când, de parcă spiritul său vital ar fi dat îndărăt, cădea în momente de inerție, și l-am văzut stând ore în șir pe culcușul lui din chilie, rostind cu greutate niște cuvinte monosilabice, fără ca vreun mușchi să i se contracte pe față. În acele momente în ochi îi apărea o expresie goală și absentă, și aș fi bănuit că era sub puterea vreunei substanțe vegetale care poate să dea năluciri, dacă evidenta măsură care controla viața lui nu m-ar fi silit să alung gândul acesta. Totuși, nu pot să nu spun că în timpul călătoriei se oprise uneori la marginea unui câmp, la poalele unei păduri, ca să culeagă vreo iarbă (cred că întotdeauna era aceeași), și începea s-o mestece cu figura absorbită. Unele frunze le lua cu el și le mânca în momentele de mare încordare (și am avut destul de multe în abație!). Când l-am întrebat o dată despre ce era vorba, a spus, zâmbind, că un bun creștin poate învăța uneori și de la necredincioși, iar când i-am cerut să gust și eu din ierburile acelea, mi-a spus că, la fel ca în oratorie, tot așa există și pentru cei simpli tot felul de paidikoi, de efebikoi și de gynaikoi și așa mai departe, și de aceea ierburile care sunt bune pentru un bătrân franciscan, nu sunt bune și pentru un tânăr benedictin.
În timpul cât am stat împreună nu am avut prilejul să ducem o viață prea ordonată; chiar și în abație vegheam noaptea, iar ziua cădeam de oboseală și nu luam parte cum trebuie nici la slujbele religioase. Cu toate acestea, rareori rămânea treaz după completa, și avea obiceiuri cu măsură. Uneori, cum s-a întâmplat la abație, își petrecea toată ziua preumblându-se prin grădină, cercetând plantele de parcă ar fi fost crisopraze sau smaralde, și l-am văzut învârtindu-se pe la cripta tezaurului, privind o casetă bătută cu smaralde și crisopraze de parcă ar fi fost o tufă de ciumăfaie. Alteori, stătea o zi întreagă în sala mare a bibliotecii răsfoind un manuscris de parcă n-ar fi căutat altceva decât plăcerea lui (când în jurul nostru se înmulțeau cadavrele călugărilor uciși în mod îngrozitor). Într-o zi l-am găsit plimbându-se în grădină fără nici un motiv vizibil, ca și cum nu ar fi trebuit să dea socoteală lui Dumnezeu de faptele sale. La seminar mă învățaseră un cu totul alt fel de a-mi împărți timpul, și i-am spus-o. El mi-a răspuns că frumusețea cosmosului este dată nu numai de unitatea în varietate, ci și de varietatea în unitate. Mi s-a părut un răspuns dictat de o practică lipsită de instrucțiune, dar am învățat, după aceea, că oamenii de pe meleagurile lui definesc adesea lucrurile în chipuri în care pare că forța de iluminare a minții are un rol din cale-afară de mic.
