poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1086 .



Caiete de vacanță - Londra 2008 (4)
proză [ ]
Note de călătorie

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [RiMoGa ]

2010-05-21  |     | 



"The excelence of every art must consist in the complete accomplishment of its purpose"

Aceasta este profesiunea de credință a muzeului Victoria & Albert, care stă scrisă deasupra intrării principale. Nici nu e de mirare pentru cel mai mare muzeu de arte decorative și design din lume, fondat în 1852, ale cărui colecții au fost gândite inițial pentru a servi la impulsionarea industriei productive și a artei aplicate. Numele actual a fost făcut public în 1899, de către regina Victoria, înlocuindu-l pe cel vechi, The South Kensington Museum. Dacă te-ai aștepta ca el să conțină obiecte din vreo colecție particulară a reginei sau a iubitului ei soț, ei bine, numele nu are vreo legătură directă cu acest frumos cuplu imperial. O legătură indirectă există totuși, în special cu Prințul Albert, multiubitul consort al reginei-împărătese, dispărut prematur în urma unei infecții cu febră tifoidă. De numele său se leagă o serie de reforme de interes public ale vremii cât și promovarea artei industriale, el fiind inițiatorul și promotorul marii expoziții universale din 1851 ce marca în fața lumii întregi supremația tehnologiei britanice. O parte din obiectele expoziției au format ulterior nucleul de început al colecțiilor muzeului. Albert a inaugurat acel prim spațiu expozițional.

Cum stau în fața intrării principale a muzeului, „scanez” de jos în sus edificiul:
Statuia Prințului Albert în interiorul arcului intrării; cartușul heraldic ce marchează cheia de boltă și în care scrie:1901 (anul morții reginei);V&A (cele două inițiale împletite);1837 (anul încoronării); statuia reginei Victoria deasupra cadrului ce înconjoară arcul intrării flancată de alte două statui în nișe; stema britanică (leul și inorogul). Apoi mă abat cu privirea parcurgând și planurile orizontale: brâuri de denticuli și modilioane care încing arcele de boltă și cornișele; basoreliefuri, coloane și statuete în genul cariatidelor, reprezentând diverse personalități ale culturii britanice.
În fine, am impresia că apar toate elementele de detaliu ale stilului neoclasic, comun epocii (clădirea s-a terminat în 1909), așa cum întâlnim și la multe construcții de pe la noi din aceeași perioadă de timp. Sunt însă grefate pe o structură gotică (turnulețele de la colțuri, terminația în formă de coroană cu statuia din vârf).

Parcurg cu ochii cele două plăci comemorative, din stânga („Această clădire fiind o adăugire la V&A Museum, a fost inaugurată de Edward al VII-lea pe 26 iuniei 1909”) și din dreapta intrării („Această piatră a fost așezată de Majestatea Sa, regina Victoria pe 17 mai 1899 pentru completarea muzeului din South Kensington inaugurat de Prințul Albert”). Și văd că și „ctitorul” de-al doilea cu soția sa sunt imortalizați prin statui arhitecturale: stânga: King Edward VII; dreapta: Queen Alexandra.
Intrăm, nu înainte de a deschide bagajele pentru a fi controlate. Paznicul se uită în geantă cu un fel de lanternă subțire, care probabil că are și vreun dispozitiv electronic de detecție.
La scară redusă, muzeul seamănă cu imperiul britanic în care odinioară soarele nu apunea niciodată. Cred că nici aici nu-ți ajunge o zi, de dimineață până seara ca să-l parcurgi și să l vizitezi sală cu sală, exponat cu exponat. La parterul central este un mare panou, în care planul expozițional este pus la vedere. Se organizează și vizite ghidate, punctul de întâlnire este tot la parter. Intrarea e gratuită, ca și la Muzeul Maritim din Greenwich, sunt însă încurajate donațiile. Există și săli unde se plătește – spre exemplu în aceste zile, e deschisă o expoziție de design chinezesc contemporan.
Avem de ales dintre cele peste 200 de galerii care se întind în total pe 11 (unsprezece!) kilometri în patru niveluri principale. Colecții dedicate sculpturii, ceramicii și sticlei, mobilierului și obiectelor casnice, feroneriei, instrumentelor muzicale, artei vestimentare, materialelor și tehnicilor de modelare, grupate fie după zona geografică de proveniență, fie după epocă, fie tematic – iată uriașa paletă expozițională din care trebuie să alegem.
Urmăm calea cea mai simplă: vom vizita parterul, atât cât putem într-o oră, o oră și jumătate.
Zis și făcut, după ce am făcut turul galeriilor dedicate Asiei îndepărtate, am ajuns la sălile materialelor și tehnicilor (foarte didactic aranjată), ce se învecinează cu o frumoasă grădină interioară, The John Madejski Garden. După ce am parcurs sala dedicată scupturii, ne-am întors la India și la Asia mică, intrând un pic și prin expoziția de haine din diverse epoci.
Și (eu în suflet cu spaima labirintului pe care am încercat-o odată la un târg de carte în România) m-am bucurat că ne-am putut întoarce fără probleme de unde am plecat. Am mai dat puțin roată prin sala dedicată tipăriturilor contemporane Blood on Paper , după care am mers în magazinul cu suveniruri de unde mi-am luat un ghid succint al muzeului, fără să mă las atrasă în mirajul shopping-ului de vreun alt artefact modern (tricouri, bijuterii etc). Asta a fost!

