─ Roxana Ștefan, spuse secretara pe un ton plictisit și cu voce de difuzor uzat.
─ Rossana, cu doi „s”, corectai repede, aproape ca dintr-un reflex condiționat. Din 10 cazuri, în 9 mi se spunea numele greșit. Tata îmi povestise că mama a venit cu numele ăsta după ce s-a gândit luni întregi ce nume ar da copilului ei dacă iese pe fată. Avea două scenarii, și pentru cazul în care ieșeam băiat. Nu știu de unde luase numele ăsta, dar în zilele lungi de stat la cozi și umblat pe la ghișee, aș fi preferat să mă fi născut băiat. Reversul masculin al numelui meu era Rareș –ușor de ținut minte și de pronunțat, dar mai ales de scris. Dar pentru că mama nu a mai vrut alți copii după mine, i-a vândut pontul prietenei sale de-o viață, gravidă și ea atunci cu prietenul meu din copilărie, Rareș.
─ Rămâne atunci pe luni la ora 14.00 programarea dumneavoastră, domnișoară Ștefan, spuse mai departe secretara ignorându-mi remarca. V-aș ruga să fiți punctuală; domnul avocat Avram e teribil de ocupat.
Am simțit împunsătura din completarea ei ca pe o bucată de popcorn înfiptă în gingie.
La ultimele două programări fusesem un dezastru: la prima nu am găsit biroul după ce l-am căutat 30 de minute – exact cât dura programarea mea. La a doua am întârziat mai bine de 15 minute căutând un loc de parcare, chiar și pentru mașina mea mică.
─ Nici o problemă, răspunsei cu gândul că un taxi ar fi mai potrivit de data asta. O sa fiu acolo la 13.55, am adăugat zâmbind pentru mine.
Mă surprindeam și pe mine cât de ușor îmi era să mă ocup de toate detaliile juridice, acum că bunicul era, oficial, în incapacitate de a lua decizii și de a-și administra averea. Nu era ca și cum aș fi câștigat la loto. Am știut dintotdeauna câți bani și ce bunuri avea familia Ștefan. Dar nu crezusem că va veni așa repede ziua când o să mă ocup chiar eu de ele. Aveam 24 de ani și eram proaspăt absolventă de facultate. Dar găsisem în mine un sânge rece pe care bunicul l-a intuit întotdeauna, doar că nu avusesem niciodată ocazia să o arăt.
***
M-am mai uitat odată prin cameră, să mă asigur că nu am uitat ceva, am verificat bucătăria și baia și, din reflex, am tras o privire și în camera lui Ingrid. „Gata de plecare”, mi-am zis, și mi-am luat rucsacul în spate.
Când am coborât din scara blocului, Rareș mă aștepta deja lângă mașina pe care acum vedeam că o parcasem strâmb:
─ Mi-au suspendat carnetul, spuse el sec, fără să salute.
─ Credeam că nu mai aduni odată cele 15 puncte, am spus fără să mă arăt surprinsă, și fără să mă opresc nici eu să mă uit la el. La câte amenzi ai luat până acum, mă mir că a durat atâta. Am descuiat mașina și am deschis portbagajul să îmi pun rucsacul. Rareș și-a pus și el rucsacul și a urcat în dreapta ca un fără nici o tragere de inimă, ca un copil pedepsit.
Schimbasem în marșarier și mă asiguram cu o mână pe spătarul lui când l-am privit tăios, prefăcându-mă că mă deranjează teribil alarma sonoră de prindere a centurii din partea dreaptă. Rareș își puse centura, nu fără o grimasă.
─ Nu că centura m-ar face să mă simt mai în siguranță în cutiuța asta. Nu știu cum poți conduce bicicleta asta.
─ Cutiuța asta e minunată când te duce unde vrei rapid. Cred ca Jeep-ul tău nu te ajută foarte mult acum, când stă în garaj și tu nu ai cu ce să îl conduci.
Rareș oftă și-și ridică mâinile cu palmele către mine, declarându-se învins.
***
Era 20 septembrie, dar vremea era rece. Plouase intens în ultimele două săptămâni și orice amintea de vară părea demult trecut. Asfaltul de pe șosea lucea auriu în luminile încă aprinse ale stâlpilor de iluminat. Drumul părea poleit cu praf de aur, ca drumul de cărămidă din Vrăjitorul din Oz.
