poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3456 .



Masa cu oglinzi (fragment)
proză [ ]
Plînsul lui Caius

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [ªtefan_Bãnulescu ]

2010-04-17  |     |  Înscris în bibliotecă de Necula Florin Danut



Masa cu oglinzi

Capitolul IX Plînsul lui Caius

Bendorf mergea înaintea lui Caius și a lui Marteș, cu mîinile la spate, călca pe miriștea pustie, căutînd la fiecare pas să-și așeze talpa pe mușuroaiele de cîrtiță care se săltau de sub pămînt, se înălțau negre și rotunde, unele după altele, pe galbenul prăfuit al cîmpului secerat.
Nu se mai auzea nimic peste cîmp. Soarele scăpătase de tot, lățit mare și roșu printre vîrfurile zdrențuite ale porumbiștilor înalte și verzi. Umbrele lungi ale celor trei trecători gălăgioși se mișcau singure și speriate, lunecîndu-și capetele pînă spre orizontul apus al soarelui.
Un sunet gros de vapor se sparse la un capăt de cîmpie.
– Ãsta nu-i sunet de vapor, ăsta e urlet omenesc, – strigă Bendorf spre Caius și Marteș, care rămăseseră mult în urmă, depărtați unul de altul și pășeau străini, fiecare pierdut în norii plutitori de praf de pe miriștele goale ferindu-și pașii de mușuroaiele de cîrtiță ce se săltau pretutindeni în jurul lor. Ascultă, Caius, sfîntule adolescent, – strigă din nou Bendorf, spune ce vapor trece pe Dunărea nevăzută, dacă sunetul care s-a auzit e sirenă de vapor, sau ce urlet omenesc trece pe cîmpia părăsită, dacă vocea groasă, care a plesnit mai adineauri burta cerului din dreptul soarelui apus, a fost glas de om.
– O, desigur, a fost un glas răgușit de om – răspunde pițigăiat Caius din locul unde se afla. A fost glasul lui Constantin Pierdutul I-ul, regele nebun al cîmpiei. Constantin e un rătăcitor trențăros, care trăiește singur și ascuns, se ivește rar, și atunci cînd se ivește, mai ales după seceriș, își strigă venirea prin acest sunet gros de vapor. Constantin Pierdutul I-ul e înalt, i-a uitat soarta măsura, mulți spun că atunci cînd își mișcă statura pe cîmpie i se vede umbra întunecînd fața soarelui.
Bendorf izbucni în hohote de rîs și strigă batjocoritor la Caius:
– Mai departe, spune mai departe, Caius, aș fi preferat ca sunetul să fie de vapor, mi-ar fi dat speranța că Dunărea ne veghează setea și că fluviul european ne mai leagă cu lumea și că nu ne vom pierde pe această cîmpie cheală, amenințată de invazia mușuroaielor astea umede de cîrtițe.
–O, Dunărea e departe acum, ne îndreptăm spre partea opusă fluviului, spre mijlocul cîmpiei unde se poate auzi în timpul nopții cățelul pămîntului. Cățelul pămîntului nu latră în cîmpie, se aude numai un mîrîit depărtat de sub pămînt, și știuleți de porumb încep atunci să cadă în praful fierbinte, în timp ce iepurii plîng, de frica mistreților care s-ar putea să vină cu nările în vînt, în căutarea știuleților căzuți de boala nopților prevestitoare de secetă. N-am auzit iepurii plîngînd, dar se zice că se strîng și pleacă în alte ascunzișuri cînd mijlocul cîmpiei începe să geamă.
– Și atunci apare regele Constantin Pierdutul I-ul, rîse iarăși Bendorf, din locul unde se afla.
