poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 742 .



Șah la regină - Capitolul II
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [RiMoGa ]

2010-05-15  |     | 



II

În dimineața care urmă, Patricia făcu trei lucruri. Primul se referea la o moștenire de prisos. Adusese cu ea din provincie, dintr-o prostească melancolie, niște rochii de mare lux, "de marcă", cu care făcuse cândva furori pe la petreceri. Acum se întreba cum să scape de ele. I-ar fi fost rușine să le lase la un second-hand, iar ca să le dea de pomană, ar fi sunat mai mult a batjocură: ce cerșetoare s-ar încumeta să vagabondeze prin oraș în asemenea îmbrăcăminte? Sperând că nu o vede nimeni, le împachetă și le aruncă la un melc de gunoi, puțin mai departe de bloc. Se întoarse și se apucă de altă operație, cam de același fel, dar de data asta era vorba despre o podoabă proprie, despre propriul păr. Fără să se gândească de două ori, băgă foarfeca în el și cât ai zice pește, lungile plete îi căzură la picioare într-o revărsare bogată de abanos. Nici o lacrimă nu însoți această sluțire. Nu avea de ce să se mintă. Nu se mai simțea femeie și orgoliul frumuseții îi era de acum încolo străin. Al treilea lucru fu să dea un telefon. Giulieta Coreitaru fusese numele la care se gândise în momentul dezvăluirii mutilării ei. Îi găsise numărul notat pe un pătrățel de hârtie galbenă. Nu știa nici ea prea bine ce vrea să facă și de ce vrea s-o vadă. Era pur și simplu mâna destinului.
Sosită la locul de întâlnire - o terasă - puțin mai devreme, avu timp s-o vadă pe Giulieta ieșind din ceea ce deduse că era redacția unui ziar. Era iarăși și din nou vorba despre Destin. Nici nu o lăsă să se așeze bine și îi vorbi:
- Am hotărât să lupt împotriva potentaților acestei lumi. A răilor acestei lumi. Mărunții și marii răi. Și vreau ca tu să mă ajuți.
- Și cu ce arme știi să lupți?
- Cu cuvântul. Mă angajezi la ziarul tău?
- Ce-ai spune de imagine? E o armă de două ori mai eficientă.
- Imaginea? Cum adică?
- Vino cu mine.
Renunțară să mai comande și Giulieta o luă puțin înainte. Descuie portiera unei mașini staționate puțin mai încolo și Patricia acceptă invitația să urce, pornind în necunoscut. Era o mașină ciudată, așa i se păru, deși nu se pricepea la mașini și nici n-avea permis de conducere. Parcă nu era la fel din punct de vedere al comenzilor, parcă șoferița făcea mai puține mișcări ca fostul ei soț în timp ce conducea. Atunci își aminti că i se păruse ceva în neregulă la Giulieta Coreitaru, în timp ce mergea în spatele ei. Da, șchiopăta cu piciorul stâng, iar aceasta era o mașină specială, una ce se potrivea handicapului pe care-l avea. La capătul drumului, o invită pe Patricia să coboare în dreptul a ceea ce ea crezu că este un depozit de mobilă. Nu mică îi fu surpriza când văzu că înăuntru era cu totul altceva: un fel de laborator plin de o aparatură ciudată, al cărui rost nu-l înțelese pe moment și dintre care distinse în semiîntuneric câteva aparate video și tot atâtea televizoare, un terminal de computer și o cameră video pe trepied, totul părând a fi racordat la un fel de pupitru central.
- Draga mea, spuse Giulieta, îți prezint studioul de film Anaconda.
Fără să aștepte ca amica ei să-și rumege surpriza, porni unul din aparatele video. Patricia se apropie de ecran și pe măsură ce imaginile se derulară, ea începu să înțeleagă și să recunoască. Își aduse aminte de salonul de spital în care zăcuse, de coridoare, de sala de mese și de cabinetele de consultație. Pe ecran se derulau povești până la un punct similare cu a ei, în același decor, având toate același personaj principal, surprins de patru ori în flagrant delict de corupție. Nu-i veni să creadă. Și-și aduse aminte de acea amuletă ciudată pe care o purta Giulieta tot timpul.