Sunt câteva exponate care ne vor rămâne multă vreme în memorie.

În holul mare de la intrare:
Candelabrul Rotunda Chandelier, operă a artistului sticlar american din zilele noastre Dale Chihuly (Seattle), special proiectat pentru acest spațiu și care face parte dintr-o colecție de candelabre. Sute de cârlionți de sticlă suflată, contorsionați ca părul Meduzei, în nuanțe de albastru și galben delicate, prinse pe un schelet-armătură central se revarsă bogat din plafon.
Catapeteasma din metal a catedralei din Hereford expusă la etajul 1, care se întrevede de jos.

În galeria Toshiba, dedicată artei japoneze:
Costum-armură de daimyō, bazată pe un model medieval, dăruit reginei Victoria în 1860 de către penultimul shogūn Tokugawa Iemochi. Fierul, lacul, mătasea, pielea, părul și blana de animal alcătuiesc o combinație „fioroasă” și care sugerează flexibilitate de mișcare, spre deosebire de stilul european de armuri cavalerești, țeapăn imitând în metal forma corpului uman.
Câteva acuarele ale unor pictori japonezi înfățișând peisaje și ipostaze occidentale (englezești) – de remarcat cum îi percep și reprezintă ei pe europeni.

În galeria dedicată Coreei și altor state din Asia de Sud Est
Un scrin cu incrustații de sidef, păsări și flori, colorate în splendide nuanțe de curcubeu.

În Jameel Gallery of Islamic Art:
Un amvon („mimbar” în arabă) masiv din secolul 15, din lemn încrustat cu fildeș în complexe forme geometrice, originar dintr-o moschee din Cairo.
Covorul din Ardabil, unul dintre cele mai mari și frumoase covoare persane păstrate în lume, țesut în 1539-1540, an ce apare în transpunerea sa musulmană, chiar pe suprafața obiectului. Este așezat în centrul galeriei, sub o placă imesă cu instalație de iluminat care se aprinde câte 10 minute la fiecare jumătate de oră, pentru ca exponatul atât de vechi să nu se decoloreze.
Mozaicuri din plăcuțe ceramice în alb și albastru de la o vatră din Isambul sau plăcuțe turcoaz (parcă ar fi jad) de pe exteriorul unei clădiri din Samarkand.
Ceramică turcească (farfurii) pe care le-am comparat cu artefactele noastre românești, tradiționale.