În perioada pe care am petrecut-o în abație, i-am văzut întotdeauna mâinile acoperite de praful cărților, de aurul miniaturilor încă ude, de substanțele gălbui pe care le atinsese în spitalul lui Severino. Părea că nu putea gândi decât cu mâinile, lucru care, pe vremea aceea, îmi părea mai potrivit unui mecanic (și fusesem învățat că mecanicul este moechus și comite adulter față de viața intelectuală cu care ar trebui să se unească într-un neîntinat matrimoniu); dar și atunci când mâinile sale atingeau lucruri foarte delicate, precum anumite codice cu miniaturile neuscate încă, sau pagini mâncate de vreme și sfărâmicioase ca azima, poseda, cum mi s-a părut, o nemaipomenită delicatețe de-a apuca cu degetele, aceeași pe care o folosea când umbla cu mașinăriile lui. Voi spune, deci, că omul acesta ciudat ducea cu el, în sacul lui de călătorie, instrumente pe care nu le mai văzusem niciodată până atunci, și pe care el le numea minunatele lui mașinării. Mașinăriile, spunea, sunt rezultat al artei, care este maimuța naturii, și din ea reproduc nu formele, ci însăși operația. Astfel mi-a explicat minunile orologiului, astrolabului și magnetului. Dar la început m-am temut că este vorba de vrăjitorie, și m-am prefăcut că dorm în unele nopți senine în care el se punea (cu un ciudat triunghi în mână) să cerceteze stelele. Franciscanii pe care-i cunoscusem în Italia și în țara mea erau oameni simpli, adesea fără știință de carte, dar el m-a uluit cu înțelepciunea sa. Mi-a spus însă, zâmbind, că franciscanii din insulele lor erau altfel făcuți: „Ruggiero Bacone — spunea el despre Roger Bacon —, pe care eu îl venerez ca pe un maestru, ne-a învățat că planul divin se va folosi într-o zi de știința mașinilor, care este magie naturală și sfântă. Și într-o zi, folosind forța naturii, se vor putea făuri instrumente de navigație care vor face ca navele să meargă doar cu un singur homine regente, și mult mai iute decât cele mânate de vele sau de vâsle; și vor fi altele care «ut sine animale moveantur cum impetu inaestimabili, et instrumenta volandi et homo sedens in medio instrumentis revolvens aliquod ingenium per quod alae artificialiter composita aerem verberent, ad modum avis volantis». Și instrumente foarte mici care să indice greutăți infinite și vehicule care să ne îngăduie să umblăm pe fundul mării”.
Când l-am întrebat unde erau aceste mașini, mi-a spus că ele fuseseră făcute în Antichitate, și unele chiar în timpurile noastre. „în afara instrumentului pentru zburat, pe care nu l-am văzut, dar cunosc un înțelept care l-a gândit. Și se pot necăjești dacă nu există încă, pentru că nu însemnează că nu vor fi. Și eu îți spun că Dumnezeu vrea ca ele să fie și, desigur, de există, sunt în mintea lui, chiar dacă prietenul meu din Ockham neagă că ideile există în felul acesta, și nu pentru că putem să ne înstăpânim asupra divinei naturi, ci tocmai pentru că nu-i putem pune nici o limită.” Nu a fost aceasta singura propozițiune contradictorie pe care l-am auzit rostind-o, dar și acum, când sunt bătrân și mai înțelept decât atunci, nu înțeleg în întregime cum putea să aibă el atâta încredere în prietenul său din Ockham și să jure, în același timp, pe cuvintele lui Bacon, așa cum obișnuia să facă. Este totuși adevărat că acelea erau timpuri întunecate în care un om înțelept trebuia să gândească la lucruri aflate în contradicție între ele.
Iată, am spus despre fratele Guglielmo lucruri poate fără rost, adunând oarecum de la început impresiile dezlânate pe care le-am avut atunci despre el. Cine a fost el, ce a făcut, vei putea deduce mai bine, bunul meu cititor, din toate câte le-a făcut în zilele pe care le-am petrecut în abație. Și nici nu ți-am făgăduit o descriere completă, ci o înșiruire de fapte (asta da) uluitoare și cumplite.
Cunoscându-l astfel zi de zi pe maestrul meu și petrecând lungile ore de umblat în foarte lungi discuții despre care, după caz, voi vorbi puțin câte puțin, am ajuns la poalele muntelui pe care se ridica abația. Și iată că acum, cum făceam noi atunci, povestea mea se apropie de ea. Și fie ca mâna mea să nu tremure în încercarea de a spune ce s-a întâmplat după aceea.


Ziua întâi
Prima

în care se ajunge la poalele abației și Guglielmo dă dovadă de mare istețime

Era o frumoasă dimineață de la sfârșitul lui noiembrie. Noaptea ninsese puțin, iar pământul era acoperit cu un strat proaspăt de zăpadă, nu mai gros de trei degete. Pe întuneric, imediat după laudi, ascultasem slujba într-un târgușor din vale. Apoi o pornisem la drum spre munte, la răsăritul soarelui.