- "Ochiul anacondei" ..., reuși să îngaime.
- Era o cameră ascunsă. Una dintre ele.
Filmul se derula mai departe. Era profesionist asamblat și fiecare replică era subtitrată în engleză. Chiar dacă imaginea nu era de o calitate deosebită și nu era nici un comentariu vocal suprapus, scenele vorbeau de la sine. Documentarul era mult mai amplu, erau interesante remarci ale pacientelor, păreri despre tot ce li se întâmplase. Se vorbea de o sumă rezonabilă, considerată normală și tacit acceptată pentru neuronii pierduți de un medic în cursul operării - sumele pretinse reprezentând cam dublul acelei valori. Era o filozofie de viață, modul de a gândi al omului în suferință. Camera nu se focalizase niciun moment asupra mizeriei materiale, și ea sufocantă, ci doar asupra celei umane. Giulieta întrerupse înregistrarea.
- Ce zici de asta? Te-am convins acum că imaginea e o armă mult mai puternică?
- Cu asta ai putea să ...
- Nu încă. Filmul ăsta își va face ciclul complet, dar nu acum.
- Vrei să spui că nu-l dai încă la ziar?
- Nu. Acesta este un studio de înregistrare particular. Toată această aparatură pe care o vezi aici este particulară.
- Particulară? Dar cui aparține?
- Mie. Ziarul este doar o cheie de acces în anumite medii, unde n-aș putea intra altfel. Eu nu mi-am propus, ca tine, doar să lupt împotriva răilor, ci să distrug convenția socială. S-o distrug în folosul acelora care niciodată n-au avut parte decât de dispreț și suferință. A celor pe care societatea i-a pus la periferie, fie pentru că nu au puterea să se apere, fie pentru că nu mai cred că au vreo șansă de apărare. Și am de gând să merg până la capăt.
- Atunci înseamnă că și tu ai suferit un naufragiu, spuse Patricia încetișor.
- Am să-ți spun o poveste. A fost odată o fetiță altfel decât toți ceilalți, care n-a mai crescut și cu care părinții se rușinau. Atunci au hotărât să aibă alt copil, și au avut un băiat care a devenit pentru ei lumina ochilor și centrul universului. Și au abandonat-o pe fetiță, dând-o bunicilor s-o crească. Și așa anii au trecut. Nu conta că băiatul devenise un pierde-vară și un azvârle-bani notoriu. Ei l-au iubit cu dragoste bolnăvicioasă și au uitat cu desăvârșire de celălalt copil al lor.
... Era limpede a cui era povestea. La 22 ani, Giulieta terminase facultatea, dar nimeni nu voise s-o angajeze din cauza handicapului ei, care nu era cel legat de picior. Acela nu exista încă. Era handicapul nedeclarat al staturii și chipului.
- Nu credem că ați fi potrivită pentru a lucra în echipa noastră. "Vai, individa asta nu ar putea lua interviu nici unui copil".
Acesta era răspunsul șablon și cam așa se traduceau gândurile nerostite.
Niciunui patron de ziar, incluzându-l pe cel la care lucra acum nu-i inspira încredere, și neputând lucra în meseria pentru care se pregătise, își câștiga existența muncind pe un șantier arheologic, undeva înspre mare, adăugând salariul acela câștigat cu insolații și frângerea spinării, pensiei amărâte a bunicilor. Veni însă și o zi - pe deplin previzibilă - în care prințișorul își ruină babacii, și atunci fusese nevoie să apeleze la contul Giulietei, singurul pai de care se puteau agăța pentru câtva timp.
- Eram toți trei la ghișeul băncii, ei doi de-a stânga și de-a dreapta mea. Mă înconjuraseră ca pe un delincvent, parcă se temeau să nu scot banii și să fug cu ei. Se uitau la noi funcționarii, se uitau ceilalți clienți. Fratele meu aștepta în mașină. "Banii aceștia ne aparțin tuturor, cu toții am muncit pentru ei, chiar dacă sunt pe numele fiicei noastre", a declarat mama în fața privirilor acelora curioase ce urmăreau strania tripletă pe care o formam.