În galeria dedicată artei indiene (Nehru Gallery, cea mai mare colecție de obiecte indiene din afara Indiei):
Tigrul lui Tipu, instalație ce a aparținut sultanului din Mysore, un stat indian care la sfârșitul secolului 18 a opus o rezistență dârză expansiunii engleze, redă simbolic acel raport de forțe: sultanul e întruchipat printr-un tigru din lemn sculptat și lăcuit care sfâșie un soldat european, întins la orizontală, cu trupul țeapăn și privirea pierdută. În interiorul tigrului este amplasată o mică orgă mecanică, acționată de un mâner montat pe exterior, care produce niște sunete ce imită răgetul tigrului și vaietele jalnice ale victimei. De asemenea, vibrațiile se transmit la soldat, făcând să-i zvâncnească în agonie brațul.
Noi nu am văzut instalația funcționând, dar se poate imagina efectul emoțional. Instalația a avut un destin ironic, situația inversându-se când englezii au ocupat în cele din urmă Mysore, iar sultanul Tipu a fost ucis la Seringapatam. Statueta a ajuns în posesia învingătorilor și a fost expusă în muzeul companiei East India (adevăratul motor al expansiunii engleze în acele teritorii) după care a intrat în colecția V&A.



Studiind ghidul, a posteriori, îmi dau seama că am văzut câteva din exponatele cele mai de faimă ale muzeului. Restul, cine știe, some other time.
Interesant că ghidul insistă asupra rolului educațional (de a-i inspira pe studenții la arte și proiectare) al vechii organizări a muzeului, în mare parte regândită astăzi astfel încât să pună accent și pe contextul cultural-istoric al exponatelor alături de modul în care au fost fabricate. De asemenea, citind despre cartierul South Kensington, am aflat că după cele două expoziții universale din Hyde Park și după deschiderea muzeelor aici, lumea bună a început să populeze zona, mărturie fiind casele luxoase de pe străzile de aici.


În căutarea eternei copilării

Suntem pe Exhibition Road. Trecem printre cele două palate somptuoase ce adăpostesc Victoria and Albert, ce se continuă cu aripa sa Henri Cole și, pe partea cealaltă a străzii, muzeul de istorie naturală care se continuă cu Science Museum.

Remarcăm vis-a-vis o serie de alte clădiri pe care le știm din documentare: Imperial College cu clădirea din sticlă a Tanaka Business School, apoi Societatea Regală de Geografie (clădirea din cărămidă roșie).