Cum ne cățăram pe cărăruia pieptișă care șerpuia în jurul muntelui, am văzut abația. Nu m-au uimit la ea zidurile care o încingeau din toate părțile, asemenea altora pe care le-am văzut în întreaga lume creștină, ci construcția masivă, despre care apoi am aflat că era Edificiul. Era aceasta o clădire octogonală care de departe părea un tetragon (figură desăvârșită, care exprimă temeinicia și invincibilitatea Orașului lui Dumnezeu) ale cărui laturi dinspre miazăzi se ridicau pe platoul abației, în timp ce laturile dinspre miazănoapte păreau să crească din înseși poalele muntelui, pe care se înălțau drept în sus. Spun că în anumite locuri, de jos, părea că stânca se prelungește spre cer în culori și materiale care se contopeau, și devenea la un anumit punct donjon și turn principal (operă a unor uriași care cunoșteau la fel de bine și pământul și cerul). Trei rânduri de ferestre dezvăluiau ritmul triplu al supraetajării sale, așa încât ceea ce din punct de vedere fizic era pătrat pe pământ, din punct de vedere spiritual era triunghiular în cer. Apropiindu-ne și mai mult, am înțeles că forma cvadrangulară dădea naștere, la fiecare dintre unghiurile sale, unui turn heptagonal, cinci dintre laturile căruia se întindeau în afar㠗 patru, deci, dintre cele opt laturi ale octogonului mai mare născând patru heptagoane mai mici, care în afară arătau ca niște pentagoane. Și nu puteai să nu vezi admirabila armonie a atâtor numere sfinte, fiecare dintre ele scoțând la iveală un foarte adânc înțeleși spiritual. Opt, numărul desăvârșirii fiecărui tetragon; patru numărul evangheliilor; cinci, numărul părților din care e alcătuită lumea; șapte, numărul darurilor Sfântului Duh. Ca formă și construcție, Edificiul aducea cu ceva ce aveam să văd puțin mai târziu în partea de miazăzi a Peninsulei Italiene; Castel Ursino sau Castel dai Monte, dar prin poziția sa de neatins era mai înspăimântător decât acelea, și în stare să umple de spaimă pe călătorul care s-ar fi apropiat încet-încet de el. Și noroc că, fiind o foarte luminoasă dimineață de iarnă, construcția nu mi-a apărut așa cum se vede în zilele de furtună.
Oricum, nu voi spune că ea te-ar face să nutrești sentimente de bucurie. Mie mi-a provocat spaimă și o neliniște dintre cele mai ciudate. Dumnezeu știe că nu erau închipuiri ale minții mele necoapte și că interpretam drept neîndoielnice prezicerile așternute pe piatră din ziua când uriașii au pus acolo mâna, și înainte ca amăgită voință a călugărilor să fi îndrăznit s-o închine spre a fi păstrătoare a cuvântului Domnului.

În vreme ce măgărușii noștri șchiopătau la ultima cotitură a muntelui, acolo unde drumul principal se desfăcea în trei, dând naștere la două poteci laterale, maestrul meu s-a oprit pentru o vreme, privind în jur pe marginile drumului, și pe drum, și deasupra drumului, unde un șir de pini mereu verzi alcătuiau, pe o mică bucată de pământ, un acoperiș natural, încărunțit de zăpadă.
— Abație bogată, spuse. Abatelui îi place să arate bine când se ivește ocazia să apară în public.
Obișnuit cum eram să-l aud făcând cele mai ciudate observații, nu l-am întrebat nimic. Și pentru că, după o altă bucată de drum, am auzit niște zgomote și la o cotitură a i apărut un grup însuflețit de călugări și de servitori. Unul dintre ei, de cum ne-a văzut, a venit în întâmpinarea noastră, grăind cu multă bună-cuviință:
— Bine ați venit, domnule, a zis, și să nu vă mirați dacă-mi închipui cine sunteți, întrucât am fost încunoștințați de venirea domniei voastre. Eu sunt Remigio din Varagine, chelarul mănăstirii. Și dacă domnia-voastră sunteți, după cum cred, fratele Guglielmo din Bascavilla, Abatele trebuie să fie înștiințat. Tu, a poruncit el unuia dintre oamenii lui, urcă să dai de știre că oaspetele nostru are să intre în incintă.