Se urcaseră în mașină - și aceea arvunită spre a fi vândută - și porniseră spre București. Părinții stăteau în față. La un moment dat un Grand Cherokee venind din sens opus intră pe sensul lor în viteză. Era prea târziu pentru o manevră evazivă eficientă și impactul fu inevitabil, deși în ultima clipă, cei doi șoferi făcură ca el să nu fie totalmente frontal. Mașina lor fu proiectată undeva în afara șoselei, se răsturnă de câteva ori și Giulieta se trezise cu piciorul blocat, strâns între fiarele contorsionate. Abia peste o oră reușise echipa de descarcerare să-i scoată de acolo. Părinții muriseră pe loc.
- Fetița, atenție, scoateți-o cu atenție.
Prin ceața ce i se așezase pe ochi, Giulieta înțelesese că era vorba despre ea și inima i se umpluse de ură împotriva omenirii întregi. Când mai târziu, la spital, o asistentă îi spuse cu acel prostesc aer de protecție pe care și-l iau adulții în fața copiilor, că fuseseră nevoiți să-i amputeze trei degete de la picior, ea o privise cu dispreț și îi dăduse mâna cu care încercase să o mângâie, la o parte de pe obraz.
- Ca și cum ar fi putut să-mi pese. Pentru un om normal, asta ar fi fost o calamitate, dar pentru mine însemna pecetluirea legală, oficială, a unei stări de fapt. Devenisem handicapată cu acte în regulă, cu drepturi materiale și juridice clare. Da, nu te uita așa la mine. Era singurul mod în care puteam să-mi cer drepturile legitime la un respect, fie el și obligatoriu, dacă nu firesc și natural.
De atunci ușile care nu voiseră să se deschidă civilizat, fuseseră date la o parte cu o lovitură de picior. Patronul de ziar care îi refuzase Giulietei angajarea avu surpriza să o vadă din nou. De data asta ținea în mână o hârtie și când ea pronunță cuvântul "lege", omul de afaceri își spuse că era mai prudent să o pună la o probă de lucru. Pe care de altfel, Giulieta o trecu cu brio, iar angajatorul n-avu motiv să se plângă: domnișoara Coreitaru era unul din cei mai buni jurnaliști de investigație din câți avusese vreodată. Înfățișarea i se dovedise până la urmă un atu, fiind de multe ori un excelent mijloc de camuflaj. Colaborarea dura de mulți ani, dar între timp, ea se înscrisese într-o asociație internațională de persoane cu handicap și - pe lângă salariul acum neimpozitabil - strânsese cu ajutorul acesteia, fondurile necesare să-și înființeze studioul de film personal. Finanțatoarea asociației, o bună prietenă, era o doamnă din străinătate, iar filmele erau comandate și difuzate tot peste granițe și tot prin intermediul ei. Patricia avea acum șansa să se alăture proiectului.
- Dar cum pot filmele să-și facă efectul dacă nu sunt difuzate în țară?
- Deocamdată efectul lor este prin ricoșeu. Te asigur că ele sunt vizionate de oameni care au puterea să influențeze din exterior deciziile politice de la noi. Va veni însă și vremea Anacondei. Ce zici, mi te alături?
- Da, spuse Patricia cu entuziasm. Simțea că asta ar putea da un nou sens existenței ei.
- Atunci trebuie să știi că există două condiții.
- Care?
- Prima este secretul muncii. Asta se subînțelege. Iar a doua este angajamentul că nu vei abandona niciodată. Că vei merge până la capăt. Că n-ai să uiți și nici să ierți niciodată răul care te-a făcut să vii la mine.
- De asta poți să fii sigură. Să-l uit? L-aș uita dacă m-aș mai putea întoarce la ceea ce am fost. Dar asta nu se poate.
Și îi veni atunci în minte gestul tunderii părului și al aruncării veșmintelor de gală. Acum căpăta altă semnificație. Aceea a războinicului care își arde corabia cu care a venit la luptă, pentru a fi sigur că va lupta până la capăt.