– N-ar trebui să rîdeți, domnule Bendorf, e foarte periculos să rîdeți de poveștile cîmpului. Nu, Constantin nu apare în legătură cu vreun eveniment aparte, aparițiile lui sunt mai degrabă întîmplătoare. El nu vine noaptea niciodată și niciodată spre sate, în calea oamenilor. El nu vrea să sperie pe nimeni. Apare seara, la apus, cînd cîmpul e gol, cînd nu mai trece nici un om, nici un car și nici o umbră în afară de a lui pe drumurile dintre miriști. Se spune că regele Constantin Pierdutul vine atunci să se scalde, în serile rare cînd la capetele cîmpiei începe să crească o apă străvezie, ireală, un fel de abur prin care păsările nu zboară cînd trec să-și caute cuiburile, iar lumina de seară a soarelui se transformă în chipurile celor care au trăit cîndva și azi nu mai sunt, mai ales chipuri de femei care au sfîrșit cu dragostea netrăită. În această blestemată apă de aer și lumină se scaldă Constantin Pierdutul I-ul.
– Nu văd nici o apă străvezie, ireală, la orizont, soarele apune banal, iar poveștile tale, Caius, sunt niște biete trăsnăi de adolescent nedat la femei, hohoti iarăși Bendorf.
Din nou se auzi, din ce în ce mai aproape, sunetul gros de vapr. Și se auziră peste cîmp pași rari, apăsați, zgomot uscat, sec, de miriște călcată sub tălpi. Un nor înalt și gros de praf se zărea înaintînd de pe o miriște pe alta, acoperind vederea soarelui celor trei trecători, Bendorf, Marteș și Caius, care-și aruncau mai departe replici, continuîndu-și conversația.
– Caius, strigă Bendorf, de data asta gîtuit parcă, se aude regele venind, vine nebunul, spune-ne cum să-l întîmpinăm, care e ceremonialul, să ne declarăm supuși sau soli ai unei înalte împărății?
– O, nu vine Constantin Pierdutul, dacă vede oameni nu vine. Îi e rușine, vara umblă aproape gol, pe trențele de îmbrăcăminte care i-au rămas pe umeri și pe șolduri de multe ori crește iarbă, numai cu caii se împacă Constantin Pierdutul I-ul, dar nu orice cai, cu caii fără stăpîn, îi lasă să pască iarbă de pe șolduri și de pe umeri.
Bendorf țipă dintr-o dată din tot pieptul:
– Vine Constantin Pierdutul, uite-l, Dumnezeule, e plin de iarbă, e înalt și plin de iarbă, vine într-un nor de praf, cred că pe umărul stîng are un cuib, îi dă roată o pasăre cu aripile galbene...
– Într-adevăr, vine, domnule Bendorf, domnule Marteș, veniți lîngă mine, mi-e frică – stigă Caius, lăsîndu-se pe miriște, prinzîndu-și picioarele lungi cu mîinile sale subțiri, deșirate, și începu să plîngă speriat, cu sughițuri.
Bendorf rămase locului, statura lui scundă și groasă înțepeni acolo unde se afla. Numai Marteș înainta spre chipul depărtat, tulbure, înalt, învăluit în praf, care se clătina sub cer și care urla sunete de vapor din ce în ce mai lungi și mai groase.
Caius strigă spre Marteș, printre sughițurile speriate de plîns:
– Domnule Marteș, nu vă apropiați de Constantin Pierdutul, nu-i strigați numele, nu-l atingeți. Întoarceți-vă domnule Marteș, fugiți, dacă vă apropiați și veți vorbi, veți rămîne mut...
Marteș însă nu se opri, mergea către namila de praf din fața lui, făcîndu-i cu mîna, strigîndu-l pe nume. „Măria-Ta, vreau să culeg o floare de pe umărul maiestății dumneavoastră de iarbă.” Sunetele de vapor răsunau mai apropiate și mai mînioase.
– Dunărea, Dunărea, se vede Dunărea, să alergăm spre Dunăre, uite ce aproape e fluviul, uite-i malurile și apa, lăsați-l pe regele ăla nebun, hai să ne scăldăm – strigă Bendorf cu o bucurie neobișnuită, și începu să alerge spre apa limpede colorată în culorile apusului, care apăruse foarte aproape de ei.
– Nu e Dunărea, nu e Dunărea, domnule Bendorf – strigă Caius plîngînd mai tare și mai înspăimîntat – nu e fluviul, e groaznic ce se întîmplă acolo, e apa celor fără viață și cine intră-n ea se pierde, e apa în care vine să se scalde Constantin Pierdutul – spuse Caius și își înfundă fața pe genunchi, dînd drumul unui plîns cu sughițuri din ce în ce mai caraghioase.