— Îți mulțumesc, domnule chelar, a răspuns cu dragă inimă maestrul meu, și apreciez cu atât mai mult curtenia domniei tale, cu cât a trebuit, ca să mă saluți pe mine, să vă întrerupeți urmărirea. Dar, fii liniștit, calul a trecut pe-aici și s-a îndreptat spre poteca din dreapta. Nu va putea merge prea departe pentru că, de cum va ajunge la depozitul de fân, va trebui să se oprească. E prea deștept ca s-o ia la goană prin locurile astea prăpăstioase...
— Când l-ați văzut? a întrebat chelarul.
— Ba nu l-am văzut deloc, nu-i așa, Adso? a spus Guglielmo, întorcându-se spre mine bine dispus. Dar dacă-l căutați pe Brunello, calul nu poate să fie decât acolo unde v-am spus.
Chelarul șovăi. Se uită la Guglielmo, apoi la potecă și în sfârșit întrebă:
— Brunello? Cum de știți?
— Ei, haide, a spus Guglielmo, e clar că-l căutați pe Brunello, calul preferat al Abatelui, cel mai bun alergător de galop din grajdul dumneavoastră, cu părul negru, înalt de cinci picioare, cu coadă bogată, cu copită mică și rotundă, dar cu un galop foarte regulat; cap mic, urechi ascuțite, dar ochi mari. A luat-o spre dreapta, îți spun eu, și grăbiți-vă, oricum.
Chelarul a avut un moment de ezitare, apoi a făcut un semn oamenilor lui și au luat-o grăbit spre poteca din dreapta, în vreme ce măgarii noștri o porneau din nou la urcuș. În timp ce mă pregăteam să-i pun întrebări lui Guglielmo, pentru că mă rodea curiozitatea, el mi-a făcut semn să aștept; și într-adevăr, după câteva minute, am auzit strigăte de bucurie, și la cotitura potecii au apărut din nou călugării și servitorii, aducând calul de căpăstru. Au trecut pe lângă noi continuând să ne privească destul de zăpăciți, și ne-au luat-o înainte mergând spre abație. Cred că și Guglielmo călărea ceva mai încet, ca să le îngăduie să povestească ce se întâmplase. De fapt, avusesem putința să-mi dau seama că maestrul meu, în totul și cu totul om de virtuți dintre cele mai alese, se lăsa stăpânit de viciul vanității când era vorba să dovedească ascuțimea minții sale și, prețuindu-i înzestrările de rafinată diplomație, am înțeles că vrea să ajungă la destinație precedat de o temeinică faimă de om înțelept.
— Și acum, spuneți-mi, n-am putut eu să mă abțin în cele am urmă, cum ați făcut să știți?
— Bunul meu Adso, a spus maestrul. Tot timpul drumului te învăț cum să recunoști urmele cu care lumea ne vorbește ca o mare carte. Alain de Lille sau, cum îi spun pe-aici, Alano delle Isole, spune că

Omnis mundi creatura
quasi liber et pictura
nobis est in speculum.