O singură întrebare rămăsese nerostită: ce se întâmplase cu fratele Giulietei după accident? Patricia nu voise să forțeze nota, dacă povestitoarea ignorase amănuntul. Se putea de altfel deduce că cei doi nu mai țineau legătura, chiar dacă el scăpase cu viață, astfel că discuția lor se încheiase cu parafarea colaborării lor. În consecință, Giulieta îi dădu prima însărcinare: realizarea unui film despre culisele învățământului românesc în care avea să joace rolul calului troian. Facultatea pe care o terminase nu-i dădea neapărat calitatea să predea, dar prin intermediul unei cunoștințe coruptibile din inspectorat (sic!), Giulieta îi obținu Patriciei un post de suplinitor la engleză, la clasele mici, la o școală generală, pentru semestrul de toamnă?iarnă cu posibilitatea prelungirii. Asta era și o oportună soluție la problema ei financiară, ajunsă la scadență: în curând expira angajamentul temporar de la caseria blocului. Întrucâtva mai liniștită acum, în ceea ce mai rămăsese din săptămânile de vacanță, trecutul o absorbi din nou. Își aminti că era încă proprietara unei superbe mașini - dăruită de soțul ei la partaj cu detașarea celui care vrea să se rupă de orice legătură - mașină care se încăpățânase să nu-și găsească cumpărător, și luând asta ca pe un nou semn al destinului, îl rugă într-o zi pe d-l Voinea să meargă cu ea în provincie ca s-o aducă la București. Era o bucățică din trecut, era tovarășa minunatelor excursii de neuitat, chiar și atunci, pe acel fatal drum de întoarcere, parcă ținuse cu ea, făcând pană de mai multe ori în mod inexplicabil. O aducea acum acasă cu bucuria unei mame care își ia copilul de care fusese despărțită și își promise că îndată ce va avea timpul și banii necesari, va trebui neapărat să învețe s-o conducă. Tot în aceste zile avu loc și "reconcilierea" inevitabilă de care pomenise tanti Lenuța. Doamna Mateescu era, ca de obicei în grădină, cu furtunul în mână și ochii în toate părțile, când "merțanul negru", cum strigară puștii de la blocul de vizavi ce se jucau în parcare, își făcuse apariția printre mașinile aflate acolo. O văzuse pe Patricia coborând din el, dar pe moment nu spusese nimic, ci doar își înălțase gâtul pe după tufe, urmărind-o cu privirea până când aceasta intrase în bloc. Apoi studiase mașina de la apropiere și a doua zi o oprise, arborând un zâmbet strâmb în colțul gurii.
- Drăguță mașina matale, e tot cu număru' vechi, dupe cum văz. Ce-ți face bărbatul?
- Bine mulțumesc.
- Am auzit că e plecat din țară. Cât câștigă acolo?
La această întrebare Patricia nu putea răspunde nici dacă ar fi vrut. N-avea idee cât putea fi un venit acceptabil în State, așa că nu putea nici măcar să mintă onorabil. Zâmbi și, luându-și o expresie enigmatică, spuse "câștigă bine" și trecu mai departe pe alee.
Zilele de așteptare se terminară, în sfârșit, și la jumătatea lui septembrie Patricia își începu aventura inițiatică. Primele săptămâni fură dedicate studierii terenului și fu instruită de Giulieta în a observa tot ceea ce era necesar de știut pentru alegerea și instalarea aparaturii. Tânăra ucenică în ale filmării cu camera ascunsă era destul de ingenuă, în plus avusese mereu oroare de tehnică, dar acum asculta fascinată ceea ce îi explica maestra ei și se executa cu disciplina cu care se supune un soldat generalului său expert în arta războiului. Nu mai era posibil să folosească o cameră portabilă gen Ochiul anacondei. Aici nu era vorba să surprindă instantanee, ci să supravegheze continuu în cele aproape 12 ore cât dura o tură completă de învățământ zilnic. Află că se punea întâi de toate problema luminozității în locurile de amplasare, odată stabilite fiind acele locuri. Bunăoară, o cameră montată în clasă, cu obiectivul către catedră ar fi trecut prin toate momentele de lumină ale zilei, de la soarele ce bătea dimineața, făcând să strălucească tabla proaspăt ștearsă până la lumina artificială a becurilor aprinse în orele de după-masă. Asta implica folosirea unei camere speciale care să compenseze acest neajuns, altminteri ar fi apărut pe ecran doar niște siluete. O altă problemă o reprezenta claritatea înregistrării sunetului. Camerele obișnuite, folosite în scop de pază nu dau o atenție specială acestui amănunt și ele erau bune pentru filmările de pe holuri, unde oricum nu se putea distinge nimic în hărmălaia din recreații și prin care puteai doar să faci un studiu de comportament, dar dacă voiai de exemplu să surprinzi discuțiile din cabinetul directorului, ori din cancelaria profesorilor, claritatea sunetului devenea esențială. În fine, era problema modului de înregistrare, camerele trebuind desigur, să fie wireless, și aici existând variante pentru înregistrarea locală sau pentru transmisia imaginii la distanță.
