poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 5422 .



Jurnal
proză [ ]
fragment din caietul al șaselea

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Franz_Kafka ]

2010-04-09  |     |  Înscris în bibliotecă de Ecaterina Ștefan



6 mai 1912, ora 11. Pentru prima dată după câtva timp, eșec total la scris. Sentimentul unui om încercat.

Vis recent: mergeam cu tata prin Berlin în tramvaiul electric. Aspectul de metropolă era reprezentat de numeroase bariere, pe care le găseam de fiecare dată ridicate; erau vopsite în două culori și neascuțite la capete. În rest, era aproape pustiu peste tot; doar aceste bariere erau în număr mare. Am ajuns în fața unei porți, am coborât pe nesimțite și am intrat pe poartă. Dincolo de aceasta se înălța un perete foarte abrupt, pe care tata la escaladat aproape dansând, cu atâta ușurință, încât picioarele lui parcă-și luaseră zborul. Desigur, era și o oarecare lipsă de considerație în faptul că tata nu mă ajuta deloc, căci am ajuns sus doar cu un efort suprem, cățărându-mă în patru labe și alunecând de multe ori îndărăt, ca și cum zidul ar fi devenit cel mai abrupt sub mine. Neplăcut mai era și faptul că zidul era acoperit cu excremente umane, din care se desprindeau bucăți ce-mi rămâneau agățate mai ales pe piept. Le priveam aplecându-mi fața și dădeam cu mâna peste ele. Când am ajuns, în sfârșit, sus, tata, care ieșea deja dintr-o clădire, s-a aruncat numaidecât de gâtul meu, m-a sărutat și m-a strâns în brațe. Purta o redingotă scurtă, demodată, de care-mi aduceam aminte, căptușită pe dinăuntru ca o stofă. „Acest doctor, von Leyden 1, este totuși un om admirabil!” striga el întruna. Dar nici nu-l vizitase în calitate de medic, ci doar ca pe un om pe care merită să-l cunoști. Îmi era puțin teamă că va trebui să intru și eu la el, însă nu mi s-a cerut acest lucru. În spatele meu, spre stânga, am văzut un bărbat care mi-a întors spatele; ședea într-o cameră ai cărei pereți erau numai din sticlă. Apoi s-a vădit că aceasta era secretarul profesorului, că tata vorbise, de fapt, doar cu el, și nu cu profesorul însuși, dar că în acel secretar întrezărise întruchipate, într-un fel, calitățile profesorului, astfel încât se socotea la fel de îndreptățit să-l aprecieze pe profesor în orice privință, ca și când ar fi vorbit cu el personal.

Teatrul Lessing: Șobolanii 2.
Scrisoare către Pick, pentru că nu i-am mai scris. Carte poștală către Max, ca să-i spun cât mă bucur de Arnold Beer 3.

9.V.[1912]. Aseară am fost la pick la cafenea.
Cum mă agăț, în pofida oricărei neliniști, de romanul meu 4, aidoma unei statui care privește în depărtare și se prinde bine de soclu.

Astăzi, seară dezolantă în familie, Soră-mea 5 plânge din cauza noii ei sarcini, cumnatul are nevoie de bani pentru fabrică, tata e nervos din pricina soră-mii, a prăvăliei și a necazurilor pe care le are cu inima, cea de-a doua soră este nefericită și ea, mama e nefericită peste poate, iar eu – cu mâzgălelile mele.

22 mai [1912]. Ieri am petrecut o seară minunată cu Max. Ori de câte ori se-ntâmplă să mă iubesc, constat că pe el îl iubesc și mai tare. Cabaretul Lucerna: Madame la Mort de Rachilde 6 și Visul unei dimineți de primăvară 7. grăsana amuzantă din lojă. Sălbatica aceea cu nasul din topor, cu fața murdară de cenușă, cu umerii care dădeau să iasă din rochia nu prea decoltată de altfel, cu spinarea ce se smuncea în toate părțile, cu bluza simplă, albastră cu picățele albe, cu mănușa de scrimer, pe care o puteai vedea întruna, pentru că fata obișnuia să-și sprijine toată mâna dreaptă sau numai vârful degetelor pe coapsa dreaptă a maicăsii o femeie veselă care ședea alături. Cosițele împletite deasupra urechilor, panglica de culoare albastru-deschis, nu tocmai curată, legată la ceafă apoi părul, care în față i se adună într-un moț firav, dar stufos și dă roată frunții, profilându-se în afara acesteia, ca o streașină. Mantoul ei călduros și ușor, care cade în falduri și atârnă neglijent din cauza moliciunii, atunci când ea discută la casa de bilete.

23 [mai, 1912]. Ieri: în spatele nostru, un om a căzut de pe scaun de plictiseală. O comparație din Rachilde: oamenii care se bucură de soare și le cer și celorlalți să se bucure sunt ca niște bețivi ce se întorc noaptea de la o nuntă și-i silesc pe cei care le ies în cale să bea în sănătatea unei mirese pe care aceștia din urmă nu o cunosc.

Scrisoare către Weltsch; i-am propus să ne tutuim.
Ieri, scrisoare frumoasă adresată unchiului Alfred din pricina fabricii.
Alaltăieri, scrisoare către Lowy.
Astă-seară, din cauza plictiselii, m-am spălat pe mâini, în baie, de trei ori la rând.