Vreau să vedem astăzi, în ultima noastră zi de preumblare londoneză, grădinile Kensington, loc al dădacelor din toate timpurile, și mai ales statuia lui Peter Pan, neuitatul personaj al lui Barrie, acel copil care a refuzat să crească mare, preferând să trăiască printre zânele, păsările și animalele grădinii, care ies din ascunzișuri după ora închiderii. Ficțiunea romanescă iată că s-a transpus în sculptură și sunt curioasă s-o văd. Mai ales că mă simt într-un fel solidară cu Peter: și eu în felul meu, am „refuzat” să renunț cu totul la copilărie.
Intrăm prin Alexandra Gate în Hyde Park, pe lângă vechea Guard House, clădirea gărzii. Se lucrează la reasfaltarea aleilor mari ale parcului (iată că nu doar în capitala României „se sapă”, nota bene, etern-cârcotașilor bucureșteni!). Memorialul prințului Albert își arată acoperișul ca de imensă troiță gotică încrustată cu aur și pietre prețioase și dându-ne seama că nu putem rata o asemenea vizită, intrăm printr-o poartă laterală în Grădinile Kensington, uitând pe moment de Peter Pan. Platanii ne călăuzesc drumul, cu frunzele lor în degradeuri concentrice de verde, ca și arborii de vanilie, cu flori în lumânare ce ne-au făcut inițial să-i luam drept castani întârziați în acest mijloc de iunie.
Ajungem în fine pe esplanada monumentului – care mă lasă cu gura căscată – și abia mai văd în stânga clădirea roșie și circulară a Royal Albert Hall.
Cumva, monumentul mi se pare un pandant tematic al celui din fața palatului Buckingham, dedicat reginei Victoria, deși acesta, memorialul lui Albert, a fost ridicat chiar în timpul epocii victoriene (1875) și este mult mai impresionant și mai fastuos. Poate prea fastuos, prea ostentativ așa cum a fost și epoca – plină de mândrie și de siguranță de sine ... dar îi poate reproșa cineva aurului că strălucește?
În definitiv, dacă mă gândesc că sângele cuplului imperial britanic curge prin venele dinastiei regale românești, începând cu mult iubita regină Maria, soție a lui Ferdinand întregitorul, poate că ceva din aceasta mândrie se transferă și asupra noastră.
Colțurile sunt marcate de câte un grup statuar din marmură albă, reprezentând cele patru continente în care puterea Angliei s-a exercitat. Mă învârt în jurul lor de câteva ori, studiind detaliile. Fiecare grup are în centru un animal simbol: elefantul (Asia), cămila (Africa), bizonul (America) , iar Europa este simbolizată printr-un ... taur! De fapt nu este de mirare, dacă ne gândim la mitologia greacă, în care Zeus o răpește pe Europa transformat într-un taur alb.
Toate au în centru un personaj feminin, chipul pare același, are ceva din fizionomia reginei Victoria, cu siguranță simbolizează Britania, cu sceptrul în mână. Personajul apare sumar îmbrăcat, ca o amazoană, cu elemente preluate din specificul continentului respectiv, dacă observăm cele trei ipostaze exotice.
De remarcat că taurul este singurul animal neîngenunchiat sau care nu-și ține capul aplecat, într-o atitudine de obediență. Să fi vrut contemporanii împărătesei să spună ceea ce îmi închipui eu? Că Europa e singurul continent pe care Britania nu l-a stăpânit prin forță ci prin puterea științei, a artei și literelor ca și prin alianțele regale, lucru sugerat de făpturile încoronate ce o înconjoară, cu diverse obiecte simbol în mâini, precum harpa, cununa, penelul etc? Sabia nu lipsește oricum din ansamblu, dar cred că sugerează peste timp mai degrabă ideea de apărare împotriva oricărui tiran continental posibil ...
Îmi place să fantazez, să-mi închipui ce au gândit victorienii...

La al doilea ocol observ cu atenție personajele secundare, beduinul, mumia egipteană, musulmanul, hindusul și călugărul budist ce ilustrează religiile Asiei, bărbatul încoronat cu pene de vultur coborât parcă din cărțile lui Fenimore Cooper.

Mai observ, dincolo de gardul bogat ornamentat alte patru grupuri sculpturale alegorice: Agricultura, Comerțul, Industriile (Manufactures), Construcția de mașini (Engineering), ramuri ale economiei britanice, dar și domenii de interes și preocupare pentru prinț, așa cum am mai spus, un erudit reformator al epocii sale și promotor al științelor.
Aceste grupuri statuare, ca și coloanele în „buchete” din marmură roșie și neagră ce suțin troița-altar, și tronul prințului sunt montate pe un piedestal decorat în genul frizelor cu altoreliefuri ale personalităților marcante ale epocii. Dacă țin bine minte din Wikipedia, e vorba de așa-numita „Frieze of Parnassus” pe care sunt imortalizați 169 de muzicieni, arhitecți, poeți, pictori, sculptori.