Cât despre locații, Patricia nu le alese întâmplător. Anumite persoane din școală - se interesase discret care - făcuseră de multe ori obiectul zvonurilor și reclamațiilor, și asta chiar la inspectoratul care îi oferise postul. În mare, deci ea știa pe cine și ce avea să filmeze. Pe la sfârșitul lui octombrie totul fu instalat: în clasa unde preda instală un ceas de perete cu ochiul electronic incorporat în el. În cancelarie se aflau mai multe panouri din lemn având lipite fel de fel de desene ale copiilor și ea avu ideea să înlocuiască o bucățică dintr-un desen și să prindă camera în spatele lui, în îmbucătura dintre două scânduri. În biroul directorului fu cel mai dificil, dar și aici exista o bibliotecă cu cărți pe care nu le citea nimeni care puteau constitui un excelent mijloc de camuflaj. Iar pentru coridor, aleseră două camere tip detector de incendiu, care, profitând de renovările ce se făceau, fură pozate pe perete cu ajutorul unui amic al Giulietei, deghizat în muncitor. Un receptor cu antenă, ascuns și el în sertarul cu cheie din clasă, care vărsa datele în sistemul de înregistrare, completa echipamentul. Mai rămânea acum ca povestea să curgă, și cu trecerea zilelor și săptămânilor, Patricia începu să trăiască pe viu acest experiment uluitor. Întâi de toate fu o experiență unică relația cu copiii. Din partea unei femei ca ea, cu izvoarele vieții secate, oricine s-ar fi așteptat la o atitudine mai degrabă rece și distantă, și mai ales ea însăși se aștepta să nu poată trece peste o asemenea barieră. Dar ei se lipiră de ea în asemenea măsură, încât era imposibil să le răspundă altfel decât cu întreaga ei căldură și dăruire. Copiii au un simț infailibil în a detecta orice defect la un om mare și a-l sancționa prompt, ceea ce - așa cum aveau să stea la sfârșit mărturie casetele - provocau uneori reacții de violență, ascunse și incredibile. Așa cum avea să-și dea seama Patricia, nu imediat, ci abia după ce îi cunoscu personal și foarte bine pe fiecare, elevi și dascăli, că era vorba în general în asemenea situații despre un complex de neputință. Negăsind un limbaj de comunicare și nici un mod de a se face respectat, omul mare, conjunctural ajuns la catedră, transferă tot timpul vina asupra copilului. Altminteri, înseamnă să admită că singura soluție cinstită ar fi demisia. În cazul ei, respectul venea de la sine: era înaltă și frumoasă, n-avea defecte fizice, nici ticuri verbale, avea o voce plăcută și prestanța ei era naturală. Ar fi putut fi tipul perfect al cadrului didactic; un singur lucru i se putea reproșa, cel care, deși considerat în general definitoriu, e de fapt cel mai puțin important, fiind singurul perfectibil: pregătirea profesională. Patricia își făcea conștiincios lecțiile în fiecare după-amiază, ca un școlar, dar tot avea coșmaruri întrebându-se dacă a pronunțat bine cutare cuvânt, dacă a spus cumva vreo prostie. Căpătase un veritabil simț al datoriei, deși era vorba de o clasă de copii destul de oropsiți și de slăbuți, cu care alții nu-și bătuseră capul prea mult. Era tot ce putea face deocamdată și lupta cu cei doi demoni - violența și corupția, cel de-al doilea de multe ori utilizat pentru a-l contracara pe primul - era doar în faza culegerii de informații, la fel ca în războaiele armate. Pentru a păstra proporțiile și adevărul, Patricia era nevoită să recunoască - o arătau și înregistrările - că acestea nu erau fenomene de masă. Din zece profesoare care se roteau după-amiază în clasa ei, abia dacă două aveau asemenea apucături. Dar tocmai aici i se părea problema de fond. Atâta timp cât exista și unul dintr-o mie care lovea copiii cu pumnul între coaste, provocându-le stări de leșin fără urme aparente și detectabile, atâta timp cât exista un singur om cu catalog care îmbrâncea pe cel mai zurbagiu elev pe scări făcându-l să se rostogolească până jos, restul era lipsit de importanță. O picătură de urină într-un butoi cu agheasmă strică întreg conținutul și nimeni nu se mai poate încumeta să bea. Răul se cere eliminat până la ultima fărâmă, aici nu poate fi vorba de procente și de statistici satisfăcătoare.