Teama de singurătate în Duminica Rusaliilor, iar luni sub incredibilul motiv că părinții pleacă la Franzensbad.
Un copil cu două codițe, cu capul descoperit, cu hăinuța largă, roșie cu picățele albe, cu picioarele goale și fără încălțări, traversează șovăitor digul carosabil de lângă Teatrul Național, ținând într-o mână un coșuleț, iar în cealaltă o lădiță.
La începutul piesei Madame la Mort, actorii joacă întorși cu spatele, conform principiului: în împrejurări similare, spinarea unui diletant este la fel de frumoasă ca și cea a unui actor bun.
Ce ți-e și cu conștiinciozitatea oamenilor!

În ultimele zile, o excelentă conferință a lui Davis Trietsch 8 despre colonizarea Palestinei.

25 [mai, 1912]. Tempo slab; prea puțin temperament.

27 [mai, 1912]. Ieri, Duminica Rusaliilor; vreme rece; excursie nu tocmai plăcută cu Max și Weltsch.
Seara, la cafenea, Werfel mi-a dat Vizita din Câmpiile Elizee 9.
O parte dintre oamenii de pe Niklasstrabe și toți cei aflați pe pod se întorc înduioșați să se uite după un câine care însoțește, lătrând tare, o ambulanță. Până când renunță brusc și se întoarce, manifestându-se ca un câine obișnuit, de aiurea care a urmărit salvarea fără nici o intenție deosebită.

1 iunie 1912. N-am scris nimic.

2 iunie [1912]. N-am scris aproape nimic.
Ieri, la reprezentanță, conferința doctorului Soukup 10 despre America. (Cehii din Nebraska; toți funcționarii din America sunt aleși, fiecare trebuie să aparțină unuia dintre cele trei partide – republican, democrat sau socialist – o întrunire electorală a lui Roosevelt. Care-l amenință cu paharul pe un fermier ce-i aduce o obiecție; oratori ambulanți, care poartă cu ei, drept podium, o lădiță.) Apoi, sărbătoarea Primăverii 11; pe urmă, l-am întâlnit pe Paul Kisch, care mi-a povestit despre dizertația lui, Hebbel și cehii. Are niște excrescențe la ceafă. Vorbește impresionant despre mândra lui.

6 iunie [1912]. Joi, Sărbătoarea Trupului Domnului.
Felul în care aleargă doi cai, dintre care unul, în ceea ce-l privește, își lasă capul în jos și abandonează cursa, apoi își scutură toată coama, răzvrătindu-se parcă împotriva lui însuși; pe urmă-și înălță capul și abia atunci pare să-și reia mai sănătos alergarea din care nici nu s-a oprit, de fapt.

Acum citesc din scrisorile lui Flaubert: „Romanul meu este stânca de care stau agățat și nu știu nimic din ceea ce se petrece în lume”. – În ce mă privește, am făcut o însemnare asemănătoare pe 9 mai.
Am umblat două ore pe străzi lipsit de greutate, de oase și de trup, meditând la câte am pătimit după-amiază în timpul scrisului.

7 iunie [1912]. Nasol. Astăzi n-am scris nimic. Mâine n-am timp.
Luni, 6 [8] iulie 1912. Am început ceva. Sunt cam adormit. Totodată mă simt părăsit printre acești oameni complet străini. 12

9 august [1912]. N-am scris nimic de atâta vreme. Să încep de mâine. Altfel voi ajunge iar la o insatisfacție care se prelungește irezistibil; de fapt, sunt deja copleșit de ea. Încep stările nervoase. Dar dacă sunt în stare de ceva, pot s-o fac și fără precauții superstițioase.

Născocirea diavolului. Dacă suntem posedați de diavol atunci nu poate fi vorba de unul singur, căci altminteri am trăi liniștiți cel puțin pe pământ; am trăi ca și cum am fi împreună cu Dumnezeu: uniți, fără contradicții și fără să cădem pe gânduri, întotdeauna siguri de cel ce ne susține. Chipul lui nu ne-ar înspăimânta, căci, fiind demonici și având o oarecare sensibilitate față de acest aspect, am fi suficient de isteți încât să preferăm să ne sacrificăm o mână cu care să-i acoperim chipul. Dacă am fi stăpâniți numai de un diavol, care să ne cuprindă dintr-o privire, calm și netulburat, întreaga făptură și să aibă o libertate de decizie imediată, atunci el ar avea și destulă forță să ne țină cât ne e dat să trăim ca oameni, atât de sus, deasupra spiritului dumnezeiesc din noi și să ne mai vânture de colo-colo ca să nu reușim să vedem nici o lumină de la Dumnezeu, așadar să nu ne mai frământe nimic din ceea ce vine de la El. Doar mulțimea diavolilor ne poate face nefericiți pe pământ. De ce nu se stârpesc între ei până la unul, sau de ce nu se subordonează unui diavol mai mare? Ambele variante ar fi în sensul principiului demonic de a ne înșela cât mai reușit cu putință. Ce rost mai are, în absența unității, grija excesivă pe care ne-o poartă toată diavolimea? Fără doar și poate, diavolilor trebuie să le pese mai mult decât lui Dumnezeu de faptul că unui om îi cade un singur fir de păr, căci diavolul pierde, cu adevărat, părul pe când Dumnezeu nu. Însă câtă vreme avem în noi o mulțime de diavoli, nu vom ajunge niciodată să ne simțim bine.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!