Drumul către Dumbrava dura între 4 ore și 6. Depindea de care din noi doi conducea. Hotărâsem să plecăm devreme, să nu pierdem jumătate din zi pe drum, așa că la 6.30 orașul era încă adormit. Către ieșirea din oraș, doar mașinile mari circulau în șir indian oftând regulat ca niște mastodonți obosiți. Rareș deja moțăia lângă mine când am virat brusc la drive-in-ul de la McDonald’s și m-am amuzat pe seama lui că a tresărit în scaun. Am cerut două cafele mari și i-am dat una lui Rareș care se freca la ochi. Când am ieșit de la drive-in, ochii lui Rareș erau bulbucați pe geam, uitându-se la neobositele, dar totuși atât de obositele fete de pe centură. Trase un chiuit, așa cum făcea de fiecare dată când treceam pe aici.
─ Claxonează, tu! Spuse el, fără să își ia ochii de pe geam. Deși niciodată nu claxonam la rugămintea lui, mereu îmi spunea același lucru când treceam prin zona rău famată. Dacă se întâmpla să conducă el, claxona de fiecare dată, mândru că le făcea pe fete să își întoarcă privirile alerte, și făcându-mă să mă iau cu mâinile de frunte, rușinată, de parcă cineva cunoscut m-ar fi văzut în mașină.
„Fetele” erau azi în număr de trei, și erau îmbrăcate una în roz, una în galben sau verde fosforescent și cealaltă în alb, cu ciorapi albi de plasă cu ochiuri rare. Toate aveau fustițe scurte și geci de scai, una mai sclipitoare ca cealaltă.
─ Câți ani ziceai ca ai? Îl întrebam dându-mi ochii peste cap. Parcă ți-era somn.
─ Mi-a sărit tot somnul, spuse el, uitându-se din inerție în oglinda din dreapta, doar doar mai întrezărește vreun picior dezgolit al vreunei fete lăsate în urmă.
În oglinda mea retrovizoare, fetele erau niște pete de culoare în griul dinainte de răsărit.
Se luminase bine deja când am ieșit din oraș și am intrat pe ruta cunoscută către Dumbrava. Bunicul sunase cu câteva zile în urmă și mă rugase să vin la sfârșit de săptămână cu Rareș.
─ Ascultă, fata mea. Știu că o să fiți prinși cu ale voastre în curând, și Paul și cu mine am vrea să vă cinstim cum se cuvine pentru reușita voastră de la master. Știu ce o să spui, că a fost un fleac, mi-o tăiase el, chiar când deschisesem gura; modestă ca întotdeauna, continuă el, dar faceți-ne plăcerea.
─ Bunicule, știi bine că nu avem nevoie de pretexte ca să vă vizităm, nici eu nici Rareș.
La 1 octombrie începea anul universitar și Rareș și cu mine voiam să ne căutăm de lucru; fusesem amândoi admiși la master la specializări diferite, fără mari complicații. Taxele anuale nu erau o problemă pentru nici unul din noi. Bunicul bănuia că nu o să avem timp să venim așa des la Dumbrava și atât el cât și Unchiul Paul voiau să ne vadă.
─ Tu ai vorbit cu Unchiul Paul, până la urmă? Îl întrebai pe Rareș, care tocmai sorbea o gură de cafea cu lapte din paharul de carton.
─ L-am sunat eu după ce mi-ai zis că ai vorbit cu bunu-tu.
─ Sunt curioasă în ce stadiu au ajuns cu reparatul mașinii ăleia… dacă au mai lucrat ceva la ea.
─ Ultima oară când am întrebat, Unchiul Paul era foarte extaziat. Le mai lipseau niște piese și mă rugase pe mine să mă uit pe net dacă există la vânzare.
─ Și ai căutat?
M-am uitat la el, curioasă.
─ Am uitat, spuse el cu voce joasă.
─ Of, Rareș! De ce nu mi-ai spus și mie, îmi aduceam eu aminte, măcar, sau îți aminteam ție. Te roagă omul ceva…
─ Am uitat, ce vrei? Lasă că văd eu ce fac, mă uit ce anume le trebuie acum și comand pentru data viitoare când mergem. De Crăciun sau când o fi. Și așa vine frigul, nu mai repară ei acum.
Am oftat și mi-am văzut de condus.
Când parcursesem mai bine de jumătate din distanță mi-am dat seama că în loc să se lumineze parcă se făcea din ce în ce mai întuneric. Nu bătea vântul deloc, parcă totul era înghețat. Pomii de diferite nuanțe de verde, galben și portocaliu se întindeau în fața noastră și de-o parte și de alta a drumului pe poalele dealurilor care creșteau și creșteau din sol până se solidificau în roci muntoase. Totul părea încremenit și, în afară de noi, nu circula nici o altă mașină pe drum. Rareș se tot fâțâia în scaun și se uita când la drum când pe geamul din dreapta.
─ Eu înțeleg că ești fată și ți-e mai ușor să te ții, dar tu chiar niciodată nu mergi la budă?