Petrecând multe ore alături de Giulieta, selectând și asamblând înregistrările, cu ajutorul acelui "pupitru" pe care îl văzuse prima dată la Anaconda și despre care află, învățând să-l utilizeze, că se numea "edit-controller", tânăra femeie îi mărturisi prietenei ei toate aceste lucruri.
- Ai avut parte doar de câteva mostre din ceea ce înseamnă imbecilitatea și suferința. Ai fost mutilată de un "doctor Mengele", ai eșuat într-un bloc de garsoniere și ai văzut lucruri care te-au traumatizat prin simpla vedere, dar ești încă departe de a cunoaște suferința umană și imbecilitatea în toate manifestările ei. Ai avea de exemplu, curajul să dormi măcar o noapte, alături de cineva care trăiește din mila semenilor și nu mai are deasupra decât cerul liber? Dacă da, vino cu mine.



Înserarea se lăsase peste parc. Femeia și bărbatul pe care-i urmăriseră se întinseseră ca pentru somn acolo, în culcușul ierburilor. Se lungiră și ele și așteptară, privind discret prin perdeaua frunzelor.
- N-au strâns astăzi prea mult. Au terminat repede de numărat. Și au mâncat în tăcere. Aici dorm în fiecare noapte?
- Da. Mai târziu au să vină și alții. Fiecare are teritoriul lui.
- N-au îndrăznit nici măcar să aprindă un foc.
- Þi-e frig?
Patricia nu răspunse. Se înveli cu blazerul.
- Vorbeam de suferință și imbecilitate, nu? Pe cine crezi că i-am mai trecut eu pe lista imbecililor? șopti încet și cu patimă cealaltă. Pe aceia care preferă să-și cumpere a zecea pereche de pantofi decât să dea banii ăia unuia amărât. Pe acei cetățeni de rangul unu, care pe unii ca ăștia îi obligă să coboare din autobuz - să nu le strice aerul. Și pentru ei vreau să distrug Convenția socială.
- Știi ... când soțul meu a plecat, am fost nevoită s-o concediez pe femeia care ne făcea curățenie. Și ea mi-a spus ceva ce m-a jignit teribil la vremea aceea, ceva ce am luat-o drept o revoltătoare dovadă de nerecunoștință. Mi-a spus: "Nu s-ar fi cuvenit să mă pui pe mine, femeie bătrână și bolnavă, să-ți fac lucrurile astea". Iar eu am fost mirată și jignită și i-am răspuns că am plătit-o, chiar mai mult decât se cuvenea și că am scos-o dintr-o sărăcie lucie. Și ea mi-a zis "Asta erați datori s-o faceți fără să ne cereți ceva în schimb", iar eu am pus-o pe seama faptului că devenisem o femeie fără niciun rang, căreia nimeni nu se sfiiește să-i spună în față cuvinte răutăcioase.
- Va trebui să înveți să-i înțelegi pe oameni. N-ai să poți să faci un reportaj, cu atât mai puțin să li te adresezi într-un interviu, dacă nu te pui, măcar pentru o zi, în situația lor. Altfel, tot ce vei scrie sau spune e monedă calpă. N-are acoperire în experiență de viață și nu le poți arăta decât o compasiune de suprafață.
