“Ce îmi vine să plec acasă. Fără tine.... Stai puțin, ce fac eu acum? Ce tot fac? Vorbesc cu mine sau cu tine? Madlene, de când, știi tu, de când.... am început să vorbesc cu tine ca și cum ai fi aici. Am înnebunit ? Ce ești acum pentru mine ? Ești eu, ești tu, ești supraeul meu ?“
Întotdeauna a avut nevoie de cineva cu care să vorbească. Niciodată nu și-a explicat de ce. Mai grav e că nu a știut mereu cu cine vorbește: cu el sau cu alții? De ce persoana căreia îi adresează cele mai importante întrebări despre sine sau despre viața sa, despre fericire, despre iubirea pe care o poartă unei anume fete, nu se numește Lucian, ca el, ci Madlene? De ce tocmai ea? Toate aceste lucruri nu au pentru el o explicație rațională. Dar a înțeles că are mare nevoie să comunice, mereu și mereu, chiar și în somn, chiar și când alții vorbesc cu el. Comunicarea îmbracă pentru el forma nebuniei: vorbește cu o urmă de glas din mintea sa. Niciodată nu mi-a spus dacă glasul îi răspunde cu vocea sa sau a ei. Cred că ar fi fost foarte util.
Omul are nevoie absolută de a comunica. Singurul lucru adevărat pe care îl știm despre el este că nu poate să nu comunice. Orice ar face, el comunică. Poate să își tină respirația, să doarmă, să iubească, să moară, el continuă să comunice. De aceea, devine important pentru el să comunice unei sau unor anume persoane de la care să primească și un răspuns în acord cu ceea ce transmite el. Astfel, omul vorbește cu cel mai bun prieten al său, cu câinele, cu mama, cu omul care stă pe scaunul de lângă el în bar și care trebuie să îl asculte depanându-și tristețea existențială după doua pahare de rachiu. Mereu însă, vorbește cu sine. Singura persoană pe care nu o poate ignora și de care nu se poate desprinde este chiar el.
Oare asta îl face pe om nebun? Vorbesc cu mine despre mine. Ciudat, primesc chiar și un răspuns de la mine despre mine. Vorbesc cu o frântură umană, mă joc cu propria mea persoana sau doar comunic cu o altă formă de umanitate? Nu esti nebun dacă vorbești cu tine. Ești la fel ca ceilalți, iar asta înseamnă pentru majoritatea normalitate. Pentru unii, a fi normal înseamnă să indeplinești o normă. Norma pe care o vei îndeplini este aceea de a vorbi cu tine minim 5 ore pe zi. Cred că majoritatea o satisfacem cu grație chiar.
Jocul acesta cu frânturi de om înseamnă de fapt continua discuție cu propria conștiință, fuga de răspunsul ei atunci când ne face să ne refulăm anumite dorințe, evadarea din constrângerea adevărului social acceptat. Conștiință, te ascult, dar nu vreau să te urmez, te refuz, dar apoi își caut sfatul. Iar am ajuns în impas, ce trebuie să fac acum? Care este următorul pas pentru îndeplinirea destinului meu? De fapt, această voce subțire, slabă pe care o auzim punând întrebări și oferind încercări de răspunsuri nu este doar conștiința, este vocea interioară. Unii o numesc chiar și intuiție. Personal, cred că oferirea de sinonimie perfectă acestor doi termeni nu e cea fericită alegere. Prefer să o numesc voce interioară.
Vocea interioară conține, pe lângă conștiință sau se, cum l-au numit traducătorii psihanalizei lui Freud, inconștientul sau sinele. Inconștientul ni se desfășoară în fața ochilor pe durată somnului. Visând comunicăm cu sinele. Abia aici este adevărata comunicare cu sinele. Până acum am comunicat instanței noastr superioare. Astfel, chiar depășim norma de 5 ore, depinde cât dormim și cât visăm. Si dacă o depășim, devenim anormali? Este Luci nebun pentru că vorbește cu Madlene mai mult decât vorbește cu prietenul său Radu? Luci este un om nebun, dar nu pentru că se joacă cu frânturile sale, ci pentru că le face să treacă din starea de inconștiență în eu-ul pe care îl atribuie personei iubite, Madlene. Astfel, nu mai vorbește cu sine, ci cu partea din el atinsă de ea. De aceea, vocea interioară nu e a noastră pe deplin, ci a unei frânturi marcată de un anume sentiment.
Vocea interioară este partea din noi care ne răspunde cerinței de interlocuitor, interlocuitor care ia forma și « asemănarea « unei anume persoane de care avem nevoie. In cazul lui Luci, forma lui Madlene. Totuși vocea ne răspunde cu propriul nostru glas, indiferent de numele și semnificația pe care i-o acordăm. Dacă incepe să îți răspundă cu vocea «asemănării « depășim cu siguranță stadiul de normalitate.
Si acum, hai să ne jucăm cu ea, în fond, e frântura noastră de umanitate, e unicul și permanentul nostru prieten. E proprietate privată și netransmisibilă. Orice i-am spune și orice i-am face, nu o vom pierde niciodată. Putem să ne jucăm de-a v-ați asunselea, de-a prinselea, de-a vinovatul, chiar și de-a mama si de-a tata. Hai să ne jucăm cu partea noastră rațională, cu partea care conține adevăruri de care ne temem sau pe care ceilalți, societatea vor să le despindem de noi. Ne jucăm.
Totuși, hai să ne jucăm cu grijă. Când vorbește cu sine, Luci uită că mai există și alții care vorbesc cu el. Uneori, vocea interioară se joacă cu noi. Pentru că îi permitem și ei un răspuns, nu? Măcar acum să nu fim egoiști. Când profesorul pune o întrebare, începe să creadă că îi este adresată numai lui, și, pregătindu-și răspunsul, dorind să impresioneze, pierde restul cuvintelor pe care acesta le rostește. Răutăcioasă vocea asta: ne face să nu mai fim atenți la interlocutorul uman și fizic și să ne lăsam cuprinși de ceea ce ea ne transmite.
Deci, suntem sau nu nebuni? Ei bine, da, suntem. Suntem cele mai nebune ființe de pe pământ. Suntem animalele care păstrează dorința, nevoia, foamea, sexualitatea, manifestarea superiorității și tot ceea ce caracterizeză regnul animal, dar cărora Creatorul sau propria persoană le-a dăruit o jucărie malefică: rațiunea ca răspuns la propriile întrebări. Un mic fragment din cutia Pandorei care ne ajută să nu ne plictisim jilnic. Un glas, uman și seducător, care să ne cenzureze reacțiile, să le refuleze și apoi să le intoarcă asupra noastră în visuri despre oameni ce au făcut tot ceea ce noi nu am putut să facem.
Suntem nebuni de o voce care nu ne părăsește și ne pedepsește sau ne iartă. Suntem nebuni de o voce de care depindem, la care nu putem renunța fără de a ne pierdem. Suntem nebuni de tine, frântură de noi care ne dai speranță de joc și dorința de viață. Iar Luci e și el nebun. Nebun, dar satisfacut de tine, Madlene a lui contopită cu el : “Da, Madlene, sunt nebun. Vorbesc cu tine și cu mine. Și oricât aș vrea, nu pot să plec acasă fără tine.”
Deși a fost doar un vis, deși Madlene nu a existat, Luci continuă să vorbească cu ea. I se adresează și așteaptă un răspuns. Ciudat, îl și primește. La fel ca noi toți, oameni... mediocri poate... genii poate... banali, mai mult ca sigur.... Dar în sine, oameni!