și se gândea la nesecătuita rezervă de simboluri cu care Dumnezeu, prin creaturile sale, ne vorbește despre viața veșnică. Dar universul este și mai grăitor decât gândea Alano, și nu vorbește numai despre lucrurile ultime (în care caz o face întotdeauna în chip nedeslușit), ci și despre cele foarte apropiate, și în asta este din cale-afară de deslușit. Aici mă rușinez că trebuie să-ți repet ceea ce ar trebui să știi. La despărțirea celor trei drumuri, pe zăpada încă proaspătă, se desenau cu multă precizie urmele unor copite de cal, ce se îndreptau spre poteca din stânga noastră. La o frumoasă și măsurată distanță unul de altul, semnele acelea spuneau despre copită că era mică și rotundă, iar galopul de o mare regularitate — ceea ce m-a făcut să deduc natura calului și faptul că el nu alerga dezordonat, cum face un animal nărăvaș. Acolo unde pinii alcătuiau un fel de acoperiș natural, unele ramuri fuseseră rupte de curând, tocmai la înălțimea de cinci picioare. Unul dintre tufișurile de mure, pe-acolo pe unde calul trebuie să fi cotit ca s-o apuce pe poteca din dreapta lui, pe când își mișca plin de mândrie coada, mai păstra încă printre crenguțele lui ascuțite fire lungi de păr foarte negru... În sfârșit, n-o să-mi spui că nu știi că poteca aceea duce la depozitul de fin, pentru că urcând la cotitura de jos, am văzut murdăriile și resturile căzând drept la picioarele turnului de miazăzi, mânjind zăpada; și așa cum era făcută despărțirea drumurilor, poteca nu putea să ducă decât în direcția aceea.
— Bine, am spus, dar capul mic, urechile ascuțite, ochii mari...?
— Nu știu dacă le are așa, dar știu că frații călugări cred asta cu hotărâre. Isidor din Sevilla spunea că frumusețea unui cal cere „ut sit exiguum caput, et siccum prope ossibus adhaerente, aures breves et argutae, oculi magni, nares patulae, erecta cervix, coma densa et cauda, ungularum soliditate fixa rotunditas”. Dacă acest cal, a cărui trecere am argumentat-o, nu ar fi fost cu adevărat cel mai bun din grajd, nu s-ar explica de ce în urmărirea lui au pornit nu numai grăjdarii, dar s-a deranjat până și chelarul. Și un călugăr care prețuiește atât de mult un cal excelent, mai presus decât formele naturale, nu poate să vadă altfel decât așa cum i l-au descris auctoritates, mai ales dacă este, și aici a zâmbit răutăcios spre mine, un foarte învățat benedictin.
— Mă rog, am spus, dar de ce Brunello?
— Fie ca Sfântul Duh să-ți pună mai multă minte în scăfârlie decât ai, fiul meu! a exclamat maestrul. Ce alt nume să-i fi dat, dacă și marele Buridan care, în preajma numirii sale ca rector la Paris, când a trebuit să vorbească despre un cal frumos, n-a găsit un nume mai firesc?
Așa era maestrul meu. Nu numai că știa să citească în marea carte a naturii, ci și în felul cum citeau călugării cărțile sfinte, și gândeau prin ele. Înzestrare care, cum vom vedea, trebuia să se dovedească de mare folos în zilele care aveau să vină. De altfel, lămuririle sale mi s-au părut atunci atât de firești, încât umilința de-a nu le fi găsit și singur a fost întrecută doar de mândria că eram părtaș la toate acestea, și aproape că m-am felicitat pentru ascuțimea minții mele. Atât de mare e puterea adevărului care, precum binele, se răspândește de la sine. Și lăudat fie numele sfânt al Domnului Nostru Iisus Christos pentru această minunată revelație pe care am avut-o.

Dar reia-ți firul, povestire a mea, pentru că acest călugăr bătrân zăbovește prea mult în marginalia. Spune mai degrabă că am ajuns la marele portal al abației, și în prag ședea Abatele, urmat de doi novici care purtau un vas de aur plin cu apă. Și cum ne-am dat jos de pe măgarii noștri, el a spălat mâinile lui Guglielmo, apoi l-a îmbrățișat, sărutându-l pe gură și dându-i sfânta binecuvântare, în vreme ce chelarul se îngrijea de mine.
— Mulțumesc, Abbone, a spus Guglielmo, căci mare e bucuria mea să pun piciorul în mănăstirea măreției tale, a cărei faimă a trecut de munții aceștia. Vin ca peregrin în numele Domnului, și pentru asta m-ai onorat. Dar vin și în numele domnului nostru de pe acest pământ, cum îți va spune scrisoarea pe care ți-o încredințez, și îți mulțumesc în numele lui pentru primirea ce-mi faci.