În fine, privesc la cel căruia îi este dedicat acest monument, în centrul altarului, apărat de îngeri și sfinți, venerat și iubit de posteritate. Prințul Albert e îmbrăcat ca un Cavaler al Ordinului Jartierei (honie soit qui mal y pense!) și șade pe tron cu un fel de pliant sprijinit pe genunchi. E catalogul marii expoziții universale (The Great Exhibition), din 1851 care s-a ținut pe teritoriul Hyde Park-ului și al cărei mentor prințul a fost. Sculptorul irlandez John Henry Foley este autorul statuii placate cu foițe subțiri de aur.
Sub amenințarea norilor care se strâng pe cer, alcătuind împreună cu memorialul un tablou suprarealist pe care-l imortalizez fotografic, suntem nevoiți să pornim mai departe. După ce ne învârtim puțin pe alei, prilej cu care remarcăm și aici ca și prin grădinile locuințelor private, multe plante exotice, mediteraneene, cu frunza cerată, cărora pare să le meargă de minune în climatul mai răcoros al capitalei britanice, o luăm pe după Galeria Serpentinei, pe o potecă ce duce la lac. După hartă, pe aici trebuie să fie statuia lui Peter Pan. Mai poposim lângă un tufiș cu veverițe și porumbei fără frică de om și veșnic în dispută (cu care împărțim un chec de al nostru de casă, cu rahat, eroic trecut prin filtrele companiilor aeriene) după care, obosiți, căutăm un loc de ședere. La o cotitură a aleii, apare și silueta lui Peter, iată că am dat peste ea, în sfârșit și uite și câteva bănci pe malul apei unde facem popas.
Dintr-un tractoraș cu remorcă miniaturală (pe care scrie Royal Park Entreprises și e desenată sigla verde a parcurilor regale) care a venit silențios din spate, coboară câțiva băieți cu ghivece cu plante și încep sub ochii noștri să construiască un colț de floră cultivată: plantele sunt transferate din vase în pământul grădinii. Mă amuz că sunt foarte diferiți de lucrătorii noștri la spații verzi. Nu-l văd pe „omul cu mapa” care să dea dispoziții de pe margine, iar ei, lucrătorii au o aparență „intelectuală” dar sunt extrem de eficienți. În câteva minute, grădinița e aproape gata.
În acest colț văd că e și un paradis al păsărilor de baltă: rațe (disting printre ele o rață de rasă nobilă, colorată aprins), lebede, lișițe ce se scufundă neastâmpărate și aleargă de colo-colo și un fel de stârc care pășește fălos și cu prestanță. O doamnă în vârstă scoate o cutie unde are – pe sortimente – hrană pentru fiecare. O recunoaștem – am văzut-o și ieri, pe la Marble Arch: dădea porumbeilor să mănânce iar aceștia se lăsaseră jos, parcă hipnotizați. Acum, stârcul primește un guguloi ce pare a fi din pește tocat și pleacă mulțumit să inspecteze balta.
Amenințarea ploii pare să fi dispărut. Aștept cu răbdare pe turistele asiatice care se fotografiază vesele și pe rând, câte una sau câte două cu Peter Pan, apoi mă apropii și eu și o studiez, dându-i roată. Pe soclu și-au dat întâlnire micile făpturi ale lumii poveștilor, chiar ale poveștii lui. Iepurași, veverițe, păsări și melci se ascund printre frunze sau ies la vedere; spiridușe cu chipuri de fetițe și aripi de fluturi urcă până aproape de picioarele lui Peter. Într-o atitudine nonșalantă, într-o cămășuță largă, cu un picior înainte, cel rămas de a pururi copil cântă la instrumentul său ca un nai cu trei tuburi.




Ieșim în fine, din parc prin Marlborough Gate, în Bayswater Road, nu înainte de a trece prin Grădina Italiană, situată la capătul Serpentinei, și de a vedea o frumoasă fântâniță ce reprezintă în miniatură doi urși îmbrățișați într-o atitudine extrem de tandră.
Luăm prânzul la pub-ul The Swan, care datează din .... nu mai știu, oricum plăcuța cu firma stăruie asupra tradiției păstrate din vechime.
Servim în semiobscuritate o supă cremă de ciuperci, apoi o specialitate englezească, jambon rece de porc garnisit în miere, cu două ouă ochi și cartofi prăjiți, plus o salată de crudități din bucătăria „universală”.
Totul e extrem de organizat, lista de prețuri scrisă cu cretă clar și vizibil pe o tăbliță, până și ordinea „operațiilor” în procesul de comandă al mâncării este afișat. Cum s-ar zice, comanzi la bufet, plătești meniul, îți iei singur tacâmurile, te așezi la o masă pe care ți-o alegi, dar primești un fel de palețică de impiegat pe care e scris un număr. La început nu pricep ce-i cu numărul, dar băiatul de la bar îmi explică încă o dată, cu solicitudine: paleta o pui pe colțul mesei, ca să știe chelnerul (care te servește la masă) ce meniu ai comandat.
Ratăm faimoasa bere Guiness, nu de alta, dar facem economie; în plus, persoanele „sub 16 ani” cică n-au voie să bea în public, mă tem să nu-mi ceară buletinul: în întuneric, risc să nu mi se vadă ridurile, ci doar candoarea pe care mi-am păstrat-o cu „îndărătnicia” lui Petre Pan, peste ani ...