─ Hai că opresc imediat ce găsesc un loc, am zâmbit gândindu-mă la toate dățile când opream pe drum pentru el și se minuna de capacitățile mele de a „mă ține”.
Drumul se încolăcea în fața noastră ca un tentacul de caracatiță uriașă, și parcă îi distingeam și ventuzele sub forma gropilor ce perforau șoseaua la fiecare zece metri. Mă așteptam să ne înghită drumul prin ventuzele alea ale lui dacă nimeream vreuna. După fiecare curbă, o nouă șerpuire se ițea la orizont, după fiecare viraj, drumul se reconfigura în fața noastră.
Am tras pe dreapta într-un intrând cu semnul de parcare, dar neasfaltat. Mașina a început să se legene când înspre dreapta când înspre stânga de cum am ieșit de pe șosea și am intrat pe pământul întărit și nenivelat și motorul trepida la turația mică. Odorizantul de mașină cu lichid parfumat se zbătea în elasticul lui de parcă voia să evadeze în sfârșit și la un moment dat, aproape că m-a plesnit peste față.
─ Uooo! A strigat Rareș la mine.
─ Nu mi-am dat seama că mergeam așa tare, m-am scuzat eu, reușind să opresc mașina lângă masa și scaunele de tablă, odată vopsite în verde. Tabla era îndoită pe ele de-a lungul structurii de fier care le alcătuia, și unul din scaune era găurit. Rareș a țâșnit din mașină, și s-a oprit în spatele copacului de lângă scheletele de metal. Am ieșit și eu din mașină să mă dezmorțesc.
Afară aerul mirosea a rece și era înecăcios. Începuse să se lase ceața. M-am întins cu zgomot cu mâinile extinse deasupra capului și ținându-mă pe vârfurile picioarelor. Am strâns din ochi pentru câteva secunde și am scos un geamăt de relaxare.
Când am deschis ochii ceața era de doua ori mai densă. Aproape că o puteam atinge, parcă plutea palpabil pe lângă mine. Am întins mâna cu palma în sus ca atunci când vream să prind fulgii de zăpadă. Ceața părea că se ondulează în jurul corpului meu și nu se lăsa prinsă. Mi se scurgea printre degete și pe lângă mână. Fumul alb avea particule sclipitoare și părea o perdea fluidă peste toată zona. Se lăsa tot mai grea în jurul meu, și tot mai densă că abia de mai vedeam drumul șerpuitor paralel cu mașina.
─ Mai ai mult, Rareș? Văd că se lasă ceața, ar trebui să ne grăbim.
Rareș nu-mi răspunse și m-am gândit că poate l-au cuprins și alte nevoi între timp. Stăteam cu spatele la locul unde știam că era el, pentru că nu voiam să îl jenez și nu-mi făcea nici mie cine știe ce plăcere să fiu martoră la ușuratul lui din picioare. M-am uitat la ceas ca să îmi dau seama cât mai aveam de parcurs din cei 380 de kilometri. Ceasul meu arăta ora 6.45.
─ Rareș, ceasul tău cât arata? Am întrebat din nou, încruntându-mă la cadranul mic al ceasului meu.
Din nou liniște. M-am întors să văd ce făcea Rareș de nu îmi putea răspunde și în locul unde stătea mai devreme în picioare, legănându-se de pe călcâie pe vârfuri și invers, nu era nimeni. M-am uitat în jur și m-am îndreptat către copacul după care se refugiase Rareș și am început să îl strig.
Nu ar fi fost prima oară când făcea glume cu mine, dar ceața aceea densă îmi tăiase pofta de glume.
─ Rareș, lasă glumele că nu avem timp de pierdut. Nu am chef să conduc pe ceață restul de drum și tu nu mă poți înlocui, așa că nu mai face pe deșteptu’!
Ajunsesem lângă copacul cu rol de pisoar și m-am sprijinit de el, în timp ce mă uitam după Rareș. De cum am atins scoarța lui rece și umedă am simțit o înțepătură pe zona de piele cu care îl atinsesem. Mi-am retras mâna și am văzut ca aveam doua furnici mari, roșii pe mână, care se mișcau repede de tot către cot. Mi-am scuturat mâna stângă în timp ce cu dreapta dădeam orbește peste cot, ca să fiu sigură că le iau de pe mine. Am simțit cum mi se ridicase tot părul de pe corp de silă și de frică în timp ce îmi imaginam ce s-ar întâmpla dacă nu aș reuși să le dau jos de pe mine. M-am dat doi pași mai în spate când mi-am dat seama că toată scoarța copacului era plina de furnici, și că senzația de rece și umed era în mare parte din cauza lor. Către rădăcină furnicile formau un traseu bine determinat spre lateralul copacului, în direcția pădurii. Piciorul meu stâng nu era departe de acest traseu, și eram sigură că mai devreme călcasem în plin drumul furnicilor. M-am uitat atent pe vârful pantofului meu sport și nu am văzut nici urmă de furnică, dar aplecată cum eram deasupra lui, am văzut cum traseul furnicilor se schimbă brusc, și din cotitura de 90˚ pe care o făcea către pădure au ales să meargă în linie dreaptă, către mine. M-am dat din nou câțiva pași mai în spate, lent, dar furnicile se mișcau mai repede decât am crezut așa că m-am întors cu spatele și am fugit către mașină.