Abatele a luat scrisoarea cu pecețile imperiale și a spus că, oricum, venirea lui Guglielmo fusese precedată de alte misive ale confraților lui (de altfel, mi-am spus eu cu oarecare mândrie, e greu să-l iei pe nepregătite pe un abate benedictin), apoi l-a rugat pe chelar să ne însoțească la odăile noastre, în vreme ce grăjdarii ne luau măgarii ce-i călăriserăm. Abatele ne-a făgăduit să ne viziteze mai târziu, când ne-om recăpăta puțin puterile, și am intrat în curtea cea mare, unde clădirile abației se întindeau de-a lungul dulcelui platou care tăia ca o platformă neted㠗 sau un podiș — vârful muntelui.

Despre felul cum era alcătuită abația voi avea de mai multe ori prilejul să vorbesc, și mai cu de-amănuntul. Dincolo de portal (care era singura deschizătură în zidurile de împrejmuire) pornea o alee lată, mărginită de copaci, care ducea la biserica abației. În stânga drumului se întindea o suprafață rânduită cu grădini de zarzavat și, cum am aflat după aceea, grădina botanică, în jurul a două clădiri, baia și spitalul, și grădina ierburilor de leac, care mărgineau curba zidurilor. În fund, la stânga bisericii, se înălța Edificiul, despărțit de biserică printr-o esplanadă acoperită de morminte. Portalul de miazănoapte al bisericii dădea spre turnul de miazăzi al Edificiului, care îi oferea vizitatorului, drept în față, vederea turnului de apus, așa încât la stânga se unea cu zidurile și cobora, numai turnuri, spre hăul asupra căruia se întindea turnul de miazănoapte, care se vedea pieziș. În dreapta bisericii se întindeau câteva construcții care ajungeau până în spatele ei, desfășurându-se și în jurul porticului: cu siguranță dormitorul, locuința Abatelui și locul de primire a peregrinilor, către care am fost îndreptați și la care am ajuns străbătând o frumoasă grădină. Pe latura dreaptă, dincolo de o vastă esplanadă, de-a lungul zidurilor de miazăzi și mergând mai departe, spre răsărit, în spatele bisericii, o grămadă de clădiri pentru slujitori, grajduri, mori, teascuri, hambare și pivnițe, și ceea ce mi s-a părut a fi casa novicilor. Netezimea pământului, ușor arcuit, îngăduise vechilor constructori ai acelui loc sfânt să se supună regulilor de orientare, mai mult decât ar fi putut s-o ceară Onorius Augustoduniense sau Guglielmo Durando. După poziția soarelui la acea oră a zilei, mi-am dat seama că portalul dădea exact spre apus, încât corul și altarul să fie îndreptate spre răsărit; și soarele putea dis-de-dimineață să răsară și să-i trezească numaidecât pe călugării din dormitor și animalele din grajduri. Nu am văzut abație mai frumoasă și mai minunat așezată, chiar dacă după aceea am cunoscut San Gallo, și Cluny, și Fontenay și încă altele, poate mai mari, dar mai stângaci proporționate. Spre deosebire de altele, aceasta se deosebea prin clădirea de nemăsurat a Edificiului. Nu aveam cunoștințele unui meșter zidar, dar mi-am dat numaidecât seama că acesta era mult mai străvechi decât construcțiile din jurul lui, născut poate pentru alte scopuri, și că tot restul abației fusese adăugat jur-împrejur, cu multă vreme mai târziu, dar în așa chip încât orientarea marii construcții să se potrivească cu aceea a bisericii, sau aceasta să i se potrivească lui. Întrucât arhitectura este, dintre toate artele, cea care caută cu mai multă cutezanță să repete în ritmul ei ordinea universului, pe care cei vechi îl numeau kosmos, adică armonie, deoarece este asemenea unui animal mare la care strălucește desăvârșirea și echilibrul tuturor membrelor sale. Și lăudat fie Atoatefăcătorul care, după cum spune Augustin, a așezat toate lucrurile în număr, greutate și măsură.

.  | index











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!