Plătim și ne întoarcem în parc. Plănuisem astăzi să mai vedem și grădina botanică de la Kew, dar e mai bine să savurăm ultimele noastre ore londoneze pe îndelete, fără să mai fugim de colo-colo. După-amiaza e însorită, norii ne-au părăsit. Din nou, poposim în Grădina Italiană.

Grădina a fost construită sub instrucțiunile prințului Albert, între 1860 și 1861. Patru bazine dreptunghiulare, cu colțurile teșite. Între ele, un bazin octogonal. Toate cu fântână arteziană. Nuferii își etalează cupele florilor și frunzele prin ochiurile unor plase de sârmă care-i protejează împotriva vreunui eventual „admirator” mai înfocat. Frunzele lor în formă de spirală evadează însă pe dedesubt, încât ai senzația că sunt șerpi de apă. Câteva lebede sălășluiesc aici, iar accesul câinilor este permis doar cu zgardă. Pe un panou situat ceva mai încolo, este adresată această rugăminte londonezilor, din cauza unor incidente care s-au petrecut ceva mai departe, pe Round Pond (Iazul Rotund) soldate cu uciderea păsărilor ce n-aveau - cum n-au nici aici - posibilitate de retragere într-o apă mai adâncă. Pe latura dinspre Hyde Park, tronează statuia doctorului Edward Jenner, cel care, pe la 1790 a vaccinat pentru prima dată cu succes un copil împotriva pojarului. Dau roată grădinii, admirând vasele pentru flori ce o împrejmuiesc, cu toarte având motive zoomorfe (capete de lebădă sau de berbec), ajung la coada lacului unde două nimfe de piatră varsă apă din amfore acoperite de mușchi verde. Îl văd iarăși pe stârc, mereu nesătul, acum cu un peștișor portocaliu în cioc.
Mă uit la oamenii așezați pe bănci și fac o incursiune printre amintiri, întorcându-mă în timp. Meditez de fapt la modul în care a intrat Anglia victoriană în conștiința mea de copil. Cred că prima dată a fost printr-o carte franțuzească, nemuritoarea „Sans famille” a lui Hector Malot, povestea micului muzicant ambulant aflat în căutarea părinților. Îmi amintesc descrierea străzilor adiacente portului, ca mocirloase și cu un aer plin de funingine, întunecat în plină zi, ca și cea a cartierului Bethnal Green, pe atunci o mahala de pungași. Iar a doua a fost – în mod mai puțin obișnuit – chiar o carte a compatriotului nostru Vasile Alecsandri, pașoptist și unionist înflăcărat, care a fost în Anglia, după ce alegerea domnitorului Cuza în ambele principate a cauzat mare supărare politicienilor britanici. Bardul de la Mircești a reușit să dreagă lucrurile, cu o diplomație extraordinară (și cu argumentele potrivite), iar volumul său conține și alte povestiri, note de călătorie (el a fost și un vilegiaturist pasionat) și un mic roman neîncheiat, Dridri. Printre altele mi a rămas în minte cum erau percepuți englezii acelor vremuri de curtezana franțuzoaică, pentru prima dată oaspete în capitala britanică: londonezii nu ieșeau la promenadă pe străzi precum parizienii, ci alergau grăbiți cu tot felul de treburi, pentru că "time is money" e o zicătoare englezească, nu-i așa? Dar lucrurile s-au mai schimbat de atunci ....

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!