Odată înăuntru, am încuiat ușile și am început să mă scarpin pe zona unde mă atinseseră furnicile mai devreme; aveam două puncte roșii pe lateralul palmei. Am pornit motorul și l-am auzit pe Rareș strigând de afară, și l-am văzut dând din mâini din spatele copacului:
─ Hei, stai un pic! L-am văzut din spate cum își trage fermoarul la pantaloni și vine alergând către mașină.
─ Scutură-te bine, i-am spus după ce mi-am dat seama că a trecut exact prin locul pe unde am văzut furnicile mai devreme. Vezi să nu ai vreo furnică pe tine!
─Furnică? De unde? M-a întrebat Rareș rânjind.
─De pe copacul ăla. Te-ai sprijinit de el?
─Nu, spuse Rareș trăgând ușa. Ce e cu tine? Unde ai văzut tu furnici?
─Pe copacul ăla, repetai eu. Era plin de furnici mari și roșii, cred că m-a și mușcat una.
─Unde, aici, în mașina?
─Afară, când am ieșit după tine.
─Ai ieșit după mine? Când?
─Măi, nu te mai prosti. Când am strigat la tine dacă mai ai mult și nu mi-ai răspuns.
Am pornit motorul, aproape furioasă, fără să înțeleg gluma pe care Rareș alesese să mi-o facă de data asta.
─Dar eu nu te-am văzut ieșind. Nici nu te-am auzit.
─Păi nici nu erai lângă copac. Ai mers mai încolo pentru alte treburi?
─Nu, abia am apucat să fac că am auzit că ai pornit motorul și am venit repede la mașină. Nici nu aveai când să te dai jos, că imediat ai pornit motorul.
Rareș era serios. Puteam să îmi dau seama când face glume și când e serios. De data asta nu glumea. Am hotărât să o las baltă, pentru că nu ducea nicăieri discuția oricum. M-am uitat din nou la mână pe locul unde mai devreme avusesem cele două furnici mari și roșii. Palma îmi era la fel de albă ca înainte. În timp ce îmi cercetam mâna, mi-am aruncat privirea la ceas, care acum arăta ora 7.15. Am deschis gura să zic ceva, dar la cum reacționase Rareș adineauri, eram sigură că nu o să mă creadă oricum, așa că am demarat și am reintrat pe șosea.
Cum am trecut de serpentine și înaintam în zi, ceața s-a ridicat și ziua s-a transformat într-un tablou de toamnă luminos. Ceața parcă rămăsese pe Valea Neagră, unde făcusem oprirea.
Când am intrat în casa mare de la șosea, m-a învăluit mirosul familiar de casă bătrânească și de mobilă robustă și veche, pe care bunicul nu voia să o schimbe în ruptul capului. Holul era întunecat și, dacă nu știam că bunicul e în pat, în camera din capătul scărilor, aș fi crezut că e nelocuită casa. Gândul mi-a fugit repede la hoți și infractori de tot felul care ar fi putut să intre cât timp bunicul lăsase ușa deschisă, așteptându-mă, deși aveam cheie. Se deplasa cu greutate și coborâtul scărilor i-ar fi luat o eternitate. Faptul că eu aș fi așteptat la ușă ca el să coboare și să deschidă poate ar fi făcut lucrurile mai rele.
Am încuiat ușa pe dinăuntru, mi-am lăsat rucsacul pe jos, sprijinit de dulapul de pantofi și m-am repezit pe scări. Ajunsă lângă ușă, am expirat, am apăsat clanța încet și mi-am băgat capul înăuntru. Bunicul se uita cu ochii mari la crengile întortocheate ca fierul corodat ce se întindeau pe tot cadrul geamului. Draperiile erau trase cu tot cu perdea și nucul din fața casei care crescuse atât de înalt părea pictat pe o pânză într-o ramă de termopan.
În secunda aceea, cât l-am privit pe bunicul privind la rândul lui lumea de dincolo de camera unde era țintuit, m-a străbătut un fior ca un scarabeu pe sub piele ridicându-mi părul de pe mâini și de pe ceafă: bunicul era bătrân și bolnav.