Se întoarse cu spatele, căscă și Patricia rămase cu ochii la puzderia de stele. Somnul îi dădea târcoale, dar frigul o încolțea ca un câine de fiecare dată când trupul obosit amorțea și ea se trezea instantaneu cu senzația că se împiedica și aluneca de pe o scară pe care abia apucase să pună primul pas. Nu era un frig înțepător, nici vânt nu era, era mai, nu decembrie și totuși, organismul ei suferea crunt chiar în condițiile astea, nici pe departe cele mai vitrege cu putință. Când zorile se iviră, avea gâtul umflat, nasul i se înfundase și capul o durea cumplit. Abia la atingerea razelor calde reuși să adoarmă și când se trezi, lacrimile îi șiroiau pe obraz și abia acum avea senzația că trăia și înțelegea ceea ce spusese Giulieta. Se ridică în capul oaselor și o văzu pe aceasta în genunchi, puțin mai departe uitându-se la cei doi cu ochii ei și cu Ochiul Anacondei. Privi și ea, dând crengile la o parte. Și văzu ceva incredibil. Femeia ținea în mână o oglindă cu mâner și își trecea un pieptene prin părul despletit. Giulieta se întoarse spre ea, îi surprinse uimirea.
- O femeie rămâne tot femeie, oricât de umilitoare i-ar fi existența. Orice ființă umană are valoarea ei și e în mod dureros conștientă de această valoare.
Începea o nouă zi pentru toți, în primul rând pentru cei care-și scoseseră cățeii la defecarea matinală; se auzeau acum hămăind pe alei, încolțiți de maidanezi. Orașul își începuse forfota și în acea zi, ca și în cele care urmară, precum și în nopțile următoare, Giulieta o introduse în medii pe care nici în vis n-ar fi crezut niciodată că le va cunoaște. O duse prin locurile unde stăteau cerșetorii și într-o cantină a săracilor. Intrară într-o casă părăsită în care se strângeau copiii străzii și Giulieta îi milui cu un sac de lucruri noi și curate și cu mâncare. Apoi merseră și stătură de vorbă cu prostituatele de la șosea. Și lucru halucinat, toată această faună incredibilă, părea s-o cunoască și s-o asculte, ca și cum ea era cea de la care așteptau mântuirea. Patricia nu se întrebă cât costase tot ce dăruiseră celor săraci - resursele Giulietei i se păreau inepuizabile. Cert este că sondând această dimensiune a suferinței umane, voi la rândul ei să se apropie de cei în lumea cărora intrase. Dar adresându-i-se într-un rând unei femei ceva mai în vârstă ca ea care cerșea pe stradă și întrebând?o ceva de genul "De când stai tu aici" nu primi drept răspuns decât o privire urâtă și un mormăit de neînțeles. "Ce-am făcut, cu ce-am greșit?" o întrebase pe Giulieta și aceasta zâmbise de întrebare și îi ceruse să-și aducă aminte de ceea ce îi spusese în parc.
- Þi-am spus că fiecare ființă e conștientă de valoarea ei, chiar dacă alții i-o reneagă. Din experiența ta, care a fost cuvântul cel mai umilitor care ți s-a spus vreodată?
Patricia făcu un efort să înțeleagă.
- A fost vreun cuvânt greu, nemaiauzit, groaznic? Sau a fost unul obișnuit, comun și cât se poate de scurt?
Ea se gândi o clipă și înțelegând în sfârșit, spuse, privind în pământ:
- Cel mai umilitor cuvânt a fost "Tu". Venit din partea unora care nu-mi erau nici prieteni, nici apropiați, nici superiori.
- Exact. Se pare că în fine, ți-ai însușit prima lecție. Cea fundamentală. Aceea a egalității în drepturi a ființelor umane. Când va trebui să le vorbești oamenilor, să-ți aduci aminte de asta.
Și aici se termină prima lecție a iubirii aproapelui. Când peste vreo săptămână, în grădina blocului le văzu pe toate bătrânele la lucru, de zor, sub vorba iute ca un bici a pensionarei de la doi, ea înaintă hotărâtă spre locul de supliciu. Luă cu blândețe furtunul din mâna tușii Lenuța care își îndreptă spatele îndurerat și fără să-i pese de privirea doamnei Mateescu ce părea să spună "Ah, în sfârșit, te-am înfrânt" zise:
- De astăzi voi lucra și eu.


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!