Marteș înainta spre namila din fața lui, care creștea pe măsură ce se apropia, dar, brusc, statura tulbure de praf își lunecă trecerea în altă parte. Marteș se grăbi s-o ajungă, dar ea dispăru într-o porumbiște, gemînd.
Bendorf alerga înspre partea unde credea că e Dunărea și apa frumos colorată de apus, începu să-și lepede pe rînd pălăria, haina, cămașa, pantalonii, ciorapii, pantofii, rămase gol, aerul devenise fierbinte, din ce în ce mai uscat, praful se îndesise, plutea peste cîmp în straturi colorate groase, roșii, albastre, verzi, portocalii, galbene, vinete.
– Veniți, domnilor, să facem baie – strigă Bendorf rîzînd.
Marteș se întoarse, se îndreptă spre Bendorf, începu să rîdă și el, Caius se ridică de pe miriște, alergă spre cei doi. Bendorf își luase hainele sub braț, Marteș își scoase și el pantofii își suflecase pantalonii și intrase și el după Bendorf, în aerul străveziu și colorat care tremura peste cîmpul gol. Baia începu, Bendorf, gol, dădea din mîini rîzînd de plăcere, pășind atent prin apa fiebinte a văzduhului de cîmpie, pe care n-o mai simțise niciodată în viața lui.
Marteș începu să cînte, călca sărind ca și cum și-ar fi bălăcit picioarele, Bendorf cînta și el după Marteș rîzînd cu hohote, Caius li se alătură, își șterse lacrimile noroite de pe obraji, zîmbi, se descălță și el și intră cu îndrăzneală în aerul de seară aprinsă care plutea gros și leneș. Cîntau toți trei, poate o melodie și un text pe care-l născoceau cum le venea în gînd și la gură, rîdeau veseli, ținîndu-se de braț, trecînd prin apa imaginară, fericiți că zăriseră undeva în fața lor niște stîlpi care anunțau o gară sau o haltă: «O, ce seară minunată, o, ce splendidă viață, o, ce apă, o, ce lume, o, ce oameni, soare care-apui cu basme peste creștetele noastre, printre basmele neroade, bucură-ne cu ceva, fă ca drumul nostru lung printre miriștele goale să ajungă la fîntîna cu o cumpănă proptită pe comori de sub pămînt, cu alt capăt înălțată spre alt soare, spre un semafor de gară, să aflăm din nou o casă, o acasă...»
Bendorf se desprinse de brațul celor doi, își șterse atent trupul cu cămașa ca după o baie bună, se îmbrăcă, își puse pantofii în picioare, pălăria pe cap, merse un timp gol pînă la brîu, pînă socoti el că pînza cămășii s-a uscat, apoi îmbrăcă și cămașa și se grăbi să-i ajungă din urmă pe ceilalți doi. Marteș se încălțase și el, își lăsase în jos manșetele pantalonilor suflecați.
Mergeau acum toți trei alături, tăcuți, liniștiți, obosiți. Trecură peste cîteva linii de cale ferată și ajunși la clădirea unei halte întîlniră un militar bătrîn care se plimba cu o raniță grea în spate pe plăcile sparte ale peronului năpădit de iarbă.
– Domnule, îl întrebă Bendorf pe militarul cu părul alb, o să treacă vreun tren pe aici, pe la halta asta?
Militarul se opri din plimbarea lui pe peron, își scoase ranița, o rezemă de ușa încuiată a haltei, se așeză pe un bolovan care ținea loc de treaptă la intrarea în clădire și-i răspunse lui Bendorf în silă:
– Ce tren să tracă? Nu mai trece nici un tren, nici pe aici, nici pe altundeva. Trenurile nu mai circulă decît de două ori pe săptămînă, așa e ordin, marțea și sîmbăta. Ieri a fost marți. Avem de așteptat pînă sîmbătă...

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!